În căutarea Cornului

13 Din Piatră în Piatră

Rand se trezi la primele raze ale soarelui și se întrebă dacă visează. Se ridică încet în capul oaselor, uitându-se atent în jur. Totul se schimbase, sau aproape totul. Soarele și cerul erau așa cum se aștepta, doar că soarele era ceva mai palid, iar pe cer nu era nici un nor. Loial și Hurin erau încă culcați lângă el, de o parte și de alta, și dormeau înveliți în mantii, iar caii erau priponiți doi pași mai încolo, dar toți ceilalți dispăruseră. Soldații, caii, prietenii lui dispăruseră cu totul.

Și vâlceaua se schimbase, iar acum erau în mijlocul ei și nu la margine. La capul lui Rand se înălța un cilindru de piatră cenușie, înalt de trei șchioape și gros de două palme, acoperit cu sute, poate mii, de desene și semne cioplite adânc, într-o limbă pe care nu o cunoștea. Fundul vâlcelei era pavat cu piatră albă, ca o pardoseală, atât de netedă, încât aproape strălucea. Trepte late și înalte urcau spre buza vâlcelei în cercuri concentrice de piatră diferit colorată. În jurul vâlcelei, copacii erau înnegriți și strâmbi, de parcă ar fi fost pârjoliți de foc. Totul era mai șters decât ar fi trebuit, ca și soarele, care se vedea mai stins, ca prin ceață. Doar că nu era ceață. Doar ei trei și caii păreau a avea consistență. Dar și piatra de sub el părea destul de solidă la atingere. Întinse mâna și îi scutură pe Loial și pe Hurin.

— Treziți-vă! Treziți-vă și spuneți-mi că visez! Hai, treziți-vă!

— S-a făcut dimineață? zise Loial, ridicându-se în capul oaselor, apoi rămase cu gura căscată și făcu ochii din ce în ce mai mari.

Hurin se trezi, surprins, apoi sări în picioare și se uită în toate părțile, săltând ca un purice pe o plită fierbinte.

— Unde suntem? Ce s-a întâmplat? Unde sunt restul? Unde suntem, Senior Rand? Se lăsă în genunchi, frângându-și mâinile, dar ochii încă îi umblau încoace și încolo. Ce s-a întâmplat?

— Nu știu, spuse Rand încetișor. Speram că e vis, dar… Poate că e un vis. Mai avusese visuri care nu erau visuri și nu ținea să își aducă aminte de asta. Se ridică în picioare cu mare băgare de seamă. Totul rămase la fel.

— Nu prea cred, zise Loial. Cercetă coloana și nu părea prea fericit. Sprâncenele lungi îi atârnau până pe obraji, iar urechile păroase parcă i se pleoștiseră. Cred că e aceeași piatră lângă care ne-am culcat aseară. Cred că acum știu ce e. Faptul că știa părea că-l face, de data aceasta, foarte nefericit.

— E… Nu. Că era aceeași piatră nu era mai curios decât ceea ce vedea în jur – Mat, Perrin și soldații din Shienar dispăruți fără urmă, totul preschimbat. „Îmi închipuiam că am scăpat, dar a început din nou, și nimic nu mi se mai pare o nebunie. Doar dacă nu am înnebunit eu.” Se uită la Loial și la Hurin. Nu se purtau ca și cum ar fi fost nebuni; vedeau și ei ce vedea și el. Îi atraseră atenția treptele – șapte culori, de la albastru la roșu. Câte una pentru fiecare Ajah, spuse el.

— Nu, Senior Rand, se tângui Hurin. Nu. Femeile Aes Sedai nu ne-ar face una ca asta. Nu. Eu merg în Lumină!

— Toți mergem în Lumină, spuse Rand. Femeile Aes Sedai n-or să-ți facă rău. „Decât dacă le stai în cale.” Ar putea fi cumva mâna lui Moiraine? Loial, ziceai că știi ce e piatra asta. Ce este?

— Ziceam că bănuiesc ce este, Rand. Era un fascicul dintr-o carte veche, doar câteva pagini, dar pe una dintre ele era desenată această piatră, această Piatră – o spuse în așa fel încât diferența era limpede – sau una foarte asemănătoare. Iar dedesubt scria: „Din Piatră în Piatră merg firele lui «dacă», între lumile care ar putea exista”.

— Ce înseamnă asta, Loial? Nu are nici o noimă.

Ogierul scutură trist din capul lui mare.

— Nu erau decât câteva pagini. Zicea acolo că, în Vârsta Legendelor, acei Aes Sedai care puteau Pluti, cei mai puternici dintre ei, foloseau aceste Pietre. Nu zicea cum, dar, din câte am înțeles eu, probabil că acei Aes Sedai se foloseau cumva de Pietrele astea ca să umble în acele lumi. Aruncă o privire spre copacii arși, apoi își coborî repede ochii în pământ, ca și cum nu voia să se gândească la ce se ascundea dincolo de vâlcea. Totuși, chiar dacă Aes Sedai le pot folosi, sau puteau, nu era nici o Aes Sedai cu noi care să conducă Puterea, așa că tot nu pricep cum de s-a întâmplat una ca asta.

Lui Rand i se făcu pielea de găină. „Aes Sedai se foloseau de ele. În Vârsta Legendelor, când existau bărbați Aes Sedai.” Își aduse vag aminte de hăul care îl împresurase când se culcase și de strălucirea aceea neliniștitoare. Își aminti de camera din sat, de lumina de care se agățase ca să scape. „Dacă era jumătatea masculină a Adevăratului Izvor… Nu, nu se poate. Dar dacă așa e? Lumină, mă întrebam dacă să fug sau nu, și de fapt totul e în capul meu. Poate că eu am făcut să fim aduși aici.” Nu voia să se gândească la asta.

— Lumi care ar putea exista? Nu pricep, Loial.

Ogierul ridică din umeri, tulburat.

— Nici eu, Rand. Zicea cam așa: „Dacă o femeie o ia la stânga sau la dreapta, curgerea Timpului se rupe în două? Roata țese atunci două Pânze? O mie, câte una pentru fiecare mișcare a ei? Cât stelele de multe? Doar una este adevărată, iar celelalte nu sunt decât umbre și oglindiri?” Vezi, nu era prea limpede. Erau mai mult întrebări, care cel mai adesea păreau să se contrazică. Și oricum erau puține pagini. Începu să cerceteze din nou coloana, dar parcă ar fi vrut să o facă să dispară. Se spune că ar fi multe Pietre din astea, împrăștiate în toată lumea, sau erau odinioară, dar n-am auzit să fi găsit cineva vreuna. Niciodată.

— Senior Rand? Acum că se ridicase în picioare, Hurin părea mai liniștit, dar își ținea strâns surtucul, cu amândouă mâinile, și părea preocupat. Senior Rand, o să ne duci înapoi, nu-i așa? Acolo unde ne este locul. Am nevastă și copii. Melia ar fi foarte nefericită dacă aș muri, dar, dacă nici n-o să-mi găsească trupul ca să pot primi ultima îmbrățișare a mamei, va jeli până la sfârșitul zilelor. Înțelegi, Seniore? Nu se poate să nu afle. Trebuie să ne duci înapoi. Și, dacă mor, dacă nu poți să îi duci trupul meu, să-i spui, măcar să știe. Părea să nu se mai îndoiască de ce spune. O urmă de încredere i se strecură în glas.

Rand deschise gura ca să îi mai spună o dată că nu e Senior, dar o închise la loc, fără să scoată nici o vorbă. Acum nu mai conta. „Din cauza ta a ajuns aici.” Ar fi vrut să tăgăduiască, dar știa prea bine ce este, știa că poate conduce Puterea, chiar dacă părea că se întâmpla de la sine. Loial spusese că Aes Sedai se foloseau de Pietrele acelea, adică de Puterea Supremă. Dacă Loial zicea că știe, atunci așa era – Ogierul nu pretindea niciodată că știe lucruri pe care de fapt nu le știa – și nu era nimeni altcineva prin apropiere care ar fi putut conduce Puterea. „Din cauza ta a ajuns aici, tu trebuie să-l ajuți să scape. Trebuie să încerci.”

— O să fac tot ce pot, Hurin. Și, pentru că Hurin era din Shienar, adaugă: Pe Casa și onoarea mea. Casa unui păstor și onoarea unui pastor, dar le voi face să valoreze tot atât cât ale unui Senior.

Hurin își descleștă mâinile de pe surtuc. Până și privirea îi era încrezătoare. Făcu o plecăciune adâncă.

— E o cinste să te slujesc, Seniore.

Rand se simți copleșit de vinovăție. „Acum crede că o să-l duc acasă, căci Seniorii din Shienar își țin întotdeauna făgăduielile. Ce ai de gând sa faci acum, Senior Rand?”

— Gata cu asta, Hurin. Nu te mai pleca în fața mea. Nu sunt… Deodată își dădu seama că nu îi mai putea spune că nu e Senior. Tot ce îi dădea putere amușinarului era încrederea în Seniorul său, și nu putea să-l lipsească de asta, nu acum. Nu în locul acesta. Fără plecăciuni, încheie el, stingherit.

— Cum poruncești, Senior Rand. Hurin avea pe față un zâmbet la fel de larg ca atunci când îl întâlnise prima oară.

Rand își drese glasul.

— Da. Așa să fie.

Îl priveau amândoi, Loial cu luare aminte, Hurin încrezător, așteptând să vadă ce avea să facă. „Eu i-am adus aici. Așa trebuie să fi fost. Deci tot eu trebuie să-i duc înapoi. Iar asta înseamnă că…”

Trase adânc aer în piept și merse pe pietrele albe până la cilindrul acoperit cu semne. Fiecare semn era înconjurat de rânduri scurte într-o limbă pe care nu o cunoștea, litere ciudate care curgeau în curbe și spirale, preschimbându-se pe neașteptate în cârlige zimțate și colțuri ascuțite, apoi curgeau mai departe. Cel puțin nu era limba trolocilor. Codindu-se, puse mâinile pe coloană. Semăna cu o piatră oarecare, uscată și netedă, dar era neobișnuit de alunecoasă, ca o bucată de metal unsă cu ulei.

Închise ochii și își făuri în minte flacăra. Hăul îl cuprinse încet, șovăitor. Știa că era din pricina fricii, frica de ceea ce încerca să facă. Pe măsură ce erau mistuite de flacăra, temerile se înmulțeau. „Nu pot face asta. Să conduc Puterea. Nu vreau. Lumină, trebuie să mai fie și alta cale.” Se încăpățână să își scoată toate gândurile din cap. Își simțea fața plină de broboane de sudoare. Continuă neabătut, împingându-și temerile în flacăra nimicitoare, făcând-o din ce în ce mai mare. Iar vidul era acolo.

Golul îl împresurase. Vedea lumina – saidinul – chiar și cu ochii închiși, simțea căldura care îl înconjura, care înconjura tot, acoperea tot. Tremura ca lumina unei lumânări văzută printr-o bucată de hârtie înmuiată în ulei. Ulei rânced. Ulei puturos.

Se întinse după ea – nu înțelegea prea bine cum, dar fusese ceva, o mișcare către lumină, către saidin – dar nu apucă nimic; era ca și cum și-ar fi trecut mâna prin apă. Parcă era un iaz vâscos, cu mâzgă deasupra și apă curată dedesubt, dar nu izbutea să prindă apa în căușul palmei. I se scurgea tot timpul printre degete, până la ultima picătură. Doar mâzga aceea uleioasă îi rămânea pe piele, înfiorându-l.

Disperat, încercă să făurească o imagine o vâlcelei, așa cum fusese înainte, cu Ingtar și lăncierii dormind lângă cai, cu Mat și Perrin, cu Piatra pe jumătate îngropată. O făuri în afară vidului, lipită de golul care îl învăluia. Încercă să lege aceasta imagine de lumină, să le unească. Vâlceaua de dinainte, el, Loial și Hurin stând toți trei aici. Îl durea capul. Împreună cu Mat, Perrin și oamenii din Shienar. Capul îi ardea. Împreună!

Golul se sparse într-o mie de fărâme ascuțite care îi spintecară mintea.

Cutremurat, se dădu înapoi, împleticindu-se, cu ochii mari. Îl dureau mâinile cu care apăsase pe Piatră, iar brațele și umerii îi zvâcneau; stomacul i se întorsese pe dos din cauza murdăriei pe care o simțea acoperindu-i tot corpul, iar capul… Încercă să respire regulat. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Altădată, golul dispărea ca un balon de săpun, pur și simplu. Nu se spărgea precum sticla. Capul îi era amorțit, ca și cum miile de tăieturi fuseseră atât de rapide, încât durerea nu apucase încă să apară. Însă fiecare dintre ele fusese ca o lovitură de cuțit. Își duse mâna la tâmplă și fu mirat că nu dă de sânge.

Hurin stătea în continuare în picioare, încrezător, uitându-se la el. Amușinarul părea din ce în ce mai sigur că Seniorul Rand făcea ceva. Doar la asta erau buni Seniorii. Apărau pământul și oamenii cu trupurile și viața lor, iar când ceva nu mergea cum trebuie, puneau lucrurile în ordine și se îngrijeau să se facă dreptate. Atâta vreme cât Rand făcea ceva, indiferent ce, Hurin avea să aibă încredere că până la urmă va ieși bine. Doar asta făceau Seniorii. Loial îl privea altfel, încruntat și puțin nedumerit, dar cu aceeași atenție. Rand se întrebă la ce se gândea.

— A meritat să încerc, le spuse. Senzația de ulei rânced pe care o avea în cap – „Lumină, e în mine! Nu vreau să fie în mine!” – începea să dispară încetul cu încetul, dar aproape că îi venea să verse. O să încerc din nou, puțin mai încolo.

Spera să pară sigur pe el. Nu avea habar de cum trebuiau folosite Pietrele sau dacă ceea ce făcuse avea sorți de izbândă. „Poate că sunt niște reguli. Poate trebuie să fac ceva anume. Lumină, dacă nu poți folosi aceeași Piatră de două ori sau…” Renunță să-și mai pună asemenea întrebări. Nu avea nici un rost să se gândească la asta. Trebuia să facă ceva. Uitându-se la Loial și Hurin, credea că știa acum ce vrusese să spună Lan despre datoria care te apasă ca un munte.

— Seniore, cred… Hurin se opri, părând o clipă fâstâcit. Seniore, poate dacă le găsim pe Iscoadele Celui Întunecat, una dintre ele ne va spune cum să ne întoarcem.

— Aș întreba o Iscoadă, ba chiar și pe Cel Întunecat însuși, dacă aș crede că aș putea primi un răspuns, spuse Rand. Dar nu am rămas decât noi trei. Doar noi trei. „Doar eu. Eu sunt cel care trebuie să facă ceva.”

— Am putea să le luam urma, Seniore. Dacă îi prindem…

Rand se zgâi la amușinar.

— Le mai simți încă urma?

— Da, Seniore. Hurin se încruntă. E slabă, palidă, cum e totul în jur, dar o simt. Chiar acolo. Arătă spre buza vâlcelei. Nu înțeleg, Seniore, dar… Aseară aș fi jurat că urma mergea drept pe lângă marginea vâlcelei, pe unde eram noi. Ei bine, acum e în același loc, doar că e aici și e mai slabă, după cum ziceam. Nu slabă din pricină că a trecut multă vreme, ci… Tot ce știu, Senior Rand, e că este aici.

Rand căzu pe gânduri. Dacă Fain și Iscoadele Celui Întunecat erau aici – oriunde era locul acela – ar fi putut ști cum să se întoarcă. Trebuia să știe, ținând cont că ajunseseră până aici. Și la ei erau și Cornul, și pumnalul. Mat trebuia să-și ia pumnalul înapoi. Fie și numai din această pricină, și tot trebuia să-i găsească. Ce îl făcu să se hotărască, își dădu el seama rușinat, era faptul că se temea să mai încerce o dată. Îi era frică să încerce să conducă Puterea. Se temea mai puțin să înfrunte troloci și Iscoade, chiar dacă era singur cu Loial și cu Hurin.

— Atunci o să mergem după Iscoadele Celui Întunecat. Încercă să pară sigur de el, așa cum ar fi fost Lan sau Ingtar. Trebuie să recuperăm Cornul. Dacă nu o să izbutim să îl luam, cel puțin vom ști unde sunt când îl vom găsi din nou pe Ingtar. „Să nu mă întrebe cumva cum o să-l găsim.” Hurin, vezi dacă e într-adevăr urma pe care o căutăm.

Amușinarul sări în șa, bucuros să facă și el ceva, bucuros probabil să se îndepărteze de vâlcea, și se cățără călare pe treptele late și colorate. Copitele animalului răsunau puternic pe piatră, dar nu lăsau nici un semn.

Rand vârî piedicile Roșcatului în desagi – flamura era încă acolo; nu s-ar fi supărat dacă nu ar mai fi găsit-o – apoi își luă arcul și săgețile și încălecă. Mantia lui Thom Merrilin era prinsă în spatele șeii.

Loial se apropie de el, ducându-și calul de căpăstru; așa cum stăteau acum, Ogierul pe jos și Rand călare, capul lui Loial îi ajungea aproape până la umăr. Loial părea încă nedumerit.

— Crezi că ar trebui să rămânem aici? întrebă Rand. Să încerc din nou să folosesc Piatra? Dacă Iscoadele sunt aici, trebuie să le găsim. Nu putem lăsa Cornul lui Vaiere în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat, ai auzit-o doar pe Suprema Înscăunată. Și trebuie să găsim și pumnalul. Fără el, Mat o să moară.

Loial dădu din cap.

— Da, Rand, trebuie. Dar, Rand, Pietrele…

— O să mai găsim și altele. Spuneai că sunt risipite în toată lumea, și dacă sunt toate ca asta – cu tot ce e în jur – n-o să fie prea greu să le găsim.

— Rand, în cartea aia spunea că Pietrele astea sunt de dinainte de Vârsta Legendelor și chiar și Aes Sedai de atunci, deși cei mai puternici le foloseau, nu le înțelegeau. Le foloseau cu Puterea Supremă, Rand. Cum te gândești tu să folosești Piatra asta să ne duci înapoi? Sau alta Piatră pe care am găsi-o?

O clipă Rand se uita țintă la Ogier, încercând să găsească rapid un răspuns.

— Dacă sunt de dinainte de Vârsta Legendelor, poate că oamenii care le-au clădit nu s-au folosit de Puterea Supremă. Trebuie să mai fie și altă cale. Iscoadele Celui Întunecat au ajuns aici, iar ei precis nu pot folosi Puterea Supremă. O să aflu care e această cale. O să ne întoarcem, Loial. Privi la coloana înaltă de piatră, cu însemnele ei ciudate, și simți fiori pe șira spinării. „Lumină, de n-aș avea nevoie de Puterea Supremă.” Îți făgăduiesc, Loial. Într-un fel sau altul o să ne întoarcem.

Ogierul dădu neîncrezător din cap. Se urcă pe calul lui uriaș și porni după Rand, în sus pe trepte, ca să se alăture lui Hurin.

Ținutul care se întindea în fața lor, plat și ușor vălurit, era acoperit din loc în loc cu păduri, iar între ele se întindeau pajiști, străbătute de o mulțime de pârâiașe. Nu departe de ei lui Rand i se păru că vede încă o bucată pârjolită de pământ. Era o pată palidă, în culori spălăcite. În afară de cercul de piatră din spatele lor, nu se vedea nimic făcut de om. Nu era nimic pe cer, nici fum de la coșul vreunei case, nici pasări, doar câțiva nori și soarele gălbui.

Cu toate acestea, tot ce era în jur părea să-ți amăgească privirea. Ce era aproape și ce era departe arătau firesc. Însă de fiecare dată când Rand întorcea capul, lucrurile care, zărite cu coada ochiului, păreau departe, se năpusteau parcă spre el, ca să fie mai aproape când se uita drept la ele. Era amețitor; până și caii nechezau speriați și-și roteau ochii. Încercă să își miște capul mai încet; lucrurile tot se mutau, dar parcă era puțin mai bine.

— În paginile alea din carte se pomenea ceva de asta? întrebă Rand.

Loial scutură din cap, apoi înghiți în sec, ca și cum i-ar fi părut rău că s-a mișcat.

— Nimic.

— Bănuiesc că nu e nimic de făcut. Încotro, Hurin?

— Spre miazăzi, Senior Rand. Amușinarul își ținea ochii în pământ.

— Spre miazăzi, atunci. „Trebuie să existe o cale să ne întoarcem fără să folosesc Puterea Supremă.” Rand dădu pinteni calului. Încercă să pară nepăsător, ca și cum ce era de făcut nu era defel anevoios. Ce zicea Ingtar? Că în trei sau patru zile ajungem la monumentul lui Artur Aripă-de-Șoim? Mă întreb dacă o să-l găsim și aici. Dacă asta este una din lumile care ar putea exista, poate că e încă în picioare. N-ai vrea să-l vezi, Loial?

Porniră spre miazăzi.