În căutarea Cornului

45 Maestrul săbier

Soarele care tocmai răsărea își arătă marginea roșiatică peste linia orizontului și întinse umbre lungi în josul străzilor pietruite din Faime, către port. Briza mării făcu palele de fum care se ridicau pe coșuri, din casele în care se pregătea masa de dimineață, să se îndoaie. Pe afară nu erau decât cei care se treziseră foarte devreme – răsuflarea lor se preschimba în abur, în răcoarea dimineții. Cam într-un ceas, străzile aveau să fie pline de lume, încât acum păreau aproape pustii.

Șezând pe un butoi răsturnat, în fața unei prăvălii de fierărie, închisă încă, Nynaeve își vârî palmele la subsuori ca să și le încălzească și-și privi armata. Min ședea pe un prag, de cealaltă parte a străzii, înfofolită în mantia ei Seanchan și mâncând o prună uscată. Elayne, cu mantaua sa din blană de oaie, se pitise la marginea unei alei, puțin mai în josul străzii. Alături de Min se afla un sac mare, pe care-l furaseră de pe chei. „Armata mea, se gândi posomorâtă Nynaeve. Dar altcineva nu mai există.”

Zări o sul’dam și o damane care urcau strada. Prima era blondă, a doua brunetă și amândouă căscau de mama focului. Cei câțiva localnici își întorceau privirile de la ele și le făceau loc. Cât putea vedea, nu mai era nici un Seanchan înspre port. Nu se uită și în direcția opusă, ci se întinse și își mișcă umerii, de parcă voia să se dezmorțească, apoi se așeză în același loc. Min aruncă pruna, pe jumătate mâncată, privi nepăsătoare în susul străzii și se lăsă pe spate, sprijinindu-se de tocul ușii. Drumul era liber și acolo – altfel, și-ar fi pus mâinile pe genunchi. Începu să-și frece palmele, înfrigurată, iar Nynaeve își dădu seama că și Elayne se foia, tot ridicându-se pe vârfuri. „Dacă se dau de gol, le dau cap în cap”, se gândi ea, cu toate că știa că, dacă aveau să fie prinse, soarta avea să le fie hotărâtă de Seanchani. Nu putea să uite nici o clipă că, la urma urmei, nu era câtuși de puțin sigură că ce-și puseseră în minte avea să iasă bine. Era posibil ca tocmai din vina ei să fie prinse. Își făgădui încă o dată că, dacă le descoperea cineva, avea să atragă cumva atenția asupra ei, pentru ca Min și Elayne să poată fugi. Le spusese s-o ia la picior dacă mergea prost ceva, și le făcuse să creadă că și ea avea să facă la fel. Dar mai departe nu știa ce-avea să fie. „Numai că n-am să-i las să mă prindă vie. Lumină, te implor, asta nu.”

Cele două femei pe care le urmăreau urcară strada, până când ajunseră în dreptul lor. Vreo duzină de localnici se dădură la o parte, cât puteau de mult, din calea lor.

Nynaeve își adună toată furia. Cele-n Lesă și Brațele care strângeau lesa. O blestemăție de zgardă se afla la gâtul lui Egwene, și i-ar fi pus și ei unul, dacă puteau. Și lui Elayne la fel. O silise pe Min să le spună cum făcea o sul’dam pentru a-și impune voința. Era convinsă că nu aflase chiar tot ce era mai rău, dar știa îndeajuns pentru a se mânia din cale afară. Într-o clipă, un boboc alb, aflat pe o creangă neagră, plină de spini, se deschise înspre lumină, înspre saidar, iar Puterea Supremă o potopi. Știa că era de-acum înconjurată de o sclipire, pe care și altele puteau s-o vadă. Femeia cea palida, sul’dam, tresări, iar cea cu zgarda la gât rămase cu gura căscată, dar Nynaeve nu le îngădui nici un răgaz. Conduse un firicel din Putere, numai atât, dar plesni cu el ca dintr-un bici, scuturând din văzduh un grăunte de praf.

Zgarda argintie se desfăcu și căzu cu zgomot pe piatră. Nynaeve oftă ușurată, sărind imediat în picioare. Femeia ce-și spunea sul’dam rămase cu privirea ațintită la zgarda de pe jos, ca la un șarpe veninos. Fosta damane își duse o mână tremurătoare la gât apoi, înainte ca cealaltă să fi avut vreme să se miște, se întoarse și o lovi cu pumnul în față. Blonda se împletici, aproape cazând la pământ.

— Foarte bine! strigă Elayne, care se apropia în fugă, la fel ca Min.

Înainte ca vreuna dintre ele să o ajungă, fosta damane se uită năucită împrejur, apoi o luă la fugă cât putea de repede.

— N-o să-ți facem nici un rău, strigă după ea Elayne. Suntem prietene.

— Taci! șuieră Nynaeve și scoase din buzunar o mână de cârpe pe care le îndesă, fără milă, în gura deschisă a dușmancei, care se clătina; Min se grăbi să scuture sacul, într-un nor de praf, și i-l petrecu celeilalte peste cap, învăluind-o până la brâu. Am atras și-așa prea multă atenție.

Era adevărat, și totuși nu pe de-a-ntregul. Strada dimprejurul lor se golea iute, dar oamenii care se hotărâseră dintr-odată că era mai bine să fie în altă parte nici nu se uitau la ele. Pe asta se și bizuise Nynaeve – că oamenii aveau să facă tot ce puteau ca să nu bage de seamă nimic din ce se-ntâmpla cu Seanchanii – ca să mai câștige câteva clipe. Până la urma, localnicii aveau să vorbească, dar numai în șoaptă. Puteau trece câteva ceasuri până ca Seanchanii să afle că se întâmplase ceva. Femeia capturată începu să se foiască, scoțând strigate înfundate, prin pânza de sac, dar Nynaeve și Min o apucară strâns și o duseră pe o alee din apropiere. Lesa și zgarda se târâiau peste pietrele de pe caldarâm, clincănind.

— Ridică-le, se răsti Nynaeve la Elayne. Hai, că nu te mușcă.

Elayne trase aer adânc în piept, apoi ridică ușor zgarda argintie, de parcă într-adevăr se temea să nu sară la ea. Nynaeve o înțelegea oarecum, deși nu o aproba – totul depindea de cum își făcea fiecare treaba.

Captiva lor dădea din picioare și tot încerca să se elibereze, dar Nynaeve și Min izbutiră s-o facă să meargă mai departe, pe alee, apoi printr-un alt cotlon dosnic, între două case, ceva mai lat, apoi pe o altă alee pentru ca, în cele din urmă, să intre într-o cabană grosolană, din lemn, care fusese cândva un grajd pentru doi cai – judecând după despărțituri. De la venirea Seanchanilor, nu multă lume își mai permitea să aibă cai. Nynaeve stătuse o zi întreagă cu ochii pe acel loc și nu văzuse pe nimeni intrând. Înăuntru era praf și mirosea a mucegai – semn că locul era părăsit. De cum intrară, Elayne lăsă zgarda să-i cadă și-și frecă mâinile cu paie.

Nynaeve folosi din nou Puterea – un firicel, ca și mai devreme – și brățara căzu pe podeaua murdară. Femeia cea blondă zbieră înfundat și încerca să se ferească.

— Gata? întrebă Nynaeve, iar celelalte doua încuviințară, și traseră de sac.

Fosta sul’dam respira greu. Avea ochii albaștri plini de lacrimi, din pricina sacului, și se înroșise la față – asta, cel puțin, și de mânie. Se năpusti spre ușă, dar o prinseră după primul pas. Nu era nevolnică, dar ele erau trei. Până la urmă, se trezi dezbrăcată până la cămășuța pe care-o avea pe dedesubt, culcată într-o despărțitură, legată fedeleș cu frânghii groase și cu un căluș în gură, legat și el. Mângâindu-și buza umflată, Min cântări din priviri rochia cu fulgerele brodate și încălțările moi pe care le dobândiseră.

— Pentru tine ar putea fi bune, Nynaeve. Pentru mine sau Elayne, nu.

Elayne tocmai își scutura paiele din păr.

— Da, văd și eu. Oricum, pe tine te cunoaște prea multă lume, așa că nu aveai cum s-o faci.

Nynaeve se dezbrăcă iute, își aruncă veșmintele în lături și puse pe ea rochia prizonierei. Min o ajută să se încheie la spate, încălțările o cam strângeau – și rochia o cam stânjenea, la piept; în rest, îi era largă. Atârna aproape până în pământ. O adevărată sul’dam nu ar fi purtat-o așa, dar nici lui Elayne, nici lui Min nu i-ar fi venit mai bine. Ridicând brățara, Nynaeve trase aer în piept și și-o prinse la încheietura stângă. Capetele se uniră – părea dintr-o bucată, o simplă brățară. Se temuse că avea s-o facă să se simtă cu totul altfel.

— Rochia, Elayne.

Ascunseseră acolo doua rochii, una de-a ei și una de-a lui Elayne, pe care le vopsiseră într-o culoare cât mai apropiată de cenușiul-închis destinat unei damane. Elayne nu făcu însă nici o mișcare, ci rămase cu privirea ațintită la zgarda desfăcută, umezindu-și buzele cu limba.

— Elayne, trebuie s-o faci. Min nu poate – a fost văzută de prea multă lume. Dacă rochia asta îți venea ție, eram pregătită s-o fac eu.

Îi trecu prin minte că, dacă ar fi trebuit să poarte ea zgarda, ar fi înnebunit de spaimă; tocmai de-asta nu se putea răsti prea aspru la Elayne.

— Știu, oftă aceasta. Numai că mi-aș dori să știu mai multe despre cum o să fie. Min, ajută-mă, te rog, mai spuse ea, strângându-și buclele roșii-aurii; Min începu să-i desfacă nasturii de la spate.

— Păi, avem o singură cale să ne dăm seama, răspunse Nynaeve. Izbuti să ridice zgarda fără să clipească, apoi, după o clipă de șovăială, se aplecă și o prinse la gâtul prizonierei. „Dacă se poate spune că o merita cineva, ea e aceea”, își zise cu asprime. Poate așa o să ne fie și ea de folos.

Femeia cu ochi albaștri aruncă o privire spre lanțul care se întindea de la gâtul ei la încheietura lui Nynaeve, apoi o privi disprețuitoare pe aceasta din urmă.

— Așa n-o să meargă, spuse Min, dar Nynaeve de-abia o auzi.

Dintr-odată o… simțea… pe cealaltă, îi simțea gândurile, funia care îi rodea gleznele și încheieturile, gustul muced, de pește, de la zdrențele înfundate în gură, paiele care-o înțepau prin pânza subțire a cămășuței. Știa că nu ea, Nynaeve, simțea toate acestea – în minte avea un noian de senzații despre care știa că erau ale celeilalte. Înghiți în sec, încercând să le ignore – dar nu izbuti să le facă să dispară – și-i vorbi femeii legate:

— N-am să-ți fac nici un rău dacă ne răspunzi deschis. Nu suntem Seanchan. Dar dacă minți…

Și ridică amenințătoare lesa. Umerii femeii începură să tremure, iar colțurile gurii îi căzură. Lui Nynaeve îi trebuiră câteva clipe ca să-și dea seama că râdea. Începu să se mânie, apoi se gândi la ceva. Ghemotocul din mintea ei părea alcătuit din toate senzațiile celeilalte. Încercă să pună și ea ceva acolo.

Fosta sul’dam făcu ochii mari și scoase un strigat pe care călușul nu-l înăbuși pe de-a-ntregul. Scuturându-și palmele la spate, de parcă se apăra de ceva, se ghemui în paie, încercând în zadar să scape. Nynaeve se tulbură și se grăbi să alunge senzațiile pe care le adăugase. Cealaltă lăsă umerii în jos, plângând.

— Ce… ce i-ai… făcut? întrebă cu voce stinsă Elayne; Min rămăsese cu gura căscată și nu spunea nimic.

— Ce ți-a făcut și ție Sheriam, când ai aruncat cu pocalul în Marith, răspunse aspră Nynaeve. „Pe Lumină, ce lucru murdar.”

— Oh, făcu Elayne, înghițind cu zgomot.

— Dar un a’dam n-ar trebui să facă așa ceva, zise Min. Din câte am auzit, nu e bun decât pentru femeile care pot conduce Puterea.

— Câta vreme folosește, asta nu contează, spuse Nynaeve, apoi apucă lesa argintie, din locul în care se unea cu zgarda, și o ridică pe cealaltă femeie, ca să i se poată uita în ochi; îi observă teama. Acum ascultă-mă și deschide bine urechile. Vreau răspunsuri; dacă nu le primesc, am să te fac să crezi că te jupoi de vie.

Pe chipul femeii se oglindi o groază adâncă, iar Nynaeve simți un gol în stomac, dându-și pe neașteptate seama că fusese crezută pe cuvânt. „Dar dacă ea crede că pot s-o fac, înseamnă că știe. E din pricina lesei.” Îi veni să-și smulgă brățara de la încheietură și s-o arunce cât colo, dar se sili să pară netulburată și aspră.

— Ești gata să-mi răspunzi? Sau trebuie să te conving?

Cealaltă scutură tare din cap; răspunsul era limpede. Când Nynaeve îi scoase călușul, ea înghiți o dată în sec, apoi începu să îngaime, cu sufletul la gura:

— N-am să spun nimănui, jur. Numai scoateți-mi asta de la gât. Am aur. Luați-l. Jur că n-am să spun nimănui.

— Taci, se răsti Nynaeve, iar femeia se supuse imediat. Cum te cheamă?

— Seta. Vă rog. Vă răspund, dar, vă rog… scoateți-l! Dacă mă vede cineva…, grăi Seta, coborând ochii să privească lanțul, apoi strângându-și pleoapele. Va rog…, șopti ea.

Nynaeve își dădu seama ca n-ar fi putut niciodată s-o facă pe Elayne să poarte zgarda.

— Hai, mai bine să trecem la treabă, spuse hotărâtă Elayne, care se dezbrăcase și ea. Lasă-mă puțin să-mi pun rochia și…

— Îmbracă-te la loc cu hainele tale, spuse Nynaeve.

— Dar cineva trebuie s-o facă pe damane, zise Elayne, altfel n-o să ajungem niciodată la Egwene. Rochia asta îți vine ție, Min nu poate… așa că am rămas eu.

— Ți-am spus să te îmbraci. Avem deja pe cineva care să poarte lesa, rosti Nynaeve și trase de lanțul care-o unea cu Seta; aceasta oftă.

— Nu! Nu, vă rog! Dacă mă vede cineva…, începu ea, dar tăcu la vederea privirii ca de gheață a lui Nynaeve.

— Dinspre partea mea, ești mai rea decât o ucigașă, mai rea decât o Iscoadă de-a Celui Întunecat. Nu știu pe nimeni care să fie mai ticălos ca tine. Gândul că trebuie să port asta la mână, să fiu la fel ca tine fie și numai pentru un ceas, mă îmbolnăvește. Deci dacă-ți trece prin minte că am să mă dau în laturi și n-am să te pedepsesc, mai gândește puțin. Nu vrei să fii văzută? Foarte bine. Nici noi. Dar la o damane nimeni nu se uită cu adevărat. Câtă vreme ții capul în jos, așa cum se cuvine să facă Cea din lesă, n-ai să fii observată. Dar ar trebui să faci tot ce poți ca să ne-ajuți să scăpăm și noi. Dacă ne dăm de gol, ai să fii și tu văzută, și dacă asta nu-i de ajuns, îți făgăduiesc că am să te fac să blestemi ziua în care maică-ta l-a sărutat pentru prima oară pe taică-tău. M-ai înțeles?

— Da, spuse Seta cu glas întretăiat. Jur.

Nynaeve trebui să-și scoată brățara, pentru a izbuti să-i tragă celeilalte peste cap rochia vopsită în cenușiu a lui Elayne. Nu-i venea bine. Era prea largă la piept și strâmtă pe șolduri, dar la fel ar fi fost și a lui Nynaeve – și scurtă pe deasupra. Nynaeve nădăjdui că avea dreptate și că, într-adevăr, nimeni nu se uita cu atenție la damane. Fără nici o plăcere, își puse brățara la loc. Elayne adună hainele împrăștiate pe jos, le înveli cu cealaltă rochie vopsită și făcu o boccea, numai bună pentru o femeie în veșminte țărănești, care se ținea după o sul’dam și o damane.

— Gawyn o să moară când o să audă de asta, zise ea și râse, fără să pară cu adevărat veselă.

Nynaeve o sfredeli cu privirea mai întâi pe ea, apoi pe Min. Începeau primejdiile.

— Sunteți gata?

— Sunt gata, răspunse Elayne; zâmbetul i se topise.

— Gata, spuse și Min, fără alte vorbe.

— Și unde… mergeți… mergem, adică? întrebă Seta, apoi adăugă repede: Dacă-mi îngăduiți să întreb.

— În bârlogul leilor, îi spuse Elayne.

— Să dănțuim cu Cel Întunecat, rosti și Min.

Nynaeve oftă și clătină din cap.

— Încearcă să-ți spună că mergem acolo unde sunt ținute damane, pentru ca vrem s-o eliberăm pe una dintre ele.

Seta rămase cu gura căscată și nu-și reveni nici când o îmbrânciră afară.

Bayle Domon privea răsăritul de pe puntea corăbiei. Cheiurile se umpluseră deja, cu toate că străzile care plecau din port erau încă pustii. Un pescăruș așezat pe un stâlp îl privi; avea ochi nemiloși.

— Ești sigur că faci bine, căpitane? întreba Yarin. Dacă Seanchanii se întreabă ce facem cu toții pe punte…

— Tu ai grijă numai să fie câte o secure lângă fiecare parâmă, spuse scurt Domon. Și Yarin, fii atent: dacă vreunul încearcă să taie frânghiile înainte să urce femeile alea, am să-i sparg țeasta.

— Și dacă nu vin, căpitane? Dacă în locul lor apar soldații Seanchan?

— Ține-ți firea, omule! Dacă vin soldații, o să ne îndreptăm repede spre gura portului, și fie ca Lumina să se milostivească de noi toți. Dar până atunci, zic că am de gând să le aștept. Acum, du-te și prefă-te că te învârti pe-aici fără nici o treabă.

Domon își întoarse din nou privirile spre oraș, către casele pentru damane. Degetele sale băteau înfrigurate darabana în parapet.

Briza mării aducea miros de mâncare la nasul lui Rand și încerca să îi umfle mantia mâncată de molii, însă el o ținea închisă cu o mână. Roșcatul se apropia de oraș. Printre hainele pe care le găsiseră nu era nimic pe măsura lui, așa că se gândise că era mai bine să țină ascunsă broderia fină de argint de pe mâneci și bâtlanii de pe guler. Atitudinea Seanchanilor față de oamenii cuceriți care purtau arme putea să nu fie aceeași și pentru cei cu săbii cu pecetea bâtlanului.

În fața lui, se întindeau primele umbre ale dimineții. De-abia dacă îl mai vedea pe Hurin, care mergea printre curțile cu căruțe și ocolurile pentru cai. Doar unul sau doi bărbați umblau printre rândurile de căruțe ale neguțătorilor, iar ei purtau șorțuri lungi de rotari sau de fierari. Ingtar, care ajunsese primul, deja nu se mai vedea. Perrin și Mat veneau în urma lui Rand, păstrând distanța. Rand nu se uită în spate, să vadă ce fac. Nu voia să arate că avea vreo legătură cu ei; erau cinci bărbați care intrau în Faime la răsăritul soarelui, dar nu împreună.

Se trezi înconjurat de ocoluri pentru cai; dobitoacele se adunaseră deja lângă gard, așteptând să primească de mâncare. Hurin își iți capul printre două grajduri, cu porțile încă închise și zăvorâte, îl văzu pe Rand și îi făcu semn, apoi se trase înapoi. Rand își struni murgul într-acolo.

Hurin își ținea calul de căpăstru. Purta o vestă lungă în loc de surtuc și, în pofida mantiei lungi care îi ascundea sabia scurtă și pumnalul cu lamă zimțată, tremura de frig.

— Seniorul Ingtar e acolo, spuse Hurin, arătând cu capul spre pasajul îngust. Zice să ne le lăsăm caii aici și să mergem pe jos. Rand descălecă, iar amușinarul adăugă: Fain a luat-o pe strada aia, Senior Rand. Îi simt mirosul de aici.

Rand îl duse pe Roșcat până la locul unde Ingtar își priponise și el calul, în spatele grajdului. Ingtar nu aducea defel a Senior, îmbrăcat cum era într-o haină murdară de blană, plină de găuri, iar sabia legată la cingătoare peste haină arăta ciudat. Avea o sclipire înfrigurată în privire.

Rand îl legă pe Roșcat lângă armăsarul lui Ingtar și se uită la desagi. Șovăia. Nu se îndurase să se despartă de flamură. Nu credea că soldații ar fi putut să îi scotocească prin desagi, dar cu Verin nu se știa niciodată și nu-și putea închipui ce ar fi făcut dacă ar fi găsit flamura. Totuși, nu îi venea la îndemână să o ia cu el. Se hotărî să lase desagii legați în spatele șeii.

Mat veni și el și, câteva clipe mai târziu, Hurin îl aduse și pe Perrin. Mat purta niște pantaloni largi vârâți în cizme, iar Perrin mantia lui prea scurtă. După părerea lui Rand, arătau toți ca niște cerșetori mârșavi, însă prin sate oamenii aproape că nici nu-i băgaseră în seamă.

— Haideți, spuse Ingtar. Să vedem ce găsim.

Porniră agale pe strada nepavată, ca și cum n-aveau nici o țintă, vorbind între ei; trecură pe lângă curțile cu căruțe și pătrunseră pe străzile pietruite. Rand habar nu avea ce zisese, cu atât mai puțin despre ce discutaseră ceilalți. Planul lui Ingtar fusese să arate toți ca un grup de oameni care se plimbă împreună, dar pe străzi erau foarte puțini oameni. La ora aceea a dimineții ei cinci făceau cât o mulțime.

Mergeau toți laolaltă, însă Hurin era cel care îi conducea, adulmecând aerul și cotind la dreapta și la stânga. Ceilalți îl urmau, de parcă aveau toți același gând.

— A străbătut orașul în cruciș și-n curmeziș, murmură Hurin, cu o strâmbătură. Îi simt mirosul peste tot, dar duhoarea e atât de puternică, încât nu știu care urmă e mai veche și care mai recentă. Măcar știu că e încă aici. Unele urme nu sunt mai vechi de o zi sau două, sunt sigur. Sunt sigur, adăugă el, cu mai puțină îndoială în glas.

Începură să mai apară oameni, ici un neguțător de fructe care își întindea marfa pe tarabă, colo un bărbat care mergea grăbit cu niște pergamente sub braț și o tăblița de ardezie în spate, un ascuțitor de cuțite care își ungea mânerul tocilei. Două femei trecură pe lângă ei și se îndreptară în partea cealaltă, una cu ochii în pământ și o zgardă de argint în jurul gâtului, cealaltă îmbrăcată într-o rochie brodată cu fulgere și cu un lanț încolăcit de argint în mână.

Lui Rand i se puse un nod în gât; îi fu greu să nu se întoarcă să se uite la ele.

— Era?… Ochii lui Mat, înfundați în orbite, se făcuseră mari de uimire. Crezi că era damane?

— Așa se zice că arată, spuse Ingtar tăios. Hurin, o să batem toate străzile din nenorocitul ăsta de oraș?

— A umblat peste tot, Senior Ingtar, zise Hurin. Îi simt duhoarea peste tot. Ajunseseră într-un loc unde casele de piatră aveau trei sau patru caturi și erau la fel de mari ca niște hanuri.

Cotiră pe o stradă, iar Rand înlemni când văzu un grup de vreo douăzeci de soldați Seanchan care stăteau de strajă în fața unei case de pe marginea străzii – și două femei îmbrăcate în rochii brodate cu fulgere care vorbeau pe treptele unei case din față. Deasupra casei păzite de soldați flutura o flamură: un șoim auriu cu fulgere în gheare. Cât despre casa unde stăteau de vorbă femeile, nimic nu o făcea să bată la ochi. Armura ofițerului era strălucitoare, în nuanțe de roșu, negru și auriu, iar coiful era aurit și astfel pictat încât să semene cu un cap de păianjen. Apoi Rand zări cele două siluete uriașe, cu piele tare, ghemuite printre soldați, și mai că se împiedică.

„Grolmi.” Nu era nici o îndoială. Aveau capetele în forma de pană și trei ochi. „Nu e cu putință.” Poate că dormea și era doar un coșmar. „Poate că încă nu am plecat spre Faime.”

Ceilalți se zgâiră și ei la lighioane când trecură pe lângă casa păzită.

— În numele Luminii, ce sunt? întrebă Mat.

Lui Hurin aproape că îi ieșiseră ochii din orbite.

— Senior Rand, sunt… Sunt…

— Nu contează, spuse Rand. După o clipă, Hurin dădu din cap a încuviințare.

— Am venit aici după Corn, zise Ingtar, nu ca să ne holbăm la monștrii Seanchanilor. Caută urma lui Fain, Hurin.

Soldații abia dacă le aruncară o privire. Strada dădea drept în port. Rand vedea corăbiile ancorate acolo; corăbii înalte, pătrățoase, cu catarge mari, ce păreau mici din pricina depărtării.

— A fost de multe ori pe aici. Hurin se frecă la nas cu dosul palmei. Îi simt putoarea. Cred că a fost aici și ieri, Senior Ingtar. Poate chiar aseară.

Deodată, Mat se apucă de surtuc cu amândouă mâinile.

— E acolo, șopti el. Se întoarse și porni în urmă, privind casa înaltă cu flamură deasupra. Pumnalul e acolo. Nu mi-am dat seama mai înainte, căci erau… lighioanele alea, dar îl simt.

Perrin îl împunse cu degetul în coaste.

— Bine, dar nu te mai holba așa, altminteri or să înceapă să-și pună întrebări.

Rand aruncă o privire peste umăr. Ofițerul se uita după ei. Mat se întoarse și el, posomorât.

— Aveți de gând să mergem mai departe? E înăuntru, v-am zis.

— Am plecat după Corn, mârâi Ingtar. Vreau să-l găsesc pe Fain și să-l fac să-mi spună unde e. Nu-și încetini pașii.

Mat nu mai zise nimic, dar chipul îi era rugător. „Și eu trebuie să-l găsesc pe Fain, își spuse Rand. Trebuie.” Însă, după ce se uită la fața lui Mat, grăi:

— Ingtar, dacă pumnalul e în casa aia, probabil că și Fain e tot acolo. Nu cred să fi plecat de lângă pumnal și de lângă Corn.

Ingtar se opri. După o clipă zise:

— Se prea poate, dar de aici de-afară nu avem cum să știm sigur.

— L-am putea pândi, să vedem când iese, spuse Rand. Dacă iese din casă așa de devreme, atunci e limpede că a stat aici peste noapte. Și pun rămășag că unde doarme el, acolo e și Cornul. Dacă îl vedem ieșind, ne întoarcem la Verin până la amiază și până diseară scornim noi ceva.

— Nu vreau s-o aștept pe Verin, zise Ingtar și nici nu vreau să aștept să se facă seară. Am așteptat deja prea mult. Vreau ca să fie în mâinile mele Cornul înainte de apusul soarelui.

— Știu ca pumnalul e acolo, spuse Mat.

— Iar Hurin zice că Fain a fost aici aseară. Ingtar nu luă aminte la încercările lui Hurin de a mai adăuga ceva. E prima data când nu vorbești de urme vechi de o zi sau două. O să luăm Cornul acum. Acum!

— Cum? întrebă Rand. Ofițerul nu se mai uita la ei, dar tot mai erau cel puțin douăzeci de soldați în fața casei. Și doi grolmi. „E nebunie curată. Nu e cu putință să fie grolmi aici.” Chiar dacă își spunea asta, lighioanele tot acolo rămâneau.

— Mi se pare că în spatele caselor sunt grădini, zise Ingtar, privind gânditor în jur. Dacă vreuna din aleile astea merge pe lângă zidul unei grădini… Câteodată oamenii uită să-și păzească și spatele. Haideți. Se îndreptă spre cel mai apropiat pasaj dintre două case. Hurin și Mat îl urmară, cu pași repezi.

Rand schimbă o privire cu Perrin – prietenul lui cu părul creț se mărgini să ridice din umeri – și se luară și ei după Ingtar.

Aleea era atât de îngustă încât abia izbutiră să se strecoare, însă, după ce merseră printre zidurile unor grădini, ajunseră într-o altă alee, destul de mare cât să intre o roabă sau o căruță mai mică. Era și ea pietruită, dar dădea în spatele caselor; obloanele erau trase, iar zidurile înalte ale grădinilor erau acoperite de crengi aproape desfrunzite.

Ingtar îi conduse pe alee, până ajunseră față în față cu flamura care flutura. Ingtar își scoase mânușile de fier de sub haină, și le puse și sări să se prindă de marginea zidului, apoi se ridică să se uite în grădină.

— Copaci. Răzoare de flori. Alei. Nu e nimeni. Stați! Un paznic. Un singur bărbat. Nici n-are coif. Numărați până la cincizeci, după care veniți după mine. Își trecu piciorul peste zid și se rostogoli în gradină, dispărând înainte ca Rand să apuce să spună ceva.

Mat începu să numere rar. Rand își ținea răsuflarea. Perrin își mângâia securea, iar Hurin apucase plăselele sabiei.

— …Cincizeci. Hurin se cățără peste zid înainte ca Mat să își fi isprăvit vorba. Perrin îl urmă numaidecât.

Rand își spuse ca Mat ar putea avea nevoie de ajutor – era palid și tras la față – dar acesta se sui sprinten pe zid. Aveai de ce te ține și, câteva clipe mai târziu, Rand era și el ghemuit la pământ, alături de Mat, Perrin și Hurin.

Toamna era pe sfârșite, pe răzoarele de flori nu erau decât câteva tufe, iar crengile copacilor erau golașe. Vântul care umfla flamura aducea praful pe dalele aleilor. Rand nu îl zărea pe Ingtar. Apoi îl văzu, cu spinarea lipită de peretele din spate al casei, cum le face semn, cu sabia în mână.

Rand alergă până la el, pe vine, mai atent la ferestrele casei decât la prietenii care fugeau pe lângă el. Fu o ușurare să se sprijine și el de perete.

Mat tot mormăia pentru sine:

— E acolo. Îl simt.

— Unde e paznicul? întrebă Rand în șoaptă.

— E mort, răspunse Ingtar. Avea prea multă încredere în el. Nici n-a încercat să țipe. I-am ascuns leșul sub o tufă.

Rand se zgâi la el. „Seachanul avea prea multă încredere în el?” Singurul lucru care îl făcea să nu se întoarcă din drum erau mormăiturile lui Mat.

— Aproape am ajuns. Și Ingtar parcă vorbea pentru sine. Aproape am ajuns. Haideți.

Rand scoase sabia înainte să înceapă să urce treptele din spate. Hurin apucă și el sabia scurtă și pumnalul cu lamă zimțată, iar Perrin își scoase securea de la cingătoare, fără tragere de inimă.

Coridorul dinăuntru era întunecat. Ușa întredeschisă de la dreapta lor ducea probabil spre bucătărie, judecând după miros. Erau mai mulți oameni acolo; se auzeau voci și, din când în când, zângănitul unei tigăi.

Ingtar îl puse pe Mat să îi conducă și se strecurară pe ușă. Rand se uită la deschizătura din ce în ce mai mică până când ajunseră la următorul colț.

O femeie tânără și zveltă, cu păr închis la culoare, ieși dintr-o încăpere din fața lui, purtând o tavă cu o ceașcă pe ea. Încremeniră. Femeia o luă în cealaltă parte, fără să privească spre ei. Rand făcu ochii mari de mirare. Rochia ei albă, lunga, era aproape transparentă. Femeia dispăru după un colț.

— Ai văzut? întrebă Mat răgușit. Vedeai prin…

Ingtar îi acoperi gura cu mâna și șopti:

— Nu de asta suntem aici. Găsește-l. Găsește-mi Cornul.

Mat arătă spre un șir îngust de trepte în spirală. Le urcară și se treziră în partea din fața a casei. Nu era multă mobilă pe coridor și toată părea curbată. Din loc în loc, mai era câte o tapiserie sau câte un paravan, pe care erau pictate câteva pasări pe o creangă sau flori. Pe unul din paravane era desenat un râu, dar, în afară de apa învolburată și de malurile înguste, nu mai era nimic altceva.

Rand auzea glasuri de oameni și târșâit de papuci pe podea. Nu vedea pe nimeni, însă își închipuia cum ar fi dacă cineva ar intra pe coridor și ar da peste cinci bărbați furișându-se pe acolo, înarmați…

— Acolo, murmură Mat, arătând spre două uși mari, glisante, cu ivăre cioplite. Cel puțin acolo e pumnalul.

Ingtar îl privi pe Hurin; amușinarul deschise ușile, iar Ingtar se năpusti înăuntru, cu sabia pregătită. Nu era nimeni. Rand și ceilalți se grăbiră să intre și Hurin închise ușile în urma lor.

Paravanele pictate ascundeau pereții și celelalte uși și estompa lumina care intra pe ferestrele ce dădeau, de buna seamă, în stradă. Într-un capăt al camerei era un scrin înalt și rotund. În celălalt era o măsuță, cu un jilț în față. Rand auzi răsuflarea întretăiată a lui Ingtar, dar lui nu-i venea decât să ofteze ușurat. Cornul lui Vaiere era așezat pe măsuță, pe un postament. Dedesubt scânteia rubinul de pe plăselele pumnalului. Mat se repezi spre masă și înșfăcă Cornul și pumnalul.

— Gata, striga el, strângând pumnalul în pumn. Le-am găsit pe amândouă.

— Nu țipa așa, zise Perrin, tresărind. Încă n-am ieșit de aici. Se juca încet cu coada securii; părea că ar fi vrut să țină altceva în mână.

— Cornul lui Vaiere. În glasul lui Ingtar se ghicea smerenia. Atinse Cornul, șovăitor, mergând cu degetul pe marginea literelor gravate cu argint de jur împrejurul pâlniei, tălmăcindu-le în șoaptă, apoi își trase mâna înapoi, înfrigurat. Acesta este. Lumină, acesta este! Sunt salvat!

Hurin mișcă paravanele care ascundeau ferestrele. Îl dădu și pe ultimul la o parte și se uită iscoditor afară.

— Soldații sunt încă acolo, de parcă ar fi prins rădăcini. Și… lighioanele alea.

Rand se duse lângă el. Cele două creaturi erau grolmi; nu era nici o umbră de îndoială.

— Cum de au?…

Ridică privirea și nu își mai sfârși vorba. Se uită în grădina casei mari de cealaltă parte a străzii. Vedea locul unde zidurile fuseseră dărâmate, ca să mai fie alăturate și alte grădini. Femeile stăteau pe bănci sau se plimbau, mereu câte două. Femei legate una de alta cu lanțuri de argint. Una din femeile cu zgardă înălță capul. Era prea departe ca să-i vadă deslușit chipul, ochii părură să li se întâlnească o clipă și își dădu seama cine era. Se îngălbeni la față.

— Egwene, șopti el.

— Ce tot spui acolo? zise Mat. Egwene e la adăpost, în Tar Valon. Mi-aș dori să fiu și eu acolo.

— E aici, spuse Rand. Cele două femei se întorceau, îndreptându-se spre una din casele din celalalt capăt al grădinilor alăturate. E acolo, chiar peste stradă. Lumină, are zgardă la gât!

— Ești convins? întrebă Perrin. Veni să se uite și el pe fereastră. N-o văd, Rand. Și, chiar de aș vedea-o, de la depărtarea asta n-aș recunoaște-o.

— Sunt convins, zise Rand. Cele două femei intrară într-una din casele care dădeau în strada următoare. Stomacul i se făcuse ghem. „Ar fi trebuit să fie la adăpost. Ar fi trebuit să fie în Turnul Alb.” Trebuie să o scot de acolo. Voi, ceilalți…

— Așa deci! Vocea bolborosită era la fel de slabă ca și zgomotul ușilor care glisau. Nu sunteți cine mă așteptam să fiți.

O clipă, Rand nu făcu decât să se zgâiască. Bărbatul înalt cu capul ras care intrase în cameră purta o robă lungă, albastră, care mătura pământul, și avea niște unghii atât de lungi încât Rand se întrebă cum de putea apuca ceva. Cei doi bărbați care stăteau slugarnic în spatele lui aveau capul ras doar pe jumătate, iar restul părului, închis la culoare, era împletit într-o coadă care le atârna pe lângă obrazul drept. Unul dintre ei ținea o sabie în teacă.

Numaidecât paravanele se prăbușiră, scoțând la iveală, în fiecare colț al odăii, câte o ușă în care stăteau patru sau cinci soldați din Seanchan, fără coifuri, dar îmbrăcați în armură și cu săbiile în mână.

— Vă aflați în prezența Înaltului Stăpân Turak, începu să spună bărbatul care ținea sabia, aruncând căutături furioase lui Rand și celorlalți, însă un mic semn dintr-un deget cu unghia vopsită în albastru îl făcu să se oprească. Celalalt servitor făcu un pas înainte, înclinându-se, și începu să desfacă roba lui Turak.

— Când unul din paznicii mei a fost găsit mort, zise liniștit bărbatul cu capul ras, l-am bănuit pe bărbatul care își spune Fain. Am avut îndoieli în privința lui încă de când Huon a murit în împrejurări atât de misterioase și apoi întotdeauna a vrut să pună mâna pe pumnal. Întinse brațele pentru ca slujitorul să îi scoată roba. În ciuda glasului lui blând, aproape cântat, mușchi puternici îi acopereau brațele și pieptul neted, dezgolit până la centura albastră de la brâu, care ținea o pereche de pantaloni lungi și albi, ce păreau făcuți din sute de pliuri. Părea indiferent la săbiile pe care le țineau în mână. Și acum dau peste niște străini care vor nu numai pumnalul, ci și Cornul. Îmi va face plăcere să omor pe câțiva dintre voi pentru că mi-ați tulburat dimineața. Cei care vor supraviețui îmi vor spune cine sunteți și de ce ați venit. Întinse o mână fără să se uite – bărbatul cu sabia în teaca îi puse în palmă plăselele – și scoase lama grea, curbată. N-o să vă las să vă atingeți de Corn.

Turak nu mai făcu nici un semn, dar unul dintre soldați intră cu pași mari în cameră și luă Cornul. Rand nu știa dacă ar trebui să râdă sau nu. Bărbatul era îmbrăcat în armură, însă chipul lui îngâmfat era la fel de nepăsător la vederea armelor lor ca și Turak.

Mat puse capăt poveștii. Când Seanchanul întinse mâna, Mat îl tăie cu pumnalul cu rubin pe plăsele. Blestemând, soldatul se dădu înapoi, uluit. Apoi scoase un strigat. Toți înghețară, cuprinși de uimire. Mâna tremurătoare pe care o ținea în fața ochilor se înnegrea de la tăietura de pe mijlocul palmei. Deschise mult gura și urlă, apucându-se de braț, apoi de umăr. Dând din picioare, smucindu-se, se prăbuși pe podea, tăvălindu-se pe covorul de mătase, țipând ascuțit pe măsură ce fața i se înnegrea, iar ochii întunecați îi ieșeau din orbite ca niște prune prea coapte, până când, în cele din urmă, limba neagră și umflată îi închise gura. Se zvârcoli, se înecă, bătu din călcâie și nu se mai mișcă. Fiecare bucățică de carne era neagră ca păcura și părea că are să se desprindă la cea mai mică atingere.

Mat își umezi buzele și înghiți în sec; parcă îi venea să dea drumul la pumnal. Până și Turak rămăsese cu gura căscată, uluit.

— După cum vezi, spuse Ingtar încetișor, nu suntem o pradă ușoară. Deodată sări peste leș și se repezi la soldații care încă se mai zgâiau la ce rămăsese din bărbatul care, cu doar câteva clipe înainte, stătuse lângă ei. Shinowa! strigă el. După mine! Hurin se avântă după el, iar soldații îi urmară, în zăngănit de oțel.

Seanchanii de la celalalt capăt al camerei dădură să se apropie, dar apoi se traseră înapoi, mai mult de teama pumnalului lui Mat decât din pricina securii pe care o învârtea Perrin, mârâind.

Câteva clipe Rand rămase singur, față în față cu Turak. Momentul de uimire trecuse. Se uita pătrunzător la Rand; era ca și cum trupul negru și umflat al soldatului său nici nu exista. Nu părea să existe nici pentru ceilalți doi servitori, tot așa cum nu existau nici Rand și sabia lui, nici larma luptei, care devenea acum din ce în ce mai slabă. Slujitorii începuseră să împăturească liniștiți roba lui Turak de îndată ce Înaltul Stăpân apucase sabia și nu ridicaseră privirea nici măcar la auzul țipetelor soldatului mort; acum îngenuncheaseră lângă ușă și se uitau la ei cu ochi nepăsători.

— Bănuiam ca o să ajungem aici. Turak răsuci sabia, întâi într-o parte, apoi în cealaltă; degetele cu unghii lungi i se mișcau delicat pe plasele. Unghiile nu păreau să îl stânjenească deloc. Ești tânăr. Hai să vedem cât de îndemânatic trebuie să fii ca să dobândești bâtlanul în partea asta a lumii.

Deodată văzu. Pe sabia lui Turak era un bâtlan. El, un ageamiu, se afla față în față cu un adevărat maestru săbier. Se grăbi să își scoată mantia, scăpând de greutate, ca să fie mai puțin stingherit în mișcări. Turak aștepta.

Rand voia cu disperare să se cufunde în hău. Era limpede că va avea nevoie de toată dibăcia lui și, chiar și așa, nu erau mari șanse să plece viu de acolo. Trebuia să plece viu. Egwene era așa de aproape încât putea să o strige și trebuia să o elibereze cumva. Dar în hău îl aștepta saidinul. Acest gând îi făcea inima să tresalte de bucurie, însă îi întorcea și stomacul pe dos. La fel de aproape ca Egwene erau și celelalte femei, damane. Dacă atingea saidinul și dacă nu se putea stăpâni să nu conducă Puterea, aveau să afle, așa îi zisese Verin. Să afle și să își pună întrebări. Erau atât de multe, atât de aproape. Era posibil să supraviețuiască luptei cu Turak și să moară apoi înfruntându-le pe damane, ori nu putea să moară înainte să o elibereze pe Egwene. Rand ridică sabia.

Turak se aruncă fără zgomot pe el. Săbiile se loviră și răsunară, precum ciocanul pe nicovală.

Rand înțelese de la bun început că bărbatul îl încerca; voia să vadă de ce e în stare și îl ataca din ce în ce mai puternic. Nu atât iscusința, cât mai ales mișcările iuți din încheieturi și din picioare îl făcură pe Rand să reziste. Fără hău, rămânea mereu o clipă în urmă. Turak îl împunse cu vârful sabiei sub ochiul stâng. O fâșie din mânecă îi atârna de pe umăr și, din pricina sudorii, părea și mai întunecată. Simțea cum umezeala călduță de la tăietura de sub brațul drept i se răspândește pe coaste.

Pe chipul Înaltului Stăpân se citea dezamăgirea. Făcu un pas în spate, scârbit.

— Unde ai găsit sabia aia, băiete? Sau oare aici pecetea bâtlanului nu e decât pentru cei la fel de îndemânatici ca tine? Nu contează. A venit vremea să mori. Îl atacă din nou.

Rand fu împresurat de hău. Saidinul pluti spre el, strălucind de făgăduința Puterii Supreme, dar Rand nu-l băgă în seamă. Era ca și cum ar fi încercat să nu bage în seamă un spin ascuțit care îi pătrundea în carne. Refuză să lase Puterea să pătrundă în el, refuză să fie una cu jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor.

Era una cu sabia pe care o ținea în mână, una cu podeaua de sub picioare, una cu pereții. Una cu Turak.

Recunoscu pozițiile pe care le folosea Înaltul Stăpân; erau puțin deosebite de cele pe care le învățase el, dar nu foarte mult. Rândunica se ridică în zbor se înfrunta cu Sfâșierea mătăsii. Luna pe apă se înfrunta cu Dansurile cocoșului-de-munte. Panglica în văzduh se înfrunta cu Pietre rostogolindu-se de pe o stâncă. Se învârteau prin cameră ca într-un dans, iar muzica era zângănitul oțelului pe oțel.

Dezamăgirea și scârba dispărură din privirea întunecată a lui Turak și în locul lor apărură mirarea, apoi încordarea. Broboane de sudoare acoperiră fruntea Înaltului Stăpân. Fulgerul cu trei dinți se înfrunta cu Frunza în bătaia vântului.

Gândurile lui Rand pluteau în afară hăului, departe de sine, abia simțite. Nu era îndeajuns. Era față în față cu un maestru săbier și, deși era cufundat în hău și își folosea toată dibăcia, de-abia reușea să reziste. De-abia. Trebuia să pună capăt luptei înaintea lui Turak. „Saidinul? Nu! Uneori e nevoie să bagi sabia în teaca propriului tău trup.” Însă asta nu i-ar fi fost de nici un ajutor lui Egwene. Trebuia să termine acum. Acum.

Turak făcu ochii mari când Rand alunecă spre el. Până acum se mărginise să se apere; acum ataca. Mistrețul o ia la fugă pe munte. Fiecare mișcare a sabiei era o încercare de a-l atinge pe Înaltul Stăpân; acum Turak nu putea decât să se retragă și să se apere. Ajunse până aproape de ușă.

Într-o clipă, în timp ce Turak încă se străduia să facă față mistrețului, Rand se năpusti asupra lui. Râul sapă malul. Se lăsă într-un genunchi și lovi cu sabia, aproape la întâmplare. Nu fu nevoie să audă gâfâitul lui Turak sau împotrivirea la atingerea sabiei ca să știe ce se întâmpla. Auzi două bufnituri și întoarse capul, știind dinainte ce are să vadă. Se uită la tăișul sabiei, ud și roșu, la locul unde zăcea Înaltul Stăpân, la sabia care îi căzuse din mâna moale, la umezeala întunecată care mânjea pasările țesute în covorul de sub trupul său. Turak avea încă ochii deschiși, dar deja sticloși.

Hăul se cutremură. Mai înfruntase troloci, mai înfruntase creaturi ale Umbrei. Însă niciodată nu se luptase cu un om cu sabia, afară de lecțiile cu Lan sau în joacă. „Tocmai am omorât un om.” Hăul se cutremură, iar saidinul încercă să îl scalde.

Se eliberă anevoie, apoi se uită în jur, răsuflând întretăiat. Tresări când văzu că cei doi servitori stăteau încă în genunchi lângă ușă. Uitase de ei și acum nu știa ce să facă. Nici unul nu părea înarmat, dar era destul ca unul să strige…

Nu se uitau nici la el, nici unul la celalalt. Aveau ochii ațintiți asupra trupului Înaltului Stăpân. Scoaseră niște pumnale de sub robe, iar Rand strânse și mai puternic sabia; fiecare duse însă vârful pumnalului la piept.

— De când mă nasc și până când mor, spuseră ei într-un glas, îi slujesc pe cei de Sânge.

Și își împlântară pumnalele în inimă. Se prăbușiră liniștit în față, cu capetele atingându-le podeaua, ca și cum s-ar fi înclinat adânc în fața Seniorului lor.

Rand se zgâi la ei, fără să-i vină să creadă. „Nebuni, își spuse. Poate că o să înnebunesc și eu, dar ei precis erau nebuni.”

Tocmai se căznea să se ridice în picioare când se întoarseră Ingtar și ceilalți. Toți aveau tăieturi; haina lui Ingtar era plină de pete. Mat avea Cornul și pumnalul, iar lama era acum mai întunecată decât rubinul de pe plasele. Și securea lui Perrin era roșie și el arăta de parcă îi venea să verse.

— Ai terminat cu ei? întrebă Ingtar, uitându-se la leșurile de pe jos. Atunci putem pleca, dacă nu a dat cineva alarma. Proștii ăștia n-au strigat defel după ajutor, nici măcar o dată.

— Mă duc să văd dacă paznicii au auzit ceva, spuse Hurin și se grăbi spre fereastră.

Mat clatină din cap.

— Rand, oamenii ăștia sunt nebuni. Știu c-am mai zis asta și altă dată, dar ăștia chiar sunt nebuni. Servitorii ăia… Rand își ținu răsuflarea, întrebându-se dacă fiecare dintre ei ucisese pe cineva. Mat zise: De fiecare dată când ne vedeau luptând, îngenuncheau, își lipeau frunțile de podea și își acopereau capetele cu mâinile. Nu se mișcau, nu scoteau nici un țipat; nu au încercat nici măcar o dată să-i ajute pe soldați sau să dea alarma. Din câte știu sunt încă aici.

— N-aș prea crede că or să rămână în genunchi, spuse Ingtar sec. Trebuie să plecăm cât mai iute.

— Plecați voi, zise Rand. Egwene…

— Neghiobule! se răsti Ingtar la el. Am găsit ce căutam. Cornul lui Vaiere. Nădejdea izbăvirii. Ce mai contează o fată, chiar de o iubești, pe lângă Corn și tot ce înseamnă el?

— Cornul n-are decât să ajungă la Cel Întunecat, nu-mi pasă! Ce contează că am găsit Cornul dacă trebuie să o părăsesc așa pe Egwene? Dacă aș face una ca asta, Cornul nu m-ar putea izbăvi. Creatorul însuși nu m-ar putea izbăvi. M-aș osândi singur.

Ingtar se uită țintă la el; nu i se citea nimic pe chip.

— Vorbești serios, nu-i așa?

— Se întâmplă ceva, zise Hurin. Tocmai a venit un bărbat și se frământă toți ca niște pești într-o găleată. Stați! Ofițerul intră în casă!

— Plecați! Încercă să ia Cornul, dar Mat fugea deja. Rand șovăi, însă Ingtar îl apucă de braț și îl trase pe coridor. Ceilalți o luară și ei după Mat; Perrin îi aruncă lui Rand o privire îndurerată, după care se duse. Nu poți salva fata dacă stai aici și mori!

Alergă laolaltă cu ei. Se ura că fuge, dar altă parte din el șoptea: „O să mă întorc. O s-o eliberez cumva.”

Când ajunseră la piciorul scărilor înguste, în spirală, auziră vocea grava a unui bărbat dinspre partea din față a casei, care cerea mânios ca cineva să se ridice și să vorbească. O servitoare îmbrăcată într-o rochie aproape transparentă îngenunche la piciorul scărilor și o femeie cu părul cărunt, îmbrăcată toată în lână albă, cu un șorț lung, plin de făină, îngenunche lângă ușa de la bucătărie. Stăteau amândouă întocmai cum le înfățișase Mat, cu frunțile lipite de podea și acoperindu-și capetele cu mâinile și nici nu se clintiră când Rand și ceilalți trecură în grabă pe lângă ele. Fu ușurat să vadă că totuși respirau.

Traversară gradina într-o fugă nebună și se cățărară iute peste zid. Ingtar sudui când Mat aruncă Cornul lui Vaiere înainte să sară și încercă din nou să îl ia când ajunse de partea cealaltă, însă Mat îl înșfăcă, zicând: „Nu e nici măcar zgâriat” și o șterse pe alee.

„O să mă întorc după ea. Cumva.” Rand o zbughi după ceilalți, cât îl țineau picioarele.