În căutarea Cornului

26 Neînțelegeri

Rand trecu în fugă prin sala mare a Apărătorului Zidului Dragonului și urcă iute scările, rânjind când văzu privirea nedumerită a hangiului. Îi venea să rânjească tot timpul. „Thom e viu!”

Deschise cu putere ușa de la cameră și se duse drept la dulap.

Loial și Hurin își vârâră capetele înăuntru, amândoi în cămașă și cu pipa în gură, lăsând în urma lor mici dâre de fum.

— S-a întâmplat ceva, Senior Rand? întrebă Hurin neliniștit.

Rand aruncă bocceaua făcută din mantia lui Thom pe umăr.

— Cel mai bun lucru care se putea întâmpla, pe lângă venirea lui Ingtar. Thom Merrilin e viu. Și e aici, în Cairhien!

— Menestrelul de care îmi povesteai? zise Loial. E nemaipomenit, Rand. Aș vrea să-l cunosc și eu.

— Atunci vino cu mine, dacă Hurin se învoiește să stea o vreme de strajă.

— E o cinste pentru mine, Senior Rand. Hurin își scoase pipa din gură. Cei din sala mare au tot încercat să mă tragă de limba – fără să lase de înțeles că ar vrea să afle ceva anume, firește – despre cine ești, de ce am venit la Cairhien. Le-am spus că așteptăm niște prieteni, dar probabil că și-au închipuit că avem ceva de ascuns.

— Să creadă ce vor. Hai, Loial.

— Mai bine, nu. Ogierul oftă. Mai bine stau aici. Îi arătă cartea în care ținea degetul ca să nu piardă pagina. Pot să mă întâlnesc cu Thom Merrilin și altă dată.

— Loial, nu poți să stai închis aici tot timpul. Nici măcar nu știm cât o să rămânem în Cairhien. Oricum n-ai văzut nici un Ogier. Și chiar de vedem, doar nu te urmăresc, nu-i așa?

— Nu tocmai, dar… Rand, s-ar putea să mă fi pripit când am plecat așa din steddingul Shangtai. Când o să mă întorc acasă, o să am numai necazuri. Urechile i se pleoștiră. Chiar dacă aștept până când o să fiu la fel de vârstă ca Fruntașul Haman. Poate găsesc vreun stedding părăsit în care să stau până atunci.

— Dacă Fruntașul Haman nu te lasă să te întorci, poți să vii în Emond’s Field. E un loc drăguț. „E un loc foarte frumos.”

— Sunt convins, Rand, dar tot n-ar merge. Vezi tu…

— O să vorbim la vremea potrivită, Loial. Acum hai să-l vezi pe Thom.

Ogierul era o dată și jumătate cât Rand, însă Rand îl zori să se îmbrace și să coboare scările. Când ajunseră bocănind în sala mare, Rand îi făcu semn cu ochiul hangiului, apoi râse, văzând privirea descumpănită a acestuia. „Lasă-l să creadă că mă duc să iau și eu parte la nenorocitul de Joc. Lasă-l să creadă ce vrea. Thom e viu.”

După ce ieșiră pe Poarta Jangai, din partea de răsărit a orașului, toata lumea părea să știe de Ciorchinele de struguri. Rand și Loial ajunseră imediat acolo, pe o stradă liniștită pentru Talpă; trecuse de amiază.

Era o casă cu trei caturi, din lemn și cam șubredă, dar sala mare era curată și plină de oameni. Unii jucau zaruri într-un colț, iar în celalalt niște femei aruncau cu săgeți. Cei mai mulți păreau a fi din Cairhien, slabi și albi la față, dar Rand auzi și accent din Andor, precum și altele pe care nu le cunoștea. Toți purtau însă veșmintele obișnuite în Talpă, acel amestec în care se vedea limpede că oamenii de acolo veniseră din toate ținuturile. Câțiva se uitară la ei când intrară în han, dar apoi se întoarseră la treburile lor.

Hangița era o femeie cu parul la fel de alb ca al lui Thom și cu privirea pătrunzătoare; îl cercetă și pe Loial, și pe Rand.

Judecând după pielea ei măslinie și după felul cum vorbea, nu era din Cairhien.

— Thom Merrilin? Da, are o odaie aici. În capul scărilor, prima ușă la dreapta. Cred că Dena o să vă lase să îl așteptați acolo – se uită la haina roșie a lui Rand, cu bâtlani pe gulerul înalt și cu spini aurii pe mâneci, și la sabia pe care o avea la cingătoare – Seniore.

Treptele scârțâiau până și sub tălpile lui Rand, darămite sub ale Ogierului. Lui Rand i se părea că hanul nu avea să mai rămână mult timp în picioare. Găsi ușa și ciocani, întrebându-se cine era Dena.

— Intră, spuse o voce de femeie. Nu pot să deschid.

Rand deschise șovăitor ușa și băgă capul înăuntru. Un pat mare, cu așternuturile mototolite era împins în perete, iar în rest camera era ocupată de două dulapuri, mai multe cufere legate în alamă, o masă și două scaune de lemn. Femeia zveltă care stătea turcește pe pat cu fustele strânse sub ea învârtea în cerc șase mingi colorate.

— Lasă pe masă ce ai adus, zise ea, fără să-și ia ochii de la mingi. Thom o să-ți plătească după ce se întoarce.

— Dumneata ești Dena? întreba Rand.

Prinse mingile și se întoarse spre el. Era doar cu câțiva ani mai mare decât Rand, drăguță, cu pielea deschisă la culoare, ca toți cei din Cairhien, și cu părul negru, despletit, care îi ajungea până la umeri.

— Nu te cunosc. Asta e odaia mea, a mea și a lui Thom Merrilin.

— Hangița ne-a spus că ne-ai putea lăsa să-l așteptam aici pe Thom. Dacă dumneata ești Dena.

— Nu ești singur? Rand făcu un pas în cameră ca să poată să intre și Loial, iar tânăra femeie ridică din sprâncene.

— Deci s-au întors Ogierii. Eu sunt Dena. Ce dorești? Se uită cu atâta băgare de seama la haina lui Rand încât probabil că special nu adăugase „Seniore”, deși ridică din nou din sprâncene când zări bâtlanii de pe teaca și plăselele sabiei.

Rand îi arată bocceaua.

— I-am adus înapoi lui Thom harfa și flautul. Și voiam să-l văd, se grăbi el să adauge pentru că Dena părea gata să îi spună să plece. Nu l-am văzut de multă vreme.

Femeia se uită la boccea.

— Thom mereu mormăie că și-a pierdut cel mai bun flaut și cea mai bună harfă pe care le-a avut vreodată. Ai zice că e bard de Curte. Foarte bine. Puteți aștepta aici, dar eu trebuie să exersez. Thom mi-a făgăduit că săptămâna viitoare mă lasă să apar și eu în fața oamenilor. Se ridică grațios și își trase un scaun, făcându-i semn lui Loial să se așeze pe pat. Zera o să-l pună pe Thom să plătească șase scaune dacă rupi unul, prietene Ogier.

Rand îi spuse cum îi cheamă și se așeza pe celalalt scaun – care scârțâi îngrijorător chiar și sub el – și întrebă neîncrezător:

— Ești ucenica lui Thom?

Dena surâse.

— Se poate spune și așa. Începuse din nou să jongleze, iar privirea îi era ațintită asupra mingilor care se învârteau.

— N-am auzit niciodată de o femeie Menestrel, zise Loial.

— O să fiu prima. Acum mingile se roteau în două cercuri mai mici, întrepătrunse. O să văd toată lumea. Thom zice că, de îndată ce o să avem destui bani, o să mergem la Tear. Acum învârtea trei mingi cu fiecare mână. Și apoi, poate, în insulele Oamenilor Marii. Atha’an Miere plătesc bine Menestrelii.

Rand se uită în jur, la odaia plina de cufere. Nu părea a fi camera cuiva care plănuiește să plece curând. Pe pervaz era chiar și un ghiveci cu o floare în el. Privirea îi poposi pe patul pe care stătea Loial. „Asta e odaia mea, a mea și a lui Thom Merrilin.” Dena îi aruncă o căutătură sfidătoare prin cercul de mingi pe care îl rotea acum. Rand se înroși.

Își drese glasul.

— Poate ar fi mai bine să așteptam jos, începu să zică, însă ușa se deschise și intra Thom, cu mantia fâlfâind în jurul gleznelor. În spate, îi atârnau cutiile în care ținea harfa și flautul; cutiile era din lemn roșiatic, lustruite de atâta folosit.

Dena ascunse mingile în rochie și alergă să îl cuprindă pe Thom cu brațele după gât; trebui să se ridice în vârful picioarelor ca să ajungă.

— Mi-a fost dor de tine, îi zise și îl sărută.

Sărutul ținu ceva vreme, atât de mult încât Rand începu să se întrebe dacă el și Loial n-ar trebui să plece, însă chiar atunci Dena se desprinse din brațele lui Thom, oftând.

— Știi ce-a mai făcut tâmpitul ala de Seaghan? spuse Thom, uitându-se la ea. A tocmit niște mocofani care își zic „cântăreți”. Merg încoace și încolo zicând că sunt Rogosh Ochi-de-Vultur, Blaes, Gaidal Cain și… Aaa! Atârnă o bucată de pânză vopsită în spatele lor, care cică ar face mulțimea să creadă că idioții ăștia sunt într-un palat sau în trecătorile înalte din Munții Dhoom. Eu îi fac pe oameni să vadă fiecare flamură, să simtă mirosul fiecărei bătălii, să încerce fiecare emoție. Eu îi fac să creadă că sunt ei înșiși Gaidal Cain. O să vadă Seaghan ce pățește dacă îi lasă pe ăștia să meargă cu mine.

— Thom, avem oaspeți. Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan. Ah, și un băiat care zice că-l cheamă Rand al’Thor.

Thom se uită la Rand pe deasupra capului ei, încruntându-se.

— Lasă-ne puțin singuri, Dena. Uite. Îi puse în mâna câteva monede de argint. Cuțitele sunt gata. Nu vrei să te duci să-i plătești lui Ivon pentru ele? Îi mângâie obrazul neted cu degetele lui noduroase. Du-te. Îți rămân îndatorat. Dena se uita urât la el, dar își puse mantia, murmurând:

— Ivon ar face bine să nu mă înșele la cântar.

— O să fie bard într-o bună zi, spuse Thom cu mândrie în glas după ce plecă. Ascultă o poveste o singură dată – doar o singură dată numai! – și apoi poate să o spună întocmai; ține minte nu numai cuvintele, ci și fiecare nuanță, fiecare ritm. E foarte iscusită la harfă și prima dată când a pus mâna pe flaut a cântat mai bine decât ai cântat tu vreodată. Puse cutiile de lemn pe unul din cuferele mai mari, după care se așeza pe scaunul rămas liber. Când am trecut prin Caemlyn, înainte să vin aici, Basel Gill mi-a zis că ai plecat însoțit de un Ogier. Printre alții. Făcu o plecăciune înspre Loial, izbutind să își fluture mantia, chiar dacă stătea pe ea. Sunt bucuros să te cunosc, Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan.

— Și eu mă bucur să te cunosc, Thom Merrilin. Loial se ridică în picioare ca să facă și el o plecăciune; când își îndreptă spinarea, aproape atinse tavanul cu capul, așa că se grăbi să se așeze din nou pe pat. Dena spunea că vrea să fie Menestrel.

Thom clătină din cap.

— Pentru o femeie, asta nu e viață. Nici măcar pentru un bărbat nu e. Umbli din oraș în oraș, din sat în sat, întrebându-te cum or să încerce să te păcălească de data asta, întrebându-te adesea cum să faci rost de mâncare. Nu, o s-o fac eu să se răzgândească. O să fie bard de Curte pentru vreun rege sau vreo regină. Aaa! Dar n-ați venit aici ca să vorbim despre Dena. Instrumentele mele, băiete! Le-ai adus?

Rand împinse bocceaua peste masă. Thom o desfăcu de îndată – clipi des când văzu că e vechea lui mantie, plină de petice multicolore, ca și cea pe care o avea pe el – și deschise cutia de piele în care era flautul, dând mulțumit din cap când în fața ochilor îi apăru flautul cu încrustații de aur și argint.

— Așa mi-am câștigat masa și patul după ce ne-am despărțit, zise Rand.

— Știu, răspunse Menestrelul sec. M-am oprit câteodată la aceleași hanuri, dar a trebuit să mă descurc cu jongleriile și cu câteva povești simple, căci… De harfă sper că nu te-ai atins, nu? Deschise cealaltă cutie de piele închisă la culoare și scoase de acolo o harfă la fel de bogat împodobită ca și flautul, pe care o strânse la piept ca pe un copil. Degetele tale neîndemânatice de fermier nu sunt făcute pentru harfă.

— Nu m-am atins de ea, îl încredință Rand.

Thom ciupi două coarde, înfiorându-se.

— Ai fi putut să o ții instaurată, bodogăni el.

Rand se aplecă spre el, peste masă.

— Thom, vroiai să mergi la Illian, să vezi când pornește Marele Alai, să fii primul care face noi povești despre el, dar nu ai putut. Ce-ai zice dacă ți-aș spune că încă mai poți? Ba chiar să ai un rol însemnat?

Loial se foi, neliniștit.

— Rand, ești sigur că…

Rand îi făcu semn să tacă, fără să-și ia ochii de la Thom.

Thom aruncă o privire Ogierului și se încruntă.

— Depinde ce rol și cât de însemnat. Dacă ai vreun motiv să crezi că vreunul din Corniați se îndreaptă spre acest loc… Probabil că au plecat deja din Illian, dar nu vor ajunge aici decât peste câteva săptămâni, chiar dacă merge drept, și de ce ar face-o? E vorba de cineva care nici nu s-a dus la Illian? Atunci, indiferent ce-ar face, n-o să fie pomenit în povești, căci n-are binecuvântarea lor.

— Nu contează dacă Alaiul a plecat sau nu din Illian. Rand auzi cum Loial își ține respirația. Thom, am găsit Cornul lui Vaiere.

Se lăsă o tăcere de mormânt, pe care Thom o rupse cu un hohot zgomotos de râs.

— Voi doi aveți Cornul? Un păstor și un Ogier fără barbă au Cornul lui… Se încovoie, lovindu-se cu mâna peste genunchi. Cornul lui Vaiere!

— Dar chiar îl avem, zise Loial serios.

Thom trase adânc aer în piept. Din când în când tot îl mai pufnea râsul.

— Nu știu ce ați găsit, însă pot să vă duc în zece taverne în care cineva povestește că știe pe cineva care îl știe pe cel care a găsit deja Cornul și îți spune și cum l-a găsit – dacă îi plătești berea. Pot să vă duc la trei oameni care sunt gata să vă vândă Cornul și să jure pe sufletele lor că e cel adevărat. Știu până și un Senior din oraș care se laudă că are Cornul ferecat în conac. Zice că e o comoară lăsată moștenire în familie încă de la Frângerea Lumii. Nu știu dacă Corniații vor pune vreodată mâna pe Corn, dar știu că vor auzi minciuni la tot pasul.

— Moiraine spune că acesta e Cornul, zise Rand.

Thom se posomorî.

— Așa zice? Parcă spuneai că nu e cu voi.

— Nu e, Thom. N-am mai văzut-o de când am plecat din Shienar, din Fal Dara și o lună înainte de asta abia dacă mi-a spus două vorbe. Era multă amărăciune în glasul lui. „Și când îmi vorbea, aș fi preferat să tacă. N-o să mai joc niciodată după cum vrea ea, s-o ardă Lumina, pe ea și pe celelalte femei Aes Sedai. Nu. Nu pe Egwene. Și nici pe Nynaeve.” Știa că Thom îl privește cu atenție. Nu e aici, Thom. Nu știu unde e și nici nu-mi pasă.

— Ei, măcar ați avut atâta minte încât să nu spuneți nimănui. Altminteri până acum ar fi știut și cei din Talpă și jumătate din Cairhien ar sta la pândă ca să-l fure. Jumătate de lume.

— Da, n-am zis nimănui, Thom. Și trebuie să-l duc înapoi la Fal Dara înainte ca Iscoadele Celui Întunecat sau altcineva să reușească să-l fure. Ei, ai din ce face o poveste, nu? Mi-ar prinde bine un prieten care cunoaște bine lumea. Tu ai fost peste tot; știi lucruri pe care eu nici măcar nu mi le pot închipui. Loial și Hurin știu mai multe decât mine, dar ne-am împotmolit toți trei.

— Hurin?… Nu, nu-mi spune. Nu vreau să știe. Menestrelul se ridică de pe scaun și se duse să se uite pe fereastră. Cornul lui Vaiere. Asta înseamnă că Ultima Bătălie se apropie. Cine o să bage de seamă? I-ai văzut pe oamenii care râd pe ulițe? Oprește o săptămână barjele cu grâne și n-or să mai râdă. Galldrian o să creadă că s-au preschimbat toți în Aieli. Nobilii iau toți parte la Marele Joc și uneltesc ca să ajungă lângă Rege, complotează ca să dobândească mai multă putere decât Regele, complotează ca să-l dea jos pe Galldrian și unul dintre ei să fie noul Rege. Sau noua Regină. Or să creadă că Tarmon Gai’don e doar o intrigă care face parte din Joc. Se întoarse cu fața spre ei. Bănuiesc că nu e vorba doar să mergem până în Shienar și să dăm Cornul – cui? – Regelui? De ce în Shienar? Toate legendele spun că Cornul este legat de Illian.

Rand se uită la Loial. I se pleoștiseră urechile.

— În Shienar, pentru că acolo știu cui să îl dau. Și suntem urmăriți de troloci și de Iscoade ale Celui Întunecat.

— Oare de ce nu mă miră? Nu. Sunt eu un nebun bătrân, dar vreau să fiu un nebun bătrân în felul meu. Bucură-te tu de glorie, băiete.

— Thom…

— Nu!

Se așternu tăcerea; nu se auzea decât scârțâitul patului când se foia Loial. În cele din urmă, Rand spuse:

— Loial, ai putea să mă lași puțin singur cu Thom? Te rog?

Loial păru uimit – mai că i se zbârli părul de pe urechi – dar dădu din cap și se ridică.

— Jocul de zaruri din sala mare era destul de bun. Poate că mă lasă și pe mine să joc. După ce ușa se închise în spatele Ogierului, Thom se uita bănuitor la Rand.

Rand șovăi. Erau lucruri pe care trebuia să le știe, lucruri pe care era convins că Thom le știa – Menestrelul părea că știe multe despre tot felul de lucruri – dar nu izbutea să își găsească cuvintele.

— Thom, sfârși el prin a spune, există cărți în care să fie Ciclul Karaethon? Era mai ușor așa decât să le zică Profețiile Dragonului.

— În bibliotecile mari, răspunse Thom încetișor. Tot felul de tălmăciri, colo și colo, chiar și în Limba Veche. Rand se pregătea să întrebe dacă era vreo cale să găsească și el una, însă Menestrelul continuă. Limba Veche e foarte melodioasă, însă puțini, chiar și dintre nobili, mai au răbdare să o asculte. Nobilii trebuie să învețe Limba Veche, dar, de fapt, cei mai mulți știu doar cât să-i impresioneze pe cei care nu o vorbesc. Tălmăcirile nu sună la fel de bine, afară doar dacă sunt Declamate, iar uneori tocmai Declamația schimba foarte mult înțelesul. Sunt niște versuri în acest Ciclu – nu se scandează prea bine dacă sunt tălmăcite, dar măcar își păstrează tâlcul – care zic așa:

Întinse mâna și atinse bâtlanii de brodați pe gulerul lui Rand.

O clipă, Rand ramase cu gura căscată și când vorbi, vocea îi tremura.

— Cu sabia sunt cinci. Plasele, teacă și lamă. Puse mâna pe masă, cu palma în jos, ascunzând semnul făcut cu fierul roșu. Era prima dată de când folosise alifia lui Selene când îl simțea. Nu îl durea, dar știa că e acolo.

— Așa e. Thom râse scurt. Îmi mai vin niște versuri în minte.

Rand scutură din cap, tăgăduind, dar Thom nu păru să bage de seamă.

— Nu înțeleg cum pot fi două răsărituri în aceeași zi, însă sunt multe care nu par a avea noimă. Stânca din Tear nu va cădea decât atunci când Callandor se va afla în mâna Dragonului Renăscut, dar Sabia Care Nu Poate Fi Atinsă este în Inima Stâncii, deci cum poate ajunge în mâna lui? Ei, fie. Probabil că femeile Aes Sedai vor face tot ce le stă în putință pentru ca realitatea să se potrivească cu Profețiile. Dar să mori undeva în Ținuturile Pârjolite e un preț prea mare pentru a le urma pe acest drum.

Rand reuși anevoie să își alunge tremurul din glas.

— Nici o femeie Aes Sedai nu se folosește de mine. Ți-am mai spus, ultima dată am văzut-o pe Moiraine în Shienar. A zis că pot merge unde vreau, așa că am plecat.

— Și nu e nici o femeie Aes Sedai cu tine acum? Nici una?

— Nu.

Thom își mângâie mustățile albe și lungi. Părea mulțumit și nedumerit deopotrivă.

— Atunci de ce mă întrebi de Profeții? De ce l-ai trimis pe Ogier de aici?

— N-am vrut să-l tulbur. E și așa destul de neliniștit din pricina Cornului. Asta vroiam să te întreb. Se pomenește despre Corn în Profeții? Tot îi era greu să spună ce avea pe suflet. Toți Dragonii ăia falși, și acum Cornul care a fost găsit. Toată lumea crede că Cornul îi va chema din morminte pe eroii tuturor Vârstelor ca să îl înfrunte pe Cel Întunecat în Ultima Bătălie și… se spune că Dragonul Renăscut îl va înfrunta pe Cel Întunecat în Ultima Bătălie. Pare o întrebare firească.

— Da, așa e. Nu mulți știu că Dragonul Renăscut va lupta în Ultima Bătălie sau, dacă știu, cred că va lupta de partea Celui Întunecat. Puțini citesc Profețiile ca să afle adevărul. Ce ziceai despre Corn? Că îi va chema pe toți eroii?

— Am mai învățat câte ceva de când ne-am despărțit, Thom. Eroii vor veni la chemarea Cornului, chiar dacă se află în mâinile unei Iscoade a Celui Întunecat.

Sprâncenele stufoase ale lui Thom se ridicară foarte sus.

— Ei, asta nu știam. Se pare că într-adevăr ai învățat câte ceva.

— Asta nu înseamnă ca am să le las pe femeile din Turnul Alb să se servească de mine ca fals Dragon. Nu vreau să am nimic de-a face nici cu femeile Aes Sedai, nici cu Dragonii falși, nici cu Puterea, nici… Rand își mușcă limba. „Să înnebunesc și tu începi să trăncănești! Nerodule!”

— O vreme, băiete, am crezut că pe tine te voia Moiraine și credeam chiar că știu și de ce. Vezi tu, nici un bărbat nu hotărăște să conducă Puterea. E ceva care i se întâmplă, ca o boală. Nu poți învinovăți un om pentru că se îmbolnăvește, chiar dacă s-ar putea să mori și tu din pricina asta.

— Nepotul tău conducea și el Puterea, nu-i așa? Mi-ai zis că de asta ne-ai ajutat, pentru că nepotul tău avusese necazuri cu Turnul Alb și pe el nu-l ajutase nimeni. Bărbații nu pot avea necazuri cu femeile Aes Sedai decât pentru un singur lucru.

Thom rămase cu privirea ațintită la masă și își țuguie buzele.

— Nu cred că am de ce să tăgăduiesc. Vezi tu, nu prea vorbești despre astfel de lucruri, despre o ruda bărbat care poate conduce Puterea. Aaa! Roșiile nu i-au dat de ales lui Owyn. L-au domolit și apoi a murit. Nu mai voia să mai trăiască… Oftă.

Rand se cutremură. „De ce nu m-a domolit Moiraine și pe mine?”

— De ales, Thom? Vrei să zici că se putea și altfel? Să nu fi înnebunit? Să nu fi murit?

— S-a împotrivit aproape trei ani. Nu a făcut rău nimănui. Nu folosea Puterea decât dacă trebuia și chiar și atunci doar ca să-și ajute satul. A… Thom ridică brațele. Probabil că nu se putea altfel. Oamenii de unde trăia mi-au zis că se purtase ciudat tot anul. Nu prea voiau să vorbească despre asta și mai că nu m-au omorât cu pietre când au auzit că sunt unchiul lui. Probabil că într-adevăr înnebunise. Dar era sânge din sângele meu, băiete. Nu le suport pe femeile Aes Sedai din pricina a ceea ce au făcut, chiar dacă nu aveau de ales. Dacă Moiraine te-a lăsat să pleci, înseamnă că ai ieșit din povestea asta.

Rand rămase tăcut o vreme. „Nerodule! Firește că nu se poate altfel. O să înnebunești și o să mori, indiferent ce-o să faci. Dar Ba’alzamon zicea că…”

— Nu! Se înroși sub privirea iscoditoare a lui Thom. Vreau să zic… Am ieșit, Thom. Dar încă am Cornul lui Vaiere. Gândește-te la asta, Thom. Cornul lui Vaiere. Alți Menestreli or să povestească despre el, însă dumneata o să poți spune că l-ai ținut în mână. Își dădu seama că vorbea ca Selene, dar asta nu-l făcu decât să se întrebe pe unde era. Nu aș vrea pe altcineva alături de noi, Thom.

Thom chibzui, încruntat, însă în cele din urma scutură cu putere din cap.

— Băiete, îmi placi, dar știi la fel de bine ca și mine că data trecută v-am ajutat doar pentru că era vorba și de o Aes Sedai. Seaghan nu încearcă să mă înșele mai mult decât mă aștept și, dacă te gândești și la Darul Regelui, nu aș putea câștiga la fel de mult prin sate. Spre marea mea mirare, Dena pare să mă iubească și – la fel de surprinzător – și eu pe ea. De ce să renunț la toate astea, ca să fiu urmărit de troloci și de Iscoadele Celui Întunecat? Cornul lui Vaiere? Da, recunosc că ispita e mare, dar nu. Nu, n-o să mă mai amestec în așa ceva.

Se aplecă să ia o cutie de lemn, lungă și îngustă. Când o deschise, scoase la iveală un flaut, simplu, dar cu incrustații de argint. O închise la loc și o împinse spre Rand.

— S-ar putea să-ți prindă bine într-o zi, să-ți plătești masa, băiete.

— Se prea poate, spuse Rand. Cel puțin ne putem vedea. Eu stau la…

Menestrelul clătină din cap.

— E mai bine să ne despărțim acum, băiete. Dacă o să tot vii pe aici, n-o să-mi pot scoate Cornul din cap, chiar de nu o să pomenești niciodată de el. Și nu vreau să mă amestec în așa ceva. Nu vreau.

După ce Rand plecă, Thom își aruncă mantia pe pat și puse coatele pe masă. „Cornul lui Vaiere. Cum de a găsit păstorul ăla…” Alungă acest gând. Dacă se gândea prea mult la Corn, avea să se trezească însoțindu-l pe Rand, ca să-l ajute să ducă Cornul în Shienar. „Asta da, poveste, să duci Cornul în Ținuturile de la Hotar, cu trolocii și Iscoadele Celui Întunecat pe urmele tale.” Supărat pe el însuși, își aduse aminte de Dena. Chiar de nu l-ar fi iubit, nu găseai o asemenea măiestrie în fiecare zi. Și îl iubea, deși Thom nu prea știa pentru ce.

— Prost bătrân, murmură el.

— Da, prost bătrân, zise Zera din ușă. Thom tresări; fusese atât de cufundat în gânduri, încât nu auzise când se deschisese ușa. O știa pe Zera de ani de zile, tot venea aici în preumblările sale, iar femeia se folosea de prietenia lor ca să-i vorbească pe șleau. Un prost bătrân care ia iar parte la Jocul Caselor. Dacă nu cumva mă lasă urechile, tânărul Senior e din Andor. Precis nu e din Cairhien. Daes Dae’mar e destul de primejdios și fără să lași un Senior străin să te bage în urzelile lui.

Thom clipi des, apoi își aminti cum era îmbrăcat Rand. Haina de pe el era elegantă, vrednică de un Senior. Îmbătrânea și lăsa să treacă pe lângă el astfel de lucruri. Își dădu seama cu tristețe că stătea în cumpănă dacă să îi spună adevărul sau să o lase să creadă ce vrea. „E de ajuns să mă gândesc la Marele Joc și mă trezesc că încep să-l joc.” Băiatul nu e decât un pastor din Ținutul celor Două Râuri, Zera.

Femeia râse disprețuitor.

— Iar eu sunt Regina din Ghealdan. Ia aminte, în anii din urmă, Jocul a devenit foarte primejdios aici, în Cairhien. Nu seamănă nici pe departe cu ceea ce știi tu din Caemlyn. Acum oamenii sunt omorâți. Dacă nu ești cu băgare de seamă, cineva o să-ți taie gâtul.

— Ți-am mai spus că nu mai iau parte la Marele Joc. Au trecut douăzeci de ani de atunci.

— Da, da. Nu părea să-l creadă. Chiar și așa, chiar dacă îl lăsăm la o parte pe tânărul Senior străin – ai început să cânți pe la conacele Seniorilor.

— Plătesc bine.

— Și de îndată ce vor putea, te vor amesteca în intrigile lor. Văd un bărbat și se gândesc numaidecât cum s-ar putea servi mai bine de el. Seniorul ăsta tânăr al tău n-o să-ți fie de nici un ajutor; or să-l mănânce de viu.

Thom renunță să o mai convingă că nu mai avea de-a face cu Jocul.

— Asta ai venit să-mi spui, Zera?

— Da. Uita de Marele Joc, Thom. Însoară-te cu Dena. O să te ia de bărbat, așa osos și bătrân cum ești. Însoară-te cu ea și uita de tânărul Senior și de Daes Dae’mar.

— Mulțumesc pentru sfat, spuse el sec. „Să mă însor cu ea? Să fiu o povară pentru ea? N-o să ajungă niciodată bard cu trecutul meu în spate.” Dacă nu te superi, Zera, aș vrea să rămân puțin singur. Astă-seară o să cânt pentru Domnița Arilyn și oaspeții ei și trebuie să mă pregătesc.

Zera pufni, clătină din cap și închise ușa cu zgomot în spatele ei.

Thom bătu darabana pe masă. Cu sau fără haină, Rand nu era decât un păstor. Dacă ar fi fost mai mult decât atât, dacă ar fi fost ce bănuise Thom la un moment dat – un bărbat care conducea Puterea – nici Moiraine, nici o altă femeie Aes Sedai nu l-ar fi lăsat să plece fără să-l domolească. Cu sau fără Corn, băiatul nu era decât un păstor.

— — A ieșit din povestea asta, spuse el cu glas tare, și eu la fel.