În căutarea Cornului

17 Hotărâri

— O luăm la fugă, spuse Rand. Hurin, poți să urmărești urma în galop?

— Da, Senior Rand.

— Atunci dă-i drumul.

— N-o să ajute la nimic, zise Selene. Iapa ei albă era singura care nu începuse să dea din picioare când auzise grohăiturile răgușite ale grolmilor. Nu renunță niciodată. Odată ce ți-au luat urma, grolmii vin după tine, zi și noapte, până te prind. Trebuie să-i omori pe toți sau să găsim o cale de a merge altundeva. Rand, Piatra de Trecere ne poate duce altundeva.

— Nu. Putem să-i omorâm. Pot să-i omor. Am mai ucis unul. Nu sunt decât cinci. Dacă aș găsi… Aruncă o privire împrejur, căutând un loc potrivit, și îl găsi. După mine! Dădu pinteni armăsarului și porni în galop, încrezător că ceilalți îl vor urma, chiar înainte să audă copitele cailor.

Locul pe care îl alesese era un deal rotund și scund, fără copaci, de care nu se putea apropia nimic fără să vadă. Descălecă și își pregăti arcul. Loial și Hurin veniră lângă el, Ogierul cu ghioaga lui uriașă, amușinarul cu o sabie scurtă în mână. Nici ghioaga, nici sabia nu aveau să fie de mare folos în lupta cu grolmii. „N-o să-i las să se apropie.”

— Nu e nevoie să-ți pui viața în primejdie, spuse Selene. Abia dacă aruncă o privire spre grolm; se aplecă în șa ca să îi vorbească lui Rand. Putem ajunge la Piatra de Trecere înaintea lor.

— O să-i opresc. Rand număra repede săgețile pe care le mai avea în tolbă. Optsprezece, toate lungi cât brațul lui, zece cu vârfurile ca niște dălți, menite să pătrundă prin armura trolocilor. Aveau să fie la fel de bune și pentru troloci. Înfipse patru săgeți din acestea în pământ, în fața lui; pe a cincea o puse în arc. Loial, Hurin, nu puteți face nimic aici. Încălecați și fiți gata să o duceți pe Selene la Piatră dacă scapă vreunul. Se întrebă dacă ar putea ucide o asemenea lighioană cu sabia, dacă se ajungea până acolo. „Ești nebun! Nici măcar Puterea nu e la fel de vătămătoare ca asta.”

Loial spuse ceva, dar Rand nu auzi; încerca deja să se afunde în hău, și de nevoie, dar și pentru a scăpa de gânduri. „Știi ce te așteaptă. Dar nu așa trebuie să-l ating.” Strălucirea era acolo, iar lumina era ascunsă vederii. Părea că plutește spre el, dar golul era deplin. Gândurile zburau la marginea hăului, ușor de văzut în lumina mânjită. „Saidin. Puterea. Nebunia. Moartea.” Gânduri străine. Era una cu arcul, cu săgeata, cu creaturile care ajunseseră în vârful dealului.

Grolmii se apropiau, întrecându-se unul pe altul în salturi, cinci siluete uriașe, cu pielea tare, cu trei ochi, cu gurile căscate. Mârâiturile lor se izbeau de gol și abia se auzeau.

Rand nu își dădu seama când ridică arcul sau când îl întinse. Era una cu grolmii, una cu ochiul din mijloc al primei lighioane. Apoi săgeata țâșni. Primul grolm muri; unul dintre tovarășii săi sări pe el când se prăbuși, sfâșiind bucăți de carne cu gura ca un cioc. Mârâi la ceilalți, care făcură un cerc în jurul grolmului căzut. Dar se tot apropiau și, ca și cum ar fi fost silită, lighioana renunță la masă și porni în salturi după ei, cu botul plin de sânge.

Rand continuă, cu mișcări line, mecanice: punea săgeata în arc și o slobozea. Punea săgeata în arc și o slobozea.

Cel de-al patrulea grolm se prăbuși la pământ, ca o marionetă uriașă cu sforile tăiate, iar a cincea săgeată porni din arc; Rand lăsă arcul în jos, încă cufundat în hău. Deși ultima săgeată încă mai zbura prin aer, știa că nu are să mai fie nevoie de încă una. Ultima lighioană se prăvăli de parcă i s-ar fi topit oasele; o săgeată cu pene la capăt i se împlântase în ochiul din mijloc. Mereu ochiul din mijloc.

— Nemaipomenit, Senior Rand, zise Hurin. Nu… nu am mai văzut așa ceva.

Hăul îl ținea prizonier. Lumina îl ademenea, iar el… se întindea… spre ea. Îl împresura, îl acoperea.

— Seniore Rand? Hurin îl atinse pe braț, iar Rand tresări; golul începu să se umple cu lucrurile din jur. Te simți bine, Seniore?

Rand își pipăi fruntea. Era uscată; se aștepta să fie asudat.

— Mă… mă simt bine, Hurin.

— De fiecare dată e mai ușor, așa am auzit, spuse Selene. Cu cât stai mai mult în Contopire, cu atât devine mai simplu.

Rand îi aruncă o privire.

— N-o să mai fie nevoie să fac asta prea curând. „Ce s-a întâmplat? Vroiam să…” Își dădu seama, îngrozit, că încă mai voia. Voia să se întoarcă în hău, voia să simtă din nou cum îl învăluie lumina. În pofida îngrețoșării pe care o încerca, parcă doar atunci fusese cu adevărat viu, iar acum era doar o copie. Nu, mai rău. Fusese aproape viu, știind ce ar fi însemnat să fie cu adevărat viu. Tot ce trebuia să facă era să atingă saidinul…

— Nu din nou, murmură el. Se uită țintă la grolmii morți, cinci siluete hidoase zăcând pe pământ. Acum nu mai erau primejdioși. Putem por…

De dincolo de grolmii morți, de dincolo de dealul din față, se auzi un grohăit, deja prea bine cunoscut, iar altele îi răspunseră. Se auzeau tot mai multe, dinspre răsărit, dinspre apus, din toate părțile.

Rand dădu să ridice arcul.

— Câte săgeți mai ai? întrebă Selene. Poți ucide douăzeci de grolmi? Treizeci? O sută? Trebuie să mergem la Piatra de Trecere.

— Are dreptate, Rand, spuse Loial încetișor. Nu mai avem încotro. Hurin îl privea neliniștit. Grolmii urlau; după grohăiturile care se auzeau, s-ar fi zis că erau vreo douăzeci.

— Piatra, încuviință Rand fără tragere de inimă. Se aruncă furios în șa și își petrecu arcul peste umăr. Condu-ne la Piatră, Selene.

Selene dădu din cap, întoarse calul și îi dădu pinteni. Rand și ceilalți o urmară, Loial și Hurin încrezători, el încă reținut. Mârâiturile grolmilor îi urmăriră; acum se părea că sunt sute. Era ca și cum grolmii ar fi format un semicerc în jurul lor, venind din toate direcțiile, mai puțin din față.

Selene îi conduse peste dealuri, iute și fără șovăială. Se apropiau de munți; povârnișurile erau mai abrupte, iar caii mergeau cu dificultate printre stâncile spălăcite care ieșeau din pământ și tufișurile răzlețe, decolorate, care creșteau pe ele. Drumul era din ce în ce mai anevoios.

„N-o să izbutim”, își spuse Rand, când Roșcatul alunecă pentru a cincea oară într-o ploaie de pietre. Loial își aruncă ghioaga: nu o putea folosi împotriva grolmilor și îl stânjenea. Ogierul descălecase: cu o mână se agăța și se cățăra, iar cu cealaltă trăgea calul după el. Armăsarul cu chișițe păroase înainta greoi, dar mai ușor decât cu Loial în spate. Grolmii grohăiau în urma lor, acum mai aproape.

Selene smuci de hățuri și le arată o vâlcea ascunsă în granit, chiar sub picioarele lor. Șapte rânduri de trepte late și colorate în jurul unei pardoseli de o culoare palidă și o coloană înaltă de piatră în mijloc.

Femeia descălecă și coborî treptele cu iapa de căpăstru, până în centru. Coloana se desena amenințător deasupra ei. Se întoarse ca să se uite la Rand și la ceilalți. Grolmii mârâiră din nou. Erau în preajmă.

— Curând ne vor ajunge din urmă, zise ea. Trebuie să folosești Piatra, Rand. Sau să găsești o cale de a-i ucide pe toți.

Oftând, Rand descălecă și pătrunse cu Roșcatul în vâlcea. Loial și Hurin se grăbiră să-l urmeze. Privi tulburat coloana acoperită cu semne, Piatra de Trecere. „Probabil că și ea poate conduce Puterea, chiar dacă nu știe, altfel nu ar fi adus-o aici. Puterea nu face rău femeilor.”

— Dacă asta te-a adus aici, începu el, dar Selene îl întrerupse.

— Știu ce este, spuse ea cu glas hotărât, dar nu știu cum s-o folosesc. Trebuie să faci ceea ce trebuie făcut. Pipăi marginea unui semn ceva mai mare decât celelalte. Un triunghi cu vârful în interiorul unui cerc. Acesta reprezintă lumea adevărată, lumea noastră. Cred că îți va fi de folos să îl ai în minte în timp ce… Își dădu brațele în lături, ca și cum nu ar fi știut precis ce trebuia să facă Rand.

— Hmm… Seniore? zise Hurin timid. Nu mai e mult timp. Se uită peste umăr la marginea vâlcelei. Grohăiturile se auzeau din ce în ce mai puternic. Lighioanele alea or să ajungă aici în câteva clipe. Loial încuviință.

Rand trase adânc aer în piept și puse mâna pe semnul pe care i-l arătase Selene. Se uită la ea, ca și cum ar fi vrut să îi spună dacă făcea ce trebuie, dar femeia se mărginea să privească ce se întâmplă; nici măcar o cută de îngrijorare nu îi brazda fruntea. „E încredințată că poți să o salvezi. Trebuie să o faci.” Parfumul ei îl amețea.

— Hmm… Seniore?

Rand înghiți în sec și căută golul. Veni cu ușurință, cuprinzându-l din toate părțile. Hăul. Nimic în afară de lumina tremurătoare care îi întorcea stomacul pe dos. Nimic în afară de saidin. Dar până și senzația de greață părea îndepărtată. Era una cu Piatra de Trecere. Coloana era netedă și ușor uleioasă la atingere și simțea cald pe palmă triunghiul închis în cerc. „Trebuie să îi duc la adăpost. Trebuie să îi duc acasă.” Lumina părea că vine spre el, îl împresoară, iar el… o primi cu bucurie.

Se cufundă în lumină. Se cufundă în căldură. Vedea Piatra, îi vedea pe ceilalți cum se uită la el – Loial și Hurin neliniștiți, Selene încrezătoare că o putea salva – dar ar fi putut la fel de bine să nu fie acolo. Lumina era totul. Căldura și lumina care îl acopereau precum apa care pătrunde în nisipul uscat. Semnul îi dogorea palma. Încercă să soarbă toata lumina, toată căldura. Totul. Semnul…

Dintr-odată, ca și cum soarele ar fi dispărut pentru o frântură de clipă, lumea licări. Din nou. Semnul era ca un cărbune aprins; sorbi lumina. Lumea licări. Licăr. Lumina îl îngrețoșă; era ca apa pentru un calator în deșert. Licăr. O sorbi. Îi venea să verse; o voia pe toată. Licăr. Triunghiul închis în cerc îi frigea palma. Licăr. Triunghiul închis în cerc îi frigea palma; simțea cum îi ardea carnea. Licăr. O voia pe toată! Țipă, urlă de durere, urlă de dorință.

Licăr… Licăr… Licărlicărlicăr…

Niște mâini traseră de el; abia dacă își dădea seama de prezența lor. Se dădu înapoi, împleticindu-se; hăul se îndepărta, împreună cu lumina și cu îngrețoșarea care îi chinuia stomacul. Lumina. Îi păru rău să o vadă dispărând. „Lumină, e o nebunie să mi-o doresc. Dar eram așa de cufundat în ea! Eram așa de…” Se uită buimac la Selene. Ea era cea care îl ținea de umeri și îl privea nedumerită. Ridică mâna în dreptul ochilor. Pecetea bâtlanului era încă acolo, dar în rest nimic. Triunghiul închis în cerc nu îi mai frigea carnea.

— Uimitor, zise Selene încetișor. Aruncă o privire spre Loial și Hurin. Ogierul părea năucit, iar ochii i se făcuseră mari cât niște farfurioare; amușinarul stătea pe vine, sprijinindu-se cu o mână de pământ, ca și cum i-ar fi fost teamă că altfel s-ar prăbuși. Suntem cu toții aici, și avem și caii. Iar tu nici nu știi ce ai făcut. Uimitor.

— Suntem?… începu Rand să spună, cu voce răgușită și se opri ca să înghită.

— Uită-te înjur, spuse Selene. Ne-ai adus acasă. Râse. Ne-ai adus pe toți acasă.

De-abia acum își dădu Rand seama de ceea ce era împrejur. Din vâlcea nu mai urcau trepte, deși pe ici, pe colo mai rămăsese câte o bucata de piatră ciudat de neteda, de culoare roșie sau albastră. Coloana zăcea lângă povârnișul muntelui, pe jumătate îngropată în pământ. Aici semnele nu mai erau deslușite; fuseseră roase de vânt și de apă. Și totul părea aievea. Culorile aveau consistență – granitul era gri, tufișurile verzi și maronii. Dacă te gândeai la cealaltă lume, mai că păreau prea vii.

— Acasă, șopti Rand și începu și el să râdă. Suntem acasă. Râsul lui Loial semăna cu mugetul unui taur. Hurin țopăia de bucurie.

— Tu ai făcut asta, spuse Selene, aplecându-se spre el, până când aproape își lipi fața de a lui. Știam că poți.

Lui Rand îi dispăru zâmbetul de pe buze.

— Da… cred că eu am făcut asta Se uită în fugă la Piatra de Trecere și izbuti să râdă slab. Totuși, aș vrea să știu ce anume am făcut.

Selene îl privi în ochi.

— Poate că o să afli într-o zi, zise ea cu blândețe. Îți este hărăzit să faci lucruri mărețe.

Ochii ei păreau întunecați și adânci ca noaptea, și atât de catifelați. Gura ei… „Dacă aș săruta-o…” Clipi și se trase grăbit înapoi, dregându-și glasul.

— Selene, te rog să nu povestești nimănui despre toate astea. Despre Piatra de Trecere, despre mine. Nu înțeleg ce am făcut și nici ceilalți nu vor pricepe nimic. Știi cum sunt oamenii când vine vorba de lucruri pe care nu le înțeleg.

Pe chipul femeii nu se citea nimic. Deodată își dorea ca Mat și Perrin să fi fost și ei acolo. Perrin știa cum să vorbească cu fetele, iar Mat știa să mintă cu naturalețe. El nu se pricepea foarte bine nici la una, nici la cealaltă.

Selene zâmbi și făcu o reverență, pe jumătate în bătaie de joc.

— Îți voi păstra secretul, Senior Rand al’Thor.

Rand îi aruncă o privire și își drese din nou glasul. „E supărată pe mine? Precis s-ar fi supărat dacă aș fi încercat să o sărut. Cred.” Ar fi vrut ca Selene să nu se mai uite la el de parcă i-ar fi citit gândurile.

— Hurin, e posibil ca Iscoadele Celui Întunecat să fi folosit Piatra asta înaintea noastră?

Amușinarul scutură trist din cap.

— Se îndreptau spre apus, Senior Rand. Aș zice mai degrabă că sunt încă în cealaltă lume – doar dacă nu cumva sunt mai multe Pietre din astea de trecere decât am văzut eu. Dar n-o să-mi ia prea mult ca să aflu cum stau lucrurile. Ținutul e la fel. Aș putea să găsesc locul unde am pierdut urma în lumea cealaltă și să văd dacă au trecut deja pe acolo.

Rand privi spre cer. Soarele – minunat de strălucitor, deloc palid – apunea, alungindu-le umbrele. Încă un ceas și avea să se lase întunericul.

— Dimineață, spuse el. Însă mă tem că i-am pierdut. „Nu putem pierde urma pumnalului! Nu se poate!” Selene, dimineață o să te ducem acasă. Ești chiar din orașul Cairhien sau?…

— Poate că încă nu ai pierdut Cornul lui Vaiere, zise Selene domol. După cum ți-ai dat seama, știu câte ceva despre aceste lumi.

— Oglinzile Roții, spuse Loial.

Selene se uită la el, apoi dădu din cap a încuviințare.

— Da. Așa este. Aceste lumi sunt într-un fel niște oglinzi, mai ales cele în care nu sunt oameni. Unele reflecta doar evenimentele cu adevărat importante din lumea reală, dar în altele există prefigurări ale evenimentelor înainte chiar ca acestea să aibă loc. Trecerea Cornului lui Vaiere ar fi cu siguranță un eveniment însemnat. Reflectările lucrurilor care urmează să se întâmple sunt mai stinse decât cele ale lucrurilor care se petrec chiar acum sau care s-au petrecut deja – aduceți-vă aminte că Hurin spunea că urma era slabă.

Hurin clipi des, nevenindu-i să creadă.

— Vrei să spui, Domniță, că simțeam mirosul locului unde Iscoadele Celui Întunecat aveau să fie? Lumina să m-ajute, nu-mi place asta. E destul că simt unde s-a întâmplat ceva rău, nu e nevoie să mai simt și unde are să se întâmple. Nu cred să fie multe locuri unde să nu existe cândva vreun soi de cruzime. Mi-aș ieși din minți. Locul ăla din care tocmai am plecat aproape că mă înnebunise. Simțeam mereu miros de omor și de durere, simțeam prezența răului celui mai îngrozitor pe care ți-l poți închipui. Simțeam chiar și la noi acest miros. La noi toți. Chiar și la dumneata, Domnița, iartă-mi îndrăzneala. Locul ăla îmi juca feste, tot așa cum ne păcălea ochii. Se scutură. Îmi pare bine c-am scăpat de acolo. Însă mirosul mi-a rămas în nări.

Rand atinse distrat bâtlanul din palmă.

— Ce zici, Loial? S-ar putea într-adevăr să o fi luat înaintea Iscoadelor lui Fain?

Ogierul ridică din umeri, încruntându-se.

— Nu știu, Rand. Habar n-am. Cred că ne-am întors în lumea noastră. Cred că suntem la Pumnalul Ucigașului-de-Neam. Mai mult de atât… Mai ridică o dată din umeri.

— Ar trebui să te conducem acasă, Selene, spuse Rand. Probabil că oamenii își fac griji din pricina dumitale.

— Peste câteva zile o să aflăm dacă am dreptate, răspunse ea nerăbdătoare. Hurin poate găsi locul unde a pierdut urma; așa a zis. Cornul lui Vaiere nu poate fi prea departe. Cornul lui Vaiere, Rand. Gândește-te numai la asta. Cel care va suna din Corn va fi pomenit în legende pe vecie.

— Nu vreau să am nimic de-a face cu legendele, spuse Rand tăios. „Dar dacă Iscoadele Celui Întunecat trec pe lângă noi… Dacă Ingtar le-a pierdut urma? Înseamnă că Iscoadele Celui Întunecat vor păstra Cornul lui Vaiere pentru totdeauna, iar Mat va muri.” Bine, câteva zile. În cel mai rău caz o să ne întâlnim cu Ingtar și cu ceilalți. Nu cred că s-au oprit sau s-au întors doar pentru că noi… am plecat.

— O hotărâre înțeleaptă, Rand, zise Selene. Ai chibzuit bine. Îl atinse pe braț și zâmbi, iar lui Rand îi veni din nou să o sărute.

— Pai… trebuie să fim pe aproape când vor sosi. Dacă vor sosi. Hurin, hai să facem tabăra înainte să se lase întunericul, undeva de unde să vedem locul unde ai pierdut urma. Aruncă o privire la Piatra de Trecere și își aminti cum dormise lângă ea, cum data trecută hăul îl împresurase pe nesimțite în somn, își aduse aminte de lumina din hău. Undeva departe de aici.

— Nici o grija, Senior Rand. Amușinarul încălecă. Jur că nu o să mă mai culc niciodată fără să cercetez ce fel de pietre sunt înjur.

Rand ieși din vâlcea călare pe Roșcat; își dădu seama că se uită la Selene mai mult decât la Hurin. Părea atât de liniștită și de stăpână pe sine; nu era mai mare decât el, însă se purta ca o regină, iar când îi zâmbea, ca acum… „Egwene n-ar fi spus că am luat o hotărâre înțeleaptă. Egwene mi-ar fi zis că sunt nerod.” Necăjit, dădu pinteni calului.