În căutarea Cornului

8 Dragonul Renăscut

La început, Rand merse pe lângă Străjer cu picioarele țepene, neliniștit. „Privirea în pământ.” Lui Lan îi era ușor să spună asta. Nu el fusese chemat de Suprema Înscăunată. Nu el trebuia să se întrebe dacă va fi domolit înainte de sfârșitul zilei, sau chiar mai rău. Rand simțea un nod în gât; oricât ar fi vrut, nu putea înghiți.

Coridoarele fremătau de oameni: servitori care își vedeau de treburi, soldați cu săbii peste hainele de toate zilele. Câțiva băieți cu săbii mici de antrenament stăteau pe lângă cei mai mari, imitându-le felul de a merge. Nimic nu mai aducea aminte de luptă, dar toată lumea părea a fi cu ochii în patru, până și copiii. Bărbații în toata firea semănau cu niște pisici în așteptarea șobolanilor. Ingtar se uită curios la Rand și la Lan, aproape tulburat; deschise gura, dar apoi trecu pe lângă ei fără să spună nimic. Kajin, înalt, subțire și măsliniu la fața, ridică pumnii deasupra capului și striga:

— Tai’shar Malkier! Tai’shar Manetheren!

„Sângele adevărat din Malkier. Sângele adevărat din Manetheren.”

Rand tresări. „Lumină, de ce a spus asta? Nu fi netot, își spuse. Aici toată lumea știe de Manetheren. Știu toate poveștile în care e vorba de bătălii. Arde-m-ar, trebuie să mă stăpânesc.”

Lan răspunse, ridicând și el pumnii.

— Tai’shar Shienar!

Dacă ar lua-o la fugă, s-ar putea pierde destul timp în mulțime cât să ajungă la cal? „Dacă trimite hăitașii după mine…” Cu fiecare pas era mai încordat.

Pe când se apropiau de apartamentele femeilor, Lan rosti sec:

— Pisica străbate curtea!

Uimit, Rand luă imediat poziția respectivă, așa cum fusese învățat, cu spatele drept și toți mușchii destinși, ca și cum ar fi atârnat de o sârmă prinsă în vârful capului. Era un mers relaxat, aproape îngâmfat. Relaxat pe din afară; pe dinăuntru nu se simțea deloc așa. Nu avu vreme să se întrebe ce face. Ieșiră de pe ultimul coridor mergând unul în pas cu celalalt.

Femeile de la intrarea în încăperile femeilor se uitară liniștite la ei pe măsură ce se apropiau. Unele erau așezate la mese ușor înclinate, verificând niște catastife și însemnând câte ceva din când în când. Altele împleteau sau lucrau cu acul și cu croșeta. De veghe stăteau doamne îmbrăcate în mătăsuri, precum și femei în livrea. Ușile arcuite erau deschise, păzite doar de femei. Nu era nevoie de mai mult. Nici un bărbat din Shienar n-ar fi intrat nepoftit, dar toți bărbații din Shienar erau gata să apere acele uși, dacă ar fi trebuit, și ar fi fost uluiți și înspăimântați să fie nevoie de așa ceva.

Rand simți cum i se strânge stomacul. „Or să ne vadă săbiile și or să ne întoarcă din drum. Dar asta vreau, nu-i așa? Dacă ne întorc din drum, poate că mai am o șansă să scap. Dacă nu cumva cheamă paznicii.” Se agăță de poziția pe care i-o indicase Lan tot așa cum s-ar fi agățat de o creangă purtată de ape; era singurul lucru care îl făcea să nu se întoarcă și să o ia la sănătoasa.

Când se opriră, una dintre însoțitoarele Domniței Amalisa, Nisura, o femeie cu fața rotundă, puse deoparte împletitura și se ridică în picioare. Ochii îi sclipiră o clipă la vederea săbiilor și strânse din buze, dar nu scoase nici o vorbă. Toate femeile se opriră din lucru ca să se uite, tăcute și atente.

— Cinste amândurora, rosti Nisura, înclinându-și ușor capul. Îi aruncă o privire lui Rand, atât de repede încât nici nu fu sigur că văzuse bine; asta îi aduse aminte de ceea ce-i spusese Perrin.

— Suprema Înscăunată vă așteaptă.

Se mișcă și două alte doamne – nu servitoare; li se făcea o cinste – pășiră în față ca să o însoțească. Femeile se înclinară, puțin mai mult decât o făcuse Nisura și le făcură semn să intre. Se uitară amândouă pieziș la Rand, apoi nici nu-l mai băgară în seamă. „Ne căutau pe toți sau doar pe mine? De ce pe toți?”

Înăuntru, avură parte de privirile la care se aștepta Rand – doi bărbați în încăperile femeilor, unde vedeai rar bărbați și săbiile pe care le purtau făcură să se ridice multe sprâncene, dar nici una din femei nu scoase o vorbă. Se iscau discuții în urma celor doi bărbați, dar șoaptele erau prea slabe pentru ca Rand să le poată desluși. Lan continua să meargă cu pași mari, ca și cum nici n-ar fi observat. Rand mergea în urma însoțitoarelor lor și își dorea să audă ce se spunea în jurul lor.

Și apoi ajunseră în apartamentul Supremei Înscăunate; în sala de lângă ușă erau trei femei Aes Sedai. Cea înaltă, Leane, avea în mână toiagul ei cu flacăra aurie. Rand nu le cunoștea pe celelalte două – o Albă și o Galbenă, judecând după ciucurii șalurilor. Își aducea însă aminte de chipurile lor, cum se uitaseră la el când alerga pe aceleași coridoare. Chipuri neridate de Aes Sedai, cu ochi pătrunzători, îl cercetară din cap până-n picioare, cu sprâncenele ridicate și buzele țuguiate. Femeile care îi aduseseră pe Lan și pe Rand făcură o plecăciune și îi încredințară celor trei femei Aes Sedai.

Leane îl privi pe Rand cu un zâmbet ușor pe buze. În pofida zâmbetului, era o anumită asprime în glasul ei.

— Ce i-ai adus Supremei Înscăunate astăzi, Lan Gaidin? Un leu tânăr? Ai face bine să te îngrijești să nu-l vadă vreo Verde, altminteri o să-l lege de îndată. Lor le place să îi lege de tineri.

Rand se întrebă dacă este într-adevăr cu putință să asuzi pe dinăuntru. I se părea că așa i se întâmplă. Vru să se uite la Lan, dar își aminti de ceea ce îi spusese Străjerul.

— Sunt Rand al’Thor, fiul lui Tam al’Thor, din Ținutul celor Două Râuri, care a fost odinioară Manetheren. Am fost chemat de Suprema Înscăunată, Leane Sedai, și am venit. Sunt pregătit.

Fu uimit că vocea nu îi tremură nici măcar o dată. Leane clipi, zâmbetul i se stinse, și îl privi gânditoare.

— Și spui că e păstor, Lan Gaidin? Azi-dimineață nu era așa sigur pe el.

— E bărbat, Leane Sedai, spuse Lan cu tărie, nici mai mult, nici mai puțin. Suntem ceea ce suntem.

Femeia Aes Sedai clătină din cap.

— Pe zi ce trece, lumea e din ce în ce mai ciudată. Bănuiesc că fierarul o să poarte coroană pe cap și o să rostească vorbe alese. Așteptați aici.

Dispăru înăuntru ca să vestească sosirea lor.

Nu plecase decât de câteva clipe, dar Rand simțea că ochii celorlalte femei Aes Sedai erau ațintiți asupra lui. Încercă să le întoarcă privirea, așa cum îi zisese Lan, iar ele își apropiară capetele, șușotind. „Ce spun? Ce știu? Lumină, au de gând să mă domolească? Despre asta vorbea oare Lan când zicea ca trebuie să fac față la orice s-ar întâmpla?”

Leane se întoarse și îi făcu semn lui Rand să intre. Când Lan vru să îl urmeze, îi puse toiagul pe piept, oprindu-l.

— Tu nu, Lan Gaidin. Moiraine Sedai are o treabă pentru tine. Puiul de leu o să fie în siguranță și singur.

Ușa se închise în spatele lui Rand, dar nu înainte să audă glasul lui Lan, aprig și puternic, dar prea slab pentru urechea lui.

— Tai’shar Manetheren!

Într-o parte a camerei stătea Moiraine, iar în cealaltă una dintre femeile Aes Sedai Cafenii pe care le văzuse în temniță, dar cea care îi atrase atenția era femeia de pe scaunul înalt de la masa cea mare. Perdelele de la ferestrele înguste fuseseră trase pe jumătate, dar crăpăturile lăsau să intre destulă lumină în spatele ei cât să te împiedice să îi vezi deslușit chipul. Însă Rand o recunoscu. Suprema Înscăunată.

Se grăbi să se lase într-un genunchi, cu mâna stângă pe plăselele sabiei, cu pumnul drept sprijinit pe covorașul cu model și își înclină capul.

— M-ai chemat, Maică, și am venit. Sunt pregătit, își înalță capul și văzu cum ridica din sprâncene.

— Ești pregătit acum, băiete?

Vocea îi suna aproape veselă. Și încă ceva, ce nu izbutea să cearnă. Era clar că nu părea deloc veselă.

— Ridică-te, băiete, și lasă-mă să mă uit la tine.

Își îndreptă spatele și se căzni să nu se încrunte. Era un chin să nu își încleșteze mâinile. „Trei femei Aes Sedai. De câte e oare nevoie ca să domolească un bărbat? După Logain au trimis vreo douăsprezece. Mi-ar face Moiraine așa ceva?” Se uită țintă în ochii Supremei Înscăunate. Aceasta nu clipi.

— Stai jos, băiete, spuse ea în cele din urmă, arătând spre un scaun cu spătar de lemn, așezat în fața mesei. Mă tem că va dura ceva vreme.

— Mulțumesc, Maică.

Își înclină capul, așa cum îi spusese Lan, aruncă o privire spre scaun și duse mâna la sabie.

— Cu voia ta, Maică, voi rămâne în picioare. Veghea nu s-a terminat.

Suprema Înscăunată scoase un sunet de disperare și se uită la Moiraine.

— L-ai lăsat în preajma lui Lan, Fiica mea? E îndeajuns de greu și fără să capete obiceiurile Străjerilor.

— Lan i-a povățuit pe toți băieții, Maică, răspunse Moiraine liniștită. A petrecut ceva mai mult timp cu el decât cu ceilalți pentru că el are sabie.

Femeia Aes Sedai Cafenie se foi pe scaun.

— Gaidinii sunt îndărătnici și mândri, dar folositori. Eu nu m-aș desparți de Tomas, tot așa cum tu nu ai renunța la Alric. Am auzit chiar și câteva Roșii spunând că și-ar dori un Străjer. Și Verzile, firește…

Nici una dintre cele trei Aes Sedai nu-l mai băga acum în seamă.

— Sabia asta, spuse Suprema Înscăunată, pare a fi o lamă cu pecetea bâtlanului. Cum de a ajuns la el, Moiraine?

— Tam al’Thor a plecat din Ținutul celor Două Râuri când era copil, Maică. S-a alăturat oștirii din Illian și a luptat în Războiul Mantiilor Albe și în ultimele două războaie cu Tear. Cu timpul a ajuns maestru săbier și Căpitan Secund al oștirii din Illian. După Războiul Aiel, Tam al’Thor s-a întors în Ținutul celor Două Râuri cu o nevastă din Caemlyn și un băiețel abia născut. Mi-ar fi fost de mare ajutor să fi știut toate astea mai de mult, dar măcar le știu acum.

Rand se zgâi la Moiraine. Știa că Tam plecase din cele Două Râuri și se întorsese cu o soție străină și cu sabia, dar restul… „Unde ai aflat toate astea? Sigur nu în Emond’s Field. Doar dacă nu cumva Nynaeve ți-a spus mai multe decât mie. Un băiețel. Nu spune fiul lui. Dar sunt fiul lui.”

— Împotriva lui Tear.

Suprema Înscăunată se posomorî puțin.

— În războaiele acelea vina a fost de ambele părți. Neghiobii preferă să se bată în loc să vorbească. Putem ști dacă sabia este veritabilă, Verin?

— Poate fi testată, Maică.

— Atunci ia-o și testeaz-o, Fiica mea.

Cele trei femei nici măcar nu se uitau la el. Rand făcu un pas înapoi, strângând cu putere plăselele sabiei.

— Tata mi-a dat sabia asta, spuse el, mânios. Nu mi-o ia nimeni. De-abia atunci băgă de seamă că Verin nici nu se ridicase de pe scaun. Le privi nedumerit, încercând să-și recapete cumpătul.

— Așa deci, zise Suprema Înscăunată, văd că e ceva patimă în tine, pe lângă cea pe care ți-a insuflat-o Lan. E bine. O să ai nevoie de ea.

— Sunt ceea ce sunt, Maică, reuși el să spună, pe un ton destul de dulce. Sunt pregătit pentru ce va urma.

Suprema Înscăunată se strâmbă.

— Lan chiar s-a ocupat de tine. Ascultă-mă, băiete. Peste câteva ceasuri, Ingtar va pleca în căutarea Cornului furat. Prietenul tău, Mat, va merge cu el. Cred că și celălalt prieten al tău – Perrin. Vrei să-i însoțești?

— Mat și Perrin pleacă? De ce?

Își aminti cu întârziere să adauge „Maică”, respectuos.

— Știi pumnalul pe care îl avea prietenul tău?

Grimasa de pe chipul său arata limpede ce credea despre pumnal.

— Au luat și pumnalul. Dacă nu va fi găsit, legătura dintre el și pumnal nu poate fi ruptă pe deplin și va muri. Poți pleca odată cu ei, dacă vrei. Sau poți rămâne aici. Seniorul Agelmar te va lăsa să stai aici ca oaspete cât vei dori. Și eu plec astăzi. Moiraine Sedai mă va însoți, la fel și Egwene și Nynaeve, așa că, dacă rămâi, rămâi singur. Tu alegi.

Rand se uită la ea, cu ochii mari. „Zice că pot face cum vreau. De asta m-a adus aici? Mat e pe moarte!” Aruncă o privire înspre Moiraine, care stătea nepăsătoare, cu mâinile împreunate în poală. Părea că nici nu se sinchisea unde avea el să se ducă. „Încotro vreți să mă împingeți? Arde-m-ar, o s-o iau pe alt drum. Dar dacă Mat e pe moarte… nu-l pot părăsi. Lumină, cum o să dăm de urma pumnalului?”

— Nu trebuie să hotărăști acum, spuse Suprema.

Nici ei nu părea să-i pese.

— Dar va trebui să te hotărăști înainte să plece Ingtar.

— O să plec cu Ingtar, Maică.

Suprema Înscăunată dădu din cap, absentă.

— Acum că am terminat cu asta, putem trece la lucruri mai importante. Știu că poți conduce Puterea, băiete. Ce știi?

Rand rămase cu gura căscată. Preocupat de soarta lui Mat, vorbele ei, rostite ca din întâmplare, îl loviră drept în moalele capului. Toate sfaturile lui Lan i se învălmășeau în minte. Se zgâi la ea, umezindu-și buzele. Una era să creadă că știe și alta să afle că știa adevărul. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare.

Suprema se aplecă în față, așteptând să răspundă, dar lui Rand i se părea că vrea să se sprijine de spătar. Își aminti ce spusese Lan. „Dacă îi e teamă de tine…” îi venea să râdă. „Dacă îi era teamă de el.”

— Nu, nu pot. Vreau să zic… N-am făcut-o înadins. S-a întâmplat. Nu vreau să… să conduc Puterea. N-o să mai fac niciodată așa ceva. Jur.

— Nu vrei, spuse Suprema Înscăunată. Înțelept din partea ta. Și o prostie în același timp. Unii pot fi învățați să conducă Puterea, majoritatea, nu. Totuși, câțiva au sămânța în ei încă de la naștere. Mai devreme sau mai târziu, stăpânesc Puterea, fie că vor, fie că nu – e în firea lucrurilor. Vei continua să conduci Puterea, băiete. Nu poți face altceva. Și ai face bine să înveți să o conduci, să înveți să o stăpânești, altminteri n-o să ajungi ziua în care o să înnebunești. Puterea Supremă îi ucide pe cei care nu izbutesc să-i stăpâneasca curgerea.

— Și cum pot învăța? întrebă el.

Moiraine și Verin stăteau netulburate, uitându-se la el.

— Cum? Moiraine spune că nu mă poate învăța, iar eu nu știu cum să învăț, nici măcar ce trebuie să învăț. Oricum, nu vreau. Vreau să se termine. Înțelegi? Să se termine!

— Ți-am spus adevărul, Rand, zise Moiraine.

După tonul ei, s-ar fi zis că e doar o conversație banală.

— Cei care te-ar fi putut învăța, bărbații Aes Sedai, au murit acum trei mii de ani. Nici o femeie Aes Sedai nu te poate învăța cum să atingi saidinul, tot așa cum tu nu ai putea învăța să atingi saidarul. Pasărea nu poate învăța peștele să zboare, tot așa cum peștele nu poate învăța pasarea să înoate.

— Întotdeauna mi s-a părut că vorba asta nu e adevărată, spuse Verin pe neașteptate. Sunt păsări care intră în apă și înoată. Iar în Marea Furtunilor sunt pești care zboară, cu înotătoare lungi, care se lățesc mult, cam cât ar cuprinde un om cu brațele, și ciocuri ca niște săbii, care pot străpunge…

Cuvintele se stinseră și Verin se zăpăci. Moiraine și Suprema Înscăunată se uitau țintă la ea, fără nici o expresie pe față. Rand profită de această întrerupere ca să își revină puțin. Așa cum îl învățase Tam cu multă vreme în urmă, își făuri în minte o flacără și strânse acolo toate temerile, căutând să facă un gol în interiorul lui, căutând nemișcarea vidului. Flacăra păru să crească până când cuprinse totul, până când deveni prea mare ca să se mai întindă, ca să-și mai imagineze ceva. Apoi se mistui, lăsând în loc o stare de liniște. Teama și furia încă mai palpitau pe margini, ca niște pete negre, dar golul rezista. Gândurile îl atingeau în treacăt, ca niște pietricele pe o bucată de gheață. Doar câteva clipe nu-l băgaseră în seamă femeile Aes Sedai, dar când îl priviră din nou, chipul îi era liniștit.

— De ce îmi vorbești așa, Maică? întreba el. Ar trebui să mă domolești.

Suprema Înscăunată se încruntă și se se întoarse spre Moiraine.

— Lan l-a învățat asta?

— Nu, Maică. Asta o știe de la Tam al’Thor.

— De ce? întrebă din nou Rand.

Suprema Înscăunată îl privi drept în ochi și spuse:

— Pentru că tu ești Dragonul Renăscut.

Golul se clătina. Lumea se clătina. Totul părea să se învârtejească în jurul lui. Își goli mintea și vidul reveni, lumea se așeză.

— Nu, Maică. Pot conduce Puterea, ajute-m-ar Lumina, dar nu sunt nici Raolin Vrăjmașul Întunecimii, nici Guaire Amalasin, nici Yurian Arc-de-Piatră. Mă poți domoli sau ucide, sau mă poți lăsa să plec, dar nu o să fiu niciodată un fals Dragon îmblânzit, ținut în lesă în Tar Valon.

Văzu cum Verin cască gura de mirare; Suprema făcu ochii mari, iar căutătura îi era rece, asemenea unei stânci albastre. Toate acestea nu-l atinseră; alunecară pe deasupra golului dinăuntrul său.

— Unde ai auzit numele astea? întrebă Suprema. Cine ți-a spus că în Tar Valon Dragonii falși sunt ținuți în lesă?

— Un prieten, Maică, spuse el. Un Menestrel. Îl chema Thom Merrilin. A murit.

Moiraine scoase un sunet și Rand se uită la ea. Susținea că Thom nu murise, dar nu dovedise niciodată acest lucru, iar Rand nu vedea cum ar putea cineva supraviețui după ce s-a luat la trântă cu un Pierit. Gândul era străin, și se mistui. Acum nu mai existau decât golul și unirea cu toate cele din jur.

— Tu nu ești un Dragon fals, spuse cu tărie Suprema Înscăunată. Tu ești adevăratul Dragon Renăscut.

— Nu sunt decât un păstor din Ținutul celor Două Râuri, Maică.

— Fiica mea, spune-i povestea. O poveste adevărată, băiete. Ascultă cu luare aminte.

Moiraine începu să vorbească. Rand rămase cu privirea ațintită asupra Supremei înscăunate, dar auzea.

— Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Aielii au traversat pentru prima oară Osia Lumii, Zidul Dragonului. Au pustiit prin Cairhien, au nimicit toate oștirile trimise împotriva lor, au pârjolit până și orașul Cairhien și s-au luptat până au ajuns în Tar Valon. Era iarnă și ningea, dar frigul sau arșița nu înseamnă mare lucru pentru Aieli. Bătălia finală, ultima importantă, s-a petrecut lângă Zidurile Strălucitoare, la umbra Piscului Dragonului. După trei zile și trei nopți de luptă, Aielii au fost respinși. Sau mai degrabă s-au întors înapoi, căci terminaseră ce aveau de făcut, adică să-l ucidă pe regele Laman din Cairhien pentru că păcătuise împotriva Copacului. Aici începe povestea mea. Și a ta.

„S-au revărsat peste Zidul Dragonului, până la Zidurile Strălucitoare.” Rand așteptă ca amintirile să piară, dar auzi glasul lui Tam, Tam care era bolnav și aiura, scoțând la iveală taine din trecut. Glasul rămase agățat la marginea golului, încercând să intre.

— Eram pe atunci una dintre Alese, spuse Moiraine, ca și Maica noastră, Suprema Înscăunată. Urma să devenim curând surori și în noaptea aceea o însoțeam pe Suprema de atunci. Păstrătoarea Cronicilor, Gitara Moroso, era și ea acolo. Toate celelalte surori din Tar Valon erau plecate să Tămăduiască răniții, chiar și Roșiile. Se crăpa de ziuă. Focul din vatră nu reușea să țină frigul departe. Ninsoarea încetase în cele din urmă și în apartamentele Supremei Înscăunate din Turnul Alb se simțea fumul de la satele din jur, cărora li se dăduse foc în timpul luptelor.

„Bătăliile sunt întotdeauna încinse, chiar și pe zăpadă. E greu să scapi de duhoarea morții.” Vocea lui Tam, aiurând, încerca să-și facă loc în liniștea dinăuntrul lui Rand. Golul tremura și se strânse, reveni, apoi se zgudui din nou. Ochii Supremei Înscăunate îl sfredeleau. Simțea cum îi curge iar sudoarea pe față.

— Era doar un vis, aiura, spuse el. Era bolnav. Ridică glasul. Mă cheamă Rand al’Thor. Sunt păstor. Tatăl meu este Tam al’Thor, iar mama mea era…

Moiraine se oprise ca să-l asculte, dar acum îl întrerupse cu vocea ei mereu aceeași, slabă și neînduplecată.

— Ciclul Karaethon, Profețiile Dragonului, spune că Dragonul va renaște pe povârnișurile Piscului Dragonului, acolo unde a murit în timpul Frângerii Lumii. Gitara Sedai avea câteodată darul Prorocirii. Era bătrână, cu părul alb ca zăpada, dar, atunci când îl avea, darul Prorocirii era foarte puternic. Lumina dimineții care pătrundea pe fereastră era din ce în ce mai strălucitoare; i-am întins o cană de ceai. Suprema Înscăunată m-a întrebat ce vești mai aveam de pe câmpul de lupta. Iar Gitara Sedai s-a ridicat de pe scaun, cu brațele și picioarele țepene, tremurând, cu o expresie pe chip de parcă se uita în adâncurile Puțului Osândelor de la Shayol Ghul și a strigat: „A renăscut! Îl simt! Dragonul răsuflă pentru prima oară pe povârnișul Piscului Dragonului! Se apropie! Se apropie! Ajută-ne Lumină! Ajută-ne Lumină! Stă culcat în zăpadă și plânge cu forța tunetului! Arde precum soarele!” Și s-a prăbușit în brațele mele, moartă.

„Povârnișul muntelui. Am auzit un copil plângând. Născuse singură acolo, înainte să moară. Copilul învinețit de frig.” Rand încerca să scape de vocea lui Tam. Golul se micșora.

— Aiura din pricina febrei, îngăima el. „Nu puteam să las copilul acolo.” M-am născut în Ținutul celor Două Râuri. „Am știut dintotdeauna că vrei copii, Kari.” Își întoarse privirea de la Suprema Înscăunată. Încerca să păstreze golul dinăuntrul său.

Știa că nu trebuie, dar totul în el se prăbușea. „Da, fato. Rand e un nume frumos.”

— Sunt – sunt – Rand al’Thor! îi tremurau picioarele.

— Și așa am știut când a renăscut Dragonul, continuă Moiraine. Suprema Înscăunată ne-a pus să jurăm că vom păstra secretul, căci știa că nu toate surorile vor privi aceasta Renaștere așa cum se cuvine. Ne-a trimis să căutăm. Mulți copii rămăseseră fără tată după bătălia aceea. Prea mulți. Dar am aflat o poveste, despre un bărbat care găsise un nou-născut pe povârnișul muntelui. Asta a fost tot. Un bărbat și un băiețel nou-născut. Așa că am continuat să căutăm. Am căutat ani la rând și am găsit și alte semne care se legau de Profeții. „Se va trage și se va înălța din vechiul sânge.” Acesta era unul dintre semne; mai erau și altele. Dar sunt multe locurile în care sângele vechi, care vine tocmai din Vârsta Legendelor, și-a păstrat vigoarea. Apoi, în Ținutul celor Două Râuri, acolo unde sângele vechi din Manetheren clocotește încă precum un râu învolburat, în Emond’s Field, am găsit trei băieți ale căror zile de naștere erau la câteva săptămâni distanță după bătălia de la Piscul Dragonului. Și unul dintre ei putea mânui Puterea. Credeai că trolocii au venit după tine doar pentru că ești ta’veren? Tu ești Dragonul Renăscut.

Lui Rand i se înmuiară genunchii; se lăsă pe vine și își încleștă mâinile de covor ca să nu cadă în față. Golul dispăruse, liniștea se fărâmițase. Ridică capul și văzu că toate cele trei femei Aes Sedai îl privesc. Chipurile le erau blânde și netede ca niște heleșteie nemișcate, dar nu clipeau.

— Tatăl meu este Tam al’Thor și m-am născut… Continuară să se uite la el, fără să schițeze nici un gest. „Mint. Eu nu sunt… ce spun ele! Într-un fel sau altul, cumva, mint, încearcă să se folosească de mine.” N-o să vă las să vă folosiți de mine.

— Pentru o ancoră nu este o umilință să țină o barcă, spuse Suprema Înscăunată. Tu ai o menire, Rand al’Thor. „Când vânturile din Tarmon Gai’don vor vântura pământul, el se va împotrivi Umbrei și va aduce din nou Lumina în lume.” Profețiile trebuie să se împlinească, altminteri Cel Întunecat se va elibera și va reclădi lumea după chipul său. Ultima Bătălie se apropie, iar tu te-ai născut ca să unești toate neamurile și să le conduci în lupta împotriva Celui Întunecat.

— Ba’alzamon a murit, zise Rand cu glas răgușit, iar Suprema pufni zgomotos, ca un grăjdar.

— Dacă crezi una ca asta, înseamnă că ești la fel de nătâng ca și cei din Doman. Pe acolo mulți cred că a murit, sau cel puțin așa spun, dar bag de seama că tot se codesc să îi rostească numele. Cel Întunecat trăiește și este pe cale să se elibereze. Îl vei înfrunta pe Cel Întunecat. Aceasta îți este ursita.

„Aceasta îți este ursita.” Mai auzise asta cândva, într-un vis care poate nu fusese pe de-a întregul vis. Se întrebă ce ar fi spus Suprema Înscăunată dacă ar fi știut că Ba’alzamon îi vorbise de mai multe ori în vis. „S-a terminat. Ba’alzamon a murit. L-am văzut murind.”

Își dădu dintr-odată seama că stătea ghemuit ca o broască, făcut mic sub privirea lor. Încercă să refacă golul, dar prin cap îi șuierau tot felul de voci, zădărnicindu-i strădaniile. „Aceasta îți este ursita. Copilul culcat în zăpadă. Tu ești Dragonul Renăscut. Ba’alzamon a murit. Rand e un nume frumos, Kari. Nu se vor folosi de mine!” Ajutându-se de încăpățânarea sa înnăscută, se forță să se ridice din nou în picioare. „Măcar înfruntă toate astea în picioare. Cel puțin poți să-ți păstrezi mândria.” Cele trei femei Aes Sedai îl priveau fără nici o expresie pe chip.

— Ce… Izbuti să scape de tremurul din glas. Ce aveți de gând să îmi faceți?

— Nimic, spuse Suprema, iar Rand clipi surprins. Nu era răspunsul pe care se aștepta să îl primească, răspunsul de care se temuse. Spui că vrei să îl însoțești pe prietenul tău cu Ingtar, și poți face asta. Nu te-am însemnat în nici un fel. Unele dintre surori s-ar putea să știe că ești ta’veren, dar nimic mai mult. Numai noi trei știm cine ești cu adevărat. Prietenul tău Perrin va fi chemat la mine, cum ai fost și tu, și voi merge să îl văd pe celălalt prieten al tău la infirmerie. Poți să pleci, dacă vrei, fără să ai a te teme că le vom pune pe Roșii pe urmele tale.

„Cine ești tu cu adevărat.” Furia izbucni înăuntrul lui, arzătoare și nimicitoare. Se căzni să o țină ascunsă.

— De ce?

— Profețiile trebuie să se împlinească. Te lăsăm să pleci, știind ce ești cu adevărat, pentru că altfel lumea pe care o știm se va nărui, iar Cel Întunecat va pârjoli pământul și îl va scălda în moarte. Ascultă-mă bine, nu toate femeile Aes Sedai cred asta. Sunt unele aici, în Fal Dara, care te-ar distruge de-ar ști fie și numai o părticică din ce ești cu adevărat, și nu ar avea mai multe remușcări decât dacă ar spinteca un pește. Și mai sunt și bărbați, dintre aceia care au râs împreună cu tine, care, de-ar ști, ar face la fel. Fii cu băgare de seamă, Rand al’Thor, Dragon Renăscut.

Se uită pe rând la fiecare dintre ele. „Profețiile voastre nu mă privesc.” Dar ele îi întoarseră privirea cu atâta seninătate, încât îi venea greu să creadă că încearcă să îl convingă că este cel mai primejdios, cel mai de temut bărbat din istoria lumii. Trecuse dincolo de frica și ajunsese într-un loc răcoros. Furia era singura care îl încălzea. Puteau să îl domolească sau să îl mistuie pe loc, nu-i mai păsa.

Își aminti câteva din sfaturile lui Lan. Cu mâna stângă pe plasele, duse sabia la spate, prinzând teaca în mâna dreaptă, apoi făcu o plecăciune, ținând mâinile drepte.

— Cu încuviințarea dumitale, Maică, pot pleca de aici?

— Îți dau voie să pleci, fiule.

Își îndreptă spatele și rămase locului încă o clipă.

— N-o să vă las să vă folosiți de mine, le spuse. Se întoarse și plecă, însoțit de o lunga tăcere.

Încăperea rămase cufundată în tăcere și după plecarea lui Rand, până când Suprema Înscăunată trase adânc aer în piept.

— Tot nu îmi place ce am făcut, spuse ea. Trebuia, dar… A mers, Fiicelor?

Moiraine dădu aproape imperceptibil din cap.

— Nu știu. Dar trebuia. Și trebuie.

— Trebuia, încuviință Verin. Își duse mâna la frunte, apoi se uită scrutător la umezeala de pe degete. E puternic. Și la fel de încăpățânat după cum spuneai, Moiraine. Mai puternic decât mă așteptam. Până la urma s-ar putea să fie nevoie să îl domolim înainte să… făcu ochii mari. Dar nu putem, nu-i așa? Profețiile. Să ne ierte Lumina pentru ce slobozim în lume.

— Profețiile, zise Moiraine, dând din cap. La urma urmei, vom face ce trebuie să facem. Ca acum.

— Ce trebuie să facem, spuse Suprema. Da. Dar când va învăța cum să mânuiască Puterea… Ajută-ne Lumina pe toți. Se lăsă din nou tăcerea.

Venea furtuna. Nynaeve o simțea. O furtună năprasnică, mai strașnică decât cele de până atunci. Asculta vântul și auzea cum avea să fie timpul. Toate Meșteresele pretindeau că pot face așa ceva deși unele nu erau în stare. Nynaeve se împăcase mai bine cu această iscusință înainte să afle că era o manifestare a Puterii. Orice femeie care putea asculta vântul putea mânui Puterea deși, probabil, cele mai multe se aflau în aceeași situație ca și ea nu își dădeau seama ce făceau, era ceva ce li se întâmpla doar din când în când.

Însă, de data asta ceva nu era în ordine. Soarele de dimineață era ca o minge aurie pe cerul senin, iar în grădini ciripeau păsărelele, dar nu despre asta era vorba. N-ar fi însemnat mare lucru să asculte vântul dacă nu ar fi putut prevesti vremea înainte ca semnele să fie deslușite. Dar de data aceasta era ceva în neregulă, ceva nu era ca de obicei. Furtuna era încă îndepărtată, aproape că nici nu o simțea. Totuși, părea că plouă, ninge și bate grindina, toate laolaltă, iar vântul șuiera amenințător, zgâlțâind fortăreața. Și simțea și vremea bună, care avea să mai țină câteva zile, dar furtuna se auzea mai puternic.

O păsărică se cocoța pe pervazul ferestrei, ca pentru a lua în derâdere ce simțea ea cu privire la vreme, și se uită iscoditor înăuntru. Când o văzu pe Nynaeve, se făcu nevăzută într-un vârtej de pene albe și albastre.

Nynaeve rămase cu privirea ațintită asupra locului unde fusese pasarea. „E furtună și în același timp nu e furtună. Trebuie să însemne ceva. Dar ce?”

La celalalt capăt al holului plin de femei și de copii îl văzu pe Rand care se îndepărta cu pași mari, înconjurat de femei, care aproape că trebuiau să alerge ca să se țină după el. Nynaeve dădu cu hotărâre din cap. Dacă era o furtună care nu era furtună, atunci el era în mijlocul ei. Își adună fustele și se repezi după el.

Niște femei cu care se împrietenise de când sosise în Fal Dara încercară să îi vorbească; știau că Rand venise odată cu ea și că erau amândoi din Ținutul celor Două Râuri și vroiau să afle de ce fusese chemat de Suprema Înscăunată. „Suprema Înscăunata!” Simți un nod în gât și o luă la fugă, dar, înainte să apuce să iasă din apartamentele femeilor, îl pierdu din vedere din pricina cotiturilor și a oamenilor care se înghesuiau peste tot.

— Pe unde a luat-o? o întrebă pe Nisura. Nu era nevoie să spună pe cine căuta. Auzise numele lui Rand rostit de celelalte femei adunate lângă ușile arcuite.

— Nu știu, Nynaeve. A ieșit atât de repede de ai fi zis că e Mușcă-Inimă pe urmele lui. Nici nu e de mirare, dacă te gândești ca a venit aici cu sabia la cingătoare. După una ca asta, nici n-ar trebui să-și facă griji din cauza Celui Întunecat. Spune-mi, Nynaeve, e adevărat că e prinț în ținutul tău? Celelalte femei se întrerupseră din vorbă și se apropiară ca să asculte.

Nynaeve nu mai știa precis ce le răspunsese. Ceva ce le făcuse să o lase să treacă. Se grăbi să iasă din apartamentele femeilor și merse mai departe, cu pumnii încleștați, uitându-se în toate direcțiile ori de câte ori ajungea la un alt coridor. „Lumină, ce i-au făcut? Ar fi trebuit să îl iau cumva de lângă Moiraine, orbeasc-o Lumina. Doar sunt Meștereasa lui.

„Chiar ești? o zeflemisi o voce slabă. Ai părăsit Emond’s Field și i-ai lăsat pe cei de acolo să se apere singuri. Cum te mai poți crede Meștereasa lor?”

„Nu i-am abandonat, își spuse ea, înverșunată. Am adus-o pe Mavra Mallen din Deven Ride ca să aibă grijă de toate până mă întorc. O să se descurce cu Starostele și cu Sfatul Satului, și se înțelege bine cu Soborul Femeilor.

Mavra va trebui să se întoarcă în satul ei. Nici un sat nu poate rămâne multă vreme fără Meștereasa.” În sinea ei, Nynaeve se făcu mică de rușine. Plecase de luni de zile din Emond’s Field.

— Sunt Meștereasa din Emond’s Field! spuse ea cu glas tare.

Un servitor în livrea care ducea în brațe un sul de pânză se uită mirat la ea, apoi făcu o plecăciune adâncă și își văzu de drum, grăbit. Se citea pe chipul lui că și-ar fi dorit să fie oriunde altundeva.

Nynaeve roși și se uită în jur, să vadă dacă mai auzise cineva de seamă ce spusese. Nu erau decât câțiva bărbați acolo, cufundați în propriile lor discuții, și câteva femei îmbrăcate în negru și auriu care își vedeau de treburi, făcându-i câte o plecăciune sau o reverență când trecea pe lângă ele. Se mai gândise la toate astea de o mie de ori până atunci, dar niciodată nu vorbise de una singură cu voce tare. Începu să mormăie ceva în șoaptă, apoi, dându-și seama ce face, strânse cu putere din buze.

Tocmai când începuse să creadă că toată căutarea era inutilă, dădu peste Lan, care stătea cu spatele la ea și se uita pe o fereastră la curtea exterioară. Din curte se auzeau cai nechezând și oameni strigând. Lan era atât de absorbit încât, de data aceasta, nu părea să o audă. Nynaeve detesta faptul că nu izbutea niciodată să îl ia prin surprindere, oricât de ușor ar fi mers. În Emond’s Field, oamenii spuneau că e pricepută la furișarea prin pădure, deși femeile nu prea erau preocupate de așa ceva.

Se opri și își apăsă stomacul cu mâinile, ca să își mai domolească tulburarea. „Ar trebui să iau o porție de iarba-fecioarelor și rădăcină de limba-oilor”, își spuse ea ursuză. Era amestecul pe care îl dădea celor care erau abătuți și ziceau că sunt bolnavi sau se purtau prostește. Iarba-fecioarelor și rădăcina de limba-oilor te mai învigorau puțin și nu făceau rău, dar mai ales aveau un gust groaznic, care îți rămânea în gură toata ziua. Era tocmai ce îți trebuia dacă te purtai ca un dobitoc.

La adăpost de ochii lui Lan, se uită iscoditor la el, așa cum stătea sprijinit de zid, cu mâna la bărbie, privind la ce se întâmpla jos.

„E prea înalt, una la mână, și în plus e destul de bătrân ca să-mi fie tată. Un bărbat cu un astfel de chip trebuie să fie crud. Nu, el nu e așa. Nu e niciodată așa” Și mai era și rege. Ținutul său fusese pustiit când era copil și nu voia să revendice coroana dar, cu toate acestea era rege. „De ce ar vrea un rege să aibă de-a face cu o țărancă? Pe deasupra e și Străjer. Legat de Moiraine. Îi e credincios până la moarte, iar Moiraine îl leagă cu mai multă strășnicie decât o iubită, e al ei. Are tot ce vreau eu, ard-o Lumina!”

Lan se întoarse cu spatele la fereastră și Nynaeve se răsuci ca să plece.

— Nynaeve. Vocea lui o prinse ca într-un laț. Vroiam să te găsesc singură, ca să îți vorbesc. Ești mereu în încăperile femeilor sau însoțită.

Trebui să își ia inima în dinți ca să se uite la el, dar era sigură că arata pe deplin calmă când ridică privirea.

— Îl caut pe Rand. Nu avea de gând să recunoască față de el că îl evita. Ne-am spus tot ce aveam de spus cu mult timp în urmă. M-am făcut de rușine atunci – și n-o să se mai întâmple – iar tu mi-ai spus să plec.

— N-am spus niciodată… Trase adânc aer în piept. Ți-am spus că nu-ți pot oferi decât un văl de doliu. Nu e darul potrivit pentru o femeie. Nu din partea unui adevărat bărbat.

— Înțeleg, spuse ea rece. În orice caz, un rege nu face daruri țărăncilor. Și țăranca asta nici nu le-ar accepta. L-ai văzut pe Rand? Trebuie să vorbesc cu el. A fost să o vadă pe Suprema Înscăunată. Știi cumva ce voia de la el?

Ochii îi scânteiară precum gheața în lumina soarelui. Nynaeve își înfipse picioarele în pământ, forțându-se să nu facă un pas înapoi, și îi întâlni privirea cu la fel de multă severitate.

— Lua-i-ar Cel Întunecat, și pe Rand, și pe Suprema Înscăunată, zise el scrâșnit și îi vârî ceva în mână. Îți voi face un dar, pe care îl vei accepta, chiar de va trebui să ți-l leg în jurul gâtului. Nynaeve își întoarse ochii de la el. Când era furios, avea o căutătură de șoim cu ochi albaștri. Ținea în mână un inel cu pecete, din aur greu, ros de vreme, destul de mare cât să-i încapă două degete în el. Pe pecete era un cocor în zbor deasupra unei lănci și a unei coroane, toate meșteșugit lucrate. I se tăie răsuflarea. Inelul regilor din Malkier. Uită de furie și ridică privirea.

— Nu pot să-l iau, Lan.

Lan dădu din umeri, nepăsător.

— Nu e mare lucru. E vechi și acum nu mai e de trebuință nimănui. Dar mai sunt oameni care încă îl mai recunosc. Arată-l și orice Senior din Ținuturile de la Hotar te va primi ca oaspete și îți va da ajutor de vei avea nevoie. Arată-l unui Străjer și te va ajuta sau îmi va trimite vorbă. Trimite-mi-l sau pecetluiește cu el un răvaș și voi veni la tine, neîntârziat și negreșit. Jur.

Începură să i se umezească ochii. „Dacă încep să plâng acum, mă omor.”

— Nu pot… Nu vreau nimic de la tine, al’Lan Mandragoran. Ține, ia-l înapoi.

Lan se împotrivi încercărilor ei de a-i înapoia inelul. Îi cuprinse mâna în mâna lui, cu blândețe, dar ca în strânsoarea unor fiare.

— Atunci ia-l de dragul meu, ca să îmi faci pe plac. Sau aruncă-l, dacă nu-ți place. Eu nu mai am nevoie de el. Îi mângâie obrazul cu degetul, iar Nynaeve tresări. Acum nu mai pot sta, Nynaeve mashiara. Suprema vrea să plece înainte de miezul zilei și mai sunt multe de făcut. Poate vom avea vreme să vorbim în drum spre Tar Valon. Se întoarse și porni cu pași mari pe coridor.

Nynaeve duse mâna la obraz. Încă mai simțea unde o atinsese. Mashiara. Însemna iubita inimii și sufletului, dar însemna deopotrivă o iubire pierdută. Pierdută și care nu putea fi redobândită. „Femeie nătângă! Încetează să te porți ca o fetiță cu părul încă neîmpletit. Nu servește la nimic să îl lași să te facă să te simți…” Strânse cu putere inelul și se întoarse; se sperie când se trezi față în față cu Moiraine.

— De cât timp ești aici? întrebă Nynaeve.

— Nu de atât cât să fi auzit ceva ce nu trebuia, răspunse femeia Aes Sedai dulce. Plecăm curând. Ai auzit. Trebuie să îți împachetezi lucrurile.

Plecarea. Nu își dăduse seama când îi spusese Lan.

— Trebuie să îmi iau rămas-bun de la băieți, murmură ea, apoi îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Moiraine. Ce i-ai făcut lui Rand? A fost dus la Suprema Înscăunată. De ce? I-ai spus Supremei despre… Despre?… Nu putea să rostească acele cuvinte. Era din satul ei, și ea era destul de mare cât să fi avut grijă de el de câteva ori când era mic, dar nici ea nu se putea gândi la ce devenise fără să i se facă un gol în stomac.

— Suprema va vorbi cu toți trei, Nynaeve. Nu întâlnești ta’veren la tot pasul, așa că nu ar pierde prilejul să vadă trei laolaltă în același loc. Poate le va spune câteva vorbe de încurajare înainte să plece împreuna cu Ingtar pe urmele celor care au furat Cornul. Vor porni la drum cam odată cu noi, așa ca ai face bine să te grăbești, dacă vrei să îți iei rămas-bun.

Nynaeve se năpusti la fereastra cea mai apropiată și se uită iscoditor în curtea exterioară. Erau cai peste tot, încărcați cu poveri, înșeuați, și oameni care fugeau de colo până dincolo pe lângă ei, strigând unii la alții. Singurul loc liber era în jurul palanchinului Supremei Înscăunate, căci aici caii așteptau nemișcați, fără să aibă cineva grija de ei. Erau și niște Străjeri pe acolo, cercetându-și caii și, de partea cealaltă a curții, era Ingtar, înconjurat de câțiva Shienarani îmbrăcați în armură. Din când în când, câte un Străjer sau unul dintre oamenii lui Ingtar traversa curtea ca să schimbe două vorbe cu el.

— Ar fi trebuit să îi iau pe băieți de lângă tine, spuse Nynaeve, uitându-se în continuare pe fereastră. „Și pe Egwene, dacă aș fi putut face asta fără s-o omor. Lumină, de ce trebuia să se nască cu darul ăsta blestemat?” Ar fi trebuit să îi duc înapoi acasă.

— Sunt prea mari ca să se mai țină de fustele tale, răspunse Moiraine sec. Și știi foarte bine de ce nu ai fi putut face niciodată așa ceva. Cel puțin pentru unul dintre ei. În plus, ar fi însemnat să o lași pe Egwene să meargă singură în Tar Valon. Sau ai hotărât să renunți tu însăți la Tar Valon? Dacă nu înveți cum să te servești de Puterea Supremă, nu vei putea niciodată să o folosești împotriva mea.

Nynaeve se întoarse ca să se uite la femeia Aes Sedai, cu uluiala întipărită pe chip.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Credeai că nu știu, copilă? Bine, fie cum vrei. Înțeleg că vii și tu în Tar Valon? Da, așa credeam și eu.

Lui Nynaeve îi venea să o lovească, să facă să piară acea umbră de zâmbet care apăruse pentru o clipă pe chipul femeii Aes Sedai. Începând cu Frângerea Lumii, femeile Aes Sedai nu putuseră să se folosească în mod fățiș de putere, cu atât mai puțin de Puterea Supremă, dar complotau și manipulau, trăgeau sfori ca niște maeștri păpușari, se foloseau de tronuri și de neamuri ca și cum ar fi fost piese pe o tabla de joc. „Vrea să se folosească și de mine, cumva. Dacă face asta cu regii și reginele, de ce n-ar face-o și cu o Meștereasă? Tot așa cum se servește și de Rand. Nu sunt copil, Aes Sedai.”

— Ce mai faci acum cu Rand? Nu te-ai folosit îndeajuns de el? Nu știu de ce nu l-ai domolit, acum că Suprema Înscăunată e aici cu toate celelalte femei Aes Sedai, dar probabil ai avut motivele tale. Pui ceva la cale, de bună seamă. Dacă Suprema ar ști ce faci, mă întreb dacă…

Moiraine o întrerupse.

— De ce ar interesa-o pe Suprema Înscăunată un biet păstor? Firește, dacă i s-ar vorbi despre el cum nu trebuie, ar putea fi domolit sau chiar ucis. La urma urmei, este ceea ce este. În plus, oamenii sunt încă furioși din cauza celor petrecute aseară. Toată lumea caută un vinovat.

Femeia Aes Sedai se opri din vorbă și lasă să se aștearnă tăcerea. Nynaeve se uită țintă la ea, scrâșnind din dinți.

— Da, spuse Moiraine în cele din urmă, e mai bine să nu trezești din somn un leu adormit. Ai face bine să începi să împachetezi.

Porni în direcția unde plecase și Lan, părând că alunecă pe podea. Strâmbându-se, Nynaeve dădu cu pumnul în perete; inelul îi intră în palmă. Desfăcu mâna ca să se uite la el. Inelul părea că îi aprinde mânia, că îi concentrează ura. Voi învăța. Crezi că, pentru că tu știi, o să poți să-mi scapi. Dar o să învăț mai bine decât crezi și o să te fac să plătești pentru ce ai făcut. Pentru ce le-ai făcut lui Mat și lui Perrin. Pentru Rand, fie să îl ajute Lumina și să îl apere Creatorul. Mai ales pentru Rand.” Cuprinse în palmă inelul greu de aur. „Și pentru mine.”

Egwene se uită cum servitoarea în livrea îi împăturea rochiile și le punea într-un cufăr de călătorie acoperit cu piele, simțindu-se puțin stânjenită, chiar și după aproape o lună, să vadă cum altcineva făcea o treabă pe care ar fi putut foarte bine să o facă și singură. Erau niște rochii atât de frumoase, toate dăruite de Domnița Amalisa, ca și rochia de călărie din mătase cenușie pe care o purta, doar că aceasta era simplă, nu avea decât câțiva luceferi brodați pe piept. Majoritatea celorlalte rochii erau mult mai sofisticate. Oricare dintre ele ar fi fost potrivită pentru o zi de duminică sau chiar de Bel Tine. Oftă, aducându-și aminte că duminica următoare avea să fie în Tar Valon, și nu în Emond’s Field. Judecând după puținele lucruri pe care i le spusese Moiraine despre noviciatul în Tar Valon – de fapt, aproape nimic – nu se aștepta să fie acasă de Bel Tine, în primăvară, și nici măcar duminica de după. Nynaeve băgă capul pe ușă.

— Ești gata? Apoi intră în cameră. Trebuie să coborâm în curte curând.

Și Nynaeve purta o rochie de călărie, din mătase albastră brodată cu roșu pe piept. Un alt dar de la Domnița Amalisa.

— Termin imediat, Nynaeve. Aproape că îmi pare rău că plec. Nu cred că vor fi multe prilejuri în Tar Valon să purtam rochiile pe care ni le-a dat Domnița Amalisa. Izbucni în râs. Cu toate acestea, o să fie tare bine să pot face baie fără să mă uit tot timpul peste umăr.

— E mult mai bine să te îmbăiezi de una singură, zise Nynaeve repede. Nu se citi nimic pe fața ei, dar după o clipă roși.

Egwene zâmbi. „Se gândește la Lan.” I se părea încă ciudat ca Nynaeve, Meștereasa satului, să viseze la un bărbat. N-ar fi fost înțelept să îi spună asta lui Nynaeve, dar, în ultima vreme, Meștereasa se purta la fel de curios ca fetele care se îndrăgosteau de un bărbat. „Și încă unul care nici măcar nu are atâta minte cât să fie vrednic de ea. Ea îl iubește și se vede că și el o iubește – de ce n-o fi având atâta minte cât să îi spună pe șleau?”

— Nu cred că ar trebui să îmi mai spui Meștereasă, spuse Nynaeve pe neașteptate.

Egwene clipi. Nu era neapărat o regulă, iar Nynaeve nu insistase niciodată să i se spună așa, afară doar dacă era supărată sau era o împrejurare mai deosebită, dar asta…

— De ce nu?

— Acum ești femeie. Nynaeve aruncă o privire la părul ei neîmpletit, iar Egwene își înfrână dorința de a îl răsuci în grabă într-un soi de coadă. Femeile Aes Sedai își purtau părul cum vroiau, dar faptul că ea îl purta despletit era semnul că începuse o nouă viață. Ești femeie, repetă Nynaeve cu hotărâre în glas. Suntem doua femei, departe de Emond’s Field, și va mai trece multă vreme până când ne vom întoarce acasă. Ar fi mai bine dacă mi-ai spune Nynaeve, pur și simplu.

— O să ne întoarcem acasă, Nynaeve. O să ne întoarcem.

— Nu încerca să o alini pe Meștereasă, fato, spuse Nynaeve morocănoasă, dar zâmbi.

Se auzi o bătaie la ușă și, înainte ca Egwene să apuce să deschidă, intră Nisura, foarte agitată.

— Egwene, tânărul ăla al tău încearcă să intre în apartamentele femeilor. Părea de-a dreptul indignată. Și poartă sabie. Doar pentru că Suprema l-a lăsat să intre așa… Seniorul Rand ar trebui să știe ce se cade. A stârnit un întreg vacarm. Trebuie să vorbești cu el, Egwene.

— Seniorul Rand, pufni Nynaeve, disprețuitoare. Băietanul ăsta și-a luat-o în cap. O să-l învăț eu minte!

Egwene puse mâna pe brațul lui Nynaeve.

— Lasă-mă să vorbesc eu cu el, Nynaeve. Singură.

— O, foarte bine. Până și cei mai de seamă bărbați sunt foarte docili. Nynaeve făcu o pauză, apoi adăugă, ca pentru sine. Dar, la urma urmei, merită osteneala să îi faci să se supună.

Egwene ieși pe coridor, în urma Nisurei, dând din cap. Cu o jumătate de an în urma, Nynaeve nu ar fi spus cu nici un chip acele cuvinte. „Dar ea n-o să-l supună niciodată pe Lan.” Gândurile i se întoarseră spre Rand. Stârnise vacarm?

— Să îl fac să se supună? mormăi ea. Dacă nu a învățat încă cum să se poarte, o să-l jupoi de viu.

— Uneori exact de asta e nevoie, spuse Nisura, mergând cu pași repezi. Bărbații sunt pe jumătate sălbatici până se însoară. Se uită pieziș la Egwene. Vrei cumva să te măriți cu Seniorul Rand? Nu vreau să mă amestec, dar mergi la Turnul Alb, iar femeile Aes Sedai nu se mărită decât rareori – doar unele din femeile din Ajah Verde, din câte am auzit, și nici ele prea des – și…

Egwene știa continuarea. Auzise vorbindu-se în apartamentele femeilor despre nevasta potrivită pentru Rand. La început simțise gelozie și furie. Fuseseră meniți unul altuia de când erau copii. Dar ea avea să devină Aes Sedai, iar el era ce era. Un bărbat care putea conduce Puterea. Ar fi putut să se mărite cu el. Și să îl vadă înnebunind, să îl vadă murind. Singura cale de a împiedica așa ceva era să pună să îl domolească. „Nu pot să-i fac asta. Nu pot!”

— Nu știu, zise Egwene cu tristețe.

Nisura încuviință din cap.

— Nimeni nu va îndrăzni să îți încalce teritoriul, dar tu mergi la Turnul Alb, iar el va fi un soț bun. Odată ce va învăța să se poarte. Uite-l.

Femeile adunate la intrarea în apartamentele femeilor, de o parte și de alta a ușilor, se uitau la trei bărbați aflați pe coridor. Rand, cu sabia petrecută peste haina roșie, stătea față în fața cu Agelmar și Kajin. Nici unul dintre ei nu purta sabie, chiar și după cele întâmplate cu o seară în urmă – doar se aflau în apartamentele femeilor. Egwene se opri în spatele mulțimii.

— Înțelegi de ce nu poți intra? spunea Agelmar. Știu că în Andor lucrurile stau cu totul altfel, dar trebuie să înțelegi.

— Nu am încercat să intru. Din tonul lui, părea că se străduise să mai explice deja de câteva ori. I-am spus Domniței Nisura că vreau să o văd pe Egwene, și mi-a spus că Egwene e ocupată și că trebuie să aștept. N-am făcut decât s-o strig din ușă. Nu am încercat să intru. Ai fi zis că am rostit numele Celui Întunecat, după cum s-au repezit toate la mine.

— Femeile au felul lor de-a fi, zise Kajin. Era înalt pentru cineva din Shienar, aproape la fel de înalt ca Rand, costeliv și măsliniu la fața. Părul îi era negru ca tăciunele. Ele stabilesc regulile pentru apartamentele femeilor, iar noi le respectăm, chiar și dacă ni se par proaste. Femeile începură să se încrunte, așa că se grăbi să își dreagă glasul. Trebuie să trimiți vorbă înăuntru dacă vrei să o vezi pe una dintre femei, dar ele aleg când să îi spună și, până atunci, trebuie să aștepți. Așa e obiceiul.

— Trebuie să o văd, se încăpățână Rand. Plecăm curând. Nu îndeajuns de curând, după părerea mea, dar tot trebuie să o văd pe Egwene. O să luăm înapoi Cornul lui Vaiere și pumnalul, și apoi se va termina totul. Totul. Dar vreau s-o văd înainte să plec.

Egwene se posomorî; era ceva ciudat la Rand.

— Nu trebuie să fii atât de încrâncenat. Tu și Ingtar poate că o să găsiți Cornul, poate că nu. Și dacă nu, atunci altcineva o va face. Roata țese după cum îi este voia, iar noi nu suntem decât niște fire din Pânză.

— Nu lăsa Cornul să pună stăpânire pe tine, Rand, zise Agelmar. Știu că se poate întâmpla așa ceva, dar nu asta e calea. Un bărbat adevărat trebuie să își facă datoria, nu să caute faimă. Ce va fi va fi. Dacă este scris ca acest Corn să răsune în numele Luminii, atunci așa va fi.

— Uite-ți-o pe Egwene, spuse Kajin, zărind-o.

Agelmar privi în jur și dădu din cap când o văzu împreună cu Nisura.

— Te las în mâinile ei, Rand al’Thor. Ține minte, aici cuvintele ei sunt lege, nu ale tale. Domniță Nisura, nu fi prea aspră cu el. Voia doar să o vadă pe fată și nu ne cunoaște obiceiurile.

Egwene o urmă pe Nisura, care își croi drum printre femeile care stăteau și priveau. Nisura înclină din cap spre Agelmar și Kajin, evitându-l cu bună știință pe Rand. Se margini să spună doar câteva cuvinte.

— Senior Agelmar. Senior Kajin. Ar fi trebuit să învețe câte ceva despre obiceiurile noastre până acum, dar e prea mare ca să fie bătut la fund, așa ca o să-l las pe mâna lui Egwene.

Agelmar îl bătu prietenos pe umăr pe Rand.

— Vezi? O să vorbești cu ea, chiar dacă nu tocmai așa cum ți-ai dorit. Hai, Kajin. Mai avem multe de făcut. Suprema încă stăruie să…

Cei doi plecară, iar vocea lui Agelmar se pierdu în depărtare. Rand rămase locului, uitându-se la Egwene.

Egwene își dădu seama că femeile încă îl urmăreau cu privirea pe Rand. Dar și pe ea. Așteptau să vadă ce avea să facă. „Deci trebuie să mă ocup de el, așa-i?” Cu toate acestea, se simțea aproape de el. Avea părul în dezordine. Pe chip i se citeau mânia, sfidarea și oboseala.

— Vino cu mine, îi spuse.

Rand porni pe coridor cu Egwene, iar în spatele lor se iscară murmure. Rand părea că se lupta cu sine, căznindu-se să găsească ceva de spus.

— Am auzit despre… aventurile tale, zise Egwene în cele din urmă. Cum ai alergat aseară prin apartamentele femeilor cu o sabie. Cum ai purtat sabie când ai fost chemat de Suprema Înscăunată. Rand nu scotea nici o vorbă, mulțumindu-se doar să meargă pe lângă ea, cu privirea în pământ, încruntat. Nu… nu ți-a făcut nici un rău, nu-i așa? Nu se încumeta să îl întrebe dacă fusese domolit; nu părea nici pe departe domol, dar nici ea nu știa cum arătau cei care erau domoliți.

Rand tresări.

— Nu. Nu mi-a făcut rău… Egwene, Suprema… Dădu din cap. Nu mi-a făcut rău.

Egwene avu impresia că voia să spună cu totul altceva. De obicei reușea să scoată de la el tot ce voia să îi ascundă, dar, când se încăpățâna cu adevărat, i-ar fi fost mai ușor să scoată o cărămidă din zid cu unghiile. După cum arăta, Rand era îndârjit.

— Ce voia de la tine, Rand?

— Nimic important. Ta’veren. Voia să vadă un ta’veren. Chipul i se îmblânzi când se uită înspre ea. Dar tu, Egwene? Ești bine? Moiraine zicea că o să te faci bine, dar erai așa, nemișcată. La început am crezut că ai murit

— Ei bine, n-am murit. Râse. Nu-și mai amintea nimic din ceea ce se întâmplase după ce îl rugase pe Mat să meargă în temniță cu ea și până când se trezise în patul ei de dimineață. După câte auzise despre noaptea aceea, aproape că îi părea bine că nu-și mai aducea aminte. Moiraine mi-a spus că m-ar fi lăsat cu o durere de cap, ca pedeapsă pentru că am fost atât de nechibzuită dacă ar fi putut Tămădui restul și asta nu, dar n-a putut.

— Ți-am spus că Fain este primejdios, murmură el. Ți-am spus, dar n-ai vrut să m-asculți.

— Dacă o s-o ții tot așa, zise Egwene cu fermitate, o să te trimit înapoi la Nisura. Ea n-o să-ți vorbească la fel. Ultimul bărbat care a încercat să pătrundă în apartamentele femeilor a petrecut o lună încheiată scufundat până la umeri în apă cu săpun, ajutând la spălatul rufelor, și nu încercase decât să o găsească pe logodnica lui și să se împace cu ea după o ceartă. El cel puțin a avut destulă minte cât să nu poarte sabie. Lumina știe ce ți-ar face ție.

— Toată lumea vrea să îmi facă ceva, bombăni Rand. Toată lumea vrea să se folosească de mine pentru ceva. Ei bine, n-o să mă las folosit. După ce găsim Cornul și pumnalul lui Mat, n-o să mă mai las niciodată folosit.

Oftând adânc, Egwene îl prinse de umeri și îl întoarse cu fața la ea. Îl privi mânioasă.

— Dacă nu îți vii în fire, Rand al’Thor, jur că-ți rup urechile.

— Parcă ai fi Nynaeve. Râse. Însă când se uită la ea, zâmbetul i se stinse. Cred – cred că nu o să ne mai vedem. Știu că trebuie să mergi în Tar Valon. Știu asta. Și o să devii Aes Sedai. Eu am terminat cu femeile Aes Sedai, Egwene. Nu vreau să fiu marioneta lor, nici a lui Moiraine, nici a altcuiva.

Părea atât de pierdut, încât îi venea să îl strângă la piept, și atât de îndărătnic, încât chiar îi venea să îi rupă urechile.

— Ascultă-mă, boule. O să devin într-adevăr Aes Sedai și o să găsesc o cale să te ajut. Așa o să fie.

— Data viitoare când o să mă vezi, probabil că o să vrei să mă domolești.

Egwene aruncă o privire în jur: erau singuri în acea parte a coridorului.

— Dacă nu ai grijă ce vorbești, n-o să te pot ajuta. Vrei să afle toată lumea?

— Și-așa știe prea multă lume, răspunse Rand. Egwene, aș vrea să fie altfel. Aș vrea… Ai grija de tine. Și făgăduiește-mi că nu o să alegi Ajah Roșie.

Ochii i se umplură de lacrimi și îl luă în brațe.

— Și tu să ai grijă de tine, zise fata, cu fața îngropată în pieptul lui. Dacă nu, o să… o să… I se păru că-l aude șoptind „Te iubesc”, apoi îi desfăcu cu blândețe brațele, dând-o la o parte. Se întoarse și se îndepărtă de ea, aproape luând-o la fugă.

Egwene tresări când Nisura o atinse pe braț.

— Arată de parcă i-ai fi dat de făcut ceva care nu e pe placul lui. Dar nu trebuie să te vadă că îți pare rău, căci nu mai are sens. Vino. Nynaeve vrea să te vadă.

Egwene o urmă, ștergându-și lacrimile de pe obraji. „Ai grijă de tine, nerodule. Lumină, ai grija de el.”