În căutarea Cornului

18 În drum spre Turnul Alb

Egwene se clătină, încercând să-și mențină echilibrul pe puntea nesigură, în timp ce Crăiasa râului aluneca iute pe apele Râului Erinin, pe sub cerul plin de nori negri, cu pânzele umflate și cu flamura Flăcării Albe fluturând furioasă în vârful catargului. Vântul se întețise de îndată ce se urcaseră cu toții pe corăbii, în Medo, și nu se potolise de atunci, nu slăbise nici măcar o clipă, zi sau noapte. Râul se umflase, revărsându-se peste maluri, așa cum făcea încă, aruncând corăbiile dintr-o parte într-alta, în timp ce le ducea în aval. Nici vântul, nici râul, nici corăbiile adunate laolaltă nu încetiniseră deloc. Crăiasa râului era în frunte, așa cum se cuvenea pentru corabia care-o ducea pe Suprema Înscăunată.

Cârmaciul ținea timona, îndârjit și mohorât, cu picioarele depărtate și bine proptite, iar marinarii, desculți, își vedeau de treburile lor, cu gândul numai la ce-aveau de făcut; când privirile li se îndreptau către cer sau către apele râului, își întorceau pe data capetele, mormăind în șoaptă. În spatele lor se afla un sat care tocmai se pierdea din vedere. Pe mal alerga un băiețel care ținuse pasul cu corăbiile pentru câteva clipe, dar acum rămânea în urmă. Când acesta dispăru, Egwene coborî sub punte.

În cabina mică pe care o împărțeau dădu peste Nynaeve, care-i aruncă o privire scăpărătoare, din patul îngust.

— Se zice că astăzi vom ajunge în Tar Valon. Lumina să m-ajute, tare fericită am să fiu să pun iarăși piciorul pe pământ, chiar și acolo.

Corabia se clătină, din pricina vântului puternic și a curenților, iar Nynaeve înghiți în sec.

— Nu mă mai urc pe o corabie în viața mea, spuse ea, cu răsuflarea tăiată.

Egwene își scutură mantia, care se îmbibase cu picături fine de apă, și o agăță într-un cui lângă ușă. Cabina nu era mare – pe corabie nu existau cabine mari, din câte se părea, nici măcar cea pe care căpitanul i-o cedase Supremei, cu toate că aceea era ceva mai largă decât restul. Cu cele două paturi cuibărite în pereți, cu rafturile de dedesubtul lor și cu dulăpioarele de deasupra, totul se afla la îndemână.

Pe Egwene nu o supărau mișcările corăbiei, în afară de faptul că își menținea cu greutate echilibrul. Pe Nynaeve, însă, da. Renunțase deja să-i mai ofere de mâncare, după cea de-a treia dată când Meștereasa aruncase cu castronul după ea.

— Sunt îngrijorată pentru Rand, spuse Egwene.

— Eu sunt îngrijorată pentru toți trei, răspunse mohorâtă Nynaeve, și, după o clipă, adăugă: Ai mai visat ceva astă-noapte. De când te-ai trezit, stai tot timpul cu privirile ațintite în gol…

Egwene încuviință. Nu izbutise niciodată să se ferească de Nynaeve, iar în privința viselor nici măcar nu încercase. La început, Nynaeve dăduse s-o dojenească, parcă fără să-i vină a crede, dar după ce auzise că una dintre femeile Aes Sedai era interesată de vise, începuse să-i dea ascultare.

— Era la fel cu celelalte. Deosebit, dar la fel. Rand este într-un soi de primejdie. O știu. Și situația se înrăutățește. A făcut, sau este pe cale să facă ceva care o să-l ducă… Nu îmi doresc decât să le înțeleg, sfârși Egwene, lăsându-se să cadă pe pat și aplecându-se către cealaltă.

— E vorba de condus Puterea? întrebă încet Nynaeve.

Parcă fără să vrea, Egwene privi împrejur, asigurându-se că nu era nimeni acolo s-o audă. Erau singure și ușa era închisă, dar tot nu ridică vocea.

— Nu știu, poate.

N-avea de unde să știe ce-ar fi putut face femeile Aes Sedai – văzuse deja îndeajuns de multe pentru a ajunge să creadă toate poveștile despre puterile lor – și nu voia să riște să fie auzită. „N-am să mă joc cu viața lui Rand. Dacă aș ști că e bine, le-aș povesti și celorlalte, numai că Moiraine știe, iar ea n-a spus nimic. Și e vorba de Rand! Nu pot!”

— Nu știu ce să fac.

— Ți-a mai spus Anaiya ceva de visele astea?

Nynaeve părea s-o facă intenționat – niciodată nu adăuga „Sedai”, titlul onorific obișnuit, nici măcar când erau singure. Celor mai multe dintre Aes Sedai nu părea să le pese, deși obiceiul îi atrăsese câteva priviri ciudate, unele chiar iritate. La urma urmei, și ea mergea tot spre Tar Valon, să învețe.

— Roata țese după cum îi este voia, răspunse Egwene, citând-o pe Anaiya. „Copilă, băiatul este departe, și nu putem face nimic până când nu știm mai multe. Am să te pun chiar eu la încercare, de îndată ce ajungem în Turnul Alb, copilă.” Of, vai de mine! Știe și ea că e ceva cu visele astea, sunt convinsă. Se vede. Să știi că mie îmi place Anaiya, Nynaeve, chiar îmi place. Dar niciodată nu-mi spune ce vreau să știu. Și nici eu nu-i pot dezvălui totul. Poate dac-aș putea…

— Ți-a apărut iar bărbatul cu mască?

Egwene încuviință. Nu știa de ce, dar hotărâse că era mai bine să nu-i povestească Anaiyei despre el. Nu găsea nici un motiv să n-o facă, și totuși era convinsă. De trei ori, bărbatul cu ochi de foc îi apăruse în vise, de fiecare dată când avea câte un coșmar care o făcea să fie sigură că Rand era în pericol. Avea chipul acoperit în permanență de o mască. Din când în când îi vedea ochii, alteori vedea numai flăcări, în locul în care ar fi trebuit să se afle aceștia.

— A râs de mine. Era atât de… disprețuitor. Ca și cum eram doar un cățeluș pe care trebuia să-l dea la o parte cu piciorul. Totul mă sperie. El, în primul rând.

— Și ești sigură că are legătură cu celelalte vise, despre Rand? Câteodată un vis e doar un vis.

— Și tu, câteodată, Nynaeve, vorbești exact ca Anaiya Sedai! spuse Egwene, ridicând brațele. Rosti titlul pe un ton apăsat și se bucură s-o vadă pe Nynaeve strâmbându-se.

— Dacă mă mai ridic vreodată din patul ăsta, Egwene…

O bătaie la ușă o întrerupse pe Nynaeve din ceea ce avea de gând să spună. Înainte ca Egwene să fi putut vorbi sau să se fi putut mișca, Suprema însăși intră și închise ușa în urma ei. Era singură – mare minune! Nu ieșea prea des din cabină, iar când o făcea, era mereu însoțită de Leane și, de multe ori, și de altă Aes Sedai. Egwene țâșni în picioare. Cu ele trei înăuntru, cabina devenise înghesuită.

— Vă simțiți bine, amândouă? întreba Suprema voioasă, apoi își înclină capul către Nynaeve. Sper că mâncați cum trebuie, da? Vesele și fericite?

Nynaeve se chinui să se ridice în capul oaselor, cu spatele lipit de perete.

— Foarte veselă, mulțumesc.

— E o mare cinste, Maică, începu Egwene, dar Suprema îi făcu semn să tacă.

— E bine să fiu iarăși pe apă, dar după o vreme, neavând nimic de făcut, totul devine plicticos ca adâncul iazului de lângă moară, spuse ea; corabia se clătină, iar femeia se mișcă astfel încât să rămână în picioare, fără să pară a băga de seamă ce făcea. Astăzi am să vă țin eu lecția, continuă ea așezându-se pe marginea patului lui Egwene, cu picioarele strânse. Hai, copilă, așează-te.

Egwene se așeză, dar Nynaeve dădu să se ridice în picioare.

— Cred că am să ies pe punte.

— Șezi, am spus! tună Suprema, cu glasul ca un bici, dar Nynaeve nu se opri, ci continuă să se ridice, clătinându-se; încă se mai ținea de pat, cu ambele mâini, dar aproape că izbutise. Egwene se pregăti să o prindă, atunci când avea să cadă.

Închizând ochii, Nynaeve se lăsă încet la loc, pe pat.

— Sau poate mai stau și eu. Afară e vânt, cred.

— Mi s-a mai spus că ești mereu furioasă, ca un cormoran cu un os în gât, rosti Suprema cu un hohot aspru de râs. Unele dintre surori, copila mea, sunt de părere că nu ți-ar strica ceva timp ca novice, orice vârstă ai avea. Totuși, dacă într-adevăr ești atât de înzestrată cum am auzit că ai fi, eu cred că meriți să devii Aleasă, adăugă ea, apoi râse iarăși. Dintotdeauna am zis că oamenilor trebuie să li se dea ceea ce merită. Da. Tare mi-e că vei învăța multe lucruri, odată ce ajungem în Turnul Alb.

— Aș prefera ca unul dintre Străjeri să mă învețe cum să mânuiesc sabia, mârâi Nynaeve, înghițind de mai multe ori în sec, înainte să deschidă ochii. Aș avea nevoie de asta. E cineva care…

Egwene o privi curioasă; doar nu se referea la Supremă – ar fi fost ceva cu totul prostesc și, în plus, periculos. Vorbea poate despre Lan? De câte ori Egwene pomenea de el, cealaltă o repezea.

— Sabia? întrebă Suprema. Eu, una n-am crezut niciodată că ar folosi la prea multe – chiar dacă ai fi înzestrată pentru asta copila mea, vor exista mereu pe lume bărbați la fel de înzestrați și mult mai puternici – dar dacă vrei o sabie…

Ridică mâna – Egwene rămase cu gura căscată, iar Nynaeve făcu ochii mari – și pe dată în palmă îi apăru o sabie, cu tăișul și plăselele de un albastru-alburiu, ciudat; părea, pe undeva… rece.

— E făcută din aer, copilă, cu ajutorul Aerului. E la fel de bună ca și cele făurite din oțel, chiar mai bună decât multe dintre ele, dar tot nu e prea folositoare.

Sabia deveni un cuțit scurt, pentru sculptat lemnul; nu se zări nici o modificare – sabia nu se micșorase. Pur și simplu se transformase.

— Ei, ăsta e ceva mai folositor, spuse Suprema; cuțitul se făcu ceață, iar aceasta se risipi. Femeia își lăsă mâna să-i cadă din nou în poală. Dar, cu amândouă, e nevoie de prea multe sforțări. Și nu merită. Cel mai bine, cel mai ușor, este să ai tot timpul la îndemână un pumnal bun. Va trebui să învățați nu doar cum să vă folosiți înzestrările, ci și când, pentru că uneori e mai bine să faceți totul așa cum ar face o femeie de rând. Cuțitele cu care se curăță peștele sunt treaba fierarului. Dacă folosiți Puterea Supremă prea des și fără să aveți grijă, puteți să ajungeți să vă atașați prea mult de ea. Și asta e primejdios. Veți începe să vreți din ce în ce mai multă și, mai devreme sau mai târziu, veți fi în primejdia de a absorbi mai mult decât puteți conduce. Și asta vă poate face să ardeți ca o lumânare de ceară nouă, sau…

— Dacă trebuie să învăț toate astea, o întrerupse fără multă ceremonie Nynaeve, aș prefera să învăț ceva folositor… Nu numai flecuștețe de-astea: fă aerul să tremure, Nynaeve. Aprinde lumânarea, Nynaeve. Acum stinge-o. Aprinde-o iarăși. Off!

Egwene închise ochii pentru o clipă, dorindu-și cu înfrigurare ca Nynaeve să nu izbucnească. Îi venea s-o roage cu voce tare și își mușcă buzele ca să n-o facă. Suprema rămase puțin pe gânduri, apoi spuse:

— Folositor. Ceva folositor. Adineauri vorbeai de săbii. Ce-ar fi dacă un bărbat, cu o sabie în mână, m-ar ataca? Ce-aș face? Ceva folositor, fii convinsă de asta. Uite ce cred că aș face.

Preț de o clipă, lui Egwene i se păru că întrezărește o aură strălucitoare în jurul femeii așezate la celălalt capăt al patului. Apoi văzduhul păru să se îngroașe. Nimic nu se schimbase, dar senzația era limpede. Egwene încercă să-și ridice brațul, dar acesta nu se mișcă, de parcă ar fi fost îngropată până la gât într-un sirop gros, închegat. Nu putea decât să miște din cap.

— Dă-mi drumul! se răsti Nynaeve; ochii îi sclipeau, iar capul i se răsucea într-o parte și într-alta, dar restul trupului rămăsese nemișcat ca o statuie, așa că Egwene își dădu seama că nu era singura ținută prizonieră. Dă-mi drumul!

— Folositor, nu? Și nu e vorba decât de Aer, spuse Suprema, netulburată, de parcă vorbeau prietenește la o ceașca de ceai. Ditamai omul, plin de mușchi, cu sabia în mâna, dar sabia nu-i e cu nimic mai folositoare decât părul de pe piept.

— Dă-mi drumul, n-auzi?

— Și dacă nu-mi place unde a ajuns, păi, pot să-l și ridic… Nynaeve nu-și schimba poziția trupului, dar începu să se înalțe încet, până ce aproape ajunse cu capul la tavan. Suprema zâmbi.

— Mi-am dorit adesea să pot folosi asta ca să zbor. Cronicile spun că femeile și bărbații Aes Sedai chiar puteau zbura, atunci în Vârsta Legendelor, dar nu e limpede cum o făceau. Totuși, nu așa. Așa nu merge. Dacă ești un om zdravăn, poți ridica de la pământ un cufăr care cântărește la fel de mult ca tine, dar oricum te-ai apuca de trup, pe tine însuți nu te poți ridica.

Capul lui Nynaeve tresăltă furios, dar nici o altă părticică din ea nu se clinti.

— Arde-te-ar Lumina, dă-mi drumul!

Egwene înghiți în sec, nădăjduind că nu avea să fie și ea ridicată.

— Bun, continuă Suprema, deci un ditamai bărbatul, puternic și toate cele. El nu-mi poate face nimic, dar eu pot să fac ce vreau cu el. Dacă mi-ar trece cumva prin cap…

Și se aplecă în față, cu ochii ținta la Nynaeve; brusc, zâmbetul ei nu mai părea la fel de prietenos.

— Aș putea să-l întorc cu fundul în sus și să-i trag o bătăiță. Uite a…

Dar, dintr-odată, Suprema zbură în spate atât de puternic, încât capul i se izbi cu putere de perete și rămase acolo, ca și cum era ținută în loc de ceva. Egwene rămase cu privirile ațintite la ea, cu gura uscată. „Nu-i cu putință așa ceva. Cred că visez.”

— Aveau dreptate, spuse Suprema, cu glasul spart, de parcă-i venea greu să respire. Mi-au spus că înveți repede. Și mi-au spus și că trebuie să te înfurii, ca să izbutești tot ce-ți pui în gând. Ce-ar fi să terminam acum cu jocul, copilă? adăuga ea, chinuindu-se să tragă aer în piept.

— Dă-mi drumul imediat sau…, începu Nynaeve, plutind prin aer și aruncând fulgere din privire, dar, pe neașteptate, pe chip îi apăru o expresie de uimire, de parcă ar fi pierdut ceva din făptura ei. Gura i se deschise, dar nu se mai auzi nici un sunet. Suprema se ridică, masându-și umerii.

— Nu știi chiar totul, copilă, nu-i așa? Nici măcar a mia parte din ce e de aflat. Nici prin cap nu-ți trecea că pot să te împiedic să mai atingi Izvorul. Încă îl simți, știi că-i acolo, dar nu-l poți atinge, așa cum un pește nu poate ajunge la lună. Atunci când vei învăța îndeajuns de multe pentru a deveni o soră adevărată, nici o femeie nu-ți va mai putea face așa ceva, de una singură. Cu cât devii mai puternică, va fi nevoie de mai multe Aes Sedai pentru a te reține împotriva voinței tale. Acum ce zici, vrei să înveți?

Nynaeve strânse puternic din buze, și o privi îndârjită în ochi. Suprema oftă.

— Dacă n-ai fi atât de înzestrată, copilă, te-aș trimite la Mai-Marea peste novice și i-aș spune să te țină cu ea tot restul vieții. Dar o să primești ceea ce meriți.

Nynaeve făcu ochii mari și nu avu decât răgazul să deschidă gura pentru a țipa, înainte să cadă la loc, pe pat, cu o bufnitură puternică. Egwene strânse din pleoape; saltelele erau subțiri, iar lemnul de dedesubtul lor foarte tare. Pe chipul lui Nynaeve nu se citi însă nimic, cu toate că ea se foi un pic, aproape imperceptibil.

— Iar acum, spuse Suprema, sigură pe ea, dacă nu mai vrei încă o demonstrație, o să ne-apucăm de lecție. Sau o s-o continuăm, mai bine zis.

— Maica… îngăimă Egwene, care nu-și putea mișca decât capul. Suprema o privi întrebător, apoi zâmbi.

— Oh, iartă-mă, copilă. Mi-e teamă că mă gândeam numai la prietena ta.

Dintr-odată, Egwene izbuti să se miște; își ridică brațele, doar pentru a se convinge că putea.

— Sunteți pregătite?

— Da, Maică, răspunse iute Egwene; Suprema ridică dintr-o sprânceană în direcția lui Nynaeve care aprobă, după o scurtă ezitare, cu încordare în glas. Egwene răsuflă ușurată.

— Bun. Ei, și-acum, goliți-vă mintea. Să nu rămână altceva decât un boboc de floare.

Când Suprema plecă, Egwene era plină toată de sudoare. Și alte Aes Sedai i se păruseră niște dascăli greu de mulțumit, dar femeia aceea zâmbitoare, cu trăsături deloc ieșite din comun, îți storcea și ultima picătură de putere, iar atunci când nu mai aveai nimic, părea să-ți pătrundă de-a dreptul în suflet, pentru a mai aduna și ultimele rămășițe. Cu toate astea, lecția decursese bine. Când ușa se închise în urma Supremei, Egwene ridică mâna și în palmă îi apăru o flăcăruie care sălta de pe un deget pe altul. Nu avea voie să facă așa ceva fără cineva care s-o supravegheze – măcar una dintre Alese – dar era prea încântată de ce învățase ca să-i mai pese. Nynaeve sări în picioare și-și aruncă perna înspre ușa închisă.

— Ss… scorpia aia nenorocită, ticăloasă și mizerabilă! Arde-o-ar Lumina! Aș vrea s-o dau la pești. Mi-ar plăcea s-o amețesc cu niște leacuri care să-i facă pielea verde pentru tot restul vieții! Nu-mi pasă că mi-ar putea fi mamă. Dacă aș pune mâna pe ea în Emond’s Field, i-aș tăbăci fundul de n-ar mai putea să șadă cum trebuie vreme de…

Și scrâșni din dinți atât de tare, încât Egwene tresări; lăsând flacăra să se stingă, ea își încleștă brațele pe lângă corp, cu mâinile în poală și se întrebă cum putea să iasă din cabină fără să-i atragă atenția lui Nynaeve. Pentru aceasta din urmă, lecția nu mersese prea bine, pentru că se chinuise din răsputeri să se stăpânească, până după plecarea Supremei. Nu-i prea reușea nimic dacă nu se mânia, iar apoi avea ieșiri necontrolate. După ce observase că nu ajungeau nicăieri, Suprema făcuse tot posibilul ca s-o înfurie iarăși. Egwene își spuse că ar fi fost mai bine pentru ea ca Nynaeve să uite că fusese și ea acolo, văzând și auzind totul. Cu mișcări rigide, Nynaeve se apropie de pat și rămase cu ochii ațintiți la peretele din spatele lui, cu brațele pe lângă corp și cu pumnii strânși. Oftând, Egwene se uită spre ușă.

— N-a fost vina ta, spuse Nynaeve, iar Egwene tresări uimită.

— Nynaeve, eu…

— N-a fost vina ta, repetă cealaltă, întorcându-se s-o privească; nu părea prea convinsă, totuși. Dar, dacă sufli vreodată vreo vorbă, am să… am să…

— Nici o vorbă, răspunse iute Egwene. De altfel, nici nu-mi amintesc să se fi întâmplat ceva. N-aș avea ce povesti.

Nynaeve o mai sfredeli o clipă cu privirea, apoi dădu din cap și, dintr-odată, se strâmbă.

— Pe Lumină, nu credeam să fie ceva care să aibă un gust mai rău decât rădăcina crudă de limba-oii. Am să țin minte asta și data viitoare când mai faci vreo neghiobie…

Egwene clipi speriată. Acesta fusese primul lucru pe care-l încercase Suprema pentru a o înfuria pe Nynaeve. Un glob vâscos, întunecat, care sclipea ca untura și mirosea îngrozitor, apăruse ca din senin; Suprema o prinsese pe Nynaeve ca într-un clește, cu ajutorul Puterii, și o silise să deschidă gura, strângând-o chiar și de nas ca s-o facă să înghită. Iar Nynaeve nu uita nimic – era suficient să observe ceva o singură dată. Din câte credea Egwene, era de neoprit, odată ce-și punea ceva în gând; chiar dacă ea, una, izbutise să iște o flacără dănțuitoare, n-ar fi putut niciodată s-o țină pe Supremă lipită de perete.

— Măcar nu-ți mai e rău când ești pe corabie.

Nynaeve mormăi nemulțumită, apoi scoase un hohot de râs scurt, pătrunzător.

— Sunt prea furioasă ca să-mi mai fie rău. Și prea nefericită, adaugă ea, cu un alt hohot mohorât. Pe Lumină, mă simt de parcă aș fi fost trasă de-a-ndăratelea printr-o gaură din zid. Dacă asta este învățătura pe care-o primesc novicele, cred că te vei strădui și tu.

Cu capul în jos, Egwene se încruntă. Spre deosebire de ce-i făcuse lui Nynaeve, cu ea Suprema se purtase bine: o măgulise, zâmbise când o văzuse izbutind câte ceva, o compătimise când nu reușise și o lăudase tot timpul. Dar toate femeile Aes Sedai îi spuseseră că lucrurile aveau să se schimbe în Turnul Alb, adică aveau să fie mai dificile – deși nu o lămuriseră în ce fel. Dacă trebuia cumva să suporte, zi după zi, ceea ce îndurase Nynaeve, nu credea că ar putea suporta.

Dintr-odată, mișcările corăbiei se schimbară. Nu se mai clătina atât de tare, iar pe puntea de deasupra lor începuse să se audă zgomot de pași. Un bărbat strigă ceva, dar Egwene nu izbuti să înțeleagă ce. Ridică ochii spre Nynaeve.

— Crezi că… Tar Valon?

— Ca să ne convingem, putem face un singur lucru, răspunse Nynaeve și își luă mantia din cui cu mișcări hotărâte.

Ajunse pe punte, dădură peste marinarii care fugeau de colo colo, trăgând de funii, coborând pânzele și pregătind niște vâsle lungi. Vântul se domolise și de-abia mai adia, iar norii se risipeau. Egwene se grăbi spre parapet.

— Da, am ajuns! E Tar Valon!

Nynaeve se apropie de ea, cu chipul ca de piatră. Insula era atât de întinsă încât părea mai degrabă că râul s-ar fi despărțit în două, decât că la mijlocul lui era o bucată de pământ. De pe fiecare mal se înălța câte un pod arcuit, care părea făurit din dantelă. Podurile treceau și peste apele râului, și peste malurile mlăștinoase. Zidurile orașului, Zidurile Strălucitoare din Tar Valon, sclipeau albe în lumina soarelui care pătrundea printre nori. Iar pe malul de la miazănoapte se înălța Piscul Dragonului, profilându-se întunecat pe cer, cu un firișor de fum care se strecura printre tancurile care-l încununau. Un vârf de munte care se înălța în mijlocul unor ținuturi întinse și plate și al culmilor pitice. Piscul Dragonului, locul unde acesta își găsise sfârșitul. Piscul Dragonului, adus la lumină chiar prin moartea lui. Privind muntele, Egwene se gândi la Rand, apoi îi păru rău că o făcuse. „Un bărbat care poate conduce Puterea. Lumină, ajută-l.” Crăiasa râului își făcu loc printr-o deschizătură largă dintr-un zid înalt, circular, care pătrundea în apele râului. Dincolo de el era un golf rotund, înconjurat de un ponton lung. Marinarii strânseră și ultimele pânze, apoi, cu ajutorul vâslelor, aduseră corabia la locul de ancorare, cu pupa înainte. De jur împrejur, celelalte corăbii erau și ele împinse către locurile destinate lor, printre cele deja ancorate. Flamura Flăcării Albe îi făcu pe toți lucrătorii să se grăbească și s-o ia la fugă în sus și în jos pe pontonul și-așa plin de lume.

Suprema apăru pe punte înainte ca parâmele să fie legate, dar, de îndată ce-o văzură, oamenii de pe chei aduseră o pasarela pe care o potriviră la locul său. Alături de Supremă se afla Leane, cu toiagul împodobit în vârf cu flacăra. În urma lor coborâră și celelalte Aes Sedai, fără să le arunce măcar o privire lui Egwene sau Nynaeve. Pe ponton se afla un alt grup de femei care o întâmpinară pe Suprema – toate Aes Sedai, cu șalurile pe umeri, făcând plecăciuni respectuoase și sărutându-i inelul. Pontonul forfotea de lume – oamenii de rând care descărcau corăbiile, alaiul ieșit înaintea Supremei… Coborând pe pământ, soldații se așezară în formație, în timp ce, în jurul lor, se pregăteau scripeții. De pe ziduri se auziră trompetele, care se întrecea cu uralele scoase de privitori. Nynaeve pufni.

— Ne-au uitat, pare-mi-se. Haide. Ne descurcăm și singure.

Egwene nu voia să-și ia ochii de la Tar Valon, așa cum îl vedea acum, pentru prima dată, dar îi dădu ascultare lui Nynaeve și coborî să-și adune lucrurile. Când se întoarseră pe punte, cu boccelele în brațe, și soldații, și trâmbițașii dispăruseră – la fel ca și femeile Aes Sedai. Mai mulți bărbați deschideau chepengurile calelor și aruncau înăuntru frânghii. Nynaeve îl prinse de braț pe un hamal, un individ îndesat, cu o cămașă brună și aspră, fără mâneci.

— Caii noștri, începu ea.

— Sunt ocupat, mârâi drept răspuns bărbatul, eliberându-și brațul. Toți caii o să fie duși în Turnul Alb. Dacă aveți treabă acolo, continuă el, măsurându-le din creștet până în tălpi, ar fi mai bine să vă căutați singure de drum. Femeile Aes Sedai nu au nici o îngăduință pentru nou-venitele care trândăvesc.

Un alt bărbat, care se lupta cu un balot agățat de o funie, îi strigă ceva, iar el plecă, fără să le mai arunce nici măcar o privire peste umăr. Egwene se uită la Nynaeve. Din câte se părea, chiar trebuia să se descurce singure. Nynaeve coborî cu pași mari, neagră la față, dar foarte hotărâtă. Egwene, în schimb, pași întristată, cu ochii-n pământ, pe pasarelă și apoi pe pontonul care mirosea puternic a smoală. „De-atâtea ori ne-au spus că ne vor aici, iar acum parcă nici nu le pasă.” În fața lor se aflau niște trepte care duceau de pe chei către o arcadă largă din piatră de un roșu-întunecat. Ajunse acolo, cele două se opriră să arunce o privire.

Fiecare clădire părea un palat, deși cele mai multe aflate în apropierea arcadei aduceau a hanuri sau prăvălii, judecând după însemnele de deasupra ușilor. Peste tot se observa aceeași meșteșugită lucrare a pietrei, iar fiecare clădire părea astfel ridicată încât să se potrivească și să se armonizeze cu cele de-alături, atrăgând privirile și făcându-le să se piardă în depărtare, ca și cum totul ar fi fost plănuit în același timp. Unele construcții nici nu păreau destinate locuirii, ci arătau ca niște valuri mărețe, spărgându-se de țărm, sau ca niște cochilii uriașe, sau ca niște stânci cu forme ciudate, bătute de vânt. Drept în fața arcadei se afla o piață largă, cu o fântână și niște copaci. Ceva mai departe, Egwene zări și o alta. Aproape peste tot se înălțau turnuri, înalte și grațioase. Unele erau legate între ele prin poduri frumos arcuite, undeva sus, în văzduh. Iar deasupra tuturor se înălța un alt turn, mai înalt și mai gros decât celelalte, la fel de alb ca Zidurile Strălucitoare.

— Frumusețea îți taie răsuflarea, când o privești întâia oară, spuse un glas de femeie din spatele lor. Și a zecea oară, că veni vorba. Și a o suta.

Egwene se întoarse. Femeia era Aes Sedai, era limpede, cu toate că nu purta șalul. Nici o altă persoană nu arăta așa, fără vreun semn al vârstei. Dincolo de asta, era foarte sigură în mișcări și avea purtări mândre care păreau să întărească prima impresie.

Egwene trase cu ochiul la mâinile ei și zări inelul de aur, cu șarpele care-și înghițea coada. Femeia Aes Sedai era ușor îndesată, avea un zâmbet cald și arăta ciudat – mai ciudat decât oricare alta pe care o văzuse până atunci. Obrajii rotunzi nu-i puteau ascunde pomeții înalți. Avea ochii ușor migdalați, de un verde foarte limpede și pal, iar părul roșu ca focul. Egwene de-abia reuși să nu se mai holbeze la părul acela și la ochii alungiți.

— Zidire de-a Ogierilor, firește, continuă femeia. Cea mai meșteșugită din întreaga lume, se spune. Unul din primele orașe ridicate după Frângere. Pe-atunci, aici nu erau nici măcar cinci sute de oameni – și numai vreo douăzeci de surori – dar Ogierii au zidit pentru cele care-aveau să vină.

— E un oraș minunat, spuse Nynaeve. Noi două trebuie să ajungem în Turnul Alb. Am venit aici să învățam; dar s-ar zice că nimănui nu-i pasa dacă rămânem sau plecăm.

— Ba le pasă, răspunse femeia, zâmbind. Eu am venit aici să vă întâlnesc, dar a trebuit să vorbesc cu Suprema și am întârziat. Mă numesc Sheriam, sunt Mai-Marea peste novice.

— Eu nu voi intra aici ca novice, spuse Nynaeve cu un glas hotărât, deși parcă răspunsul fusese mult prea grăbit. Suprema însăși a zis că voi fi una dintre Alese.

— Mi s-a spus, rosti Sheriam, părând ușor amuzată. N-am auzit să se fi întâmplat vreodată așa ceva, dar aflu că ești o persoană… ieșită din comun. Cu toate astea, să nu uiți că și Alesele pot fi chemate la mine în cancelarie. Trebuie să încalce mai multe reguli decât novicele pentru a fi pedepsite, dar s-a mai întâmplat. Iar tu ești noua noastră novice, continuă ea, întorcându-se către Egwene de parcă n-ar fi văzut-o pe Nynaeve încruntându-se. Când vine o fată nouă, e întotdeauna o bucurie. În vremurile astea, sunt mult prea puține. Cu tine vor fi patruzeci… Doar patruzeci. Și numai vreo opt sau nouă dintre ele vor ajunge Alese. Deși, cred că tu nu va trebui să-ți faci prea multe griji pentru asta, dacă trudești din greu și îți dai silința. Munca e grea și nu va fi ușurată nici măcar pentru una ca tine, atât de înzestrată cum se spune că ai fi. Dacă nu-ți poți duce treaba la capăt, oricât ar fi de grea, sau dacă povara e mult prea mare pentru tine și te doboară, e mai bine să știm de pe-acum și să-ți dăm drumul să pleci unde vezi cu ochii, decât să așteptam să devii soră, în toată puterea cuvântului, pentru că atunci de tine va atârna și soarta altora. Viața de Aes Sedai nu e ușoară. Dacă se va hotărî că ești potrivită, aici printre noi vei afla tot ce trebuie.

Egwene înghiți în sec. „Să mă doboare povara?”

— Am să încerc, Sheriam Sedai, spuse ea cu glasul slab. „Și n-am să mă las doborâtă.”

Nynaeve o privi îngrijorată.

— Sheriam…, începu ea, apoi se opri și trase aer în piept. Sheriam Sedai…

S-ar fi zis că titlul îi stătea în gât ca un os.

— … Chiar trebuie ca totul să fie așa de greu pentru ea? E doar un om… cât poate să îndure? Știu… câte ceva… Despre traiul novicelor și despre încercările prin care trebuie să treacă. Dar nu cred că-i nevoie s-o chinuiți numai ca să aflați cât este de puternică.

— Vorbești despre ce ți-a făcut astăzi Suprema? întrebă Sheriam; Nynaeve se încordă, dar cealaltă o măsură din priviri, de parcă se străduia să nu râdă. V-am spus că am vorbit deja cu ea. Nu te mai îngrijora pentru prietena ta. Învățătura novicelor este grea, dar nici chiar așa. Adevăratele chinuri vin în primele săptămâni după ce devii Aleasă.

Nynaeve rămase cu gura căscată și cu ochii mari, gata să-i iasă din orbite – din câte i se părea lui Egwene.

— Asta ca să le descoperim pe cele care au trecut cu bine de noviciat, deși n-ar fi trebuit. Nu putem permite ca una dintre noi – o adevărată Aes Sedai – să se prăbușească sub povara lumii de dincolo de ziduri. Haideți, acum, mai spuse Sheriam, luându-le pe fiecare cu brațul pe după umeri; Nynaeve părea să nici nu-și dea seama încotro se îndreptau. Am să vă conduc în camerele voastre. Turnul Alb vă așteaptă.