În căutarea Cornului

44 Cinci merg mai departe

Perrin se uită la săteni cu luare-aminte, trăgând stingherit de mantia lui prea scurtă, cu broderie pe piept și cu niște găuri care nici măcar nu fuseseră peticite, dar nimeni nu-l băgă în seamă, în pofida hainelor lui amestecate și a securii care îi atârna la brâu. Hurin avea pe sub mantie un surtuc cu spirale albastre pe piept, iar Mat purta o pereche de pantaloni largi, băgați în cizme. Asta era tot ce găsiseră pe măsura lor în satul părăsit. Perrin se întrebă dacă și satul acesta avea să fie părăsit curând. Jumătate din casele de piatră erau goale, iar în fața hanului, ceva mai încolo pe ulița nepavată, erau trei căruțe cu boi, pline-ochi, care gemeau sub greutatea lucrurilor acoperite cu pânză groasă și legate cu funii; lângă ele se adunaseră familiile.

Uitându-se la ei cum se îmbrățișau și își luau rămas-bun de la cei care nu plecau, sau cel puțin nu acum, Perrin își dădu seama că străinii trezeau totuși curiozitatea sătenilor, doar că aceștia se fereau să se uite la el și la ceilalți. Acești oameni învățaseră să nu dea atenție străinilor, chiar și acelora care era limpede că nu sunt Seanchani. La Capul Toman, străinii puteau fi primejdioși în vremurile acestea. Întâlniseră aceeași nepăsare căutată și în alte sate. Aici, la câteva leghe de coastă, erau mai multe orașe, neatârnate. Cel puțin așa stătuseră lucrurile înainte să vină Seanchanii.

— E vremea să încălecăm, spuse Mat, înainte să apuce să ne pună întrebări. O să vină și clipa asta.

Hurin se zgâia la un cerc mare, înnegrit pe iarba maronie a pajiștii satului. Părea vechi, dar nimeni nu făcuse nimic ca să-l șteargă.

— E de acum șase sau opt luni, șopti el, și încă mai duhnește. Tot Sfatul Satului și familiile lor. De ce au făcut oare așa ceva?

— Știe cineva de ce fac ceea ce fac? mormăi Mat. Seanchanii par să ucidă oamenii fără nici un motiv. În orice caz, eu nu văd nici unul.

Perrin încercă să nu privească peticul de pământ ars.

— Hurin, ești sigur cu privire la Fain? Hurin? De când intraseră în sat, Hurin aproape că nu se dezlipise de locul acela. Hurin!

— Ce? Ah. Fain. Da. Nările i se lărgiră și numaidecât Hurin își încreți nasul. Nu e nici umbră de îndoială, chiar dacă e veche. Pe lângă asta, Myrddraalii au miros de trandafiri. A trecut pe aici, însă cred că era singur. Oricum, nu avea troloci cu el, iar dacă erau și niște Iscoade ale Celui Întunecat, n-au făcut mare rău.

Se stârni vâlvă lângă han; oamenii strigau și arătau cu degetul. Nu spre Perrin și ceilalți doi, ci la ceva ce Perrin nu zărea limpede, undeva pe dealurile de la răsărit de sat.

— Să aducem caii? zise Mat. S-ar putea să fie Seanchani.

Perrin încuviință, iar Mat și Hurin o rupseră la fugă în spatele casei părăsite, acolo unde își priponiseră caii. Tocmai când cei doi se făceau nevăzuți după colțul casei, Perrin se uită din nou spre han și se opri, uluit. Copiii Luminii intrau călare în sat, într-o coloană lungă.

Se repezi după ceilalți.

— Mantii Albe!

Mat și Hurin irosiră o clipă holbându-se neîncrezători la el, după care încălecară. Se ținură departe de ulița mare și ieșiră în galop din sat, luând-o spre apus, uitându-se din când în când peste umăr ca să vadă dacă vine cineva după ei. Ingtar le spusese să se păzească de tot ce i-ar putea încetini, iar Mantiile Albe, cu întrebările lor, precis i-ar fi ținut din drum, chiar de ar fi izbutit să dea răspunsuri mulțumitoare. Perrin era și cu mai multă băgare de seama decât ceilalți; avea motivele lui să nu vrea să se întâlnească cu Mantiile Albe. „Securea din mâna mea. Lumină, ce n-aș da să schimb asta.”

Curând, niște dealuri parțial împădurite ascunseră satul, iar Perrin începu să spere că poate nu îi urmarea nimeni. Își struni calul și le făcu semn și celorlalți să se oprească. După ce făcură întocmai, cercetându-l întrebător, Perrin ciuli urechile. Avea auzul mai ascuțit ca odinioară, însă nu desluși zgomot de copite.

Fără tragere de inimă, căută cu ochii minții să găsească lupi. Dădu aproape numaidecât peste ei, o haită mica, ce poposise peste zi pe dealurile de deasupra satului din care tocmai plecaseră. Fură niște clipe de mirare atât de puternică, încât mai că îi veni să creadă că era propria lui uimire; acești lupi auziseră tot felul de vorbe, dar tot se îndoiau ca există două-picioare care pot vorbi cu ei. Asudă cât timp trebui să le explice cine e – le dădu imaginea Tăurașului fără voia lui și adăuga și propriul miros, cum era obiceiul printre lupi; lupii erau foarte ceremonioși la primele întâlniri – însă, în cele din urmă, izbuti să le pună întrebarea care îl frământa. Lupii nu se sinchiseau defel de două-picioare care nu puteau vorbi cu ei, dar se învoiră să se ducă să arunce o privire, nevăzuți de ochii oamenilor.

După o vreme, veniră niște imagini de la lupi, ceea ce vedeau. Bărbați călare, îmbrăcați în mantii albe, strânși grămadă în jurul satului, mergând printre case, dând ocol satului, însă neplecând nici unul. Nu spre apus. Lupii ziceau că singurii care mergeau spre apus erau el și alți doi două-picioare, împreună cu trei din cei înalți, cu picioare tari.

Perrin fu bucuros când întrerupse legătura cu lupii. Mat și Hurin se uitau la el.

— Nu vin după noi, spuse Perrin.

— Cum de știi? întreba Mat.

— Știu, se răsti el, apoi adaugă, mai cu blândețe: Pur și simplu, știu.

Mat deschise gura, o închise la loc și, într-un final, grăi:

— Păi, dacă nu vin după noi, eu zic să ne întoarcem la Ingtar și să pornim după Fain. N-o să găsim pumnalul dacă stăm aici.

— Nu putem să-i luăm urma atât de aproape de sat, spuse Hurin, căci o să dăm peste Mantiile Albe. Nu cred că Seniorului Ingtar i-ar plăcea așa ceva, și nici lui Verin Sedai.

Perrin dădu din cap.

— O să mergem oricum după ea câteva mile. Dar fiți cu mare băgare de seamă. Nu suntem prea departe de Faime. N-ajută la nimic dacă ne ferim de Mantiile Albe și intrăm drept într-o patrulă a Seanchanilor.

Porniră din nou; Perrin se tot întreba ce căutau Mantiile Albe acolo.

Geofram Bornhald se uita iscoditor pe ulița satului, rămânând în șa în vreme ce Copiii se împrăștiau prin sat și la marginea lui. Fusese ceva la bărbatul lat în umeri care se făcuse nevăzut, ceva care îi aducea aminte de… „Da, firește. Băiatul care zicea că e fierar. Cum îl chema?”

Byar își opri calul în fața lui și duse mâna la inimă.

— Satul e păzit, Senior Căpitan.

Sătenii îmbrăcați în haine grele din blană de oaie se mișcau buimaci, în timp ce soldații cu mantii albe îi mânau spre căruțele din fața hanului, care gemeau de greutate. Copii plângând se agățau de fustele mamelor lor. Nimeni nu părea sfidător. Privirile le erau întunecate și așteptau să vadă ce se întâmplă. Bornhald era mulțumit că așa stăteau lucrurile. Nu voia să le dea o lecție acestor oameni și nici nu voia să piardă vremea.

Descălecă și dădu frâiele calului unuia dintre Copii.

— Îngrijește-te ca oamenii să primească de mâncare, Byar. Du-i în han, cu câtă mâncare și apă pot duce, apoi bate toate ușile în cuie și închide obloanele. Dă-le de înțeles că pun oameni de strajă, bine?

Byar duse din nou mâna la inimă, dădu pinteni calului și începu să poruncească în stânga și în dreapta. De data asta oamenii fură mânați în hanul cu acoperiș teșit, în timp ce alți Copii scotoceau prin case după ciocane și cuie.

Uitându-se la chipurile posomorâte care se perindau pe lângă el, Bornhald își zise că aveau să treacă două sau trei zile înainte ca vreunul să își ia inima în dinți și să iasă din han, ca să vadă că nu sunt străji. Două sau trei zile era tot ce îi trebuia, însă nu voia să le dea știre Seanchanilor că se află acolo.

Lăsând în urmă destui oameni cât să îi facă pe Inchizitori să creadă că întreaga legiune era răsfirată pe Șesul Almoth, izbutise să aducă mai bine de o mie de Copii la Capul Toman, fără ca, din câte știa el, să dea de bănuit. Cele trei încăierări cu patrulele Seanchanilor se isprăviseră repede. Seanchanii se obișnuiseră să înfrunte mulțimi deja înfrânte; Copiii Luminii fuseseră o mare uluire. Totuși, Seanchanii știau să lupte precum hoardele Celui Întunecat, iar Bornhald nu putea să uite că una dintre aceste încăierări îl costase mai mult de cincizeci de oameni. Încă nu știa precis care dintre cele două femei ciuruite de săgeți la care se zgâise după aceea fusese Aes Sedai.

— Byar! Unul dintre oamenii lui Bornhald îi întinse apă într-o cupă de lut; era rece ca gheața.

Bărbatul cu fața scofâlcită se dădu jos din șa.

— Da, Senior Căpitan?

— Când voi ataca dușmanul, Byar, zise Bornhald încetișor, tu o să te ții deoparte. Te vei mulțumi să privești și vei da de știre fiului meu ce se întâmplă.

— Dar, Senior Căpitan….

— Așa poruncesc, Copile Byar! se răsti Bornhald. Îmi vei da ascultare!

Byar înțepeni și se uită drept înainte.

— Cum poruncești, Senior Căpitan.

Bornhald îl cercetă o clipă cu privirea. Bărbatul avea să facă ce îi spusese, dar ar fi fost mai bine să îi dea o altă explicație decât aceea de a-i vesti lui Dain moartea tatălui său. Nu că nu ar fi știut lucruri care ar fi trebuit numaidecât aflate de cei din Amador. De la acea încăierare cu femeile Aes Sedai – „Era doar una, sau două? Treizeci de soldați Seanchan, buni ostași, și două femei m-au costat de două ori mai mulți oameni decât pe ei” – nu se mai așteptase să vadă Capul Toman. Iar dacă cumva Seanchanii nu aveau să se răzbune, probabil că Inchizitorii nu aveau să pregete.

— După ce îl găsești pe fiul meu – ar trebui să fie cu Seniorul Căpitan Eamon Valda lângă Tar Valon – și îi spui, vei merge la Amador și vei vorbi cu Seniorul Căpitan Comandant. Cu Pedron Niall în persoană, Copile Byar. Îi vei spune ce am aflat despre Seanchani; o să-ți dau scris. Încredințează-te că înțelege că nu ne mai putem bizui că vrăjitoarele din Tar Valon se mărginesc să uneltească din umbră. Dacă luptă fățiș de partea Seanchanilor, le vom mai întâlni și prin alte părți. Șovăi. Ultima parte era cea mai importantă. Trebuiau să știe și cei din Bolta Adevărului că, în pofida jurămintelor cu care se grozăveau, femeile Aes Sedai aveau să pornească la bătălie. Se simțea descurajat – o lume în care femeile Aes Sedai conduceau Puterea în timpul luptei; nu era convins că îi părea rău că o părăsește. Însă mai era un mesaj pe care voia să-l trimită la Amador. Și, Byar… spune-i lui Pedron Niall cum s-au servit Inchizitorii de noi.

— Cum poruncești, Senior Căpitan, zise Byar, iar Bornhald oftă când îi văzu expresia de pe chip. Bărbatul nu înțelegea. Pentru Byar, poruncile trebuiau ascultate, fie că veneau de la Seniorul Căpitan, fie că veneau de la Inchizitori, indiferent despre ce era vorba.

— O să scriu și răvașul pe care să i-l dai lui Pedron Niall, spuse Bornhald. Nu era convins că avea să slujească la mare lucru. Îi trecu ceva prin cap și se încruntă la han, acolo unde câțiva dintre oamenii lui băteau ușile și obloanele în cuie. Perrin, murmură el. Așa îl chema. Perrin, din Ținutul celor Două Râuri.

— Iscoada Celui Întunecat, Senior Căpitan?

— Se prea poate, Byar. Nu era nici el pe deplin convins, însă, cum părea să pună lupii să se bată pentru el, nu putea fi altceva. Oricum, Perrin acesta ucisese doi dintre Copii. Mi s-a părut că l-am văzut când am intrat în sat, dar nu-mi aduc aminte să fi zărit printre prizonieri pe cineva care să aducă a fierar.

— Fierarul lor a plecat acum o lună, Senior Căpitan. Unii se plângeau că ar fi plecat și ei înainte să venim noi dacă nu ar fi trebuit să-și dreagă singuri căruțele. Crezi că era într-adevăr Perrin, Senior Căpitan?

— Indiferent cine era, acum nu mai e aici. Și s-ar putea să le povestească Seanchanilor despre noi.

— O Iscoadă a Celui Întunecat așa ar face, Senior Căpitan.

Bornhald înghiți și ultima picătură de apă și azvârli cupa.

— N-o să zăbovim aici, Byar. N-o să-i las pe Seanchani să mă prindă dormind, că le dă de veste Perrin din Două Râuri sau altcineva. Dă poruncă să încalece toată lumea, Copile Byar.

Undeva, deasupra capetelor lor, departe, se învârtea o siluetă uriașa, înaripată, neobservată de nimeni.

În poienița din mijlocul desișului unde își făcuseră tabăra, Rand făcea exerciții cu sabia. Voia să-și alunge toate gândurile. Fusese și el plecat cu Hurin în căutarea urmei lui Fain; toți fuseseră, câte doi sau câte trei, ca să nu atragă atenția, și până acum nu găsise nici unul nimic. Acum îi așteptau pe Mat și pe Perrin să se întoarcă împreună cu amușinarul; ar fi trebuit să ajungă în urmă cu câteva ceasuri bune.

Loial citea firește, și nu puteai ști dacă urechile îi zvâcneau din pricina a ceea ce era în carte sau din cauza întârzierii celor trei, iar Uno și majoritatea soldaților stăteau încordați, ungându-și săbiile sau priveau scrutător printre copaci ca și cum se temeau că Seanchanii ar putea apărea dintr-o clipă în alta. Numai Verin părea nepăsătoare. Femeia Aes Sedai era așezată pe un buștean de lângă foc, mormăind ceva pentru sine și scriind în țărână cu un băț lung; din când în când scutura din cap, ștergea totul cu piciorul și o lua de la capăt. Toți caii erau înșeuați și gata de plecare, fiecare legat de o suliță înfiptă în pământ.

— Bâtlanul care înaintează prin papură, spuse Ingtar. Stătea sprijinit de un copac, ascuțindu-și sabia și uitându-se la Rand. N-ar trebui să te mai obosești cu poziția asta. Te lasă complet descoperit.

O clipă Rand rămase în echilibru pe un picior, cu sabia ținuta invers cu amândouă mâinile deasupra capului, apoi se lăsă lin pe celălalt picior.

— Lan zice că e bună pentru echilibru.

Nu îi era ușor să își păstreze echilibrul. În hău i se părea adesea că și-ar putea ține echilibrul și pe un bolovan în rostogolire, însă nu îndrăznea să se cufunde în hău. Își dorea prea mult acest lucru ca să se încreadă în sine.

— Când repeți prea mult, nici nu te mai gândești. Așa o să-l străpungi pe celălalt, dacă ești iute, dar nu înainte ca sabia lui să-ți fi intrat printre coaste. E ca și cum l-ai invita să facă asta. Cred că dacă aș vedea pe cineva așa de descoperit, nu m-aș putea stăpâni să nu bag sabia în el, chiar de aș ști că după aceea are să mă nimerească la rându-i.

— E doar pentru echilibru, Ingtar. Rand, într-un picior, se clatină și trebui să-l pună și pe celalalt jos ca să nu cadă. Vârî sabia la loc în teacă și ridică mantia cenușie. Era mâncată de molii și zdrențuită la margini, dar era căptușită cu blană groasă, iar vântul se întețea și se făcea din ce în ce mai rece. Aș vrea să se întoarcă odată.

Ca și cum dorința lui ar fi fost un semn, Uno zise în șoaptă:

— Se apropie niște nenorociți de călăreți, Seniore.

Tecile zăngăniră când și cei care mai aveau încă săbiile în teacă le scoaseră. Unii se urcară în șa și apucară sulițele.

Încordarea se risipi când în poieniță se ivi Hurin, urmat de Mat și de Perrin, dar reveni când acesta începu sa vorbească:

— Am găsit urma, Senior Ingtar.

— Am mers aproape până la Faime, spuse Mat descălecând. Roșeața din obrajii lui palizi te-ar fi putut face să crezi că e sănătos, însă nu era decât o părere. Soldații se adunară în jurul lor, la fel de însuflețiți ca și el. Nu e decât Fain, dar nu are unde altundeva să se ducă. Probabil că pumnalul e la el.

— Am dat și peste Mantii Albe, zise Perrin, coborând de pe cal. Sute.

— Mantii Albe? spuse Ingtar, încruntându-se. Aici? Ei, dacă ei nu ne bagă în seamă, n-o să-i băgăm nici noi. Poate că, dacă Seanchanii sunt prinși cu ei, o să ajungem la Corn. Privirea i se opri asupra lui Verin, care stătea încă lângă foc. Probabil că o să-mi zici că ar fi trebuit să te ascult, Aes Sedai. Fain s-a dus într-adevăr la Faime.

— Roata țese după cum îi este voia, spuse Verin liniștită. Când vine vorba de ta’veren, ceea ce se întâmplă este ceea ce era sortit să se întâmple. Poate că Pânza avea nevoie de aceste zile în plus. Pânza pune toate lucrurile la locul lor, iar când încercăm să le schimbăm, mai ales dacă sunt și ta’veren la mijloc, suntem aduși din nou la locul nostru în Pânză, acolo unde trebuia să fim. Se lăsă o tăcere stânjenitoare, pe care Verin nu păru să o ia în seamă; tot desena ceva cu bățul. Acum însă cred că ar trebui să hotărâm ce urmează să facem. Pânza ne-a adus în cele din urmă la Faime. Cornul lui Vaiere e în Faime.

Ingtar se așeză pe vine lângă foc, în fața ei.

— Când mai mulți oameni zic același lucru, înclin să îi cred, iar localnicii spun că Seanchanilor nu le pasă cine intră sau iese din Faime. O să merg cu Hurin și cu alți câțiva în oraș. Odată ce poate ajunge pe urma lui Fain până la Corn… ei bine, o să vedem ce va fi.

Verin șterse cu piciorul roata pe care o scrijelise în țărână. În locul ei desenă două linii scurte, unite la un capăt.

— Ingtar și Hurin. Și Mat, căci el simte pumnalul dacă e destul de aproape. Vrei să te duci și tu, nu-i așa, Mat?

Mat părea chinuit de sentimente potrivnice, dar încuviință.

— N-am încotro, nu-i așa? Trebuie să găsesc pumnalul.

Cea de-a treia linie semăna cu urma lăsată de o pasare. Verin se uită pieziș la Rand.

— Merg și eu, spuse el. De asta am venit. O sclipire ciudată apăru în ochii femeii Aes Sedai, o licărire plină de sensuri ascunse, care îl tulbură. Ca să îl ajut pe Mat să găsească pumnalul, zise Rand tăios, și pe Ingtar să găsească Cornul. „Și pe Fain, adăugă pentru sine. Trebuie să-l găsesc pe Fain dacă nu cumva e deja prea târziu.”

Verin scrijeli o a patra linie, preschimbând urma lăsată de o pasare într-o stea strâmbă.

— Și cine altcineva? întrebă ea cu blândețe. Ținea bățul în echilibru.

— Eu, spuse Perrin, cu o clipă înainte ca Loial să zică și el: Cred că vreau să merg și eu, iar Uno și restul soldaților începură cu toții să strige că merg și ei.

— Perrin a zis primul, spuse Verin, ca și cum asta ar fi hotărât lucrurile. Adăugă o a cincea linie și le închise pe toate într-un cerc. Lui Rand i se ridică părul pe ceafă; era aceeași roată pe care o ștersese la început. Cinci merg mai departe, murmură ea.

— Mi-ar plăcea să văd și eu Faime, zise Loial. N-am văzut niciodată Oceanul Aryth. Și pot căra sipetul, dacă Cornul e încă acolo.

— Ar trebui să mă iei și pe mine, Seniore, spuse Uno. Dumneata și Seniorul Rand veți avea nevoie de o sabie în plus dacă nenorociții ăia de Seanchani încearcă să vă oprească. Ceilalți soldați se arătară și ei dornici să îi însoțească.

— Nu fiți neghiobi, zise Verin tăios. Căutătura ei îi făcu să tacă. Nu puteți merge toți. E drept că Seanchanii nu se sinchisesc de străini, dar nu au cum să nu bage în seamă douăzeci de soldați, iar voi, chiar și fără armuri, tot a soldați arătați. Unul sau doi e același lucru. Cinci sunt îndeajuns de puțini ca să pătrundă în oraș fără să bată la ochi, și e bine că trei dintre ei sunt cei trei ta’veren. Loial, nici tu nu poți pleca. La Capul Toman nu sunt Ogieri. Ai atrage tot atâtea priviri cât noi toți la un loc.

— Și dumneata? întrebă Rand.

Verin scutură din cap.

— Uiți de damane. Își țuguie buzele când rosti acest cuvânt, parcă scârbită. Nu v-aș putea ajuta decât conducând Puterea, iar asta nu ar sluji la nimic, căci ar năvăli toți asupra voastră. Chiar de nu m-ar vedea, tot ar simți că o femeie – sau un bărbat, de altfel – conduce Puterea, doar dacă s-ar îngriji să nu folosească decât un firicel din această Putere. Nu se uită la Rand; lui Rand i se păru că dinadins nu îl privește, iar Mat și Perrin își lăsară ochii în pământ.

— Un bărbat, pufni Ingtar. Verin Sedai, de ce pomenești de asta? Avem deja destule necazuri și fără să ne gândim că un bărbat ar fi în stare să conducă Puterea. Dar ar fi bine dacă ai merge și dumneata. Dacă avem nevoie de…

— Nu, voi cinci trebuie să mergeți singuri. Începu să șteargă cu piciorul roata pe care o desenase în țărână. Îi cercetă pe fiecare în parte, încruntată și cu luare aminte. Cinci merg mai departe.

Ingtar părea gata să o mai roage o dată, însă, văzându-i privirea, se mulțumi să ridice din umeri și se întoarse spre Hurin.

— În cât timp putem ajunge la Faime?

Amușinarul se scărpină în cap.

— Dacă plecăm acum și mergem toată noaptea, putem ajunge până mâine dimineață la răsăritul soarelui.

— Atunci așa o să facem. Să nu mai pierdem vremea. Înșeuați-vă caii. Uno, vino cu ceilalți în urma noastră, dar ține-te deoparte și nu lăsa pe nimeni…

Ingtar continuă să dea porunci oamenilor, iar Rand privi roata pe jumătate ștearsă. Nu mai rămăseseră decât patru spițe. Se înfioră, își dădu seama că Verin se uita țintă la el; ochii ei întunecați străluceau acum ca ochii unei păsări de pradă. Izbuti în cele din urmă să își smulgă privirea de la ea și începu să își adune lucrurile.

„Te lași în voia închipuirilor, își spuse el mânios. Dacă nu e acolo, nu poate face nimic.”