În căutarea Cornului

21 La nouă inele

Rand se aștepta ca sala mare a hanului să fie goală, căci era aproape ora cinei, însă văzu vreo șase oameni înghesuiți la o masă și jucând zaruri printre țapii de bere, iar un altul stătea singur și mânca. Deși cei cu zarurile nu păreau să aibă arme și nu purtau armură, ci doar surtuce simple și pantaloni albastru-închis, ceva din ținuta lor îl făcu pe Rand să creadă că erau soldați, își îndreptă privirea spre bărbatul singuratic. Un ofițer, cu carâmbii cizmelor înalte lăsați în jos, cu sabia proptită de masă, lângă scaun. Pe pieptul hainei albastre avea o fâșie roșie și una galbenă, de la un umăr la celalalt; partea din față a capului era rasă, iar la spate avea părul lung și negru. Soldații aveau părul tuns scurt, toți la fel. Toți șapte se întoarseră să se uite la Rand și la tovarășii săi când intrară în han.

Hangița era o femeie zveltă, cu nas lung și păr cărunt, dar ridurile de pe chipul ei păreau să facă mai degrabă parte din zâmbetele cu care întâmpina pe toată lumea. Se apropie zorită de ei, ștergându-și mâinile de șorțul alb ca zăpada.

— Bună seara – privirea-i ageră zări imediat haina roșie brodată cu fir de aur a lui Rand și frumoasa rochie albă a lui Selene – Seniore, Domniță. Sunt Maglin Madwen, Seniore. Fiți bineveniți la hanul meu. Și un Ogier. Nu vedem prea mulți prin părțile astea, prietene. Vii cumva de la steddingul Tsofu?

Loial izbuti să facă o plecăciune, în pofida greutății sipetului.

— Nu, hangițo. Vin din cealaltă parte, din Ținuturile de la Hotar.

— Din Ținuturile de la Hotar, zici. Și dumneata, Seniore? Iartă-mi îndrăzneala, dar nu semeni cu oamenii de la Hotar.

— Sunt din Ținutul celor Două Râuri, jupâneasă Madwen, din Andor. Aruncă o privire spre Selene – nici măcar nu părea să bage de seamă că exista; abia dacă părea să își dea seama că e într-o cameră și că sunt și alți oameni acolo. Domnița Selene e din Cairhien, din capitală, iar eu sunt din Andor.

— Cum spui, Seniore. Jupâneasa Madwen privi sabia lui Rand; bâtlanii de bronz se vedeau deslușit pe teacă și pe plasele. Se încruntă ușor, dar peste o clipă era din nou surâzătoare. Vrei probabil ceva de mâncare, Seniore, pentru dumneata și Domnița dumitale, și pentru cei ce vă însoțesc. Și odăi, de buna seamă. O să am grijă și de cai. Am o masă bună, chiar aici, și niște carne de porc cu ardei pe foc. Ați plecat în căutarea Cornului lui Vaiere?

Rand, care mergea în spatele ei, aproape că se împiedică.

— Nu! De ce crezi asta?

— Nu te supăra, Seniore. Au mai trecut doi pe aici luna asta, primeniți ca să arate ca niște eroi adevărați – nu că aș vrea să spun același lucru și despre dumneata, Seniore. Nu vin prea mulți străini pe ici, doar neguțătorii din capitală care cumpără orz și ovăz. Cred că Alaiul nu a plecat încă din Illian, dar poate că sunt unii care cred că nu au neapărată nevoie de binecuvântare și că or s-o ia înaintea celorlalți dacă nu trec pe acolo.

— Nu am plecat în căutarea Cornului, jupâneasă. Rand se feri să se uite la legătura din brațele lui Loial; pătura cu dungi colorate atârna deasupra brațelor groase ale Ogierului și ascundea bine sipetul. Firește că nu. Ne îndreptăm spre capitală.

— Cum spui, Seniore. Iartă-mă că te întreb, Domnița se simte bine?

Selene se uită la ea și vorbi pentru prima dată.

— Mă simt foarte bine.

Glasul ei era atât de rece, încât o clipă amuțiră cu toții.

— Nu ești din Cairhien, jupâneasă Madwen, zise deodată Hurin. Împovărat cu desagii și cu boccelele lui Rand, semăna cu o căruța pe două picioare. Iartă-mă, dar nu pari.

Jupâneasa Madwen ridică din sprâncene, îi aruncă o privire lui Rand, apoi zâmbi.

— Ar fi trebuit sa îmi dau seama că îți lași oamenii să spună ce vor, dar m-am obișnuit să… Se uită spre ofițerul care își vedea acum de masă. Lumină, nu, nu sunt din Cairhien, dar bărbatul meu era. Am trăit cu el douăștrei de ani și când a murit – Lumina să-l ocrotească – eram pregătită să mă întorc în Lugard, dar tot el a avut ultimul cuvânt. Mi-a lăsat mie hanul, iar fratelui lui banii, ori eu eram convinsă că are să fie invers. Tare șiret era Barin, ca de altfel toți bărbații pe care i-am cunoscut, mai ales cei din Cairhien. Nu vreți să stați jos, Seniore, Domniță?

Hangița clipi mirată când Hurin se așeză la masă cu ei – Ogierul era una, dar era limpede că, în ochii ei, Hurin era un simplu slujitor. Se mai uita o dată la Rand, apoi se grăbi spre bucătărie; curând după aceea niște fetișcane intrară în sala mare cu mâncarea, chicotind și zgâindu-se la Senior, la domnița lui și la Ogier, până când jupâneasa Madwen le trimise înapoi la treabă.

La început, Rand se holbă la mâncare, parcă șovăind. Carnea de porc era tăiată în bucăți mici și amestecată cu fâșii de ardei galben, mazăre și tot felul de legume și alte lucruri pe care nu le mai văzuse până atunci, totul într-un sos gros și limpede. Mirosea deopotrivă dulce și iute. Selene abia dacă se atinse de farfurie, însă Loial mânca cu poftă.

Hurin rânji la Rand pe deasupra furculiței.

— Cei din Cairhien pun niște mirodenii tare curioase în mâncare, Senior Rand, dar nu e rea deloc.

— N-o să te muște, Rand, adăugă Loial.

Rand lua o înghițitură codindu-se și mai că rămase cu gura căscată de uimire. Gustul era pe potriva mirosului, dulce și iute la un loc, carnea de porc era crocantă pe afară și moale înăuntru; zece gusturi și condimente diferite se amestecau, contopindu-se, opunându-se. Nu semăna cu nimic din ceea ce mâncase până atunci. Avea un gust nemaipomenit. Mâncă tot, iar când jupâneasa Madwen se întoarse cu fetișcanele ca să strângă masa aproape că îi veni să mai ceară, așa cum făcu Loial. Farfuria lui Selene era pe jumătate plină, dar făcu semn unei fetișcane să i-o ia din față.

— Cu plăcere, prietene Ogier. Hangița surâse. Cei ca dumneata au nevoie de multă mâncare. Catrine, mai adu repede o porție. Una dintre fetișcane pleca în grabă. Jupâneasa Madwen se întoarse spre Rand, zâmbind în continuare. Seniore, aveam pe cineva care cânta la flaut, dar s-a însurat cu o fată de la o fermă și acum ciupește hățurile de la plug. Am văzut că din legătura omului dumitale iese ceva ce aduce a cutie de flaut. Dacă tot nu mai am muzicant, îi dai voie să ne încânte cu puțină muzică?

Hurin păru stingherit.

— Nu el cântă, explică Rand. Eu cânt.

Femeia clipi des. Probabil că în Cairhien Seniorii nu cântau la flaut.

— Îmi retrag rugămintea, Seniore. Pe Lumină, nu am vrut să te jignesc. Nu aș cere niciodată cuiva ca dumneata să cânte într-un han.

Rand nu șovăi decât o clipă. Trecuse mult timp de când nu mai cântase la flaut, ci folosise sabia, iar banii din pungă nu aveau să îi ajungă pentru totdeauna. Odată ce va scăpa de hainele fistichii – după ce îi va da lui Ingtar Cornul și lui Mat pumnalul – va avea nevoie de flaut ca să-și plătească mâncarea cât va căuta un loc unde să fie la adăpost de femeile Aes Sedai. „Și la adăpost de mine însumi? S-a întâmplat ceva acolo. Dar ce?”

— Nu mă deranjează, spuse el. Hurin, dă-mi cutia. Las-o să alunece. Nu era cazul să scoată la iveală mantia de Menestrel; deja se citeau multe întrebări în ochii întunecați ai jupânesei Madwen.

Incrustat cu aur și argint, instrumentul părea demn de un Senior, dacă erau și Seniori care cântau la flaut. Bâtlanul imprimat cu fierul roșu în palmă nu îl stânjenea. Alifia lui Selene fusese atât de eficace, încât aproape că uita de semn dacă nu îl vedea. Totuși, acum îl avea în minte și, fără să se gândească, începu sa cânte Bâtlanul de pe aripă.

Hurin se legăna în ritmul muzicii, iar Loial ținea măsura bătând în masă cu degetul lui gros. Selene se uita la Rand ca și cum s-ar fi întrebat cine este cu adevărat – „Nu sunt Senior, Domniță. Sunt păstor și cânt la flaut prin hanuri” – soldații se întrerupseră din vorbă ca să-l asculte, iar ofițerul închise copertele de lemn ale cărții pe care începuse să o citească. Privirea fixă a lui Selene îl înverșuna pe Rand. Se încăpățână să ocolească toate cântecele ce ar fi fost potrivite în palatul sau conacul unui Senior. Cânta Doar o găleată de apă și Frunza din Două Râuri, Bătrânul Jack s-a urcat în copac și Pipa jupanului Priket.

La ultimul, cei șase soldați începură să cânte cu voci răgușite, însă alte versuri decât cele pe care le știa Rand.

Nu era prima data când Rand descoperea că un anumit cântec avea alte versuri și alt nume în alt ținut, câteodată chiar în diferite sate din același ținut. Cântă împreună cu ei până când soldații lăsară cuvintele să se stingă, lovindu-se pe umeri, fiecare bătându-și joc de vocea celuilalt.

Când Rand puse flautul jos, ofițerul se ridică în picioare și făcu un gest brusc. Soldații tăcură numaidecât, traseră scaunele ca să facă o plecăciune cu mâna la piept ofițerului – și lui Rand – apoi plecară fără să se uite înapoi.

Ofițerul se apropie de masa lui Rand și făcu la rândul său o plecăciune, cu mâna la inimă; partea rasă a capului părea dată cu pudră albă.

— Harul Luminii să se pogoare asupra-ți, Seniore. Sper că nu te-au supărat cu felul în care au cântat. Sunt oameni obișnuiți, dar te încredințez nu au vrut să te jignească. Eu sunt Aldrin Caldevwin, Seniore. Căpitan în slujba Maiestății Sale, Lumina fie cu el. Privirea îi alunecă spre sabia lui Rand; acesta avu impresia că ofițerul zărise bâtlanii de îndată de intrase în han.

— Nu m-au jignit. Felul de a vorbi al lui Caldevwin îi aducea aminte de Moiraine – precis, toate cuvintele bine rostite. „Chiar m-a lăsat să plec liber? mă întreb dacă mă urmărește. Sau dacă mă așteaptă.” Ia loc, căpitane. Te rog. Caldevwin trase un scaun de la altă masă. Spune-mi, te rog, căpitane, ai mai văzut și alți străini în ultima vreme? O doamnă, scundă și subțire și un soldat cu ochi albaștri. E înalt și uneori își poartă sabia pe spate.

— N-am văzut deloc străini, răspunse ofițerul, așezându-se țeapăn pe scaun. Afară de dumneata și de Domnița dumitale, Seniore. Pe aici nu vin prea mulți nobili. Se uită la Loial, puțin încruntat; pe Hurin nici nu îl băgă în seamă, de parcă era un slujitor.

— Era doar o întrebare.

— Nu vreau să par necuviincios, Seniore, dar mi-ai putea spune numele dumitale? Văd atât de puțini străini încât vreau să îi cunosc pe fiecare în parte.

Rand își spuse numele – fără nici un titlu, dar ofițerul nu păru să remarce acest lucru – și adaugă, cum făcuse și cu hangița:

— Din Ținutul celor Două Râuri, din Andor.

— Un loc minunat, din câte am auzit, Seniore Rand – poți să îți spun așa? – iar oamenii sunt foarte cumsecade. Nimeni din Cairhien nu a purtat așa de tânăr o sabie cu pecetea bâtlanului. Am întâlnit odată niște oameni din Andor, printre care și pe Căpitanul General al Gărzilor Reginei. Mi-e rușine să spun că nu-i mai țin minte numele. Mi l-ai putea aminti, te rog?

Rand știa că fetișcanele începuseră să curețe și să măture. Caldevwin părea că poarta o conversație banală, dar uitătura îi era iscoditoare.

— Gareth Bryne.

— Da, firește. Tânăr, și cu o funcție atât de înaltă.

Rand nu ridică glasul.

— Gareth Bryne are destul par alb ca să îți fie tată, căpitane.

— Iartă-mă, Senior Rand. Vroiam să zic că a dobândit de tânăr o funcție atât de înaltă. Caldevwin se întoarse spre Selene și o vreme se margini doar să se uite la ea. În cele din urmă se scutură, ca și cum ar fi ieșit din transă. Iartă-mă că m-am zgâit așa, Domniță, și iartă-mă că îndrăznesc să îți vorbesc astfel, dar Harul Luminii nu te-a ocolit Mi-ai putea spune ce nume să dau acestei frumuseți?

Chiar în clipa în care Selene se pregătea să deschidă gura, una dintre fetișcane scoase un țipăt și scăpă pe jos o lampă pe care o luase de pe o poliță. Uleiul se împrăștie și luă foc. Rand sări în picioare odată cu ceilalți și, înainte ca vreunul dintre ei să apuce să facă ceva, apăru jupâneasa Madwene și, împreună cu fetișcana, stinse flăcările cu șorțul.

— Ți-am spus să fii cu băgare de seamă, Catrine, zise hangița, agitându-i sub nas șorțul acum murdar de funingine. Mâine-poimâine o să dai foc la han.

Fetișcana mai că nu izbucni în plâns.

— Am fost cu băgare de seamă, jupâneasă, dar am simțit o durere în braț.

Jupâneasa Madwen ridică brațele.

— Mereu găsești câte o scuză și mereu spargi mai multe farfurii decât toate celelalte. Ei, lasă. Curăță aici și vezi să nu te arzi. Hangița se întoarse spre Rand și ceilalți, care încă stăteau în picioare în jurul mesei. Sper să nu mi-o luați în nume de rău. Catrine n-o să dea foc la han. E neîndemânatică cu farfuriile când începe să viseze la câte un flăcău, dar niciodată n-a mai spart o lampă.

— Aș vrea să merg în camera mea. Nu mă simt prea bine. Selene vorbea cu mare grijă, de parcă îi era greață, dar în afară de asta părea la fel de liniștita ca întotdeauna. Călătoria și focul…

Hangița cloncăni ca o cloșcă.

— Firește, Domniță. Am o odaie frumoasă pentru dumneata și Seniorul dumitale. Să o chem pe Muma Caredwain? E foarte pricepută la ierburile de leac.

Glasul lui Selene deveni tăios.

— Nu. Și vreau o cameră doar pentru mine.

Jupâneasa Madwen îi aruncă o privire lui Rand, după care se grăbi să o conducă pe Selene spre scări.

— Cum dorești, Domniță. Lidan, fii bună și adu lucrurile Domniței. Una din fetișcane alergă să ia desagii lui Selene de la Hurin și femeile dispărură în sus pe scări; Selene mergea dreaptă și nu scotea nici o vorba.

Caldevwin se uită țintă la ele până nu se mai văzură, apoi se scutură din nou. Așteptă până se așeză Rand, după care își trase și el scaunul.

— Iartă-mă, Senior Rand, că m-am zgâit așa la Domnița dumitale, dar Lumina a fost foarte binevoitoare cu dumneata. Nu vreau să te simți jignit.

— Nu face nimic, răspunse Rand. Se întrebă dacă toți bărbații gândeau ca el când se uitau la Selene. Când veneam spre sat, căpitane, am văzut o sferă uriașă, care părea din cristal. Ce e?

Privirea ofițerului deveni mai pătrunzătoare.

— E o parte din statuie, Senior Rand, zise el încetișor. Îl privi pe Loial; o clipa păru să chibzuiască la altceva.

— O statuie? Am văzut o mână și un chip. Trebuie să fie imensă.

— Așa și este, Senior Rand. Și veche. Caldevwin făcu o pauză. Se zice că ar fi din Vârsta Legendelor.

Rand se cutremură. Vârsta Legendelor, când, dacă era să dai crezare poveștilor, Puterea Supremă era folosită peste tot. „Ce s-a întâmplat acolo? Știu că a fost ceva.”

— Vârsta Legendelor, spuse Loial. Da, probabil. De atunci nu a mai făcut nimeni astfel de lucruri. Ce minunăție e acolo, căpitane. Hurin era tăcut, de parcă nu numai că nu asculta, ci nici nu era de față.

Caldevwin încuviință, fără tragere de inimă.

— Am cinci sute de lucrători în tabăra de dincolo de locul unde se fac săpăturile și, chiar și așa, nu vom reuși să o scoatem la lumină înainte de sfârșitul verii. Sunt oameni din Talpa. Eu am două treburi: să îi pun la treabă și să îi țin departe de sat. Celor din Talpa le place să bea și să chefuiască, iar oamenii de aici duc niște vieți foarte liniștite. Din glasul lui se înțelegea că îi compătimește pe săteni.

Rand dădu din cap. Puțin îi păsa de cei din Talpă, oricine ar fi fost ei.

— Ce o să faci cu statuia?

Căpitanul șovăi, însă Rand îl țintui cu privirea până răspunse.

— Galldrian a poruncit să fie dusă în capitală.

Loial clipi des.

— Vă înhămați la treabă grea. Nu știu cum puteți căra ceva așa de mare atât de departe.

— Așa a poruncit Maiestatea Sa, spuse Caldevwin tăios. Va fi pusa lângă oraș, în cinstea Cairhienului și a Casei Riatin. Ogierii nu sunt singurii care știu cum să care pietre. Loial păru rușinat, iar căpitanul se domoli. Îți cer iertare, prietene Ogier. M-am pripit și am fost grosolan. Încă mai era puțin înțepat. Stați mult în Tremonsien, Senior Rand?

— Plecăm mâine dimineață, răspunse Rand. Mergem la Cairhien.

— Și eu trimit mâine niște oameni înapoi în oraș. Trebuie să îi schimb tot timpul; se plictisesc dacă stau prea mult uitându-se cum mânuiesc unii târnăcoapele și lopețile. Nu te superi dacă merg cu dumneata, nu-i așa? Părea să fie o întrebare, însă era limpede că nu se aștepta ca Rand să se împotrivească. Jupâneasa Madwen se ivi în capul scărilor și ofițerul se ridică în picioare. Te rog să mă scuzi, Senior Rand, trebuie să mă scol devreme. Pe mâine dimineață, așadar. Harul Luminii să se pogoare asupra-ți. Se înclină în fața lui Rand, dădu scurt din cap înspre Loial și plecă.

După ce ușile se închiseră în spatele ofițerului, hangița se apropie de masă.

— Am condus-o pe Domniță în odaia ei, Seniore. Și am pregătit camere pentru dumneata și slujitorul dumitale, și pentru dumneata, prietene Ogier. Se opri și îl cercetă pe Rand. Îmi cer iertare dacă întrec măsura, Seniore, dar cred că pot vorbi fără înconjur unui Senior care își lasă slujitorul să spună tot ce crede. Dacă mă înșel… nu vreau să te jignesc. Vreme de douăștrei de ani eu și Barin Madwen ba ne-am certat, ba ne-am sărutat. Asta ca să înțelegi că știu despre ce vorbesc. În clipa asta crezi probabil că Domnița dumitale n-o să mai vrea să te vadă niciodată, dar, dacă mă întrebi pe mine, eu aș zice să te duci să îi bați la ușă astă-seară și o să te lase să intri. Zâmbește și spune-i că a fost vina dumitale, chiar de n-a fost.

Rand își drese glasul și nădăjdui că nu roșise. „Lumină, Egwene m-ar omorî dacă ar ști că m-am gândit la așa ceva. Iar Selene m-ar omorî dacă aș face așa ceva. Oare?” Obrajii îi luară foc.

— Mm… mulțumesc pentru sfat, jupâneasă Madwen. Odăile… Se feri să se uite spre sipetul acoperit cu pătură de lângă scaunul lui Loial; nu cutezau să se culce toți și să îl lase nepăzit. O să dormim toți trei în aceeași cameră.

Hangița păru surprinsă, dar își reveni repede.

— Cum dorești, Seniore. Pe aici.

Rand o urmă în sus pe scări. Loial ducea sipetul – scările gemeau sub greutatea lui și a sipetului, însă hangița părea să creadă că e doar din pricina că Ogierul era atât de voinic – iar Hurin purta toți desagii și mantia strânsă în care erau harfa și flautul.

Jupâneasa Madwen aduse un al treilea pat în odaie și se grăbi să îl facă. Unul dintre paturi se întindea aproape dintr-un capăt în altul al camerei și era limpede că îl pregătise de la început pentru Loial. Abia dacă te puteai strecura printre paturi. De îndată ce hangița plecă, Rand se întoarse spre ceilalți. Loial împinsese sipetul învelit în pătură sub pat și încercă salteaua. Hurin punea jos desagii.

— Știe vreunul dintre voi de ce era atât de bănuitor căpitanul? Căci era, sunt convins. Clatină din cap. După cum vorbea, ai fi zis că se teme să nu furăm statuia.

— Daes Dae’mar, Senior Rand, spuse Hurin. Marele Joc. Jocul Caselor, după cum îi spun unii. Caldevwin crede probabil că urmărești vreun câștig, altminteri nu ai fi aici. Și că, orice ai face, s-ar putea să-i faci probleme, așa că trebuie să fie cu băgare de seamă.

Rand scutură din cap.

— Marele Joc? Ce joc?

— Nu e nici un joc, Rand, îi răspunse Loial de pe pat. Scosese o carte din buzunar, dar o ținea nedeschisă pe piept. Nu știu prea multe despre asta – Ogierii nu fac astfel de lucruri – dar am auzit câte ceva. Nobilii și Casele nobiliare uneltesc ca să tragă foloase. Fac lucruri care cred că i-ar putea ajuta sau face rău vreunui dușman, sau amândouă în același timp. De obicei totul se petrece în taină sau, dacă nu, încearcă să dea impresia că fac cu totul altceva. Își scărpină nedumerit una din urechile păroase. Chiar și dacă știu cam despre ce este vorba, tot nu pricep. Fruntașul Haman spunea întotdeauna că nu are destulă minte cât să înțeleagă lucrurile pe care le fac oamenii, iar eu nu știu să fie mulți la fel de deștepți ca Fruntașul Haman. Voi, oamenii, sunteți foarte ciudați.

Hurin se uită pieziș la Ogier, dar spuse:

— Are dreptate cu privire la Daer Dae’mar, Senior Rand. Toți cei de la miazăzi îl joacă, cei din Cairhien mai mult decât alții.

— Soldații care or să vina dimineață fac oare și ei parte din acest joc al lui Caldevwin? Nu ne putem permite să ne amestecăm în așa ceva. Nu era nevoie să pomenească de Corn. Erau cu toții conștienți de prezența lui.

Loial clătina din cap.

— Nu știu, Rand. Caldevwin e om, deci mă aștept la orice.

— Hurin?

— Nici eu nu știu. Hurin părea la fel de îngrijorat ca și Ogierul. S-ar putea să fie doar ce a spus sau… Așa se întâmplă cu Jocul Caselor. Nu știi niciodată. Când am fost în Cairhien am stat mai mult în Talpa, așa că nu știu prea multe despre nobili, însă Daer Dae’mar e primejdios peste tot, dar, din câte am auzit, mai ales în Cairhien. Deodată se lumină la față. Domnița Selene, Senior Rand. Ea trebuie să știe mai multe decât mine sau Ziditorul. Poți s-o întrebi dimineață.

Însă dimineață Selene nu mai era acolo. Când Rand coborî în sala mare, jupâneasa Madwen îi înmână un pergament sigilat.

— Iartă-mă, Seniore, dar ar fi trebuit să îmi asculți sfatul. Ar fi trebuit să bați la ușa Domniței.

Rand așteptă să plece, apoi desfăcu sigiliul de ceară albă. Pe pecete erau stele și o semilună.

Nu era nici o semnătură, dar scrisul acela elegant, curgător semăna cu Selene.

Împături pergamentul cu grijă și îl puse în buzunar înainte să iasă în curte, unde îl aștepta Hurin.

Era și Căpitanul Caldevwin acolo, însoțit de un alt ofițer mai tânăr și de cincizeci de soldați călare, care umpluseră ulița. Cei doi ofițeri aveau capetele descoperite, dar purtau mănuși de fier și platoșe lucrate în aur deasupra surtucelor albastre. La spate, fiecare ofițer avea legată de armură o ghioagă scurtă cu o flamură mică și albastră care le ajungea deasupra capului. Pe flamura lui Caldevwin era o singură stea albă, iar pe cea a ofițerului mai tânăr, o cruce din două linii albe. Spre deosebire de ei, soldații îmbrăcați în armură și cu coifuri pe cap aduceau cu niște clopote din care se tăiase puțin metal ca să le dezvelească chipurile.

Caldevwin făcu o plecăciune când Rand ieși din han.

— Bună dimineața, Senior Rand. Acesta este Elricain Tavolin, care îi conduce pe tovarășii dumitale de drum, dacă le pot spune așa. Celălalt ofițer făcu la rândul său o plecăciune; avea capul ras, ca și Caldevwin. Nu scoase nici un cuvânt.

— Puțină tovărășie este binevenită, căpitane, spuse Rand, izbutind să pară în largul lui. Fain nu s-ar fi încumetat să înfrunte cincizeci de soldați, însă Rand și-ar fi dorit să fie sigur că erau niște simpli tovarăși de drum.

Căpitanul aruncă o privire spre Loial, care se îndrepta spre cal ducând sipetul acoperit cu pătura.

— Grea povară, Ogierule.

Loial mai că se împiedică.

— Nu-mi place să stau departe de cărți, căpitane. Rânji larg și se grăbi să lege sipetul de șa.

Caldevwin se uită în jur, încruntat.

— Domnița dumitale încă nu a coborât. Iar iapa ei nu e aici.

— A plecat deja, îi spuse Rand. A trebuit să ajungă imediat la Cairhien, în timpul nopții.

Caldevwin ridică din sprâncene.

— În timpul nopții? Dar oamenii mei… Iartă-mă, Seniore Rand. Îl trase deoparte pe tânărul ofițer și începu să îi spună ceva, cu glas scăzut și mânios.

— A pus oameni de strajă, Senior Rand, șopti Hurin. Domnița Selene a trecut pe lângă ei fără să fie văzută.

Rand încălecă cu o strâmbătură. Dacă mai fusese vreo șansă ca ofițerul să nu îi bănuiască de ceva, se pare că Selene o spulberase.

— Cică e prea multă lume, mormăi el. În Cairhien e și mai multă.

— Ai spus ceva, Seniore?

Rand ridică privirea; Tavolin veni lângă el, călare pe un jugan mare și cenușiu. Și Hurin era în șa, iar Loial stătea lângă armăsarul lui. Soldații erau înșirați. Caldevwin nu se vedea nicăieri.

— Nimic nu se întâmplă așa cum mă aștept, zise Rand.

Tavolin schiță un zâmbet, o mică arcuire a buzelor.

— Pornim, Seniore?

Ciudatul Alai se îndreptă spre drumul bătătorit care ducea spre orașul Cairhien.