În căutarea Cornului

33 Mesaj din întuneric

— L-ai găsit? îl întrebă Rand pe Hurin, în timp ce cobora în spatele lui un șir de trepte înguste. Bucătăria era jos, iar servitorii care veniseră odată cu oaspeții fuseseră toți trimiși acolo. Sau Mat chiar s-a lovit?

— Oh, Mat e bine, Senior Rand. Amușinarul se încruntă. Cel puțin așa pare; mormăie ca un bărbat în putere. Nu am vrut să te îngrijorez, dar trebuia să găsesc o scuză ca să cobori aici. Am găsit destul de ușor urma. Cei care au dat foc la han au intrat cu toții într-o grădină împrejmuită din spatele conacului. Trolocii au pătruns în grădină odată cu ei. Cred că asta s-a întâmplat ieri. Poate chiar cu o zi înainte. Șovăi. Senior Rand, nu au mai ieșit. Sunt tot acolo.

La baza scărilor se auzeau servitorii care cântau și râdeau. Cineva avea un luth și zdrăngănea la el o melodie, cântând din gură cu glas răgușit, iar ceilalți aplaudau și dănțuiau. Pereții nu erau nici tencuiți, nici acoperiți cu tapiserii fine – doar piatră goală și lemn simplu. Lumina de pe coridoare venea de la niște torțe de papură care afumau tavanul; erau puse la mare depărtare unele de altele, așa încât în unele porțiuni era aproape întuneric.

— Mă bucur că îmi vorbești din nou normal, spuse Rand. După câte plecăciuni îmi făceai, începusem să cred că îi întreci până și pe cei din Cairhien.

Hurin se înroși.

— Ei, cât despre asta… Aruncă o privire de-a lungul coridorului, spre locul de unde se auzea zgomot, ca și cum i-ar fi venit să scuipe. Vor toți să pară așa de cuviincioși, dar… Senior Rand, fiecare zice că îi este devotat stăpânului sau stăpânei lui, dar fiecare dă de înțeles că este gata să vândă ceea ce știe sau a auzit. Și după ce beau câte ceva, îți șoptesc la ureche tot felul de lucruri despre Seniorii și doamnele pe care îi slujesc, de ți se face părul măciucă. Știu că sunt din Cairhien, dar n-am pomenit niciodată așa ceva.

— O să plecam curând de aici, Hurin. Rand nădăjduia că așa va fi. Unde e grădina asta? Hurin coti pe un coridor lăturalnic, care ducea spre spatele conacului. I-ai adus deja aici pe Ingtar și pe ceilalți?

Amușinarul clătină din cap.

— Seniorul Ingtar s-a lăsat încolțit de șase sau șapte femei din acelea care își spun doamne. Nu m-am putut apropia ca să vorbesc cu el. Iar Verin Sedai era cu Barthanes. Mi-a aruncat o asemenea privire când am ajuns lângă ea, încât nici n-am mai încercat să îi spun ceva.

Trecură de un alt colț și dădură peste Loial și Mat; Ogierul stătea puțin aplecat, din pricina tavanului prea jos. Loial îl întâmpină cu un rânjet până la urechi.

— Iată-te. Rand, n-am fost niciodată așa de fericit să scap de cineva ca de oamenii ăia de sus. Mă tot întrebau dacă se întorc Ogierii și dacă Galldrian e de acord să le plătească ce le datorează. Se pare că zidarii Ogieri au plecat pentru că Galldrian nu i-a mai plătit decât cu făgăduieli. Le-am tot spus că nu știu nimic despre toate astea, dar jumătate din ei păreau convinși că mint, iar cealaltă jumătate că vreau de fapt să spun cu totul altceva.

— O să plecam curând de aici, îl încredință Rand. Mat, te simți bine? Prietenul lui avea obrajii mai supți decât înainte, chiar decât la han, iar pomeții ieșeau și mai mult în evidență.

— Mă simt bine, răspunse Mat morocănos, și chiar m-am bucurat că am plecat de lângă ceilalți servitori. Cei care nu mă întrebau dacă mă înfometezi credeau că sunt bolnav și nu voiau să se apropie de mine.

— Ai simțit pumnalul? îl întrebă Rand.

Mat scutură din cap, abătut.

— N-am simțit decât că e cineva care stă tot timpul cu ochii pe mine. Oamenii ăștia sunt la fel de pricepuți ca Pieriții când vine vorba să se furișeze pe lângă tine. Arde-m-ar, mi-a sărit inima din piept când mi-a zis Hurin că a dat de urma Iscoadelor Celui întunecat. Rand, nu simt deloc pumnalul și am cercetat nenorocita asta de casă din pod până-n pivniță.

— Asta nu înseamnă că nu e aici, Mat. L-am pus în sipet, cu Cornul, ții minte. Poate că de asta nu îl simți. Nu cred că Fain știe cum să deschidă sipetul, altminteri nu s-ar fi ostenit să care atâta greutate când a plecat din Fal Dara. Aurul cu care e împodobit sipetul nu are nici o valoare în comparație cu Cornul lui Vaiere. Când o să găsim Cornul, o să găsim și pumnalul. O să vezi.

— Dacă nu trebuie să mă mai prefac că sunt servitorul tău, murmură Mat. Dacă nu înnebunești și… Nu-și mai continuă vorba.

— Rand nu e nebun, Mat, zise Loial. Cei din Cairhien nu l-ar fi lăsat să intre aici dacă nu ar fi fost Senior. Ei sunt cei nebuni.

— Nu sunt nebun, spuse Rand cu asprime în glas. Încă nu. Hurin, arată-mi grădina.

— Pe aici, Senior Rand.

Ieșiră, în întuneric, pe o ușă mică; Rand trebui să își îndoaie genunchii ca să încapă, iar Loial se văzu silit să se cocârjeze și să își strângă umerii. Era destulă lumină de la ferestrele de sus pentru ca Rand să vadă potecile de cărămidă dintre straturile pătrate de flori. De o parte și de alta se întindeau umbrele grajdurilor și ale celorlalte acareturi. Din când în când se auzeau frânturi de muzică, de la servitorii de jos sau de la Menestrelii care îi desfătau pe stăpânii lor sus.

Hurin îi călăuzi de-a lungul potecilor până când dispăru și ultima licărire de lumina și trebuiră să se mulțumească cu lumina lunii; cizmele scârțâiau slab pe cărămizi. Tufele care ziua ar fi fost pline de culoare se transformaseră în întuneric în niște ghebe curioase. Rand duse mâna la sabie și nu-și lăsă privirea să poposească prea mult într-un singur loc. O suta de troloci ar fi putut sta la pânda în apropiere, nevăzuți. Știa că Hurin i-ar fi mirosit de ar fi fost prin preajmă, dar asta nu prea le era de folos. Dacă Barthanes era Iscoada Celui Întunecat, însemna că măcar o parte dintre servitori și paznici erau și ei Iscoade, iar Hurin nu simțea mirosul Iscoadelor. Iscoade sau troloci care s-ar fi năpustit din noapte asupra lor – nu era mare deosebire.

— Acolo, Senior Rand, spuse Hurin în șoaptă, arătând cu degetul.

În față, niște ziduri de piatră nu mai înalte decât capul lui Loial îngrădeau un pătrat lung de vreo cincizeci de pași. Rand nu era sigur, din pricina umbrelor, dar părea că gradina se întindea dincolo de ziduri. Se întrebă de ce Barthanes închisese o parte din mijlocul grădinii. Deasupra nu era nici un acoperiș. „De ce ar intra și ar rămâne acolo?”

Loial se aplecă să îi vorbească la ureche.

— Ți-am spus că aici era odinioară un desiș Ogier. Rand, Calea de taină e înăuntrul zidului ăluia. O simt.

Rand îl auzi pe Mat oftând deznădăjduit.

— Nu putem renunța, Mat, spuse el.

— Nu renunț. Dar am atâta minte cât să nu mai vreau să mai umblu vreodată pe Căile de Taină.

— S-ar putea să nu avem încotro, îi răspunse Rand. Du-te după Ingtar și Verin. Adu-i aici cumva – nu-mi pasă cum – și zi-le că probabil Fain a plecat cu Cornul pe o Poartă de Taina. Dar vezi să nu te audă cineva. Și să nu uiți să șchiopătezi; oamenii cred că ai căzut și te-ai lovit. Era de mirare că Fain îndrăznise să o ia pe Căile de Taina, însă nu vedea altă explicație. „Nu aveau cum să petreacă o zi și o noapte stând aici, fără un acoperiș deasupra capului.”

Mat îi făcu o plecăciune și îi zise batjocoritor:

— De îndată, Seniore. Cum dorește Domnia Voastră. Să vă duc flamura, Seniore? Porni spre conac; mormăiturile se auzeau din ce în ce mai stins. Acum trebuie să și șchiopătez. Data viitoare o să mă aleg cu gâtul rupt sau…

— Își face griji din pricina pumnalului, Rand, îi spuse Loial.

— Știu, zise Rand. „Dar cât timp o să mai treacă până când o să spună cuiva cine sunt, chiar fără să vrea?” Nu credea că Mat avea să-l dea vreodată de gol dinadins; prietenia dintre ei l-ar fi împiedicat. Loial, ridică-mă să mă uit peste zid.

— Rand, dacă Iscoadele sunt încă…

— Nu sunt. Ridică-mă, Loial.

Se apropiară toți trei de zid, iar Loial își împreună mâinile, făcând un fel de scară pentru piciorul lui Rand. Ogierul se îndreptă cu ușurință de spate, înălțându-l pe Rand cât să vadă peste marginea zidului.

Luna subțire nu lumina prea mult și cea mai mare parte era în întuneric, dar nu păreau să fie nici flori, nici tufe în interiorul pătratului împrejmuit de ziduri. Doar o bancă singuratică din marmură palidă, pusă ca pentru cineva care ar fi vrut să stea și să se uite la lespedea verticală de piatră din mijloc.

Rand se prinse de marginea zidului și se trase în sus. Loial îl apucă de picior, însă Rand se smulse și se rostogoli peste zid, lăsându-se să cadă înăuntru. Simți sub picioare iarba scurtă; îi trecu prin cap că Barthanes lăsa probabil oile înăuntru. Cu ochii zgâiți la lespedea întunecată de piatră, Poarta de taină, tresări când auzi o bufnitură lângă el. Hurin se ridică în picioare și se șterse de praf.

— Ar trebui să fii cu băgare de seamă, Senior Rand. Aici s-ar putea ascunde oricine. Sau orice. Se uită scrutător în jur, ducând mâna la cingătoare, ca și cum s-ar fi așteptat să găsească sabia scurtă și pumnalul cu lamă zimțată pe care fusese nevoit să le lase la han; în Cairhien, servitorii nu erau înarmați. Dacă sari într-o groapă fără să te uiți, poți să dai peste un șarpe.

— Le-ai fi simțit mirosul, zise Rand.

— Poate. Amușinarul trase adânc aer în piept. Dar eu nu simt decât mirosul a ceea ce au făcut, nu a ceea ce au de gând să facă.

Se auzi un hârșâit deasupra capului lui Rand; Loial se lăsa în jos pe zid. Ogierul nici măcar nu trebui să își întindă mâinile de tot înainte să ajungă cu picioarele pe pământ.

— Repeziți, mormăi el. Voi, oamenii, sunteți întotdeauna atât de repeziți. Și acum trebuie să fac și eu la fel. Fruntașul Haman m-ar mustra, iar mama… Întunericul îi ascundea chipul, dar Rand era convins că îi zvâcneau urechile. Rand, dacă nu începi să fii cu mai mare luare-aminte, o să-mi provoci numai necazuri.

Rand merse până la Poarta de taină și dădu ocol lespezii. Chiar și de aproape nu părea decât o bucată mare de piatră, mai înaltă decât el. În spate era netedă și rece – o atinse ușor cu mâna, în treacăt – însă partea din față fusese cioplită de o mână iscusită. Era acoperită de cârcei de viță-de-vie, frunze și flori, toate atât de meșteșugit făcute încât păreau aproape aievea în lumina palidă a lunii. Pipăi pământul din fața ei; erau doua urme în formă de cerc în iarbă, ca și cum porțile ar fi fost deschise.

— Este într-adevăr o Poartă de taină? întrebă Hurin neîncrezător. Am auzit povești despre ele, firește, dar… Adulmecă aerul. Urma merge până acolo și apoi se oprește, Senior Rand. Cum o să mai știm acum pe unde au luat-o? Am auzit că, dacă intri pe o Poarta de taină, când ieși ești nebun – asta dacă mai apuci să ieși.

— Nu e ceva imposibil. Noi am mai umblat pe o astfel de Cale – eu, Loial, Mat și Perrin. Rand nu își luă ochii de la încâlcirea de frunze de pe piatră. Știa că era una deosebită de toate celelalte cioplite acolo. Frunza ca de trifoi a Copacului Vieții, Avendesora. Puse mâna pe ea. Pun rămășag că o să le simți urma pe Căi. Putem merge oriunde după ei. Nu era rău să-și dovedească lui însuși că avea curajul să pășească printr-o Poartă de taină. O să-ți arăt. Îl auzi pe Hurin oftând. Frunza era lucrată în piatră, ca și celelalte, dar se desprinse și îi căzu în palmă. Loial oftă și el.

Într-o clipă, plantele prinseră viață. Frunzele de piatră tremurau în adierea vântului, florile păreau viu colorate chiar și în beznă. În mijloc apăru o deschizătură, iar cele două jumătăți ale lespezii începură să se învârtească spre Rand. Acesta făcu un pas în spate, ca să le lase să se deschidă. Nu privi spre celălalt capăt al pătratului împrejmuit cu ziduri, dar nici nu mai văzu acea reflectare argintie, mată, pe care și-o amintea. Între porțile care se deschideau era atât de întuneric încât totul în jurul lor părea mai luminos. Bezna se revărsă afară printre porțile care încă se mișcau.

Rand sări în spate, țipând, scăpând din mână frunza de Avendesora, iar Loial spuse cu glas tare:

— Machin Shin. Vântul Negru.

Șuieratul vântului îi asurzi; iarba se unduia, țărâna se ridica în fuioare, înghițite de aer. O mie de voci smintite păreau să strige, o mie, amestecându-se, acoperindu-se una pe cealaltă. Rand desluși câte ceva, deși se căzni să nu audă.

„…Sângele atât de bun, e atât de bine să bei sânge, sângele care picură, picură, picături atât de roșii; ochi frumoși, ochi ispititori, eu nu am ochi, o să-ți ciugulesc ochii din cap; o să-ți rod oasele, o să-ți zdrobesc oasele din tine, o să-ți sug măduva, iar tu o să țipi; țipete, țipete, țipete melodioase, cântecul țipetelor…” Și, ce era cel mai înfricoșător, o șoapta care se furișa printre toate celelalte vorbe. „Al’Thor. Al’Thor. Al’Thor.”

Rand se lăsă împresurat de hău, fără să se sinchisească de strălucirea chinuitoare, îngrețoșătoare, a saidinului. Cea mai mare primejdie, dacă mergeai pe Căile de Taină, era Vântul Negru care fura sufletele celor pe care îi omora și îi înnebunea pe cei pe care îi lăsa în viață, dar Machin Shin făcea parte din Căi: nu putea să dispară. Doar că se răspândea în noapte, iar Vântul Negru îl chema pe nume.

Poarta de taină nu era pe deplin deschisă. Dacă ar fi putut pune frunza de Avendesora la loc… Îl văzu pe Loial în patru labe, orbecăind și bâjbâind prin iarbă.

Saidinul puse stăpânire pe el. Se simțea de parcă îi fremătau oasele, simțea curgerea fierbinte și de gheață a Puterii Supreme, se simțea cu adevărat viu, cum nu era niciodată fără ea, simțea mâzga uleioasă… Nu! Și, pe negândite, strigă la el însuși de dincolo de gol: „Vine după tine! O să ne ucidă pe toți!” Azvârli totul în umflătura neagră, aflată acum la câteva palme de Poarta de taină. Nu știa ce anume azvârlise, nici cum, dar în inima întunericului înflori o fântână scânteietoare de lumină.

Vântul Negru urlă, o mie de zbierete mute de durere. Încetul cu încetul, împotriva voinței sale, umflătura se micșora; încetul cu încetul revărsarea se întoarse de unde venise, prin Poarta încă deschisă.

Puterea Supremă îl potopi pe Rand. Simțea legătura dintre el și saidin, ca și cum ar fi fost un râu învolburat, dintre el și focul care ardea în inima Vântului Negru, o cascadă clocotitoare. Căldura dinăuntrul lui era acum și mai puternică, se preschimbase într-o incandescență care ar fi topit și piatra, ar fi făcut fierul să se evapore și aerul să ia foc. Frigul se înteți și el, până când ar fi trebuit să îi înghețe plămânii. Simțea cum îl năpădește, simțea cum îl macină ca pe un mal de râu din lut moale, simțea cum îl mistuie.

„Nu mă pot opri! Dacă iese… Trebuie să-l omor! Nu – mă – pot – opri!” Disperat, se agăță de fărâme din el însuși. Puterea Supremă vuia în el de parcă era o bucată de lemn purtată de ape. Hăul începu să se destrame; golul aburea de frig.

Poarta de taină începu să se închidă.

Rand rămase locului, convins, în gândurile palide care pluteau în afară hăului, că vedea doar ce voia să vadă.

Porțile se apropiară și mai mult, împingând înăuntru Vântul Negru, ca și cum Machin Shin ar fi fost ceva tare. Iadul încă îi mai vuia în piept.

Rand îl văzu pe Loial, ca de la mare depărtare, stând în patru labe, trăgându-se înapoi din fața porților care se închideau.

Deschizătura se făcu din ce în ce mai mică, apoi dispăru. Frunzele și cârceii de viță-de-vie se uniră și redeveniră de piatră. Rand simți cum se rupe legătura dintre el și foc, cum contenește curgerea Puterii prin el. Încă o clipă și l-ar fi nimicit. Tremurând, se lăsă în genunchi. Era încă înăuntrul lui. Saidinul. Nu mai curgea; era ca un iaz. El era iazul Puterii Supreme. Se înfioră. Simțea mirosul ierbii, al pământului de sub picioarele lui, al pietrelor din zid. Vedea în întuneric firele de iarbă, pe fiecare în parte și pe toate laolaltă. Simțea pe față până și cea mai ușoară mișcare a aerului. Simțea pe limba gustul de mâzgă. Stomacul i se făcu ghem.

Se forța să iasă din hău; în genunchi, fără să se clintească, se eliberă. După care nu mai simți decât gustul din gură și strânsoarea din stomac. Și amintirea. „Atât de viu.”

— Ne-ai salvat, Ziditorule. Hurin stătea cu spatele lipit de zid, iar glasul îi era răgușit. Chestia aia – era Vântul Negru? – era mai rău decât… avea de gând să arunce cu foc în noi? Senior Rand! Ți-a făcut rău? Te-a atins? Se apropie în fugă, tocmai când Rand se străduia să se ridice în picioare și îl ajută. Loial se ridică și el, scuturându-și praful de pe mâini și de pe genunchi.

— N-o să mergem după Fain pe acolo. Rand îl atinse pe Loial pe braț. Mulțumesc. Într-adevăr ne-ai salvat. „Cel puțin, pe mine. Mă ucidea. Mă ucidea și eu mă simțeam… minunat.” Înghiți în sec; încă nu scăpase de tot de gustul din gură. Vreau ceva de băut.

— N-am făcut decât să găsesc frunza și să o pun la loc, zise Loial, ridicând din umeri. Mi-am spus că, dacă nu izbutim să închidem Poarta, are să ne omoare. Nu cred că sunt un erou, Rand. Mi-era atât de teamă că de-abia mai reușeam să gândesc.

— Ne era amândurora teamă, spuse Rand. N-om fi niște eroi, dar suntem ceea ce suntem. Bine că Ingtar e cu noi.

— Senior Rand, zise Hurin timid, am putea… pleca?

Amușinarul se tot împotrivi să îl lase pe Rand să treacă primul de cealaltă parte a zidului, stăruind că nu știau dacă nu cumva îi așteaptă cineva, până când Rand îi spuse că era singurul dintre ei care avea o armă. Chiar și așa, Hurin nu păru prea bucuros când Loial îl ridică pe Rand ca să se agațe de marginea zidului și să sară dincolo.

Rand căzu în picioare, cu o bufnitură; ciuli urechile și se uită scrutător în noapte. O clipă i se păru că vede ceva, că aude un hârșâit de cizmă pe zidul de cărămidă, dar apoi nu mai văzu și nu mai auzi nimic, așa că își spuse că era probabil din pricina tulburării. Era normal să fie tulburat. Se întoarse ca să-l ajute pe Hurin să coboare.

— Senior Rand, spuse amușinarul, de îndată ce își înfipse bine picioarele în pământ, cum o să mai putem de-acum merge după ei? Din câte am auzit eu despre Căile de Taină, până acum se poate să fi străbătut deja jumătate de lume.

— Verin o să știe ce e de făcut. Lui Rand îi veni dintr-odată să râdă; ca să găsească Cornul și pumnalul – dacă mai puteau fi găsite – trebuia să ceară ajutorul unei Aes Sedai. Îl lăsaseră să plece și acum trebuia să se întoarcă la ele. N-o să-l las pe Mat să moară fără să încerc să fac ceva.

Loial li se alătură și porniră cu toții spre conac; la ușă fură întâmpinați de Mat, care o deschise chiar când Rand punea mâna pe ivăr.

— Verin a spus să nu faceți nimic. Dacă Hurin a aflat unde este Cornul, e suficient. A mai spus că o să plecam de îndată ce vă întoarceți și o să facem un plan. Iar eu zic că asta e ultima dată când alerg încolo și încoace cu tot felul de mesaje. De-acum înainte, dacă vrei să spui ceva cuiva, n-ai decât să te duci singur. Mat privi pe lângă ei, în beznă. Cornul e pe acolo? Într-un acaret? Ai văzut pumnalul?

Rand îl răsuci și îl vârî înăuntru.

— Nu e într-un acaret, Mat. Sper ca Verin să știe ce e de făcut pentru că eu habar n-am.

Mat părea că ar vrea să pună întrebări, dar se lăsă împins de-a lungul coridorului slab luminat. Ba chiar își aduse aminte să șchiopăteze când porniră în sus pe scări.

Când Rand și ceilalți intrară din nou în sălile pline de nobili, multe priviri se ațintiră asupra lor. Rand se întrebă dacă aflaseră cumva ce se petrecuse afară sau dacă nu ar fi fost mai bine să îi trimită pe Hurin și pe Mat să aștepte pe coridorul din față, dar apoi își dădu seama că nu erau priviți deloc altfel decât înainte – căutături curioase, chibzuite, în spatele cărora se ghicea că vor să știe ce făcuseră între timp. Pentru acești oameni, servitorii nici nu existau. Nimeni nu încercă să se apropie de ei, căci erau împreună. Se pare că existau anumite reguli în Marele Joc în privința comploturilor, oricine putea încerca să asculte o conversație personală, dar nimeni nu îndrăznea să se bage în vorba.

Verin și Ingtar stăteau și ei împreună și, prin urmare, erau singuri. Ingtar părea puțin buimac. Verin aruncă o privire lui Rand și celorlalți trei, se încruntă când le văzu fețele, după care își potrivi șalul și se îndreptă spre coridorul de la intrare.

Când ajunseră acolo, se ivi Barthanes, ca și cum cineva i-ar fi spus că se pregătesc de plecare.

— Plecați atât de repede? Verin Sedai, nu te pot convinge să mai rămâi?

Verin clătină din cap.

— Trebuie să mergem, Senior Barthanes. Nu am mai fost de ani de zile în Cairhien. M-am bucurat că i-ai trimis aceasta invitație tânărului Rand. A fost… interesant.

— Harul Luminii să vă ocrotească până la han. Marele Copac, nu-i așa? Poate mă veți cinsti din nou cu prezența voastră. Va fi o onoare pentru mine, Verin Sedai, Senior Rand, Senior Ingtar, ca să nu mai pomenesc de dumneata, Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan. Făcu o plecăciune ceva mai adâncă în fața femeii Aes Sedai decât în fața celorlalți, dar nu mult deosebită de o simplă înclinare a capului.

Verin dădu din cap, în semn de încuviințare.

— Poate. Lumina să te scalde, Senior Barthanes. Se întoarse și se îndreptă spre ușă.

Rand tocmai se pregătea să îi urmeze pe ceilalți când Barthanes îl apucă cu doua degete de mânecă, făcându-l să se oprească. Mat voi și el să rămână cu Rand, însă Hurin îl trase după el, ca să se alăture lui Verin și celorlalți.

— Ai intrat în Joc mai mult decât credeam, zise Barthanes cu glas scăzut. Când am auzit numele tău, nu-mi venea să cred; cu toate acestea ai venit, și ești așa cum mi s-a povestit și… Am primit un mesaj pentru tine. Cred că o să ți-l spun, totuși.

Rand simțise fiori pe șira spinării când Barthanes începuse să vorbească, dar la sfârșit nu făcu decât să se uite la el.

— Un mesaj? De la cine? Domnița Selene?

— Un bărbat. Nu e felul de om pentru care să transmit de obicei mesaje, dar are… anumite… Drepturi asupra mea pe care nu le pot nesocoti. Nu mi-a spus cum îl cheamă, dar era din Lugard. Aaa! Îl cunoști.

— Da, îl cunosc. „Fain mi-a lăsat un mesaj?” Rand privi de jur împrejurul coridorului lat. Mat, Verin și ceilalți așteptau lângă ușă. Servitorii în livrea stăteau țepeni de-a lungul pereților, gata să sară dacă primeau poruncă, însă nepărând nici să vadă, nici să audă nimic. Zarva ospățului ajungea și până aici. Nu părea să fie un loc în care să fii atacat de Iscoadele Celui Întunecat. Ce mesaj?

— Spune că o să te aștepte la Capul Toman. Are ceea ce cauți și, dacă vrei lucrul acela, trebuie să-l urmezi. Dacă refuzi să-l urmezi, zice că o să-i hăituiască pe cei de un sânge cu tine, pe oamenii tăi, pe cei pe care îi iubești, până când o să te învoiești să te întâlnești cu el. Pare o nebunie, firește, ca un asemenea om să spună că o să hăituiască un Senior, totuși, părea să fie un sâmbure de adevăr în ceea ce spunea. Cred că e nebun – chiar a tăgăduit că ai fi Senior, după cum se vede limpede – dar tot e ceva la mijloc. Ce duce cu el, de are nevoie de troloci ca să-l păzească? Ce cauți? Barthanes părea uimit de sinceritatea propriilor întrebări.

— Lumina să te scalde, Senior Barthanes. Rand izbuti să facă o plecăciune, însă se clătină când se îndreptă spre Verin și ceilalți. „Vrea să îl urmez. Și, dacă nu vreau, o să facă rău satului, și lui Tam.” Nu se îndoia că stătea în puterea lui Fain să facă așa ceva și că nu avea să se răzgândească. „Cel puțin, Egwene e la adăpost, în Turnul Alb.” Își închipui hoarde de troloci năvălind peste Emond’s Field, cete de Pieriți fără ochi vânând-o pe Egwene. „Dar cum aș putea să îl urmez? Cum?”

Apoi ieși în noapte și încălecă pe Roșcat. Verin, Ingtar și ceilalți erau deja călare, iar escorta de soldați din Shienar se strânsese în jurul lor.

— Ce ați găsit? îl întrebă Verin. Unde îl ține? Hurin își drese glasul cu zgomot, iar Loial se foi în șa. Femeia Aes Sedai îi privi pătrunzător.

— Fain a plecat cu Cornul spre Capul Toman, printr-o Poartă de taină, zise Rand posac. Acum probabil că e deja acolo și mă așteaptă.

— O să vorbim despre asta mai târziu, spuse Verin, pe un ton atât de hotărât, încât nimeni nu mai scoase nici un cuvânt până când ajunseră înapoi în oraș, la hanul Marele Copac.

Uno plecă, după ce schimbă câteva vorbe cu Ingtar, ducând soldații la hanul din Talpă. În sala mare, Hurin îi aruncă o privire lui Verin, mormăi ceva despre bere și se grăbi sa se așeze la o masă din colț, singur. Femeia Aes Sedai nu o băgă în seamă pe hangiță, care o întrebă curtenitor dacă s-a simțit bine, și îi conduse în tăcere pe Rand și pe ceilalți în sala mai retrasă.

Perrin își ridică privirea din Călătoriile lui Jain Neopritul când intrară, apoi se încruntă când le văzu chipurile.

— N-a mers bine, nu-i așa? zise el, închizând cartea legată în piele. Lămpile și lumânările din ceara de albine luminau bine sala; jupâneasa Tiedra cerea mult, dar nu făcea economie.

Verin își împături cu grija șalul și îl puse pe spătarul unui scaun.

— Mai spuneți-mi o dată. Iscoadele Celui Întunecat au plecat cu Cornul printr-o Poartă de taină? De la conacul lui Barthanes?

— Sub conac era odinioară un desiș Ogier, explică Loial. Când am zidit… Nu-și mai sfârși vorba; urechile i se pleoștiră sub căutătura lui Verin.

— Hurin a mers pe urma lor până acolo. Rand se lăsă ostenit pe un scaun. „Acum mai mult decât oricând trebuie sa îl urmez. Dar cum?” Am deschis Poarta ca să îi arăt că le poate lua și pe mai departe urma, indiferent pe unde o iau, și am dat peste Vântul Negru. A încercat să ne înhațe, însă Loial a izbutit să închidă porțile înainte să iasă de tot. Se înroși puțin când spuse asta, dar era adevărat: Loial fusese cel care închisese porțile și silise Vântul să dea înapoi. Stătea de strajă.

— Vântul Negru, șopti Mat, încremenind și uitând să se mai așeze pe scaun. Perrin se zgâia și el la Rand. La fel și Verin și Ingtar. Mat se prăvăli pe scaun cu o bufnitură.

— Probabil că te-ai înșelat, spuse în cele din urmă Verin. Machin Shin nu poate fi pus de strajă. Nimeni nu îl poate sili să facă ceva.

— E o creatura a Celui Întunecat, zise Mat, înmărmurit. Iar ei sunt Iscoadele Celui Întunecat. Poate că știu cum să îi ceară ajutorul, cum să îl facă să îi ajute.

— Nimeni nu știe precis ce este acest Machin Shin, răspunse Verin. Doar că este esența nebuniei și cruzimii. Nu te poți înțelege cu el, Mat, nu poți face nici un târg, nici măcar nu îi poți vorbi. Nu poate fi niciodată constrâns să facă ceva – nici o femeie Aes Sedai de acum nu poate izbuti așa ceva, și probabil că nici mai de demult nu era cu putință. Chiar crezi că Padan Fain ar fi în stare de ceva ce nici zece Aes Sedai nu pot izbândi? Mat scutură din cap.

Se lăsă o liniște plină de deznădejde, de lipsă de rost. Nu mai aveau nici o țintă, și până și pe chipul lui Verin se citea șovăiala.

— N-aș fi crezut niciodată că Fain e destul de cutezător încât să o apuce pe Căile de Taină. Glasul lui Ingtar părea aproape blând; deodată însă lovi cu pumnul în perete. Nu-mi pasă cum de Machin Shin îl ascultă pe Fain, sau dacă e într-adevăr așa. Au plecat cu Cornul lui Vaiere pe Căile de Taină, Aes Sedai. Acum sunt probabil în Mană sau au străbătut deja jumătate din drumul până la Tear sau Tanchico, de cealaltă parte a Pustiului Aiel. Cornul e pierdut. Sunt pierdut. Își lăsă mâinile în jos; umerii îi căzură. Sunt pierdut.

— Fain duce Cornul la Capul Toman, spuse Rand și imediat toate privirile se ațintiră asupra lui.

Verin îl cercetă cu ochii mijiți.

— Ai mai spus asta. De unde știi?

— I-a lăsat un mesaj lui Barthanes, răspunse Rand.

— Un șiretlic, mârâi Ingtar. Doar n-o sa ne zică nouă unde se duce.

— Nu știu ce vreți voi să faceți, spuse Rand, dar eu plec spre Capul Toman. Trebuie. Pornesc cum se crapă de ziuă.

— Dar, Rand, zise Loial, o să ne ia luni de zile să ajungem la Capul Toman. Ce te face să crezi că Fain o să ne aștepte atâta vreme?

— O să aștepte. „Dar cât, înainte să creadă că nu mai vin? De ce a pus Vântul de strajă dacă vrea să îl urmez?” Loial, vreau să merg cât mai iute și, dacă Roșcatul o să moară din cauza efortului, o să cumpăr alt cal sau o să fur unul, dacă trebuie. Precis vrei să vii cu mine?

— Am stat atâta pe lângă tine, Rand. De ce n-aș mai face-o acum? Loial scoase pipa și punga de tutun și începu să umple găvanul cu degetul. Vezi tu, îmi placi. Mi-ai plăcea chiar de nu ai fi ta’veren. Îmi placi chiar dacă ești. E adevărat că din pricina ta dau numai de necazuri. Dar, oricum, merg cu tine. Duse pipa la gura ca să vadă dacă trage bine, apoi luă o așchie de lemn din oala de piatră de deasupra căminului și o aprinse de la o lumânare. Și nu cred că ai cum să mă împiedici.

— Ei, o să vin și eu, spuse Mat. Pumnalul e încă la Fain, așa că merg și eu. Însă nu mai vreau să mai fac pe servitorul.

Perrin oftă; părea să cugete ce era mai bine să facă.

— O să merg și eu cu voi. O clipă mai târziu, rânji. Cineva trebuie să stea cu ochii pe Mat.

— Nici măcar nu e un șiretlic foarte dibaci, murmura Ingtar. O să fac cumva să rămân singur cu Barthanes și o să aflu adevărul. Vreau să pun mâna pe Cornul lui Vaiere, nu să alerg după cai verzi.

— S-ar putea să nu fie nici un șiretlic, zise Verin cu luare aminte, cu ochii în podea. În fortăreața de la Fal Dara am găsit niște mesaje, care arata că e o legătură între ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea și – îi aruncă o privire lui Rand, pe sub sprâncene – Capul Toman. Încă nu le înțeleg pe deplin, dar cred că trebuie să mergem la Capul Toman. Și cred că vom găsi Cornul acolo.

— Chiar dacă plecăm spre Capul Toman, spuse Ingtar, până ajungem acolo, Fain sau una din Iscoadele Celui Întunecat poate să sune de o sută de ori din Corn, iar eroii chemați din mormânt vor trece de partea Umbrei.

— Fain ar fi putut să sune de o sută de ori din Corn de când a plecat din Fal Dara, îi zise Verin. Și cred că ar fi făcut-o, dacă ar fi știut cum să deschidă sipetul. Însă acum s-ar putea să găsească pe cineva care să știe cum să-l deschidă. Trebuie să mergem după el, pe Căile de Taină.

Perrin ridică brusc capul, iar Mat se foi pe scaun. Loial scoase un geamăt slab.

— Chiar dacă găsim o cale de a ne strecura pe lângă străjile lui Barthanes, spuse Rand, cred că Machin Shin e încă acolo. Nu putem folosi Căile de Taină.

— Câți dintre noi s-ar putea furișa pe pământurile lui Barthanes? întrebă Verin disprețuitoare. Mai sunt și alte Porți de taină. Nu departe de oraș e steddingul Tsofu. Nu e un stedding vechi, a fost descoperit doar acum vreo șase sute de ani, dar pe vremea aceea Fruntașii Ogieri încă mai făceau Căi. Deci în steddingul Tsofu trebuie să fie o Poartă de taină. Plecăm la revărsatul zorilor.

Loial scoase un sunet ceva mai puternic; Rand nu știa sigur dacă din pricina Căii de taină sau a steddingului.

Ingtar tot nu părea convins, însă Verin era la fel de blajină și de neînduplecată ca zăpada care se prăvălește de pe povârnișul unui munte.

— Să le spui soldaților să fie gata, Ingtar. Trimite-l pe Hurin la Uno înainte să se culce. Cred că ar trebui să ne ducem cu toții la culcare, cât mai repede. Iscoadele Celui Întunecat sunt deja cu o zi înaintea noastră, iar mâine vreau să ne apropiem cât mai mult de ei. Era atâta hotărâre în glasul ei, încât Ingtar ajunsese la ușă înainte să termine de vorbit.

Rand ieși împreună cu ceilalți, dar la ușă se opri lângă femeia Aes Sedai și se uită după Mat, care se îndepărta pe coridorul luminat de lumânări.

— De ce arată așa? o întrebă. Credeam că l-ai Tămăduit sau că măcar nu i se va întâmpla nimic atât de curând.

Verin așteptă până când Mat și ceilalți urcară scările, apoi spuse:

— Se pare că nu a mers atât de bine cum mă așteptam. La el, boala se manifesta într-un fel curios. Nu i-au slăbit deloc puterile; cred că o să-și păstreze forțele până la sfârșit. Dar trupul i se mistuie. Nu mai are decât câteva săptămâni, cel mult, după părerea mea. Și din pricina asta trebuie să ne grăbim.

— N-am nevoie de alt imbold, Aes Sedai, zise Rand, apăsând asupra numelui. „Mat. Cornul. Amenințarea lui Fain. Lumină, Egwene! Arde-m-ar, nu am nevoie de alt imbold.”

— Și tu cum o duci, Rand al’Thor? Te simți bine? Încă te mai zbați sau te-ai supus deja Roții?

— Merg cu dumneata ca să găsim Cornul, îi răspunse. În afară de asta, nu e nimic între mine și femeile Aes Sedai. Înțelegi? Nimic!

Verin nu spuse nimic; Rand plecă de lângă ea, dar când se întoarse ca să urce scările, încă se mai uita la el, cu o privire iscoditoare, cufundată în gânduri.