În căutarea Cornului

14 Fratele-lup

— Au dispărut? întrebă Ingtar, fără să se uite la cineva anume. Iar gărzile mele nu au văzut nimic. Nimic! Nu se poate să fi dispărut.

Ascultând, Perrin își lăsă umerii în jos și se uită la Mat, care stătea puțin mai încolo, încruntat și mormăind ceva. Din câte vedea Perrin, părea că se ceartă cu sine însuși. Soarele începea să se înalțe deasupra orizontului; trecuse de mult ora la care ar fi trebuit să pornească la drum. Umbrele se întindeau peste vâlcea, lungi și înguste, dar la fel de nemișcate ca și copacii. Caii de povară, încărcați și încolonați, dădeau din picioare, nerăbdători, însă fiecare stătea lângă calul său și aștepta. Uno se apropie cu pași mari.

— Nici o afurisită de urmă, Seniore. Părea jignit; nereușita îi știrbea reputația. Arde-m-ar, nici măcar o amărâtă de zgârietură de copită. Pur și simplu, au dispărut.

— Trei bărbați și trei cai nu pot să dispară așa, bombăni Ingtar. Mai cercetează o data, Uno. Dacă e cineva care poate da de urma lor, tu ești acela.

— Poate au fugit, spuse Mat. Uno se opri și îi aruncă o căutătură mânioasă. „De parcă ar fi blestemat o Aes Sedai”, își spuse Perrin, mirat.

— De ce-ar fi fugit? Glasul lui Ingtar era primejdios de blând. Rand, Ziditorul, amușinarul – amușinarul meu! – de ce ar fi fugit vreunul dintre ei, și cu atât mai puțin toți trei?

Mat ridică din umeri.

— Nu știu. Rand era… Perrin vru să arunce cu ceva în el, să-l lovească, orice, numai să-l facă să se oprească, dar nu putu din pricina lui Ingtar și a lui Uno. Răsuflă ușurat când Mat șovăi, apoi murmură: Nu știu de ce. M-am gândit doar că s-ar putea să fi fugit.

Ingtar făcu o grimasă.

— Să fugă, mormăi el, ca și cum așa ceva ar fi fost cu neputință. Ziditorul poate să umble pe unde vrea, dar Hurin nu ar fi fugit. Și nici Rand al’Thor. Acum știe care îi este datoria. Du-te, Uno. Cercetează din nou pământul. Uno făcu o plecăciune și se îndepărtă în grabă, cu teaca sabiei săltând deasupra umărului. De ce ar pleca Hurin așa, în toiul nopții, fără să spună nimic? Știe ce căutăm. Cum pot eu lua urma scursorilor ălora dacă el nu e aici? Aș da o mie de galbeni pentru o haită de ogari. Dacă n-aș ști că nu-i așa, aș zice că Iscoadele Celui Întunecat au făcut asta, ca să o ia înspre apus sau înspre răsărit fără știrea mea. Pace, nici nu știu dacă sunt convins că nu s-a întâmplat chiar așa. Porni după Uno, pășind apăsat.

Perrin se foi de pe un picior pe altul, neliniștit. Iscoadele Celui Întunecat se îndepărtau cu fiecare clipă și odată cu ei se îndepărtau și Cornul lui Vaiere, și pumnalul din Shadar Logoth. Nu-i venea să creadă că Rand, indiferent în ce se preschimbase, indiferent ce i se întâmplase, ar renunța să le mai caute. „Dar unde a plecat, și de ce?” Loial ar fi putut să-l însoțească pe Rand din prietenie, dar Hurin?

— Poate că într-adevăr a fugit, îngăimă el, apoi privi în jur. Nimeni nu părea să-l fi auzit; nici măcar Mat nu îl băga în seamă. Își trecu o mână prin păr. Și el ar fi fugit, dacă femeile Aes Sedai ar fi zis că e un Fals Dragon. Dar faptul că își făceau griji pentru Rand nu avea să-i ajute să dea de urma Iscoadelor Celui Întunecat.

Mai era o cale pe care putea s-o apuce. Nu voia să apuce pe această cale. Până acum fugise de ea, dar poate că venise vremea să nu mai fugă. „Așa-mi trebuie, după câte i-am spus lui Rand. Aș vrea să pot eu fugi.” Chiar dacă știa ce putea face ca să fie de ajutor – ce trebuia să facă – se codea.

Nimeni nu se uita la el. Nici de s-ar fi uitat, n-ar fi știut ce văd. În cele din urmă, fără tragere de inimă, închise ochii și se lăsă să plutească, își lăsă gândurile să hoinărească în voie, departe de el.

Încă de la început, cu mult înainte ca ochii lui să capete culoarea aurului șlefuit, încercase să tăgăduiască. De la acea primă întâlnire, din acea primă clipă în care își dăduse seama, refuzase să creadă și de atunci tot nu voia să recunoască. Încă nu voia să recunoască.

Gândurile îi zburară, căutând ceea ce trebuia să fie acolo, ce era întotdeauna acolo în ținuturile în care oamenii erau puțini sau răzleți, căutându-i pe frații lui. Nu-i plăcea să îi considere astfel, dar ăsta era adevărul.

La început se temuse că exista o legătură între ceea ce făcea el și Cel Întunecat sau Puterea Supremă – lucruri la fel de rele pentru un bărbat care nu voia decât să fie fierar și să-și trăiască viața în Lumină și în pace. Din acel moment știa câte ceva despre cum îi era lui Rand – îi era frică de el însuși, se simțea murdărit, încă nu trecuse de tot peste asta. Totuși, ceea ce făcea el exista de dinainte ca oamenii să folosească Puterea Supremă, era ceva de la nașterea Timpului. Nu era Puterea, așa îi zisese Moiraine. Ceva care dispăruse de mult și acum apăruse din nou. Și Egwene știa, deși Perrin ar fi preferat să nu știe. Ar fi vrut să nu știe nimeni. Spera că fata nu mai spusese nimănui altcuiva.

Deodată îi simți, simți prezența altor minți. Își simți frații, lupii.

Gândurile lor veneau spre el ca un vârtej de imagini și de emoții. La început nu reușea să deslușească nimic, dar acum putea pune aceste senzații în cuvinte. „Frate-lup. Mirare. Un două-picioare care vorbește.” O imagine neclară, ștearsă, foarte, foarte veche, în care oamenii alergau cu lupii, două haite vânând împreună. „Am auzit că vin din nou vremurile acelea. Tu ești Colț-Lung?”

Vedea imaginea cețoasă a unui bărbat îmbrăcat în piei de animal, cu un cuțit lung în mână, dar, deasupra, în centru, era un lup flocos cu un colț mai lung, un colț de oțel care strălucea în lumina soarelui când animalul conducea haita prin zăpada înaltă, înaintând spre căprioara care însemna viață în locul morții lente prin înfometare, apoi căprioara se zbătea din toate puterile, și soarele scânteia pe albul zăpezii de te dureau ochii, și vântul șuiera prin trecători, spulberând omătul într-o ceață subțire… Numele lupilor aveau în spate o întreagă poveste.

Perrin îl recunoscu pe bărbat. Elyas Machera, cel care îi făcuse prima dată cunoștință cu lupii. Uneori își dorea să nu-l fi întâlnit niciodată.

„Nu”, spuse în gând, și încercă să-și făurească în minte o imagine a lui.

„Da. Am auzit de tine.”

Nu aceasta era imaginea pe care o făurise, un tânăr cu umeri lați și păr castaniu, zbârlit, un tânăr cu o secure la cingătoare, despre care ceilalți credeau că se mișcă și gândește cu încetineală. Tânărul acela era acolo, undeva în imaginea care venea de la lupi, dar mult mai puternică era imaginea unui taur sălbatic, voinic, cu coarne răsucite din metal strălucitor, care alerga prin noapte cu iuțeala și exuberanța tinereții, cu blana cârlionțată lucind în lumina lunii, aruncându-se printre Mantiile Albe călare, iar aerul era proaspăt și rece și sângele de pe coarne atât de roșu…

„Tăuraș.”

Uluit, Perrin pierdu o clipă legătura cu lupii. Nu-și închipuise că îi dăduseră un nume. Ar fi vrut să uite cum îl dobândise. Duse mâna la securea de la cingătoare, cu lama ei în formă de semilună. „Ajute-mi-ar Lumina, am ucis doi oameni. Dacă nu, m-ar fi ucis ei pe mine, și pe Egwene, dar…”

Alungă aceste gânduri – trecuse, și nu mai voia să-și aducă aminte – și le dădu lupilor mirosul lui Rand, al lui Loial și al Hurin, și îi întrebă dacă îl simțiseră pe undeva. Era una dintre calitățile pe care le câștigase odată cu noua culoare a ochilor: putea recunoaște oamenii după miros, chiar dacă nu îi vedea. Și văzul i se ascuțise – acum vedea și noaptea, mai puțin dacă era întuneric beznă. Avea însă întotdeauna grijă să aprindă lămpile și lumânările, câteodată chiar înainte să fie nevoie.

De la lupi veni imaginea unor bărbați călare care se apropiau de vâlcea spre seară. Era ultima dată când simțiseră mirosul sau îi văzuseră pe Rand și pe ceilalți.

Perrin șovăi. Următorul pas n-avea rost decât dacă îi spunea lui Ingtar.

„Mat o să moară dacă nu găsim pumnalul. Arde-te-ar, Rand, de ce ai luat amușinarul cu tine?”

Singura dată când coborâse în temniță cu Egwene, mirosul lui Fain îi ridicase părul pe ceafă; nici măcar trolocii nu duhneau așa. Îi venea să smulgă zăbrelele de la celula lui și să îl sfâșie, iar faptul că se gândise la asta îl speriase mai mult decât Fain. Pentru a ascunde mirosul lui Fain, adaugă mirosul trolocilor, după care urlă.

În depărtare se auzi o haită de lupi, iar în vâlcea caii începură să dea din picioare și să necheze înspăimântați. Câțiva soldați duseră mâna la lance și priviră neliniștiți la marginea vâlcelei. Arăta mult mai rău în capul lui Perrin. Simțea furia lupilor, ura. Două erau lucrurile pe care lupii le urau. Suportau totul, dar urau focul și trolocii, și ar fi trecut prin foc ca să ucidă troloci.

Chiar mai mult decât trolocii, mirosul lui Fain îi înnebunea, de parcă adulmecau ceva ce făcea ca până și trolocii să pară niște ființe obișnuite.

„Unde?”

Cerul se roti în capul lui; pământul se învârtea. Răsărit sau apus, lupii nu știau. Cunoșteau mișcările soarelui și ale lunii, mersul anotimpurilor, forma ținuturilor. Perrin îi dădu de capăt. Miazăzi. Și încă ceva. Dorința de a omorî trolocii. Lupii îl vor lăsa și pe Tăuraș să ucidă. Putea să-i aducă și pe două-picioare dacă voia dar Tăuraș, Fumu, Capre-Haț, Iarnavine și restul haitei aveau să-i urmărească pe Strâmbații care îndrăzniseră să le calce pământurile. Carnea scârboasă și sângele amar le vor arde limba dar trebuie uciși. Să-i omorâm. Să-i omorâm pe Strâmbați. Furia lor îl cuprinse și pe el. Desfăcu buzele, dezgolindu-și dinții, apoi făcu un pas, ca să li se alăture, să plece la vânătoare cu ei, să omoare.

Cu o sforțare, izbuti să rupă legătura cu frații lui; rămase doar cu o senzație tulbure că lupii erau acolo. În ciuda distanței, ar fi putut să-i arate cu degetul. I se făcuse frig pe dinăuntru. Sunt om, nu lup. „Ajută-mi-ar Lumina sunt om!”

— Ți-e rău, Perrin? întrebă Mat, apropiindu-se de el. Era cel dintotdeauna, limbut și, în vremea din urmă, înverșunat, dar părea îngrijorat. Exact asta ne mai lipsea. Rand fuge, iar tu te îmbolnăvești. Nu știu unde să găsesc o Meștereasă care să te doftoricească. Cred că am niște scoarță de salcie în desagi. Pot sa-ți fac niște ceai, dacă Ingtar ne mai lasă să rămânem aici. Să-ți fie de bine dacă îl fac prea tare.

— Mi-e… mi-e bine, Mat. Îl dădu la o parte pe prietenul lui și se duse după Ingtar. Ingtar cerceta pământul de la buza vâlcelei împreuna cu Uno, Ragan și Masema. Îl trase pe Ingtar deoparte, sub privirile încruntate ale celorlalți. Se încredință că Uno și restul erau suficient de departe ca să nu-i audă, apoi spuse:

— Nu știu unde s-au dus Rand și ceilalți, Ingtar, dar Padan Fain și trolocii – și bănuiesc că și Iscoadele Celui Întunecat – se îndreaptă tot spre miazăzi.

— De unde știi? întreba Ingtar.

Perrin trase adânc aer în piept.

— Mi-au zis lupii. Se opri și așteptă, neștiind nici el prea bine ce anume. Să râdă, să pufnească disprețuitor, să spună că e nebun sau că e Iscoada Celui Întunecat. Își înfundă degetele mari după cingătoare, departe de secure. „N-o să ucid din nou. Dacă încearcă să mă omoare pentru că sunt Iscoada Celui Întunecat, o să fug, dar n-o să mai ucid pe nimeni.”

— Am auzit de lucruri din astea, spuse Ingtar după câteva clipe, încetișor. Zvonuri. Era un Străjer, un bărbat numit Elyas Machera, despre care unii ziceau că poate vorbi cu lupii. A dispărut acum câțiva ani. Păru că zărește ceva în privirea lui Perrin. Îl cunoști?

— Da, răspunse Perrin sec. Este cel care… nu vreau să vorbesc despre asta. N-am vrut să fie așa. „Asta zicea Rand. Lumină, ce n-aș da să fiu acasă și să lucrez în fierăria jupanului Luhhan.”

— Lupii ăștia, continua Ingtar, or să ia urma trolocilor și Iscoadelor Celui Întunecat? Perrin încuviința. Bine. O să găsesc Cornul, cu orice preț. Ingtar aruncă o privire spre Uno și ceilalți, care încă mai căutau urme. Totuși, ar fi mai bine să nu mai spui nimănui. În Ținuturile de la Hotar se zice că lupii aduc noroc. Trolocilor le e frica de ei. Dar e mai bine ca deocamdată să rămână între noi. S-ar putea ca unii să nu înțeleagă.

— Aș vrea să nu afle nimeni, niciodată, spuse Perrin.

— O să le zic că bănuiești că ai darul lui Hurin. Asta e ceva ce cunosc și nu își vor face griji. Unii dintre ei au văzut cum îți încrețeai nasul în satul ala, și la bac. Am auzit glume despre nasul tău fin. Da. Ajută-ne să le luam urma azi, Uno o să vadă destul cât să întărească ce spui și până diseară toți or să fie convinși că ești amușinar. O să găsesc Cornul. Aruncă o privire spre cer și ridică glasul. Trece ziua! Pe cai!

Spre mirarea lui Perrin, oamenii din Shienar părură să creadă povestea lui Ingtar. Câțiva erau ceva mai neîncrezători – Masema chiar scuipă – dar Uno încuviință din cap, gânditor, iar pentru cei mai mulți asta era îndeajuns. Mat fu cel mai greu de convins.

— Amușinar? Tu? Ai de gând să iei urma ucigașilor după miros? Perrin, ești la fel de nebun ca Rand. Înseamnă că, dintre cei din Emond’s Field, eu am rămas singurul întreg la cap – Egwene și Nynaeve merg spre Tar Valon ca să devină… Se întrerupse brusc, privind neliniștit spre oamenii din Shienar.

Perrin îi luă locul lui Hurin lângă Ingtar, iar mica coloană porni spre miazăzi. Mat făcu tot felul de remarci batjocoritoare până când Uno descoperi primele urme lăsate de troloci și de călăreți, dar Perrin nu îl băgă în seamă. Trebuia să își dea toată silința ca lupii să nu se repeadă și să-i ucidă pe troloci. Lupii nu vroiau decât să-i omoare pe Strâmbați; pentru ei, Iscoadele Celui Întunecat erau asemenea celorlalți două-picioare. Perrin mai că vedea cum Iscoadele se risipeau în toate părțile în timp ce lupii îi sfâșiau pe troloci, ducând cu ei Cornul lui Vaiere. Ducând cu ei pumnalul lui Mat. Și, dacă trolocii mureau, nu prea mai avea cum să le trezească interesul ca să îi urmărească pe oameni, chiar de ar fi știut pe care trebuie să îi urmărească. Se certă îndelung cu ei și fruntea i se acoperi de broboane de sudoare cu mult înainte să vadă primele imagini care îi întoarseră stomacul pe dos.

Trase de hățuri, oprind calul. Ceilalți făcură la fel, uitându-se la el și așteptând. Privi scrutător în față și sudui încet, cu amărăciune.

Lupii ucideau și oameni, dar nu erau prada lor preferată. Pe de o parte, lupii își aduceau încă aminte de vremurile când vânau împreună cu oamenii și, pe de altă parte, două-picioare erau răi la gust. Lupii erau mai mofturoși la mâncare decât și-ar fi închipuit.

Nu mâncau hoituri decât dacă mureau de foame, și puțini ucideau mai mult decât puteau mânca. Ce simțea Perrin venind dinspre lupi putea fi numit dezgust. Și apoi văzu imaginile, mai deslușit decât și-ar fi dorit. Leșuri, bărbați, femei și copii, aruncate unele peste altele. Pământul mustind de sânge, pe care se vedeau urmele copitelor și ale celor care încercaseră înnebuniți să fugă. Carne smulsă. Capete tăiate. Vulturii băteau din aripile lor albe, acum pătate de roșu, sfâșiind și înghițind hulpav. Se eliberă de legătura cu lupii înainte să verse.

Deasupra copacilor din depărtare zărea niște puncte negre care se roteau, coborând și ridicându-se. Vulturii care se luptau pentru pradă.

— E ceva rău în față. Înghiți în sec, privindu-l pe Ingtar în ochi.

Cum putea să le spună dacă pretindea că nu e decât amușinar? „Nu vreau să mă apropii. Dar de îndată ce vor vedea vulturii vor vrea să cerceteze. Trebuie să le spun, ca să poată ocoli locul.”

— Oamenii din satul acela… cred că i-au omorât trolocii.

Uno începu să blesteme, cu glas scăzut, iar ceilalți mormăiră ceva. Totuși, nimeni nu părea să găsească curios faptul că le spusese asta. Seniorul Ingtar le spusese că e amușinar, iar amușinarii simțeau mirosul uciderii.

— Și e cineva care ne urmărește, grăi Ingtar.

Mat își întoarse numaidecât calul.

— Poate e Rand. Știam că n-o să mă lase baltă.

Nori mici și răzleți de praf se ridicau spre miazănoapte; un cal alerga peste bucățile de pământ unde iarba era rară. Oamenii se împrăștiară, cu lăncile pregătite, uitându-se în toate părțile. În locurile acestea nu puteai privi nepăsător la străini.

Se ivi o pată – un cal și un călăreț; o femeie, văzu Perrin, cu mult înainte ca ceilalți să deslușească ceva – care se apropie cu repeziciune. Încetini când ajunse lângă ei și își făcu vânt cu mâna. O femeie plinuță, căruntă, cu mantia legată în spatele șeii, care se uita la ei clipind des.

— E una din femeile Aes Sedai, zise Mat dezamăgit. O știu. Verin.

— Verin Sedai, spuse Ingtar tăios, apoi îi făcu o plecăciune din șa.

— M-a trimis Moiraine Sedai, Seniore Ingtar, vesti Verin cu un zâmbet mulțumit. Se gândea că s-ar putea să aveți nevoie de mine. Vai, ce-am mai galopat. Credeam că n-o să vă prind până la Cairhien. Ați văzut satul, nu-i așa? Urâtă treabă, nu? Și Myrddraalul ăla. Acoperișurile erau pline de corbi și de ciori, dar nici o pasăre nu îndrăznea să se apropie de el, așa mort cum era. A trebuit să dau la o parte o sumedenie de muște, care cântăreau cât Cel Întunecat, ca să mă lămuresc ce era. Păcat că n-am avut vreme să-l dau jos de acolo. N-am avut niciodată prilejul să cercetez un… Deodată își miji ochii și aerul nepăsător pe care îl avusese până atunci se mistui ca fumul. Unde e Rand al’Thor?

Ingtar făcu o strâmbătură.

— Nu-i aici, Verin Sedai. A dispărut aseară, fără urmă. El, Ogierul și Hurin, unul din oamenii mei.

— Ogierul, Senior Ingtar? Iar amușinarul dumitale a plecat cu el? Ce-ar putea avea ăștia doi de-a face cu?… Ingtar rămase cu gura căscată, iar Verin pufni disprețuitoare. Credeai cumva că ai putea ține secret așa ceva? Pufni din nou. Amușinari. Au dispărut, zici?

— Da, Verin Sedai. Ingtar părea tulburat. Nu era ușor să descoperi că femeile Aes Sedai știau lucrurile pe care ai fi vrut să nu le cunoască; și Perrin care spera că Moiraine nu spusese nimănui despre el. Dar am… am un alt amușinar. Seniorul Ingtar îl arătă pe Perrin. Se pare că are și el acest dar. Voi găsi Cornul lui Vaiere, așa cum am jurat. Suntem bucuroși să ne însoțești, Verin Sedai, dacă dorești. Spre uimirea lui Perrin, nu părea că vorbește pe de-a-ntregul serios.

Verin aruncă o privire spre Perrin, iar acesta se simți stingherit.

— Un alt amușinar, tocmai când l-ai pierdut pe celalalt Ce… noroc. N-ai găsit nici un semn? Nu, firește că nu. Ziceai că au dispărut fără urmă. Ciudat. Aseară. Se răsuci în șa, uitându-se spre miazănoapte, și o clipă Perrin crezu că avea de gând să se întoarcă de unde venise.

Ingtar se încruntă la ea.

— Crezi că asta are ceva de-a face cu Cornul, Aes Sedai?

Verin se întoarse spre el.

— Cornul? Nu. Nu… nu cred. Dar e curios. Foarte curios. Nu-mi plac lucrurile ciudate pe care nu le înțeleg.

— Îți pot da doi oameni care să meargă cu dumneata până la locul unde au dispărut, Verin Sedai. Le va fi foarte ușor să te ducă până acolo.

— Nu. Dacă zici că au dispărut fără urmă… Îl cerceta îndelung cu privirea pe Ingtar; pe chip nu i se citea nimic. O să merg cu dumneata. Poate o să-i găsim sau poate ne găsesc ei pe noi. Povestește-mi, Senior Ingtar. Spune-mi tot ce știi despre tânărul ăsta. Tot ce a făcut, tot ce a zis.

Porniră în zăngănit de armuri. Verin stătea lângă Ingtar și îi punea tot felul de întrebări, dar prea încet ca să fie auzită. Se uită dojenitor la Perrin când acesta încercă să își păstreze locul, așa că fu nevoit să se dea înapoi.

— Îl caută pe Rand, șopti Mat, nu Cornul.

Perrin încuviință. „Rand, oriunde ești, stai acolo. Ești mai la adăpost decât aici.”