În căutarea Cornului

15 Ucigașul-de-Neam

Felul în care dealurile din depărtare, ciudat de palide, păreau să alunece înspre Rand de fiecare dată când se uita drept la ele îl făcea să amețească dacă nu se învăluia în gol. Câteodată hăul îl cuprindea pe nesimțite, dar se împotrivea din toate puterile. Era mai bine să se învârtească totul cu el decât să rabde lumina aceea neliniștitoare. Era mult mai bine să vadă ținutul acela șters. Cu toate acestea, se căznea să nu se uite la lucrurile care erau prea departe: nu o făceau decât dacă se întindeau chiar în fața lor.

Hurin avea o privire fixă, mirosind încordat urma, ca și cum ar fi încercat să ignore ținutul pe care îl străbăteau. Când se întâmpla să observe ceva, amușinarul tresărea și își ștergea mâinile de surtuc, apoi își repezea nasul înainte, ca un ogar, cu ochii sticloși, ferindu-se să se uite împrejur. Loial mergea prăvălit în șa, privind în toate părțile, încruntat; urechile îi zvâcneau și mormăia ceva ca pentru sine.

Din nou trecură printr-un ținut înnegrit și ars, unde până și pământul se sfărâma sub copitele cailor, de parcă ar fi fost pârjolit. Peticele mistuite de foc, late uneori de o milă, alteori de doar câteva sute de pași, o luau înspre răsărit și înspre apus, drepte ca săgeata.

Rand văzu de două ori capătul unei astfel de bucăți de pământ – peste una trecură călare, de cealaltă doar se apropiară; capătul era mai ascuțit decât restul. Cel puțin așa erau cele două pe care le văzuse el, dar bănuia că și celelalte erau la fel.

Acasă, în Emond’s Field, îl văzuse odată pe Whatley Eldin împodobind o căruță pentru duminică. What picta scenele în culori aprinse și desena în jurul lor spirale complicate. La margini, What atingea căruța cu vârful pensulei, făcând o linie subțire care se îngroșa când apăsa mai tare, apoi se subția când apăsa mai ușor. Așa arăta și ținutul în care se aflau ei – parcă ar fi fost brăzdat cu o înspăimântătoare pensulă de foc.

Acolo unde era ars nu creștea nimic, deși unele locuri păreau pârjolite de multă vreme. Aerul nu avea iz de tăciune; nu simți nimic nici atunci când se aplecă să rupă o rămurică înnegrită și o duse la nas. Trecuse mult timp, însă nu se întâmplase nimic. De-a lungul liniilor subțiri ca o lamă de cuțit, negrul se preschimba în verde și verdele în negru.

Restul ținutului era la fel de mort, deși pământul era acoperit de iarbă, iar copacii plini de frunze. Totul părea spălăcit, ca hainele spălate prea des și lăsate prea mult la soare. Nu se auzeau nici pasări, nici animale. Nici un șoim pe cer, nici o vulpe, nici un ciripit de vrăbii. Nu foșnea nimic prin iarbă, nu se vedea nimic în copaci. Nici o albină, nici un fluture. De câteva ori traversară niște pârâiașe cu apă mică, dar cu albii înalte, cu maluri abrupte, pe care caii le coborau și le urcau anevoie. Apa era curată, doar copitele cailor stârneau mâlul de pe fund, dar nu se vedea nici urmă de broască, nici măcar vreo gâză care să zboare pe deasupra apei.

Apa era bună de băut, ceea ce era bine, căci apa din burdufuri nu avea să țină o veșnicie. Rand o gustă primul, și îi puse pe Loial și pe Hurin să aștepte să vadă dacă i se întâmpla ceva înainte să îi lase să bea și ei. Din pricina lui ajunseseră aici: el era răspunzător. Apa era rece, dar nimic mai mult. N-avea nici un gust, de parcă ar fi fost fiartă înainte. Loial se strâmbă, iar caii scuturară din cap și băură fără tragere de inimă.

Era și un semn de viață; cel puțin, așa crezu Rand. De două ori văzu o dungă străvezie urcând încet pe cer ca o linie trasă cu nori. Părea prea dreaptă ca să fie naturală, dar nu-și dădea seama de la ce ar fi putut veni. Nu le vorbi celorlalți despre asta. Poate că ei nu le văzuseră – Hurin era atent la urme, iar Loial se închisese în el. Oricum, nu le spuse nimic.

După ce merseseră jumătate de dimineață, Loial descălecă pe neașteptate de pe calul lui imens și se îndreptă fără să scoată o vorbă spre un pâlc de copaci-mătură, cu trunchiurile despicându-se în crengi dese și groase, țepene și drepte, la nici o palmă deasupra pământului. În vârf se despicau din nou, ca o perie – de aici le venea și numele.

Rand îl opri pe Roșcat și începu să se întrebe ce făcea Loial, dar ceva din felul lui de a se purta, ca și cum nici el nu știa prea bine ce face, îl făcu să tacă. După ce se uită cu băgare de seamă la copac, Ogierul își puse mâinile pe trunchi și începu să cânte cu voce gravă și mângâietoare.

Rand mai auzise cântecul copacilor o dată, când Loial cântase unui copac care era pe moarte și îl adusese înapoi la viață, și auzise de lemnul descântat, de obiectele făurite din copaci prin cântec. Harul se pierdea, îi spusese Loial; el era unul dintre puținii care îl mai aveau; din această pricină lemnul descântat era și mai căutat și mai prețuit. Data trecută când îl auzise pe Loial cântând, fusese ca și cum pământul însuși cânta, dar acum Ogierul își murmura cântecul aproape sfios, iar ecoul îi răspundea în șoaptă.

Părea un cântec pur, muzică fără cuvinte, din câte își dădea seama Rand; dacă avea totuși cuvinte, se topeau în muzică, așa cum apa se varsă într-un izvor. Hurin făcu ochii mari de uimire.

Rand nu pricepea prea bine ce anume făcea Loial și cum; deși slab, cântecul îl vrăjea, îi cuprindea mintea aproape la fel ca hăul. Loial își trecu mâinile mari de-a lungul trunchiului, cântând, dezmierdând cu glasul și cu degetele. Acum trunchiul părea mai neted, ca și cum atingerea lui i-ar fi dat formă. Rand clipi. Era sigur că la început copacul avusese crengi în vârf, ca și ceilalți, doar că acum vârful era rotunjit. Rand deschise gura, dar cântecul îl împiedică să vorbească. Suna atât de cunoscut, încât i se părea că ar trebui să îl știe.

Dintr-odată glasul lui Loial deveni mai puternic – semăna cu un imn de slavă – apoi se stinse, ca o adiere de vânt.

— Arde-m-ar, spuse Hurin șoptit. Era buimăcit. Arde-m-ar, n-am auzit niciodată așa ceva… Arde-m-ar!

Loial ținea în mână un toiag cât el de înalt și gros cât brațul lui Rand, neted și lustruit. În locul copacului era acum o tulpiniță verde. Rand trase adânc aer în piept. „Mereu ceva nou, mereu ceva la care nu mă aștept și câteodată chiar nu e înfiorător.”

Se uită la Loial cum încalecă, punându-și toiagul pe șa în fața lui și se întrebă de ce avea nevoie Ogierul de toiag, dacă mergeau călare. Apoi și-l închipui pe Ogier mânuindu-l și își dădu seama ce e.

— O ghioagă, spuse el, mirat. Nu știam că Ogierii poartă arme, Loial.

— De obicei, nu, răspunse Ogierul aproape tăios. De obicei. Am avut întotdeauna prea mult de plătit. Cântări ghioaga în mână și strâmbă din nas de scârbă. Elder Haman precis mi-ar spune că mi-am luat un topor cu coadă lungă, dar nu sunt nici nechibzuit, nici repezit, Rand. Locul asta… Se înfioră și începură să i se miște urechile.

— O să găsim imediat drumul înapoi, zise Rand, încercând să pară încrezător.

Loial continuă ca și cum nu l-ar fi auzit.

— Totul… se leagă, Rand. Fiecare lucru, viu sau mort, înzestrat sau nu cu minte, are locul său. Copacul nu gândește, dar este parte din întreg, iar întregul are o… o simțire. Nu pot să-ți explic, tot așa cum nu pot să explic ce înseamnă să fii fericit, dar… Rand, ținutul ăsta a fost bucuros că am făcut o armă. Bucuros!

— Lumina strălucească asupra noastră, șopti Hurin neliniștit, și mâna Creatorului să ne ocrotească. Deși mergem să primim ultima îmbrățișare a mamei, drumul să ne fie luminat. Continua să repete aceste vorbe, ca și cum erau fermecate și îl puteau apăra.

Rand se sili să nu se uite în jur. Nu ridică deloc privirea. Ultimul lucru de care aveau nevoie era să vadă o altă dungă subțire pe cer.

— Nu e nimic aici care să ne poată face rău, spuse el hotărât. O să fim cu băgare de seamă și n-o să pățim nimic.

Îi venea să râdă singur de ceea ce zicea. Nu era sigur de nimic. Dar privindu-i pe ceilalți – Loial cu urechile lăsate, Hurin care încerca să nu se uite la nimic – știa că unul dintre ei trebuia să pară încrezător, altminteri teama și nesiguranța aveau să-i distrugă. „Roata țese după cum îi e voia.” Alungă acest gând. „Nu are nimic de-a face cu Roata. Nimic de-a face cu ta’veren sau cu femeile Aes Sedai sau cu Dragonul. Pur și simplu, așa stau lucrurile.”

— Loial, ai terminat aici? Ogierul încuviință, ținând trist mâna pe ghioagă. Rand se întoarse spre Hurin. Li se mai simte urma?

— Da, Senior Rand.

— Atunci să mergem după ea. De îndată ce îi găsim pe Fain și pe Iscoadele Celui Întunecat, o să ne întoarcem acasă ca niște viteji, cu pumnalul lui Mat și Cornul lui Vaiere. Condu-ne, Hurin. Viteji? M-aș mulțumi să rămânem în viață.”

— Nu-mi place locul ăsta, zise Ogierul sec. Ținea ghioaga de parcă s-ar fi așteptat să fie nevoie s-o folosească.

— Atunci, mai bine că nu vrem să rămânem aici, nu-i așa? spuse Rand. Hurin râse scurt, ca și cum ar fi făcut o glumă, însă Loial se uită liniștit la el.

— Mai bine, Rand.

Totuși, pe măsură ce se îndreptau spre miazăzi, văzu că toată vorbăria lui despre cum se vor duce din nou acasă îi mai însuflețise. Hurin stătea ceva mai drept în șa, iar Loial nu mai avea urechile așa pleoștite. Nu era momentul să le spună că și el avea aceleași temeri, așa că ținu totul în el și se luptă singur cu gândurile lui.

Hurin își păstră buna dispoziție toată dimineața, murmurând din când în când „Mai bine că nu vrem să rămânem aici” și apoi chicotind, iar lui Rand aproape că-i venea să-i spună să se mai oprească. Spre amiază însă tăcu și începu să clatine din cap și să se încrunte; lui Rand îi părea rău acum că nu mai râde, repetându-i cuvintele.

— S-a întâmplat ceva cu urma? întrebă el.

Amușinarul ridică din umeri, tulburat.

— Da și nu, Senior Rand.

— Adică? Ai pierdut urma? Nu trebuie să-ți fie rușine. Ai zis de la început că e slabă. Dacă nu le găsim pe Iscoadele Celui Întunecat, o să găsim altă Piatră și tot o să ne întoarcem. „Lumină, numai asta nu.” Rand încercă să nu i se citească nimic pe chip. Dacă Iscoadele Celui Întunecat au putut veni și pleca din acest loc, înseamnă că o să putem și noi.

— O, nu, nu am pierdut-o, Senior Rand. Încă le mai simt duhoarea. Nu-i asta. Doar că… Doar că… făcu o strâmbătură și începu să turuie: E ca și cum mi-aș aminti-o, Senior Rand. Dar nu-i așa. Sunt zeci de urme care se încrucișează, zeci și zeci, tot soiul de mirosuri de violență, unele aproape proaspete, doar mai stinse, cum e totul pe aici. Azi-dimineață, imediat ce am plecat din vâlcea, aș fi jurat că sute de oameni fuseseră măcelăriți chiar sub picioarele mele, cu doar câteva minute înainte, dar nu era nici un leș acolo și nici un semn pe iarbă, în afară de urmele de la copitele cailor. Dacă s-ar fi petrecut cu adevărat așa ceva, pământul ar fi trebuit să fie răvășit și însângerat, dar nu era nici un semn. Peste tot e așa, Senior Rand. Dar n-am pierdut urma. Locul ăsta mă înnebunește. Asta e. Asta trebuie să fie.

Rand se uită cu coada ochiului la Loial – Ogierul știa tot felul de lucruri neobișnuite – dar și el părea la fel de nedumerit ca și Hurin. Rand încercă să pară mai sigur pe el decât era în realitate.

— Știu că faci tot ce poți, Hurin. Toți suntem tulburați. Mergi după urmă și o să dăm de ei.

— Cum poruncești, Senior Rand. Hurin dădu pinteni calului. Cum poruncești.

Dar, la căderea nopții, Iscoadele Celui Întunecat tot nu se zăreau, iar Hurin spunea că urma e din ce în ce mai slabă. Amușinarul tot mormăia ceva despre „aduceri aminte”.

Nu era nici un semn. Nici unul. Rand nu se pricepea la fel de bine la urme ca Uno, dar orice băiat din Ținutul celor Două Râuri știa destul cât să găsească o oaie rătăcită sau un iepure pentru cină. Nu văzuse nimic. Era ca și cum nici o vietate nu trecuse prin acel ținut înaintea lor. Ar fi trebuit să găsească ceva dacă într-adevăr Iscoadele Celui Întunecat erau în fața lor. Dar Hurin mergea în continuare după urma pe care zicea că o miroase.

Când soarele coborî la orizont, își făcură tabăra într-un pâlc de copaci neatinși de pârjol și mâncară ce aveau prin desagi. Pâine nedospită și carne uscată, spălate cu apă fără gust; nu era deloc o masă mulțumitoare – era tare și deloc gustoasă. După părerea lui Rand, merindele aveau să le ajungă cam o săptămână. După aceea… Hurin mânca încet, cu un aer hotărât, dar Loial înfulecă totul strâmbându-se și se așeză să își fumeze pipa, ținându-și ghioaga la îndemână. Rand ținu focul mic și bine ascuns printre copaci. Cu toate grijile pe care și le făcea Hurin în privința urmei, Fain, Iscoadele lui și trolocii puteau să fie în apropiere și să vadă focul.

I se părea curios că începuse să îi considere Iscoadele lui Fain, trolocii lui Fain. Fain nu era decât un nebun. „Atunci de ce l-au eliberat?” Fain făcuse parte din planul Celui Întunecat de a-l găsi pe el. „Atunci de ce fuge în loc să mă caute? Și ce anume l-a ucis pe Pieritul acela? Ce s-a petrecut în camera aia plină de muște? Și ochii ăia, care mă urmăreau în Fal Dara. Și vântul, care mă prindea ca pe o muscă într-o pânză de păianjen. Nu. Nu, nu e cu putință ca Ba’alzamon să nu fi murit.” Femeile Aes Sedai nu credeau că a murit. Nici Moiraine nu credea, nici Suprema Înscăunată. Se căzni să își scoată toate astea din cap. Acum nu trebuia să se gândească decât la pumnalul lui Mat. Trebuia să-l găsească pe Fain. Și Cornul.

,,Nu se termină niciodată, al’Thor.”

Vocea era ca o adiere slabă, o șoaptă molcomă, ca de gheață, care își croia drum în adâncurile minții lui. Fu gata să caute adăpost în hău, dar, aducându-și aminte ce-l aștepta acolo, renunță.

În lumina palidă a asfințitului făcu exerciții cu sabia, așa cum îl învățase Lan, dar fără să-și golească mintea. Sfâșierea Mătăsii. Colibriul care săruta trandafirul. Bâtlanul care înaintează prin papură, pentru echilibru. Se cufundă în mișcările iuți și sigure, uitând o vreme unde era; exersă până când tot trupul îi fu acoperit de sudoare. Însă, după ce termină, reveni cu picioarele pe pământ; nimic nu se schimbase. Nu era frig, dar se zgribuli și se înfășură în mantie, după care se ghemui lângă foc. Ceilalți doi erau și ei la fel de abătuți, așa că terminară repede de mâncat, fără să scoată o vorbă. Nimeni nu protestă când aruncă cu pământ peste ultimele licăriri ale focului.

Rand făcu primul de strajă, mergând de jur împrejurul păduricii cu arcul în mână, slăbind uneori sabia în teacă. Luna aproape plină lumina întunericul, iar noaptea era la fel de tăcută cum fusese și ziua, la fel de pustie. Pustie era cuvântul potrivit, întreg ținutul era pustiu. Era greu de închipuit că mai exista și altcineva pe lume în afară de ei trei, greu de crezut că Iscoadele Celui Întunecat erau undeva pe acolo, în fața lor.

Ca să-și țină de urât, desfăcu mantia lui Thom Merrilin, scoțând la iveală cele două cutii de piele în care se aflau harfa și flautul și, sub ele, peticele multicolore. Scoase flautul gravat cu aur și argint din cutia lui, amintindu-și ce-l învățase Menestrelul, și cântă câteva note din Vântul care leagănă salcia, încetișor, ca să nu-i trezească pe ceilalți. Chiar și așa, sunetele triste răsunau prea tare în acel loc, prea aievea. Puse flautul la loc cu un oftat și legă din nou bocceaua.

Rămase de strajă până târziu în noapte, lăsându-i pe Loial și pe Hurin să doarmă. Nu știa cât de târziu se făcuse; deodată, își dădu seama că se lăsase ceața. Aproape de pământ era groasă, transformându-i pe cei doi care dormeau în două movilite nedeslușite, parcă rupte din nori. Mai sus se subția, dar învăluia întreg ținutul, ascunzând totul, mai puțin copacii de lângă ei. Luna se vedea ca printr-o bucată de mătase unduitoare. Oricine s-ar fi putut apropia nevăzut. Își duse mâna la sabie.

— Sabia nu îți este de folos împotriva mea, Lews Therin. Ar trebui să știi asta.

Rand se întoarse brusc pe călcâie și, când ceața se învârteji în jurul picioarelor lui, apucă sabia cu amândouă mâinile și ridică lama cu pecetea bâtlanului. Hăul îl cuprinse pe neașteptate; de data aceasta, abia dacă băgă de seamă lumina îngrețoșătoare a saidinului.

O siluetă fantomatică venea spre el prin pâclă, cu un toiag în mână. În spatele ei, ca și cum umbra umbrei era foarte întinsă, ceața se întunecă până când devenea mai neagră ca noaptea. Lui Rand i se făcu pielea de găină. Silueta se apropie din ce în ce mai mult, până când luă forma unui bărbat, îmbrăcat în negru, cu mănuși negre, cu fața acoperită de o mască din mătase neagră, iar umbra îl urmă. Și toiagul îi era negru, ca și cum lemnul ar fi fost ars, însă era neted și strălucitor ca apa în lumina lunii. Găurile din dreptul ochilor scânteiară o clipă, ca și cum în spatele lor ar fi fost focuri, însă Rand deja înțelesese cine era.

— Ba’alzamon, șopti el. E un vis. Trebuie să fie vis. Am adormit și…

Ba’alzamon râse, un hohot ca trosnetul unui cuptor.

— Mereu încerci să tăgăduiești adevărul, Lews Therin. Dacă întind mâna, te ating, Ucigașule-de-neam. Te pot atinge când vreau. Oricând și oriunde.

— Nu sunt Dragonul! Sunt Rand al’… Rand strânse din dinți ca să se oprească.

— A, știu ce nume porți acum, Lews Therin. Știu toate numele pe care le-ai purtat, Vârstă după Vârstă, chiar și cu mult înainte să fii Ucigaș-de-Neam. Glasul lui Ba’alzamon devenea din ce în ce mai puternic; câteodată ochii îi scăpărau atât de tare, încât Rand îi vedea prin despicăturile din mască, vedea mările nesfârșite de vâlvătaie. Te cunosc, îți cunosc seminția de la prima scânteie de viață care a existat vreodată, din Prima Clipă. Nu te poți ascunde de mine. Niciodată! Suntem legați unul de altul, ca două fețe ale aceleiași monede. Oamenii obișnuiți se pot ascunde în cutele Pânzei, dar ta’veren se văd limpede, precum focul pe un deal, iar pe tine te deosebesc de parcă zece mii de săgeți strălucitoare s-ar ridica pe cer, arătând spre tine! Ești al meu, te pot atinge oricând!

— Părintele Minciunii! îngăimă Rand. În pofida hăului, limba i se lipise de cerul gurii. „Lumină, fă să fie doar un vis.” Gândul atinse în treacăt golul. „Fie și un vis din acelea care nu sunt visuri. Nu se poate să stea în fața mea. Cel Întunecat este în temnița de la Shayol Ghul, ferecat de Creator în momentul Creației…” Știa prea multe despre adevăr pentru ca toate astea să îi fie de folos. Îți meriți numele! Dacă sunt al tău, de ce nu m-ai luat până acum? Pentru că nu poți. Merg în Lumină și nu mă poți atinge!

Ba’alzamon se sprijini în toiag și se uită o clipă la Rand, apoi se duse înspre Loial și Hurin, pe care îi privi iscoditor. Umbra cea mare se mișca odată cu el. Nu tulbura ceața, își dădu seama Rand – se mișca, toiagul se legăna în ritmul pașilor lui, dar pâcla cenușie nu se învârtejea în jurul picioarelor lui. Asta îi dădu curaj. Poate că Ba’alzamon nu era cu adevărat acolo. Poate că era un vis.

— Ciudați însoțitori îți găsești, spuse Ba’alzamon gânditor, întotdeauna ai făcut așa. Aceștia doi. Fata care încearcă să aibă grijă de tine. Nevolnic paznic, Ucigașule-de-neam. Nu va fi niciodată destul de puternică încât să te ascunzi în spatele ei.

„Fată? Cine? Doar Moiraine nu e fată.”

— Nu știu despre ce vorbești. Minți și tot minți, și chiar când spui adevărul sfârșești prin a minți.

— Așa să fie, Lews Therin? Știi prea bine ce ești, cine ești. Ți-am spus. Ți-au spus-o și femeile din Tar Valon. Rand se foi stingherit, iar Ba’alzamon scoase un hohot de râs, ca un tunet. Se cred la adăpost în Turnul Alb, dar printre slujitorii mei se numără și câteva dintre ele. Acea Aes Sedai pe nume Moiraine ți-a spus cine ești, nu-i așa? Te-a mințit? Sau e de partea mea? Turnul Alb vrea să se folosească de tine ca de un ogar în lesă. Mint? Mint când spun că ai plecat să cauți Cornul lui Vaiere? Râse din nou; lui Rand îi veni să-și acopere urechile. Câteodată vechii dușmani luptă atât de mult, încât, fără să știe, îți devin aliați. Cred că lovesc în tine, dar au ajuns atât de legați de tine, încât e ca și cum le-ai călăuzi tu însuți mâna.

— Nu tu mă călăuzești, spuse Rand. Mă lepăd de tine.

— Ești legat de mine cu o mie de fire, Ucigașule-de-Neam, fiecare mai subțire decât mătasea și mai tare decât oțelul. Timpul ne-a legat cu o mie de sfori. Bătălia pe care am dus-o noi – îți mai aduci aminte? Mai ții minte că ne-am mai luptat, bătălii fără număr, încă de la începutul Timpului? Știu multe lucruri pe care tu le-ai uitat! Lupta aceasta se va sfârși curând. Ultima Bătălie se apropie. Ultima, Lews Therin. Chiar crezi că poți să o ocolești? Vierme neputincios și fricos. Mă vei sluji sau vei muri! Iar de data aceasta ciclul nu va începe din nou cu moartea ta. Mormântul aparține Marelui Stăpân al Întunericului. De data aceasta, dacă mori, vei fi distrus pe vecie. De data aceasta Roata se va sfărâma, indiferent ce vei face, iar lumea va renaște într-o matcă nouă. Slujește-mă! Slujește-l pe Shai’tan sau vei fi distrus pe vecie!

Odată rostit acel nume, aerul păru să se închege. Întunericul din spatele lui Ba’alzamon se umflă și crescu, amenințând să înghită totul. Rand simțea cum îl învăluia, deopotrivă mai rece ca gheața și mai fierbinte ca tăciunii aprinși, mai negru ca moartea, trăgându-l în adâncul lui, cuprinzând întreaga lume.

Ținu sabia strâns, până începură să-l doară degetele.

— Mă lepăd de tine și îți tăgăduiesc puterea. Merg în Lumină. Lumina ne ocrotește și mâna Creatorului ne adăpostește. Clipi.

Ba’alzamon era încă acolo, întunericul era încă acolo, dar părea că restul nu fusese decât o închipuire.

— Vrei să-mi vezi chipul? Era o șoaptă.

Rand înghiți în sec.

— Nu.

— Ar trebui. O mână înmănușată se îndreptă spre masca neagră.

— Nu!

Masca fu dată la o parte. Era chipul unui bărbat, îngrozitor de ars. Totuși, printre șănțulețele roșii cu margini înnegrite care îi brăzdau fața, pielea era netedă și sănătoasă. Ochii întunecați îl priviră pe Rand; buzele crude se arcuiră într-un surâs, dând pentru o clipă la iveală albul dinților.

— Uită-te la mine, Ucigașule-de-Neam, și vei vedea o suta parte din soarta care te așteaptă. Pentru o clipă ochii și gura se preschimbară în porți spre grote nesfârșite de foc. Asta este ceea ce poate face Puterea nestăvilită, chiar și mie. Dar mă vindec, Lews Therin. Știu căile care duc la o putere și mai mare. Te va arde ca pe o molie care intră într-un cuptor.

— Nu vreau să-l ating! Rand simțea hăul în jurul lui, simțea saidinul. Nu vreau.

— Nu te poți înfrâna.

— Lasă-mă ÎN PACE!

— Puterea. Glasul lui Ba’alzamon deveni blând și insinuant. Poți avea din nou puterea, Lews Therin. Acum ești legat de ea. Știu. Văd. Pipăie-o, Lews Therin. Simte strălucirea dinăuntrul tău. Simte puterea care poate fi a ta. Nu trebuie decât să o apuci. Dar între tine și ea este Umbra. Nebunia și moartea. Nu e nevoie să mori, Lews Therin, nu e nevoie să mai mori niciodată.

— Nu, spuse Rand, dar glasul continua, pătrunzând înăuntrul lui.

— Te pot învăța cum să stăpânești această putere ca să nu te distrugă. Nimeni altcineva nu te poate învăța așa ceva. Marele Stăpân al Întunericului te poate feri de nebunie. Puterea poate fi a ta, iar tu poți trai veșnic. Veșnic! Tot ce trebuie să faci e să mă slujești. Doar atât. Câteva vorbe simple – Sunt al tău, Stăpâne – și puterea va fi a ta. O putere mai mare decât ceea ce îndrăznesc să-și închipuie femeile din Tar Valon și viață veșnică. Trebuie doar să mă slujești.

Rand își umezi buzele. „Fără să înnebunesc. Fără să mor.”

— Niciodată. Merg în Lumină, zise el răgușit, și nu mă poți atinge!

— Să te ating, Lews Therin? Să te ating? Pot să te prefac în cenușă. Gustă și o să știi, așa cum am aflat și eu.

Ochii întunecați se preschimbară din nou în foc, iar gura în vâlvătăi din ce în ce mai mari, care deveniră mai orbitoare decât soarele în miez de vară. Deodată, sabia lui Rand se înroși de parcă tocmai ar fi scos-o din foc. Plăselele îi arseră mâinile; scoase un strigăt și o lăsă să cadă. Ceața luă și ea foc, flăcări care dănțuiau, flăcări care mistuiau totul.

Țipând, Rand începu să se lupte cu hainele care fumegau și se făceau scrum; mâinile i se înnegreau și se zgârceau, carnea i se crăpa și jupuia. Urlă. Durerea ajunse până la golul dinăuntrul său, iar Rand încercă să se afunde și mai mult în hău. Strălucirea era acolo, iar lumina mânjită era ascunsă vederii. Pe jumătate înnebunit, fără să-i mai pese ce este, se întinse după saidin, încercă să-l înfășoare în jurul lui, încercă să se ascundă de foc și de durere.

Focul dispăru la fel de brusc cum apăruse. Rand rămase uitându-se nedumerit la mâna care îi ieșea din mâneca roșie a hainei. Lâna nu era nici măcar pârlită. „A fost doar o închipuire.” Privi înjur. Ba’alzamon nu mai era acolo. Hurin se foia în somn; amușinarul și Loial nu erau decât două movilițe care se zăreau prin ceață. „A fost doar o închipuire.”

Înainte să apuce să se liniștească pe deplin, simți o durere în mâna dreaptă. Se uită la ea. Pe palma avea pecetea bâtlanului, arsă cu fierul roșu. Bâtlanul de pe plăselele sabiei, incandescent, parcă desenat de un artist iscusit.

Scoase o batistă din buzunarul hainei și o înfășură în jurul mâinii. Își simțea palma zvâcnind. Golul i-ar fi fost de folos – în hău era conștient de durere, dar nu o simțea – dar alungă acest gând. Încercase deja de două ori să conducă Puterea din hău, involuntar – și o dată voit, nu trebuia să uite asta. Așa voia să-l ademenească Ba’alzamon. Asta vroiau Moiraine și Suprema Înscăunată de la el. Dar nu avea s-o facă.