În căutarea Cornului

31 După miros

Rand nu știu că Verin este acolo până când femeia Aes Sedai nu îi luă fața în mâini. Citi îngrijorare în privirea ei, poate chiar teamă, apoi, deodată, se simți ca și cum ar fi fost stropit cu apă rece, simți înțepăturile apei. Se înfioră și se opri din râs; Verin plecă de lângă el și se duse la Hurin. Făcătoarea-n stele o privea cu luare aminte. Și Rand la fel. „Ce caută aici? De parcă n-aș ști.”

— Unde-ați plecat? îl întrebă Mat cu asprime în glas. Ați dispărut și acum văd că ați ajuns în Cairhien înaintea noastră. Loial? Ogierul ridică din umeri și se uită la mulțime; urechile îi zvâcneau. Jumătate din oameni își întorseseră privirea spre nou-veniți. Unii chiar se apropiaseră de ei, încercând să tragă cu urechea.

Rand îl lăsă pe Perrin să îl ajute să se ridice.

— Cum ați găsit hanul? Se uită la Verin, care stătea în genunchi, cu palmele pe capul amușinarului. Ea?

— Într-un fel, zise Perrin. Străjile de la poartă ne-au întrebat cum ne cheamă, iar un bărbat care ieșea din casa de acolo a tresărit când a auzit numele lui Ingtar. I-a zis că nu îl știe, dar avea un zâmbet care mirosea a minciună de la o poștă.

— Cred că știu despre cine vorbești, spuse Rand. Așa zâmbește tot timpul.

— Verin i-a arătat inelul, adăugă Mat, și i-a șoptit ceva la ureche. Părea bolnav, obrajii îi erau supți, era aprins la față, dar tot izbuti să rânjească. I se vedeau pomeții. N-am auzit ce i-a spus, însă părea că or să-i iasă ochii din cap sau că o să-și înghită limba. Dintr-odată, nu știa ce să mai facă pentru noi. Ne-a zis că ne așteptați și ne-a spus și unde stați. S-a oferit chiar să vină cu noi până aici și a părut foarte ușurat când Verin i-a zis că nu trebuie. Pufni. Seniorul Rand din Casa al’Thor.

— E o poveste lungă, zise Rand. Unde sunt Uno și restul? O să avem nevoie de ei.

— În Talpă. Mat se încruntă la el, apoi spuse încet: Uno a zis că mai bine stă acolo decât între zidurile orașului. După câte se întâmplă aici, aș fi făcut bine să rămân și eu cu ei. Rand, de ce o să avem nevoie de Uno? Ai găsit cumva?…

Era clipa de care, își dădu seama Rand, se străduise să se ferească. Trase adânc aer în piept și se uită în ochii prietenului său.

— Mat, am avut pumnalul și l-am pierdut. Iscoadele Celui Întunecat au pus din nou mâna pe el. Îi auzea pe cei din Cairhien mirându-se, dar nu se sinchisea. N-aveau decât să joace Marele Joc; venise Ingtar și se terminase. Nu puteau, totuși, ajunge prea departe.

Ingtar tăcuse, însă acum făcu un pas înainte și îl apucă pe Rand de braț.

— L-ai avut? Și… – se uită în jur – celalalt lucru?

— L-au luat și pe ăla zise Rand cu glas scăzut. Ingtar se lovi cu pumnul în palmă și se îndepărtă; oamenii se dădură la o parte din calea lui din pricina mâniei zugrăvite pe chipul său.

Mat își roase buzele, apoi clatină din cap.

— Nici nu știam că a fost găsit, așa că nu e ca și cum l-aș fi pierdut din nou. E, pur și simplu, pierdut. Era limpede că vorbea despre pumnal, nu despre Cornul lui Vaiere. O să-l găsim din nou. Acum avem doi amușinari. Perrin e și el amușinar. După ce tu ai dispărut cu Hurin și cu Loial, el a mers după urmă până la Talpă. Credeam că ai fugit… știi ce vreau să spun. Dar pe unde ați mers? Tot nu pricep cum de ați ajuns înaintea noastră. Bărbatul de la poartă zicea că sunteți aici de câteva zile.

Rand îi aruncă o privire lui Perrin – E amușinar? – și văzu că și Perrin se uita la el. I se păru că Perrin murmura ceva. „Șterge-Umbra? Probabil că nu am auzit eu bine.” Ochii galbeni ai lui Perrin îl ținură o vreme țintuit; păreau să se ascundă în ei secrete despre el însuși. Zicându-și că e totul o închipuire – „Nu sunt nebun. Nu încă.” – își întoarse privirea.

Verin tocmai îl ajuta pe Hurin să se țină pe picioare.

— Mă simt grozav, zicea el. Puțin ostenit, dar… Nu mai continuă; părea că acum o vede pentru prima oară pe Verin, că de-abia acum își dă seama ce se petrecuse.

— Oboseala o să mai țină câteva ceasuri, îi spuse Verin. Trupul trebuie să lupte ca să se vindece repede.

Făcătoarea-n stele se ridică.

— Aes Sedai? întrebă ea încet.

Verin înclină capul, iar Făcătoarea-n stele îi făcu o plecăciune adâncă.

Deși spuse aproape în șoaptă, cuvintele „Aes Sedai” străbătură mulțimea, iscând respect, teamă sau chiar indignare. Acum toată lumea se uita la ei – nici măcar Cuale nu mai era preocupat de hanul lui care ardea – iar Rand își spuse că ar fi putut să fie mai cu băgare de seamă.

— V-ați luat deja camere? întreba el. Trebuie să vorbim și aici nu putem.

— Bună idee, răspunse Verin. Când am mai venit aici am stat la Marele Copac. O să mergem acolo.

Loial se duse după cai – acoperișul hanului se prăbușise, dar grajdurile erau neatinse – și curând după aceea porniră pe străzi, toți călare, mai puțin Loial, care zicea că se obișnuise din nou să meargă pe jos. Perrin ținea de căpăstru unul din caii de povară pe care îi aduseseră de la miazăzi.

— Hurin, spuse Rand, peste cât timp crezi că o să poți să le iei din nou urma? Poți merge după ea? Oamenii care te-au lovit și care au dat foc au lăsat o urmă, nu-i așa?

— Pot chiar și acum, Domnia Voastră. Și le simt mirosul pe stradă. Dar n-o să țină mult. Nu a fost nici un troloc și nu au omorât pe nimeni. Doar oameni, Domnia Voastră. Iscoade ale Celui Întunecat, probabil, dar nu știu precis. Peste cel mult o zi, mirosul o să dispară.

— Nu cred că știu să deschidă sipetul, Rand, zise Loial, altminteri nu ar fi luat decât Cornul. Le-ar fi fost mai ușor decât să ia sipetul cu totul.

Rand dădu din cap a încuviințare.

— Probabil că l-au pus într-o căruță sau pe un cal. De îndată ce trec de Talpă or să se întâlnească din nou cu trolocii. Atunci o să le poți lua urma, Hurin.

— Întocmai, Domnia Voastră.

— Atunci odihnește-te până te înzdrăvenești, îi spuse Rand. Amușinarul parcă își mai recăpătase puterile, însă stătea strâmb în șa și pe chip i se vedea oboseala. Nu cred să fie la mai mult de câteva ceasuri în fața noastră. Dacă mergem iute… Deodată văzu că toți ceilalți îl priveau iscoditor: Verin și Ingtar, Mat și Perrin. Își dădu seama ce făcuse și roși. Îmi pare rău, Ingtar. Cred că m-am obișnuit să fiu eu cel care conduce oamenii. Nu încerc să-ți iau locul.

Ingtar dădu încet din cap.

— Moiraine a făcut o alegere bună când l-a pus pe Seniorul Agelmar să te numească înlocuitorul meu. Poate că ar fi fost mai bine ca Suprema Înscăunată să îți dea ție sarcina asta. Ingtar râse scurt. Cel puțin, tu ai izbutit să atingi Cornul.

După care merseră mai departe în tăcere.

Marele Copac era parcă fratele geamăn al Apărătorului Zidului Dragonului – o casă înaltă și pătrățoasă, din piatră, cu o sală mare cu tăblii de lemn închis la culoare și cu un ceas mare de argint deasupra căminului. Hangița ar fi putut fi sora lui Cuale. Jupâneasa Tiedra era și ea plinuță și la fel de mieroasă – și avea aceeași privire iscoditoare, același fel de a vâna ceea ce se ascundea în spatele cuvintelor pe care le rosteai. Dar Tiedra o cunoștea pe Verin, iar zâmbetul cu care o întâmpină era cald; nu pomeni de Aes Sedai, însă Rand era convins că știa.

Tiedra și un roi de slujitori se îngrijiră de cai și îi duseră în odăile lor. Camera lui Rand era la fel de frumoasă ca aceea care arsese, dar lui îi păsa mai mult de cada mare de alamă pe care doi bărbați se căzniră să o bage înăuntru și de gălețile cu apă fierbinte pe care ajutoarele bucătăresei le aduceau din bucătărie. Aruncă o privire în oglinda de deasupra policioarei cu cele trebuincioase pentru spălat și văzu că era plin de negreală pe față, de parcă s-ar fi frecat cu cărbune, iar lâna roșie a hainei era murdară de funingine.

Se dezbrăcă și intră în cadă; chibzui pe îndelete cât timp se spălă. Verin era acolo. Una dintre cele trei femei Aes Sedai despre care putea fi sigur că nu o să încerce singură să îl domolească și nici nu o să-l dea pe mâna celor care ar face-o. Cel puțin așa părea. Una dintre cele trei femei care voiau să îl facă să creadă că era Dragonul Renăscut, să se folosească de el ca de un Dragon fals. „Prin ea mă urmăresc ochii lui Moiraine, prin ea se simte mâna lui Moiraine, care încearcă să tragă sforile. Dar am retezat sforile.”

Desagii fuseseră și ei aduși sus, laolaltă cu o boccea în care erau haine curate. Se înfășură într-un ștergar și deschise bocceaua – și oftă. Uitase că celelalte două haine erau amândouă la fel de elegante ca și cea pe care o aruncase pe spătarul unui scaun ca să o curețe slujnica. Alese haina neagră, pe potriva stării lui sufletești. Gulerul înalt era împodobit cu bâtlani argintii, iar pe mâneci se rostogoleau cascade argintii, cu apa spumegând și lovindu-se de stâncile zimțate.

Când își trecu lucrurile dintr-o haină în cealaltă, dădu peste pergamente. Le vârî în buzunar și se apucă să cerceteze răvașele de la Selene. Se întrebă cum de putuse fi atât de nerod. Ea era o fată tânără și frumoasă, dintr-o Casă nobiliară. El era un păstor de care încercau să se folosească femeile Aes Sedai, un bărbat care, dacă nu murea înainte, era sortit să-și piardă mințile. Cu toate acestea, se simțea ispitit de ea doar uitându-se la scrisul ei, aproape că îi simțea mirosul.

— Sunt păstor, le spuse el răvașelor, nu un bărbat de seamă și, dacă m-aș putea însura cu cineva, m-aș însura cu Egwene; numai că ea vrea să fie Aes Sedai și apoi cum pot eu să mă însor cu o femeie, să iubesc o femeie, când o să înnebunesc și, probabil, că o s-o ucid?

Aceste vorbe nu știrbeau cu nimic amintirea frumuseții lui Selene sau felul în care îl făcea să se înfierbânte doar uitându-se la el. Mai că i se părea că e în odaie cu el, că îi simțea parfumul; aruncă chiar o privire în jur și râse când văzu că e singur.

— Parcă sunt deja nebun, mormăi el.

Se duse la lampa de lângă pat, o aprinse și dădu foc răvașelor. Afară, vântul se înteți, furișându-se printre obloane și ațâțând flacăra ca să mistuie pergamentele. Rand se grăbi să le arunce în vatra rece înainte ca flacăra să îi ajungă la degete. Așteptă până când dispăru și ultima fărâmă înnegrită, după care își puse sabia la cingătoare și ieși din odaie.

Verin luase o sală numai pentru ei, în care polițele așezate de-a lungul pereților întunecați aveau și mai mult argint decât cele din sala mare. Mat jongla cu trei ouă fierte și încerca să pară nepăsător. Ingtar se uita țintă la căminul fără foc, încruntat. Loial, care mai avea prin buzunare câteva cărți din Fal Dara, citea lângă o lampă.

Perrin stătea tolănit la masă și își cerceta mâinile împreunate. Pentru nasul lui, camera mirosea a ceară de albine, cea folosită la lustruirea tăbliilor de lemn. „El era, își spuse. Rand este Șterge-Umbra. Lumină, ce se întâmplă cu noi?” Își strânse mâinile în pumn – doi pumni mari și pătrățoși. „Mâinile astea erau făcute pentru un ciocan de fierar, nu pentru o secure.”

Ridică privirea când intră Rand. Lui Perrin i se păru că arăta hotărât, ca și cum își pusese ceva în cap. Femeia Aes Sedai îi făcu semn să se așeze într-un fotoliu cu spătar înalt, chiar în fața ei.

— Ce face Hurin? o întrebă Rand, dând sabia într-o parte, ca să poată sta jos. Se odihnește?

— A stăruit să iasă, răspunse Ingtar. I-am zis să meargă după urmă doar până în locul unde simte miros de troloci. Iar mâine putem merge mai departe. Sau vrei cumva să plecăm de astă-seară?

— Ingtar, zise Rand stânjenit, chiar nu încercam să preiau eu comanda. A vorbit gura fără mine, atâta tot. Totuși nu era atât de stingherit cum ar fi fost altă dată, își spuse Perrin. „Șterge-Umbra. Ne schimbăm toți.” Ingtar nu răspunse, ci rămase cu ochii ațintiți la cămin.

— Sunt câteva lucruri care mă preocupă foarte mult, zise Verin cu glas scăzut. În primul rând, cum de ați dispărut fără urmă din tabăra lui Ingtar. Apoi, cum de ați ajuns în Cairhien cu o săptămână înaintea noastră. Conțopistul ne-a zis foarte limpede de când sunteți aici. Ar fi trebuit să zburați.

Unul din ouăle lui Mat se lovi de podea și se sparse. Nici nu se uită la el. Se zgâia la Rand; Ingtar se întorsese și el. Loial se prefăcea că citește, dar și el părea tulburat și ciulise urechile.

Perrin își dădu seama că și el se holba la Rand.

— Ei, nu a zburat, spuse el. Nu văd să aibă aripi. Poate că are alte lucruri de povestit. Verin își îndreptă o clipă atenția spre el. Perrin izbuti să se uite în ochii ei, însă fu primul care întoarse privirea. „Aes Sedai. Lumină, de ce am fost atât de proști încât să ascultam de o Aes Sedai?” Rand se uită la ea cu recunoștință, iar Perrin rânji. Nu mai era vechiul Rand – părea să fi ajuns pe măsura hainei; acum îi stătea bine – dar era tot băiatul cu care crescuse. „Șterge-Umbra. Un bărbat pe care până și lupii îl respecta. Un bărbat care poate conduce Puterea.”

— Nu mă supăr, zise Rand, și istorisi simplu prin ce trecuseră.

Perrin rămase cu gura căscată de uimire. Pietre de Trecere. Alte lumi, unde pământul părea că se mișcă. Hurin care căuta urma locului unde Iscoadele aveau să fie. Și o femeie frumoasă la ananghie, precum acelea din poveștile Menestrelilor. Mat fluieră încet, a mirare.

— Și v-a adus înapoi? Cu o Piatră din asta?

Rand se codi puțin.

— Așa trebuie că a fost, răspunse el. Așa se face că am ajuns înaintea voastră. Când a venit Fain, Loial a reușit să ia înapoi noaptea Cornul lui Vaiere și am venit la Cairhien pentru că nu credeam că vom fi în stare să îi înfruntăm și știam că Ingtar va merge spre miazăzi după ei și va ajunge în cele din urmă la Cairhien.

„Șterge-Umbra.” Rand se uită la el, mijind ochii, iar Perrin își dădu seama că rostise numele cu voce tare. Totuși, nu atât de tare cât să audă și ceilalți. Nimeni altcineva nu privi înspre el. Se trezi că vrea să îi povestească lui Rand despre lupi. „Eu știu despre tine. Cinstit e să îmi cunoști și tu taina.” Dar era Verin acolo și nu putea spune nimic de față cu ea.

— Interesant, zise femeia Aes Sedai, îngândurată. Mi-aș dori foarte mult să o întâlnesc și eu pe fata asta. Dacă, într-adevăr, poate folosi o Piatră de trecere… Nici măcar numele nu e foarte cunoscut. Se scutură. Ei, asta rămâne pe altă dată. O fată înaltă n-ar trebui sa fie prea greu de găsit în Cairhien. Aaa, uite mâncarea.

Perrin simți miros de miel chiar înainte ca jupâneasa Tiedra să intre în sală, în fruntea unui șir de fetișcane care purtau tăvi cu mâncare. Îi lăsa gura apă mai mult după carne decât după mazăre și dovleac, morcovi și varză și chiflele fierbinți și răscoapte. Legumele i se păreau gustoase, însă, în vremea din urmă, visa câteodată la carne roșie. De obicei, nici măcar gătită. Era tulburător să se trezească gândindu-se că feliile rozii de miel pe care le tăia hangița erau prea făcute. Își puse din toate. Și două porții de miel.

Mâncară în tăcere; toată lumea era adâncită în gânduri. Lui Perrin îi era greu să se uite la Mat. Mat avea aceeași poftă sănătoasă de mâncare ca întotdeauna, în pofida obrajilor aprinși, iar felul în care se îndopa te făcea să crezi că era ultima lui masă înainte de moarte. Perrin își ținea ochii în farfurie și îi părea rău că plecaseră din Emond’s Field. După ce slujnicele strânseră masa și plecară, Verin stărui să rămână împreună până la întoarcerea lui Hurin.

— Veștile pe care o să le aducă s-ar putea să însemne că trebuie să plecam numaidecât

Mat începu din nou să jongleze, iar Loial deschise iar cartea. Rand o întrebă pe hangiță dacă avea și alte cărți; îi aduse Călătoriile lui Jain Neopritul. Și lui Perrin îi plăcea cartea asta, ce povestea despre aventuri printre Oamenii Mării și călătorii spre ținuturile de dincolo de Pustiul Aiel, acolo de unde venea mătasea. Însă acum nu avea chef să citească, așa că începu să joace pietre cu Ingtar. Seniorul din Shienar juca cu mult avânt și multă îndrăzneală. Perrin jucase întotdeauna cu încăpățânare, fără tragere de inimă când trebuia să cedeze, însă acum muta pietrele cu tot atâta nesăbuință ca și Ingtar. Cele mai multe partide se terminară la egalitate, dar izbuti să câștige tot atâtea cât Ingtar. La căderea serii, Ingtar se uita la el cu respect; tocmai atunci se întoarse și amușinarul.

Rânjetul de pe fața lui Hurin era deopotrivă triumfător și nedumerit.

— I-am găsit, Senior Ingtar. Senior Rand. Am mers până la bârlogul lor.

— Bârlog? spuse Ingtar tăios. Vrei să zici că se ascund pe undeva prin apropiere?

— Așa este, Senior Ingtar. Am mers până acolo pe urma celor care au luat Cornul și peste tot era miros de troloci, deși se fereau, ca și cum nu cutezau să fie văzuți, chiar dacă erau în ascunzătoare. Și nu e de mirare. Amușinarul trase adânc aer în piept. Sunt în conacul cel mare pe care tocmai l-a zidit Seniorul Barthanes.

— Seniorul Barthanes! strigă Ingtar. Dar este… este… este…

— Sunt Iscoade și printre nobili, nu numai printre oamenii obișnuiți, zise Verin blând. Cei puternici își vând sufletul Umbrei, la fel de des ca și cei nevolnici. Ingtar se încruntă, ca și cum nu voia să se gândească la asta.

— Sunt străji, continuă Hurin. N-o să putem intra cu douăzeci de oameni acolo, dacă vrem să mai și ieșim. Cu o sută, poate, dar cel mai bine ar fi doi. Așa mă gândesc eu, Seniore.

— Dar Regele? întrebă Mat. Dacă acest Barthenes este Iscoada a Celui Întunecat, Regele o să ne ajute.

— Nu mă îndoiesc, spuse Verin sec, că Galldrian Riatin o să profite și o să pornească împotriva lui Barthanes Damodred, ba chiar o să fie bucuros că are un asemenea prilej. Însă nu mă îndoiesc nici că, odată ce va pune mâna pe Cornul lui Vaiere, Galldrian nu o să se mai dezlipească de el. O să-l scoată în zilele de sărbătoare ca să le arate și să le spună oamenilor ce măreț este Cairhienul și nimeni, niciodată, nu o să-l mai vadă altundeva.

Perrin clipi mirat.

— Dar Cornul lui Vaiere trebuie să fie acolo unde se va desfășura Ultima Bătălie. Nu poate să-l păstreze el.

— Eu nu știu prea multe despre Cairhien, îi zise Ingtar, dar am auzit destule despre Galldrian. O să ne ospăteze și o să ne mulțumească pentru slava pe care am adus-o Cairhienului. O să ne umple buzunarele cu aur și o să ne copleșească cu onoruri. Iar dacă o să încercăm să plecăm cu Cornul, o să ne taie capetele fără să stea o clipă pe gânduri.

Perrin își trecu o mână prin păr. Cu cât afla mai multe despre regi, cu atât i se păreau mai nesuferiți.

— Și pumnalul? întrebă Mat cu neîncredere. N-o să vrea și pumnalul, nu-i așa? Ingtar îi aruncă o privire mânioasă, iar Mat se fâstâci. Știu cât de însemnat e Cornul, dar eu n-o să iau parte la Ultima Bătălie. Pumnalul ăla…

Verin își puse mâinile pe brațele scaunului.

— N-o să rămână nici el la Galldrian. Trebuie să ne gândim cum să pătrundem în conacul lui Barthanes. Dacă găsim Cornul, s-ar putea să găsim și o cale de a-l lua înapoi. Da, Mat, și pumnalul. Odată ce se va ști că e o Aes Sedai în oraș – ei, de obicei mă feresc de lucruri din astea, dar, dacă scap o vorbă către Tiedra că aș vrea să văd noul conac al lui Barthanes, probabil că o să primesc o invitație într-o zi sau două. N-o să fie prea anevoie să iau cu mine și pe câțiva dintre voi. Ce s-a întâmplat, Hurin?

Amușinarul se legăna nerăbdător pe călcâie din clipa în care pomenise de invitație.

— Seniorul Rand are deja o invitație. De la Seniorul Barthanes. Perrin se zgâi la Rand; nu era singurul.

Rand scoase cele două pergamente sigilate din buzunar și i le dădu femeii Aes Sedai, fără să spună nimic.

Ingtar veni să uite la peceți peste umărul ei.

— Barthanes și… Și Galldrian! Rand, cum de ai primit așa ceva? Ce-ai făcut pe aici?

— Nimic, răspunse Rand. N-am făcut nimic. Pur și simplu, mi le-au trimis. Ingtar răsuflă adânc. Mat rămăsese cu gura căscată. Da, pur și simplu mi le-au trimis, zise Rand încetișor. Avea o semeție în el, pe care Perrin nu-și amintea s-o fi avut înainte; Rand se uita la femeia Aes Sedai și la Seniorul din Shienar ca și cum era egalul lor.

Perrin clătină din cap. „Ești pe măsura hainei. Cu toții ne schimbam.”

— Seniorul Rand le-a ars pe toate celelalte, zise Hurin. Veneau în fiecare zi și în fiecare zi le ardea. Până la astea, firește. În fiecare zi de la o Casă și mai importantă. Amușinarul părea mândru de asta.

— Roata Timpului ne țese pe toți în Pânză după cum îi e voia, spuse Verin, uitându-se la pergamente și câteodată are grijă să primim lucrul de care avem nevoie înainte chiar să știm că avem nevoie de el.

Mototoli nepăsătoare invitația Regelui și o aruncă în vatră, unde rămase, albă, pe buștenii reci. Rupse cealaltă pecete cu degetul și citi.

— Da. Da, e foarte bine.

— Cum aș putea eu să merg acolo? o întrebă Rand. Or să-și dea seama că nu sunt Senior. Sunt păstor, fermier. Ingtar nu părea să-l creadă. Da, Ingtar. Ți-am spus că așa e. Ingtar ridică din umeri; tot nu părea convins. Hurin se uita la Rand cu neîncredere fățișă în ceea ce spunea.

„Arde-m-ar, își zise Perrin, dacă nu l-aș cunoaște, nici eu n-aș crede.” Mat îl privea pe Rand cu capul aplecat într-o parte, încruntându-se, de parcă se uita la ceva ce nu mai văzuse niciodată. , Acum își dă și el seama.”

— Poți să faci asta, Rand, zise Perrin. Poți.

— Ar fi mai bine, spuse Verin, dacă nu ai zice tuturor că nu ești Senior. Oamenii văd ceea ce se așteaptă să vadă. In afară de asta, uită-te drept în ochii lor și vorbește hotărât. Așa cum ai vorbit cu mine, adăugă ea sec, iar Rand se înroși, dar nu coborî privirea. Nu contează ce spui. Dacă spui un lucru nelalocul lui, or să-l pună pe seama faptului că ești străin. Mai bine adu-ți aminte de cum te-ai purtat când te-ai întâlnit cu Suprema înscăunată. Dacă o să fii la fel de sfidător, oamenii or să creadă că ești Senior, chiar de ai fi îmbrăcat în zdrențe. Mat chicoti.

Rand ridică brațele.

— Bine, bine. O să merg. Însă tot cred că or să se prindă la cinci minute după ce deschid gura. Când?

— Barthanes te-a poftit în cinci zile diferite, iar una dintre ele este mâine.

— Mâine! răbufni Ingtar. Până mâine seara Cornul poate să ajungă la o sută de mile în josul râului sau…

Verin îl întrerupse.

— Uno și soldații dumitale pot păzi conacul. Dacă încearcă să duca Cornul undeva, n-o să ne fie greu să-i urmărim și poate chiar o să-l luam mai ușor decât din conacul lui Barthanes.

— Poate, încuviință Ingtar în silă. Numai că nu-mi place să aștept, acum că Cornul e atât de aproape. Trebuie să pun mâna pe el. Trebuie! Trebuie!

Hurin se uită țintă la el.

— Dar, Senior Ingtar, nu asta e cea mai bună cale. Ce e să se întâmple se va întâmpla, ce e menit să fie va fi… Căutătura furioasă a lui Ingtar îl făcu să se oprească, deși mormăi în barbă: Nu asta e calea, să vorbești de „trebuie”. Ingtar se întoarse spre Verin.

— Verin Sedai, cei din Cairhien sunt foarte ceremonioși. Dacă Rand nu trimite un răspuns la invitație, Barthanes s-ar putea simți atât de jignit încât să nu ne lase să intrăm, chiar dacă avem pergamentul. În schimb, dacă Rand trimite un răspuns… ei bine, Fain cel puțin știe cine e. Ar putea să îi spună și să ne atragă într-o capcană.

— O să-i luam prin surprindere. Zâmbetul ei fugar nu fu deloc cald. Însă eu cred că Barthanes va vrea oricum să-l vadă pe Rand. Iscoadă sau nu, mă îndoiesc că nu mai uneltește împotriva tronului. Rand, zice că te preocupă unul din planurile Regelui, dar nu spune care. Despre ce e vorba?

— Nu știu, răspunse Rand încet. N-am făcut nimic de când am venit. Stai puțin. Poate că e vorba de statuie. Am trecut printr-un sat în care oamenii săpau ca să scoată din pământ o statuie uriașă. Din Vârsta Legendelor, ziceau ei. Regele vrea să o aducă la Cairhien, deși nu mă dumiresc cum o să poată deplasa ceva atât de mare. Dar n-am făcut decât să întreb ce este.

— Noi am trecut pe lângă ea ziua și nu ne-am oprit să punem întrebări. Verin lăsă invitația să îi cadă în poală. Nu e prea înțelept din partea lui Galldrian să o dezgroape. Nu că ar fi vreo primejdie, însă nu e niciodată înțelept ca aceia care nu știu ce fac să umble cu lucruri din Vârsta Legendelor.

— Ce este? întrebă Rand.

— Un sa’angreal. Rostise acest cuvânt de parcă era ceva fără mare însemnătate, dar Perrin avu dintr-odată impresia că cei doi purtau acum o discuție tainică, spunând lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai auzea. E parte dintr-o pereche, cei mai mari doi sa’angreali care au fost făcuți vreodată și de care știm. O pereche curioasă, de altfel. Unul, care este încă îngropat pe Insula Tremalking, nu poate fi folosit decât de o femeie. Acesta nu poate fi folosit decât de un bărbat. Au fost făuriți în vremea Războiului Puterilor și erau meniți să fie arme; dacă e ceva din Vârsta aceea sau din Frângerea Lumii pentru care ar trebui să fim recunoscători, este faptul că au luat sfârșit înainte ca acești sa’angreali să fie folosiți. Împreună ar putea Frânge din nou Lumea și nimici poate mai mult decât prima Frângere.

Perrin își încleștă mâinile. Se ferea să se uite drept la Rand, însă vedea cu coada ochiului cum i se albesc buzele. Își spuse că lui Rand îi e frică; nu era deloc de mirare.

Ingtar părea zguduit.

— Chestia aia ar trebui îngropată la loc, cât mai adânc, și acoperită cu pământ și cu pietre. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi găsit-o Logain? Sau vreun ticălos de bărbat care poate conduce Puterea; ce să mai vorbim de cel care se dă drept Dragonul Renăscut. Verin Sedai, trebuie să îi dai de știre lui Galldrian de ce e pe cale să facă.

— Ce? Ah, nu cred să fie nevoie. Cei doi sa’angreali trebuie să fie folosiți în același timp ca să poată aduna destul din Puterea Supremă cât să Frângă Lumea – așa era în Vârsta Legendelor, bărbatul și femeia împreună aveau de zece ori mai multă forță decât atunci când erau singuri – și ce femeie Aes Sedai ar ajuta astăzi un bărbat să conducă Puterea? Până și un sa’angreal este îndeajuns de puternic, însă cred că puține sunt femeile care ar supraviețui Puterii care s-ar revărsa din cel de pe Tremalking. Suprema Înscăunată, de bună seamă. Moiraine și Elaida. Poate încă una sau două. Și trei care încă învață. Cât despre Logain, ar fi trebuit să își folosească toată vlaga doar ca să nu fie preschimbat în cenușă și nu ar mai fi putut face și altceva. Nu, Ingtar, nu cred că trebuie să-ți faci griji. Cel puțin, nu înainte să apară Dragonul Renăscut și chiar și atunci o să avem destule altele pe cap. Hai mai bine să ne gândim ce-o să facem după ce intram în conacul lui Barthanes.

Vorbea cu Rand. Perrin își dăduse seama și, judecând după neliniștea din privirea lui Mat, și el băgase de seamă. Până și Loial se foia pe scaun. „Oh, Lumină, Rand, își spuse Perrin. Lumină, n-o lăsa să se folosească de tine.”

Rand apăsa atât de tare cu mâinile pe masă încât i se albiseră articulațiile, însă glasul nu îi tremura. Nu-și luase o clipă ochii de la Aes Sedai.

— Mai întâi trebuie să luam Cornul și pumnalul. După care gata, Verin. Gata.

Uitându-se la zâmbetul lui Verin, slab și misterios, Perrin simți fiori pe șira spinării. Din câte își dădea el seama, Rand nu știa nici jumătate din ceea ce credea că știe. Nici jumătate.