În căutarea Cornului

20 Saidin

Rand îi puse să meargă toată noaptea, îngăduindu-le să se oprească doar puțin în zori, ca să se poată odihni caii. Ca să se poată odihni Loial. Cum sipetul din aur și argint în care se afla Cornul lui Vaiere îi ocupa toată șaua, Ogierul mergea pe jos în fața calului lui uriaș, fără să se plângă, fără să-și încetinească pașii. La un moment dat în timpul nopții trecuseră hotarul Cairhienului.

— Vreau să-l mai văd o dată, spuse Selene când se opriră. Descălecă și se îndreptă cu pași mari spre calul lui Loial. Umbrele lor subțiri se alungeau spre apus; soarele se ițea deasupra orizontului. Dă-l jos, alantin. Loial începu să desfacă legăturile. Cornul lui Vaiere.

— Nu, se împotrivi Rand, descălecând de pe Roșcat. Loial, nu. Ogierul se uită la Rand, apoi la Selene; urechile-i mișcau a neîncredere, dar își trase mâna înapoi.

— Vreau să văd Cornul, zise Selene pe un ton poruncitor. Rand era convins că nu era mai mare decât el, însă în clipa aceea părea la fel de bătrână și de neînduplecată ca munții și mai mândră decât Regina Morgase însăși.

— Cred că ar trebui să ținem pumnalul dosit, răspunse Rand. S-ar putea să fie la fel de primejdios până și să ne uităm la el. Să-l lăsam acolo până când pot să i-l dau lui Mat. El… el îl va duce apoi femeilor Aes Sedai. „Și ce vor cere oare în schimbul Tămăduirii? Dar nu are de ales.” Se simțea puțin vinovat că se bucura că el, cel puțin, terminase cu femeile Aes Sedai. „Am terminat cu ele. Într-un fel sau altul.”

— Pumnalul. Nu-ți pasă decât de pumnal. Ți-am zis să scapi de el. Cornul lui Vaiere, Rand.

— Nu.

Veni spre el, cu o legănare în mers care îl făcu să se simtă de parcă i-ar fi rămas ceva în gât.

— Nu vreau decât să îl văd la lumina zilei. Nici n-o să-l ating. O să-l ții tu. O să-mi aduc mereu aminte de tine cum țineai Cornul lui Vaiere în mână. Îi prinse mâinile între ale ei; atingerea îl înfioră și simți cum i se usucă gura.

O să-și aducă aminte… După ce va pleca… Ar putea să închidă pumnalul la loc de îndată ce scotea Cornul din sipet. Ar fi minunat să țină Cornul în mâna și să se uite la el la lumină.

Și-ar fi dorit să știe mai multe despre Profețiile Dragonului. Singura dată când straja unui neguțător povestise câte ceva despre ele, în Emond’s Field, Nynaeve rupsese o mătură de umerii bărbatului. În puținul pe care îl auzise nu era pomenit și Cornul lui Vaiere.

„Femeile Aes Sedai care încearcă să mă pună să fac ce vor ele.” Selene se uita încă țintă în ochii lui, iar chipul îi era atât de tânăr și de frumos, încât îi venea să o sărute, în pofida gândurilor care îi treceau prin cap. Nu mai văzuse niciodată o Aes Sedai purtându-se așa, și ea părea tânără, nu fără vârstă. „O fată de un leat cu mine n-ar putea fi Aes Sedai. Însă…”

— Selene, zise el cu blândețe, ești cu adevărat Aes Sedai?

— Aes Sedai, zise Selene, aproape pufnind și ridicând mâinile. Aes Sedai! Tot timpul îmi arunci asta în față! Trase adânc aer în piept și își netezi rochia, ca și cum voia să se adune. Sunt ceea ce sunt. Nu sunt Aes Sedai! După care se cufundă într-o răceală tăcută, ce făcea până și soarele dimineții sa pară neprietenos.

Loial și Hurin fura cât se poate de cuviincioși, încercând să facă conversație și ascunzându-și stinghereala când Selene îngheța cu privirea. Merseră mai departe. Până seara, când făcură tabăra lângă un pârâiaș de munte din care aveau să ia pește pentru cină, Selene își recăpătă întru câtva voia bună și începu să palavragească cu Ogierul despre cărți și să vorbească frumos cu Hurin.

Totuși, lui Rand abia dacă îi adresa vreun cuvânt, mărginindu-se să răspundă la ceea ce zicea el; așa făcu și în seara aceea, și în ziua următoare, pe când înaintau printre munții ce se înălțau de-o parte și de alta, din ce în ce mai sus, ca niște ziduri înalte, cenușii și crenelate. Dar de fiecare dată când Rand se uita la ea, îl privea și zâmbea. Câteodată era un zâmbet care îl făcea și pe el să zâmbească, alteori unul care îl făcea să își dreagă glasul și să roșească din pricina propriilor lui gânduri, iar altă dată acel zâmbet misterios, plin de subînțelesuri, pe care îl avea uneori Egwene. Era un fel de zâmbet care îl sâcâia – dar măcar zâmbea.

„Nu e cu putință să fie Aes Sedai.”

Drumul începu să o ia la vale și, aproape de asfințit, Pumnalul Ucigașului-de-Neam se preschimbă în cele din urmă în dealuri, vălurite, rotunde, cu arbuști în loc de copaci, cu desișuri în loc de păduri. Era o simplă cărare bătătorită, folosită probabil, din când în când, de câteva căruțe rătăcite. Unele dealuri fuseseră tăiate în trepte, ca să se facă ogoare, ogoare pline de grâne, dar pustii la acea oră a zilei. Nici una dintre fermele răzlețe nu era destul de aproape, așa că Rand nu desluși decât că erau toate făcute din piatră.

Când văzu satul din față, câteva ferestre erau deja luminate: începea să se lase întunericul.

— Astă-seară o să dormim în paturi adevărate, spuse el.

— O să-mi facă mare plăcere, Senior Rand. Hurin râse. Loial dădu și el din cap.

— Un han de sat, zise Selene disprețuitor. Murdar, de bună seamă și plin de bărbați nespălați care beau bere. De ce nu putem dormi iar sub cerul liber? Am descoperit că-mi place.

— Nu cred că ți-ar plăcea dacă Fain ne-ar prinde din urmă în timp ce dormim, el și trolocii lui, răspunse Rand. Mă urmărește, Selene. Vrea și Cornul, firește, dar mai ales vrea să mă prindă pe mine. De ce crezi că am stăruit să stea mereu cineva de strajă în nopțile trecute?

— Dacă Fain ne prinde din urmă, o să-l înfrunți. Vocea îi era plină de încredere. Și apoi, s-ar putea ca în sat să fie Iscoade.

— Dar chiar dacă ar ști cine suntem, nu pot face prea multe cu toți sătenii în jur. Doar dacă nu crezi ca toți oamenii din sat sunt Iscoade ale Celui Întunecat.

— Și dacă află că ai la tine Cornul? Chiar dacă tu nu te gândești la glorie, până și fermierii visează să ajungă bărbați de seamă.

— Are dreptate, Rand, spuse Loial. Mă tem că până și fermierii ar vrea să pună mâna pe el.

— Desfă pătura Loial și pune-o peste sipet. Acoperă-l. Loial făcu întocmai, iar Rand dădu din cap, mulțumit. Era limpede că sub pătura vărgată a Ogierului era o cutie sau un cufăr, dar nimic nu dădea de bănuit că ar fi mai mult decât un cufăr de călătorie. Cufărul de haine al Domniței, spuse Rand, rânjind și făcând o plecăciune.

Selene îi primi vorbele în tăcere și cu o privire în care nu se citea nimic. Câteva clipe mai târziu, porniră din nou.

Aproape imediat, undeva în stânga lui Rand, o scânteiere a soarelui care apunea lumină ceva de pe jos. Ceva mare. Ceva foarte mare, judecând după strălucire. Curios, întoarse calul înspre acolo.

— Seniore, zise Hurin. Satul?

— Vreau să văd asta mai întâi, răspunse Rand. „E mai strălucitor decât soarele pe apă. Ce-ar putea fi?”

Avea ochii ațintiți asupra luminii care se vedea în față și fu mirat când Roșcatul se opri. Fu cât pe-aci să-l mâne mai departe, dar își dădu seama că se aflau pe marginea unei prăpăstii de lut, o scobitură uriașă în pământ. Săpaseră în deal până la vreo sută de pași adâncime. Dispăruse probabil mai mult de un deal și poate și niște ogoare, căci, pe lățime, gaura era de zece ori mai mare. De partea cealaltă părea să fie un soi de rampă. Pe fundul scobiturii erau vreo doisprezece oameni, care făceau focul; acolo jos era deja întuneric. Din loc în loc mai sclipea câte o armură, iar la brâu le atârnau săbii. Rand abia dacă se uită la ei.

Din lut se înălța o mână gigantică de piatră în care era o sferă de cristal, ce strălucea în lumina ultimelor raze de soare. Rand rămase cu gura căscată văzând cât e de mare; o minge netedă – era convins că nu avea nici cea mai mică zgârietură – de vreo douăzeci de picioare diametru.

Puțin mai încolo, fusese dezgolit un chip de piatră, pe măsura mâinii. Chipul unui bărbat cu barbă, care țâșnea din pământ cu maiestatea vârstei înaintate; în trăsăturile lui păreau să se citească înțelepciunea și cunoașterea.

Hăul se formă singur; într-o clipă era întreg, iar saidinul sclipea, chemându-l. Era atât de concentrat asupra chipului și mâinii, încât nici nu băgă de seamă ce se petrecuse. Auzise odată un căpitan de corabie vorbind despre o mână enormă care ținea o sferă imensă de cristal; Bayle Domon spunea că ar ieși dintr-un deal de pe Insula Tremalking.

— E primejdios, zise Selene. Haide, Rand.

— Cred că pot găsi o cale să cobor, răspunse Rand, absent. Saidinul îi cânta. Mingea uriașa lucea alb în lumina soarelui la apus. I se părea că, în străfundurile cristalului, lumina se învârtejea și dansa pe cântecul saidinului. Se întrebă de ce oamenii de jos nu își dădeau seama de asta.

Selene se apropie și îl apucă de mână.

— Te rog, Rand, trebuie să vii.

Rand se uită la ea, nedumerit, apoi își plimbă mâna pe brațul ei, până la față. Selene părea cu adevărat îngrijorată, poate îi era chiar frică. Dacă malul nu cedează sub greutatea cailor și nu ne frângem gâtul, oricum oamenii aceia de jos stau de pază, ori asta înseamnă că cel care i-a pus de strajă nu vrea să pătrundă acolo orice trecător. La ce bun să te ferești de Fain, dacă vei fi prins de gărzile unui Senior? Vino.

Deodată – un gând îndepărtat – își dădu seama că era împresurat de hău. Saidinul cânta, iar sfera zvâcnea – o simțea chiar și fără să o vadă – și îi trecu prin cap că, dacă avea să cânte și el cântecul pe care îl cânta saidinul, acel chip uriaș de piatră va deschide gura și va cânta odată cu el. Odată cu el și cu saidinul. Într-un glas.

— Te rog, Rand, spuse Selene. O să merg în sat cu voi. Și n-o să mai pomenesc niciodată de Corn. Vino!

Încercă să iasă din gol… Dar nu izbuti. Saidinul cânta ademenitor, iar lumina din sferă pulsa ca o inimă. Ca inima lui. Loial, Hurin și Selene se uitau țintă la el, dar nu păreau să vadă minunata strălucire care izvora din cristal. Încercă să alunge hăul. Era neclintit precum granitul; plutea într-un gol tare ca piatra. Cântecul saidinului, cântecul sferei – le simțea înfiorându-i oasele. Se îndârji; nu voia să se lase; căută în adâncurile lui… „Nu voi…”

— Rand. Nu știa a cui era vocea.

„…Căuta esența a ceea ce era…”

„…Nu voi…”

— Rand. Cântecul îl potopea, umplea golul.

„…Atinge piatra, fierbinte de la soarele nemilos, rece de la noaptea neîndurătoare…”

„…Nu…”

Lumina îl umplea, îl orbea.

— Până dispare răcoarea, murmură el, până dispare apa…

Puterea puse stăpânire pe el. Era una cu sfera.

— …În Umbră cu dinții dezveliți…

Puterea era a lui. Puterea era a lui.

— …Să scuipăm în ochiul lui Foc-n-Văz…

Puterea de a Frânge Lumea.

— …În Ziua Ultimă! Ultimele vorbe le spuse țipând, iar golul se risipi. Roșcatul sări în lături când îl auzi strigând; lutul se fărâmiță sub copitele armăsarului, alunecând în groapă. Murgul căzu în genunchi. Rand se aplecă în față, trase de hățuri, iar Roșcatul se ridică anevoie în picioare și se îndepărtă de marginea prăpastiei.

Văzu că toți se zgâiau la el. Selene, Loial, Hurin.

— Ce s-a întâmplat? „Golul…” Duse mâna la frunte. Nu izbutise să risipească golul, iar strălucirea saidinului devenise mai puternică și… Nu-și mai aducea aminte nimic altceva. Saidinul. Îi era frig. Am făcut… ceva? Se încruntă, încercând să-și amintească. Am spus ceva?

— Stăteai acolo țeapăn ca o statuie, zise Loial, mormăind ceva, fără să ne bagi în seamă. N-am priceput ce spuneai, însă la sfârșit ai strigat „Ultimă!” atât de tare de ai fi trezit și morții, iar Roșcatul aproape că a căzut în gol. Ești cumva bolnav? Pe zi ce trece te porți tot mai ciudat.

— Nu sunt bolnav, spuse Rand tăios, apoi își îmblânzi glasul. N-am nimic, Loial. Selene se uita la el temătoare.

Din groapă se auziră vocile oamenilor, vorbind nedeslușit.

— Seniore Rand, zise Hurin, cred că ne-au văzut. Dacă știu cum să urce pe partea asta, o sa ne trezim cu ei aici numaidecât.

— Da, grăi și Selene. Hai să plecăm.

Rand aruncă o privire la scobitura din pământ, apoi ridică repede ochii. Cristalul uriaș reflecta lumina soarelui ce apunea, dar nu voia să se uite la ea. Aproape că își amintea… ceva legat de sferă.

— Nu văd de ce i-am aștepta. N-am făcut nimic. Să mergem la un han. Îl întoarse pe Roșcat spre sat și curând lăsară groapa și străjile în urmă.

Ca multe alte sate, Tremonsien se întindea pe vârful unui deal, dar, cum văzuseră și la alte ferme pe lângă care trecuseră, dealul fusese tăiat în trepte, susținute de ziduri de piatră. Casele pătrate de piatră erau așezate pe bucăți de pământ precis fixate, cu grădini de aceeași mărime, de-a lungul câtorva ulițe drepte care se întretăiau în unghiuri și ele drepte. Ideea că ar fi fost nevoie și de niște ulițe șerpuitoare care să meargă de jur împrejurul dealului nu părea a fi fost pe placul celor de acolo.

Totuși, oamenii erau destul de deschiși și de prietenoși și se opreau ca să se salute, cu toate că se grăbeau să își termine treburile înainte de lăsarea întunericului. Erau scunzi – nici unul nu-i venea lui Rand mai sus de umăr și puțini dintre ei erau de înălțimea lui Hurin – cu ochi întunecați, cu pielea deschisă la culoare, cu fețe înguste și îmbrăcați în haine închise; doar câțiva purtau pe piept fâșii de pânză de diferite culori. Aerul mirosea a mâncare – cu mirodenii ciudate, după părerea lui Rand – deși câteva gospodine încă mai stăteau la taclale la ușă; ușile erau împărțite în două, așa încât partea de sus putea rămâne deschisă când cea de jos era închisă. Oamenii se uitară curioși la nou-veniți, fără dușmănie. Unii dintre ei îl priviră ceva mai îndelung pe Loial, un Ogier care mergea pe lângă un cal mare cât un armăsar Dhurran, dar asta fu tot.

Hanul din vârful dealului era și el din piatră, ca și toate celelalte case, iar numele era pictat pe o tăbliță care atârna deasupra ușilor late. La nouă inele. Rand descălecă, zâmbind, și îl legă pe Roșcat de unul din stâlpii din față. Cele nouă inele fusese una din poveștile lui preferate când era copil; pesemne că încă era preferata lui.

Selene încă părea tulburată când o ajută să se dea jos de pe cal.

— Te simți bine? o întrebă. Nu te-am speriat, nu? Roșcatul nu s-ar fi prăbușit niciodată cu mine în șa. Se întrebă ce se petrecuse cu adevărat.

— M-ai îngrozit, răspunse ea, cu glasul sugrumat, iar eu nu mă sperii ușor. Ai fi putut să te omori, să omori… Își netezi rochia. Pleacă cu mine. În seara asta. Acum. Ia Cornul lui Vaiere și voi rămâne lângă tine toată viața. Gândește-te la asta. Eu lângă tine, tu ținând în mână Cornul lui Vaiere. Și nu este decât începutul, îți făgăduiesc. Ce altceva ți-ai mai putea dori?

Rand clătină din cap.

— Nu pot, Selene. Cornul… Se uită în jur. Un bărbat aruncă o privire peste drum de la fereastră, apoi trase perdelele; se lăsa noaptea și pe uliță nu mai era nimeni în afară de Loial și de Hurin. Cornul nu e al meu. Ți-am mai spus. Selene îi întoarse spatele, ascunzându-se în mantia albă ca în dosul unui zid de cărămidă.