În căutarea Cornului

42 Falme

Nynaeve o împinse pe Elayne în aleea îngustă dintre prăvălia unui negustor de pânzeturi și atelierul unui olar, atunci când cele două femei, înlănțuite una de alta, trecură pe lângă ele, coborând strada pietruită către portul din Faime. Nu îndrăzneau să se apropie prea mult de cele două, cărora oamenii de pe stradă le făcură loc chiar mai repede decât unor soldați de-ai Seanchanilor, sau vreunui nobil cu palanchinul său cu perdelele lăsate, acum că se făcuse frig. Nici măcar pictorii de la colț de stradă nu le îmbiară cu vreun desen în cretă sau în vopseluri, cu toate că îi băteau la cap pe toți ceilalți. Nynaeve strânse din buze, în timp ce le urmărea din priviri pe sul’dam și damane care își croiau drum prin mulțime. Chiar și după mai multe săptămâni petrecute în oraș, vederea lor o îngrețoșa. Ba poate chiar că o îngrețoșa și mai tare, după ce le observase de atâtea ori. N-ar fi făcut în viața ei așa ceva, nici măcar lui Moiraine sau lui Liandrin.

„Ei, poate lui Liandrin”, recunoscu ea cu amărăciune. Câteodată, noaptea, în odaia mică și urât mirositoare pe care o închiriaseră, aflată deasupra unei prăvălii de pește, se gândea la ce i-ar plăcea să-i facă lui Liandrin, după ce punea mâna pe ea. Și lui Suroth – dar parcă mai mult lui Liandrin. De mai multe ori se trezise uimită de propria-i cruzime, chiar dacă era încântată de cât de multe soluții găsise.

Tot încercând să nu le scape din ochi pe cele două, zări un bărbat ciolănos, undeva în josul străzii, înainte ca mulțimea care se tot foia să-l înghită din nou. Un nas mare, fața îngustă… și cam atât izbutise să vadă. Bărbatul purta pe deasupra o robă de catifea arămie, somptuoasă, precum cele ale Seanchanilor – dar lui Nynaeve i se păruse că nu era de-al lor, cu toate că slujitorul care mergea în urma sa era – ba încă un slujitor de rang înalt, cu o tâmplă rasă. Localnicii nu împrumutaseră obiceiurile Seanchanilor, mai ales acesta. „Aducea cu Padan Fain, se gândi ea, nevenindu-i să creadă. Dar nu e cu putință. Nu aici.”

— Nynaeve, spuse încet Elayne, ce-ar fi să plecam? Omul ăla care vinde mere se tot uită la tejgheaua lui de parcă se gândește că acum câteva clipe avea mai multe și nu vreau să înceapă să se întrebe ce am în buzunare.

Amândouă erau îmbrăcate cu mantale lungi din piele de oaie întoarsă, brodate pe piept cu spirale de culoare roșu-aprins. Erau veșminte țărănești, dar nu săreau în ochi, căci în Faime sosiseră mulți oameni de pe la ferme și din sate. Printre atâția străini, izbutiseră să treacă neobservate. Nynaeve își despletise coada, iar inelul de aur cu șarpele care-și înghițea coada era ascuns sub rochie, alături de inelul masiv dăruit de Lan, pe șnurul de piele din jurul gâtului. Buzunarele adânci ale mantalei lui Elayne erau ciudat de umflate.

— Ai furat mere? șuieră încet Nynaeve, trăgând-o pe cealaltă după ea pe strada plină de lume. Elayne, nu e nevoie să furăm mâncare. Încă nu.

— Nu? Câți bani mai avem? Te-am auzit de multe ori în ultimele zile spunând că nu ți-e foame la ora mesei.

— Pai, chiar nu-mi e, se răsti Nynaeve, încercând să-și ia gândurile de la golul pe care-l simțea în stomac; totul costa mult mai mult decât se așteptase; îi auzise pe localnici plângându-se de prețurile care crescuseră mult de când veniseră Seanchanii. Dă-mi și mie unul.

Mărul pe care Elayne îl scoase din buzunar era mic și tare, dar mușcând din el îl găsi minunat de dulce. Își linse sucul de pe buze.

— Cum de-ai izbutit să…, începu ea, smucind-o pe Elayne și obligând-o să se oprească, pentru a-i putea vedea fața. Ai?… Ai?…

Nu voia să rostească cuvintele, cu atâția oameni în jur, dar cealaltă înțelese.

— Numai puțin de tot. Am făcut grămada aia de pepeni vechi și înmuiați să cadă, iar când el a început să-i pună la loc…, răspunse ea, fără măcar să aibă bunul-simț să roșească sau să se arate rușinată. Mușcând netulburată dintr-un măr, continuă: N-ai de ce să te încrunți așa la mine. Am fost atentă să nu fie nici o damane prin jur. Dacă aș fi ținută prizonieră, pufni ea disprețuitoare, nu mi-aș ajuta stăpânii să găsească alte femei pe care să le înrobească. Deși, după cum se poartă oamenii ăștia de pe aici, ai zice că sunt de-o viața slujitorii celor pe care ar trebui să-i urască.

Se uită în jur, iar pe chip i se oglindi disprețul. Era foarte ușor de observat pe unde trecea un Seanchan, chiar și un soldat de rând, și chiar de la depărtare, după unda de plecăciuni.

— Ar trebui să se opună. Ar trebui să lupte.

— Cum să lupți… cu așa ceva?

Trebuiră să se dea de-o parte, laolaltă cu toata lumea, când o patrula de-a Seanchanilor se apropie, urcând dinspre port. Nynaeve izbuti o plecăciune desăvârșită, cu mâinile pe genunchi, fără să i se poată citi ceva pe chip. Elayne se mișcă mai lent și se strâmbă dezgustată. Patrula era alcătuită din douăzeci de bărbați și femei în armură, călare pe cai – lucru pentru care Nynaeve se simți recunoscătoare. Nu se obișnuise să-i vadă urcați în spatele acelor dihănii care semănau cu niște pisici cu solzi arămii și fără coadă – cât despre cei care călăreau pe lighioanele zburătoare, aceștia o amețeau întotdeauna. Bine că erau foarte puțini. Și totuși, împreună cu oamenii din patrulă se aflau și două fiare cu lesă de gât, ca niște păsări fără aripi cu pielea aspră și cu niște ciocuri uriașe care se înălțau mult peste coifurile soldaților. Picioarele lungi, vânoase, păreau să poată alerga mult mai iute decât un cal.

După ce Seanchanii trecură, se ridică încet. Unii dintre cei care se plecaseră mai că n-o luară la fugă – în afară de Seanchanii înșiși, toată lumea era tulburată la vederea lighioanelor.

— Elayne, spuse în șoaptă Nynaeve, după ce porniră din nou la drum, dacă ne prind îți jur că, înainte să ne omoare sau să ne facă ce ne-or face, am să-i implor în genunchi să-mi dea voie să te bat din cap până în picioare cu nuiaua cea mai zdravănă pe care-o găsesc. Dacă tot nu poți să-nveți să fii grijulie, poate că e vremea să ne gândim cum să te trimitem înapoi în Tar Valon sau acasă în Caemlyn sau oriunde, dar nu aici.

— Dar am mare grijă. Măcar m-am uitat, ca să fiu sigură că nu era nici o damane prin apropiere. De tine ce să mai zic? Te-am văzut conducând Puterea, cu toate că era una acolo, chiar sub nasul tău.

— Da, dar nu se uita la mine, murmură Nynaeve; trebuise să le vadă și să-și adune toata furia provocată de acele femei legate ca niște animale, ca să izbutească. Și am făcut-o o singură dată. Și a fost un fleac.

— Un fleac? A trebuit să stăm trei zile închise în casa aia cu miros de pește, cât timp ei au scotocit orașul în căutarea celei care a făcut-o. Asta numești tu a avea grijă?

— Trebuia să aflu dacă există o cale de-a desface zgărzile alea. Și i se părea că găsise ceva. Dar trebuia să mai încerce măcar cu unul, înainte să fie sigură, și gândul nu-i plăcea deloc. La fel ca Elayne, crezuse că acele damane erau prizoniere care de-abia așteptau să scape, dar tocmai femeia cu zgarda fusese cea care dăduse alarma.

Un bărbat cu o roabă care sălta pe pietre trecu pe lângă ele. Era un ascuțitor de cuțite și foarfeci.

— Ar trebui să se opună, cumva, mârâi Elayne. Se poartă de parcă nu văd nimic din ceea ce se-ntâmplă în jur, dacă este la mijloc un Seanchan.

Nynaeve nu făcu decât să ofteze. Îi dădea dreptate, măcar în parte, și asta nu o ajuta deloc. La început i se păruse că supunerea celor din Faime trebuia să fi fost o mască, dar nu văzuse nici un semn de împotrivire, cu toate că, după sosirea lor acolo, nădăjduise să primească ajutor pentru a le elibera pe Egwene și pe Min. Dar oamenii se speriau dacă le cerea, fie și pe departe, să lupte împotriva Seanchanilor, așa că încetase să mai întrebe ceva, ca să nu atragă atenția. La urma urmei, cum ar fi putut să lupte? „Monștri și Aes Sedai. Cum să te lupți cu monștri și Aes Sedai?”

În fața lor se aflau cinci case înalte, de piatră, printre cele mai mari din oraș, foarte aproape una de alta. Cu o stradă înainte, Nynaeve găsi o alee dosnică lângă prăvălia unui croitor, de unde puteau să vadă măcar câteva dintre intrările acelor case. Nu era cu putință să le vadă pe toate – nu voia să-i îngăduie lui Elayne să plece singură, într-un alt loc – dar nici nu era înțelept să se apropie mai mult. Deasupra acoperișurilor, flamura cu șoimul auriu a Înaltului Domn Turak flutura în vânt.

În casele acelea intrau și ieșeau numai femei, iar cele mai multe erau sul’dam, singure sau cu câte o damane. Clădirile fuseseră ocupate de Seanchani și folosite ca adăpost pentru damane. Probabil că Egwene era acolo, și poate și Min; n-o văzuseră, cu toate că era cu putință să se ascundă prin mulțime, la fel ca ele. Nynaeve auzise multe povești despre femei și fete luate de pe stradă sau aduse din sate; toate intrau acolo și, dacă mai apăreau, purtau zgărzi la gât. Așezându-se pe o ladă, lângă Elayne, căută în buzunarul celeilalte după alte câteva mere mici.

Pe acolo treceau mai puțini localnici. Toată lumea știa ce era în casele acelea, și toata lumea le ocolea, așa cum ocoleau și grajdurile în care Seanchanii își țineau lighioanele. Nu era greu să supraveghezi ușile, trăgând cu ochiul printre trecători. Erau două femei care se opriseră să îmbuce ceva – atât și nimic mai mult; două femei care nu aveau bani să mănânce la han. Nu aveau de ce să atragă privirile.

În timp ce mesteca, Nynaeve încercă încă o dată să-și dea seama ce avea de făcut. Degeaba ar fi izbutit să desfacă o zgardă, dacă nu putea ajunge la Egwene. Dintr-odată, gustul merelor nu i se mai păru la fel de bun.

De la fereastra îngustă a micuței sale încăperi de sub streașină (o parte dintr-o cameră mai mare care fusese despărțită prin pereți grosolan construiți), Egwene putea vedea în gradina unde femeile damane ieșeau la plimbare, fiecare cu câte o sul’dam. Acolo fuseseră mai multe grădini, până când Seanchanii dărâmaseră zidurile și puseseră stăpânire pe casele alăturate, pentru damane. Copacii își pierduseră aproape toate frunzele, însă fiecare damane trebuia scoasa la aer zi de zi, cu sau fără voia ei. Egwene privea în gradină pentru că acolo se afla Renna, vorbind cu o altă sul’dam. Câtă vreme stătea cu ochii pe ea, însemna că nu avea să intre și s-o ia prin surprindere.

Putea veni o altă sul’dam, firește – erau mult mai multe la număr decât ceata de damane și fiecare își aștepta rândul de a purta brățara, de a se împlini, așa cum spuneau – dar instrucția ei era în sarcina Rennei și de cele mai multe ori cu ea avea de-a face. Dacă venea cineva, putea intra fără nici o problemă. Ușile de la încăperile pentru damane nu aveau încuietori. În camera lui Egwene se aflau doar un pat tare și îngust, un lighean și un vas ciobit pentru spălat, un scaun și o masă mică – și nu mai era loc pentru altceva. O damane nu avea nevoie de confort, de intimitate sau de lucruri care să-i aparțină. Ea însăși era un lucru aflat în stăpânirea altora. Min avea o cameră aidoma cu a ei, într-una din celelalte case, dar putea ieși și intra după cum poftea, sau aproape. Seanchanii se dădeau în vânt după reguli; aveau o sumedenie pentru fiecare, mai multe chiar decât cele pentru novice din Turnul Alb.

Egwene se îndepărtă de fereastră. Nu voia ca vreuna dintre femeile de jos să ridice privirea și să vadă strălucirea care, după cum bine știa, o înconjura atunci când conducea Puterea. Cu ajutorul acesteia, începu să-și pipăie blând zgarda de la gât, căutând în zadar. Nici măcar nu-și dădea seama dacă era turnată sau era o înlănțuire de inele – de fiecare dată simțea altceva. Oricum nu găsise nici o încuietoare. Nu folosea decât foarte puțină Putere, numai câteva picături, și totuși sudoarea i se prelingea pe chip și își simțea stomacul întors pe dos. Printre altele, asta făcea un a’dam: dacă o damane încerca să conducă fără sul’dam, se simțea rău și, cu cât folosea mai multă Putere, cu atât era mai bolnavă. Dacă încerca să aprindă o lumânare la care nu putea ajunge cu brațul, ar fi vomitat. Odată, Renna îi poruncise să se joace cu câteva globuri de lumină, în timp ce brățara zăcea pe masă. Amintirea încă o mai făcea să se înfioare.

Acum, lesa argintie se târa pe podeaua goală și urca pe peretele nevăruit, de lemn, până la brățara care atârna într-un cui. Vederea ei o făcu pe Egwene să strângă furioasă din dinți. Un câine priponit cu atât de puțină grijă ar fi putut fugi. Dar dacă o damane își mișca brățara fie și cu câțiva pași mai departe de locul în care fusese atinsă pentru ultima oară de sul’dam… Renna o pusese să facă și așa ceva – să-și duca brățara prin cameră. Sau măcar să încerce. Egwene era convinsă că nu trecuseră mai mult de câteva minute înainte ca cealaltă să-și prindă brățara de încheietură, dar i se păruse că se scurseseră mai multe ceasuri în care se zvârcolise pe podea, urlând de durere.

Cineva bătu la ușă, iar Egwene tresări, înainte să-și dea seama ca nu putea fi o sul’dam. Nici una n-ar fi bătut. Dădu oricum drumul la saidar, căci începea să se simtă cu adevărat rău.

— Min?

— Am venit ca în fiecare săptămână, spuse aceasta, strecurându-se înăuntru și închizând ușa; părea să se silească să pară voioasă, dar făcea mereu tot ce putea ca s-o înveselească pe Egwene. Cum ți se pare?

Se roti pe călcâie, arătându-i rochia verde-închis, precum cele ale Seanchanilor, pe care o purta. Avea pe braț și o mantie largă, de aceeași culoare. Până și părul, cu toate că nu crescuse foarte mult, și-l prinsese cu o panglică verde. La cuțitul de la brâu, însă, nu renunțase. Prima dată când o văzuse cu el, Egwene se mirase, dar se părea că Seanchanii aveau încredere în toți, câtă vreme nu încălcau regulile.

— Drăguță, spuse reținută Egwene. Dar de ce?

— Nu m-am dat de partea dușmanilor, dacă asta crezi. Dar n-am avut de ales – altfel, mă dădeau afară și poate ca nu m-ar mai fi lăsat să te văd.

Dădu să se așeze pe scaun, cu picioarele desfăcute, cum ar fi făcut-o când purta pantaloni, apoi clătină tristă din cap și-l întoarse, ca să șadă așa cum trebuia.

— „Toată lumea își are locul potrivit în Pânză, se strâmbă ea, și locul fiecăruia e lesne de văzut.” Probabil că scorpia aia bătrâna de Mulaen s-a săturat să nu-mi vadă și mie locul, de la prima privire, și a hotărât că trebuie să stau cu slujnicele. Și mi-a dat de ales. Ar trebui să vezi ce haine poartă unele dintre ele, care-i slujesc pe nobili. Ar putea fi amuzant, dar numai dacă aș fi logodită sau, și mai bine, căsătorită. Oricum, înapoi nu mai pot da. Cel puțin deocamdată. Mulaen mi-a pus surtucul și pantalonii pe foc, mai spuse ea, strâmbându-se ca să arate cam ce credea despre asta; apoi luă o piatră dintr-o grămăjoară de pe masă și începu să se joace cu ea, râzând. Nu-i chiar rău, numai că a trecut atâta vreme de când n-am mai purtat fuste că mă tot împiedic în ele.

Și Egwene fusese silită să-și vadă hainele arse – printre care și mătasea aceea verde, atât de frumoasă. Se bucurase atunci că nu luase cu ea și alte veșminte dintre cele dăruite de Domnița Amalisa – cu toate că era cu putință să nu le mai vadă niciodată nici pe ele, nici Turnul Alb. Acum purta o rochie cenușiu-închis, la fel ca orice damane. „O damane nu are nimic al ei, i se explicase. Rochia pe care o poartă, bucatele cu care se hrănește, patul în care doarme, toate sunt daruri de la sul’dam. Dacă aceasta hotărăște că damane trebuie să doarmă pe podea și nu în pat, sau în grajd cu caii, așa rămâne.” Mulaen, cea care se ocupa de locuințele lor, vorbea pe nas, cu un glas monoton, dar era foarte aspră cu orice damane care nu ținea minte fiecare cuvințel din predicile ei plicticoase.

— Nu cred că am să mă mai întorc vreodată, oftă Egwene, așezându-se pe pat și arătând spre pietrele de pe masă. Ieri, Renna m-a pus la încercare. M-a legat la ochi și mi-a poruncit să găsesc bucata de fier și cea de cupru, în timp ce ea le amesteca. Am izbutit de fiecare dată. Le-a lăsat acolo ca să-mi amintească de izbândă. Probabil că ei i se pare asta un fel de răsplată.

— Nu pare ceva prea rău – oricum e mai bine decât să faci lucrurile să sară în aer ca niște artificii – dar nu puteai să minți? Să-i spui că nu știai care e?

— Tu tot nu-ți dai seama cum e asta, răspunse Egwene, trăgând de zgardă; era zadarnic – așa cum nici Puterea n-o ajutase. Când Renna poartă brățara aia, știe tot ce fac cu ajutorul Puterii, și tot ce nu fac. Uneori pare să-și dea seama și fără brățară; mi-a zis că fiecare sul’dam ajunge, cu vremea să se simtă… apropiată de aceste lucruri. Nimeni nu s-a gândit că aș putea fi pusă la încercare așa de repede. Pământul este una dintre cele Cinci Puteri cu care bărbații se descurcau cel mai bine. După ce am ales pietrele, m-a dus afară din oraș și am izbutit să găsesc o mină de fier, părăsită. Era acoperită de plante și nu se vedea nici o intrare, dar după ce-am aflat cum trebuie făcut, am izbutit să simt tot fierul care zăcea îngropat acolo. A fost părăsită acum vreo sută de ani, pentru că nu mai rămăsese cine știe ce, dar eu am simțit tot. Nu puteam s-o mint, Min. Și-a dat seama imediat că am găsit mina. A fost atât de încântată că mi-a promis budincă la cină, oftă ea, simțindu-și obrajii înfierbântați de mânie și de rușine, apoi spuse cu amărăciune: Din câte se pare, am ajuns mult prea prețioasă ca să mai fiu pusă să fac lucrurile să sară în aer. Asta o poate face orice damane, dar numai câteva pot găsi fierul în pământ. Pe Lumină, nu-mi place deloc să distrug, dar ce mi-aș dori să nu mai fiu bună de nimic altceva!

Se înroși și mai tare. Era adevărat că nu-i plăcea deloc să facă un copac să se fărâme sau pământul să țâșnească în văzduh – asemenea lucruri erau pentru lupte, menite să ucidă, și nu voia să aibă de-a face cu ele. Și totuși, erau singurele prilejuri pentru a atinge saidarul și a simți Puterea curgându-i prin trup. Ceea ce Renna și celelalte sul’dam îi porunceau să facă era îngrozitor, însă era convinsă că de-acum învățase să folosească mult mai multă Putere decât înainte de plecarea din Tar Valon. Știa cu siguranță că putea face lucruri la care nici o soră din Turn nu se gândise vreodată – de pildă să despice pământul pentru a ucide oameni.

— Poate că nu va trebui să-ți mai faci griji prea multă vreme, spuse Min, rânjind. Am găsit o corabie, Egwene. Căpitanul a fost reținut aici de Seanchani și este gata să ridice pânzele cu sau fără voia lor.

— Dacă vrea să te ia, du-te cu el, Min, spuse ostenită Egwene. Ți-am spus că de-acum sunt prețioasă. Renna zice că în câteva zile o corabie va pleca înapoi în Seanchan, numai ca să mă ducă pe mine.

Zâmbetul lui Min dispăru. Se priviră. Dintr-odată, Min aruncă piatra cu care se juca în grămada de pe masă, împrăștiind-o.

— Trebuie să existe o cale de scăpare! Trebuie să izbutim să-ți scoatem mizeria aia de la gât!

— Știi că Seanchanii au adunat toate femeile care pot conduce, fie și foarte puțin, Puterea, spuse Egwene, sprijinindu-se de perete. Toate pe care le-au putut găsi. Sunt de peste tot, nu doar de-aici din Faime, ci și din satele de pescari și din orășelele de fermieri dimprejur. Din Tarabon, din Doman, pasagere luate cu forța de pe corăbiile pe care le-au oprit… Sunt și două Aes Sedai printre ele.

— Aes Sedai! exclamă Min și, din obișnuință, se uită în jur ca să fie sigură că nici un Seanchan n-o auzise. Egwene, dacă sunt Aes Sedai aici, ne pot ajuta. Lasă-mă să le vorbesc și…

— Nici pe ele însele nu se pot ajuta, Min. Am vorbit doar cu una dintre ele – Ryma o cheamă, deși cea care o are în grijă nu-i spune așa. A ținut neapărat ca eu să-i aflu numele adevărat. Și mi-a zis că este încă una pe aici. În timp ce vorbeam, izbucnea mereu în plâns. E Aes Sedai și totuși plângea, Min! Are zgarda la gât, i se spune Pura și nu poate face nimic – la fel ca mine. Au prins-o când a căzut Faime. Plângea, pentru că a început să nu se mai împotrivească, pentru că nu mai poate îndura pedepsele. Plângea pentru că vrea să se omoare, dar nici asta n-o poate face fără îngăduință. Pe Lumină, știu ce înseamnă asta!

Min se foi îngrijorată, netezindu-și fustele cu mâinile care începuseră să-i tremure.

— Egwene, doar nu vrei să… Nici să nu te gândești să-ți faci singura vreun rău. Am să te scot eu cumva, fii sigură!

— N-am să mă omor, răspunse aspru Egwene. Nici dac-aș putea. Dă-mi cuțitul. Haide, n-am să-mi fac nici un rău. Dă-mi-l doar.

Min șovăi puțin, apoi își scoase încet cuțitul din teaca de la brâu. I-l întinse. Era limpede că se pregătea să sară, dacă o vedea încercând ceva. Egwene trase aer în piept și întinse mâna spre mâner. Mușchii brațului îi tremurară ușor. Când degetele sale ajunseră aproape de cuțit, amorțiră dintr-odată. Cu privirea țintă, se chinui să-l apuce. Amorțeala îi cuprinse întreg brațul, împiedicând-o să-l mai miște. Gemând, se lăsă pe spate, frecându-și brațul. Se gândea numai la cuțit, la faptul că nu trebuia să-l atingă. Încet, durerea începu să dispară.

— Ce?… Nu înțeleg, spuse Min, privind-o de parcă nu-i venea să creadă.

— O damane nu are voie să atingă arme – de nici un fel, răspunse Egwene, masându-și brațul care se dezmorțea. Nici măcar nu ne putem tăia singure carnea. Nu vreau să-mi fac singura vreun rău, dar nici dacă aș vrea n-aș putea. Nu rămânem niciodată singure într-un loc din care am putea sări – fereastra asta e ferecată – sau lângă vreun râu în care ne-am putea arunca.

— Ei, asta e bine. Adică… Of, nu știu ce să zic. Dacă ai putea sări în râu, poate ai scăpa.

— Mi se dau lecții, Min, continuă Egwene, de parcă nici n-ar fi auzit-o. Învăț mereu câte ceva, de la sul’dam, de la a’dam. Nu pot să ating nici un lucru, dacă mă gândesc la el ca la o armă. Acum câteva săptămâni mi-a trecut prin minte s-o lovesc pe Renna în cap cu carafa aia – și n-am mai putut să torn apă să mă spăl, trei zile la rând. După ce mi-a venit gândul acela, nu doar că a trebuit să-l fac să dispară, am fost silită să mă conving pe mine însămi că niciodată, în nici o împrejurare, nu am s-o lovesc – și numai atunci am putut-o atinge. Renna a înțeles ce se întâmpla, mi-a spus ce aveam de făcut și nu m-a lăsat să mă spăl nicăieri altundeva. Ai avut noroc că nu m-ai văzut atunci. Renna m-a făcut să asud de dimineață și până seara. Încerc să le țin piept, dar încep să facă din mine ce vor, așa cum fac și cu Pura. Nu, Ryma o cheamă, continuă ea, ducându-și mâna la gură și gemând printre dinți. Trebuie să țin minte numele ei adevărat, nu cel care i s-a dat. O cheamă Ryma, e din Ajah Galbenă și le-a ținut piept cât a putut de mult. Nu e vina ei că nu mai are putere să lupte. Mi-aș dori numai să știu cine-i cealaltă, de care a pomenit Ryma. Aș vrea să-i știu numele. Să-ți aduci aminte de noi amândouă, Min. De Ryma din Ajah Galbenă și de Egwene al “Vere. Nu de o damane, ci de Egwene al’Vere din Emond’s Field. Vrei?

— Termină! se răsti Min. Termină imediat! Dacă te trimit în Seanchan, am să fiu și eu cu tine. Dar nu cred ca se va întâmpla asta. Știi că am citit ce văd la tine. Nu înțeleg mare lucru – cam ca întotdeauna – dar sunt sigură că văd o legătură între tine și Rand, Perrin, Mat și… până și Galad, Lumina să te-ajute de neghioabă. Cum să se întâmple asta, dacă Seanchanii te duc peste ocean?

— Poate că Rand și ceilalți au să cucerească lumea întreagă și așa au să ajungă și în Seanchan.

— Ai o minte de gâscă!

— Nu vreau să mă amăgesc, spuse serioasă Egwene. Nu am de gând să mă las, câtă vreme mai pot respira, dar nu am nici o nădejde să scap vreodată de a’dam, după cum nu am nici o nădejde că i-ar putea opri pe Seanchani cineva. Min, dacă acest căpitan vrea să te ia, du-te cu el. Măcar una dintre noi să fie liberă.

Ușa se deschise și intră Renna. Egwene sări în picioare și făcu o plecăciune adâncă. La fel și Min. Încăperea era mică și înghesuită, dar pentru Seanchani ceremonia era mai importantă decât comoditatea.

— E ziua de vizită? spuse Renna. Uitasem. Mă rog, dar asta nu înseamnă să renunțăm la lecții.

Egwene o urmări din priviri cum luă brățara, o deschise și și-o puse pe mână. Nu izbuti să vadă ce trebuia făcut; n-avea cum să izbutească, dacă nu folosea Puterea – dar Renna și-ar fi dat seama imediat. Odată brățara prinsă, pe chipul celeilalte apăru o expresie care-o făcu pe Egwene să se înspăimânte.

— Ai condus Puterea, zise Renna cu un glas amăgitor de blând și cu o scânteie mânioasă în privire. Știi că nu ți-e îngăduit decât când suntem amândouă.

Egwene își umezi buzele cu limba.

— Poate că am fost prea bună cu tine. Poate că ți se pare că, de vreme ce ești prețioasă, ai să ai parte de îngăduințe. Cred că am greșit că te-am lăsat să-ți păstrezi numele. Când eram copil, aveam o pisicuță pe nume Tuli. De-acum așa o să te cheme. Pleacă, Min! Vizita la Tuli s-a sfârșit.

Min șovăi numai cât să-i arunce lui Egwene o privire îngrijorată. N-ar fi putut face sau spune nimic ca s-o ajute; cu toate astea, Egwene se uită cu jale la ușa care se închidea în urma ei. Renna se încruntă și aduse scaunul mai aproape.

— Trebuie să te pedepsesc aspru pentru asta. O să fim chemate amândouă la Curtea celor Noua Luni – tu pentru ceea ce poți face, iar eu pentru că-ți sunt sul’dam și prim-dascăl. N-am să-ți îngădui să mă faci de rușine în ochii împărătesei. Am să mă opresc numai când îmi spui ce mult îți place să fii damane și cât de ascultătoare ai să fii, după treaba asta. Ai grijă, Tuli. Convinge-mă că ești sinceră.