În căutarea Cornului

48 Cea dintâi

Min se strecura cu greu pe strada pietruită, printre mulțimea de oameni care stăteau împietriți în loc, albi la față – aceia care nu zbierau fără să se poată stăpâni. Câțiva alergau, dar păreau să nu știe încotro – cei mai mulți, însă, se mișcau precum niște păpuși prost mânuite. Le era mai teamă să plece decât să rămână. Le privi chipurile, nădăjduind să dea de Egwene, de Elayne sau de Nynaeve, dar nu văzu decât localnici. Ceva o trăgea înainte – fără cruțare, de parcă ar fi fost legată cu o funie.

O dată, se întoarse să privească îndărăt. În port, corăbiile Seanchanilor ardeau – se zăreau și altele, ceva mai departe în larg, dar tot cuprinse de flăcări. Multe corăbii masive aproape că pieriseră deja către asfințit, plutind pe cât de iute le îngăduiau vânturile, chemate de damane, iar alta se îndepărta cu greu de port, răsucindu-se ca să prindă vântul care s-o împingă pe lângă coasta. Picătura. Nu-l putea învinui pe Bayle Domon pentru că nu le mai așteptase, mai ales după ceea ce văzuse. Era de mirare că stătuse pe loc atâta vreme.

Una dintre corăbiile din port nu ardea, cu toate ca turnurile sale erau negre din pricina flăcărilor deja stinse. Era a Seanchanilor. Atunci când tocmai se strecura către gura portului, o siluetă călare apăru dintr-odată de după stâncile care apărau portul. Călărea pe deasupra valurilor. Min rămase cu gura căscată. Silueta ridică arcul – sclipind ca argintul. O dâră strălucitoare porni către corabia lată, ca o trăsătură ce unea arcul cu catargele. Cu un zgomot ca de tunet, pe care-l auzi chiar de la depărtare, focul cuprinse din nou corabia, iar marinarii se năpustiră pe punte.

Min clipi, iar atunci când ridică iarăși privirea, silueta dispăruse. Corabia continua să plutească încet către ocean; echipajul se lupta cu flăcările. Se scutură din tot trupul, apoi începu să urce iar. Văzuse prea multe în ziua aceea pentru a se lăsa năucită mai mult de-o clipă de cineva care călărea pe apă. „Chiar dacă era într-adevăr Birgitte, cu calul său. Și Artur Aripă-de-Șoim. Pe care chiar l-am văzut. L-am văzut.”

Năucită, se opri în fața uneia dintre clădirile înalte, de piatră, fără să-i bage în seamă pe oamenii care se înghesuiau pe lângă ea. Acolo înăuntru trebuia să ajungă. Se năpusti pe scări și deschise ușa. Nimeni nu încercă s-o oprească. Din câte își dădea seama, nu era nimeni înăuntru. Cei mai mulți localnici erau afară, în stradă, încercând să-și dea seama dacă nu cumva înnebuniseră cu toții. Străbătu casa, ajunse în grădina din spate și îl văzu.

Rand zăcea întins pe spate sub un stejar, alb la față și cu ochii închiși, cu mâna stângă pe plăselele unei săbii din tăișul căreia rămăsese numai o bucată cam de un picior. Restul părea că se topise. Pieptul lui se ridica și cobora mult prea încet – nu părea să răsufle așa cum era firesc. Trăgând adânc aer în piept ca să se liniștească, Min se apropie să vadă ce putea face pentru el. Mai întâi trebuia să scape de ciotul sabiei; dacă Rand se apuca să dea cu ea în stânga și-n dreapta, putea să-și facă rău singur sau s-o rănească pe ea. Îi desfăcu degetele și se cutremură când văzu că plăselele i se înfipseseră în carne. Aruncă sabia la o parte, strâmbându-se. În palma băiatului se vedea pecetea cu bâtlanul. Dar îi era limpede că nu din pricina asta zăcea acolo, fără cunoștință. „Cum s-o fi întâmplat? Oricum, Nynaeve se poate ocupa de asta mai târziu.”

Cercetându-l în grabă, văzu că multe dintre tăieturile și vânătăile sale nu erau noi – sângele apucase măcar să se închege, iar vânătăile se îngălbeniseră pe la margini – în schimb, în partea stângă a surtucului, se vedea o arsură care fusese făcută de curând. Desfăcându-i surtucul, îi trase și cămașa, apoi fluieră printre dinți. La șold, Rand avea o rană, cu marginile foarte curate, din pricina flăcărilor care-o purificaseră. Îl atinse și se tulbură. Aducea cu un sloi de gheață – împrejurul său, văzduhul părea încins.

Apucându-l de umeri, începu să-l tragă către casă. Atârna fără viață, ca o povară neînsuflețită.

— Boulean ce ești, mormăi ea. Nu puteai să fi mic și ușurel? Trebuia să ai picioarele lungi și umerii lați… Mai bine te-aș lăsa să zaci acolo.

Cu toate astea, se chinui să urce treptele, cu grijă, ca să nu-l lovească prea rău, și-l trase înăuntru. Îl lăsă chiar dincolo de ușă și începu să se frece pe spate, bombănind ceva despre Pânză, apoi porni iute să cerceteze locurile. În spatele casei se afla un dormitor mic – camera unui slujitor, probabil – cu un pat pe care se aflau câteva paturi și cu căminul deja plin de bușteni. Nu-i luă mult să dea păturile la o parte și să aprindă focul, precum și o lampă așezată pe masa de lângă pat. Apoi se întoarse după Rand.

Îi veni destul de greu – răsufla întretăiat, dar asta era tot – să-l aducă înăuntru și să-l urce în pat, dar izbuti până la urmă, și-l înveli bine. După câteva clipe, își vârî mâna pe sub pături, clipi surprinsă și clătină din cap. Cearșafurile erau reci ca gheața – trupul său nu emana căldură. Oftând – cam prefăcut, ce e drept – se strecură pe sub cuverturi lângă el. În cele din urmă, își puse capul pe brațul lui. Rand avea ochii închiși și răsufla greu – dar dacă se ducea după Nynaeve, avea să-l găsească mort, se gândi ea. „Are nevoie de o Aes Sedai. Eu nu pot încerca decât să-l încălzesc puțin.”

Rămase o vreme cu privirile ațintite pe chipul lui. Nu văzu nimic altceva – nu izbutea niciodată să-i citească pe cei fără cunoștință.

— Îmi plac bărbații mai în vârstă, îi spuse. Îmi plac bărbații educați și spirituali. De ferme, de oi sau de păstori nu-mi pasă deloc. Mai ales de păstorii tineri.

Oftând, îi dădu părul la o parte de pe față – era mătăsos la pipăit.

— Dar tu nu ești păstor, nu-i așa? Vremea aceea a trecut. Lumină, de ce trebuia ca Pânza să mă prindă alături de tine? De ce n-am avut parte de ceva sigur și simplu – să fiu aruncată pe un mal pustiu, fără hrană și cu vreo doisprezece Aieli înfometați după mine, de pildă?

În coridor se auzi un zgomot. Ușa se deschise, iar Min își înălță capul. O văzu pe Egwene, care se uita fix la ei, în lumina focului și a lămpii.

— Oh, spuse ea; atât și nimic mai mult.

Min se înroși la față. „De ce mă port ca și cum aș fi făcut ceva ce nu trebuie? Neghioabă…”

— Am… am încercat să-l încălzesc. Și-a pierdut cunoștința și e rece ca gheața.

Egwene nu se apropie.

— L-am simțit… chemându-mă. Am simțit că avea nevoie de mine. Și Elayne la fel. Credeam că are de-a face cu… cu ceea ce e, însă Nynaeve n-a simțit nimic. Elayne și Nynaeve s-au dus după cai, mai spuse ea, după ce trase aer în piept, tremurând. Am găsit-o pe Bela. Seanchanii nu au luat cu ei aproape nici un cal. Nynaeve zice că ar trebui să plecăm cât mai repede și… și… Min, știi ce este el, nu-i așa?

— Știu, răspunse Min; voia să-și tragă brațul de sub capul lui Rand, dar nu putea. Cred că știu, cel puțin. Orice ar fi, însă, acum e rănit. Nu pot face nimic decât să-l încălzesc. Poate că Nynaeve…

— Min, știi… știi că nu se poate însura. Cu el… nici una dintre noi nu am fi în siguranță.

— Spune-ți ție, asta, rosti Min și lipi fața lui Rand de sân. Elayne a zis-o bine. L-ai dat la o parte, pentru Turnul Alb. Ce-ți pasă dacă-l iau eu?

Egwene o privi – i se păru că trecuse multă vreme până să-și întoarcă ochii. O privi numai pe ea – pe Rand, deloc. Simți cum se înroșea și ar fi vrut să se ferească, dar nu putea.

— Am s-o aduc pe Nynaeve, spuse în cele din urmă Egwene și ieși din încăpere, foarte țeapănă, cu fruntea sus.

Min ar fi vrut să strige, să fugă după ea, dar rămase întinsă acolo, ca o stană de piatră. Lacrimi de mânie și neputință îi izvorâră din ochi. „Așa trebuie să fie. O știu. Am văzut-o la ei toți. Pe Lumină, nu vreau să mă bag în așa ceva.”

— E numai vina ta, îi spuse lui Rand, care tot nu se mișcase. Nu, nu e. Dar tu vei plăti, din câte mi se pare. Suntem prinși cu toții, ca muștele într-o pânză de păianjen. Dacă i-aș fi spus că mai trebuie să apară și altă femeie, una pe care nici nu o cunoaște? Că veni vorba, tu ce-ai spune de asta, mult stimate Senior Pastor? Ești foarte chipeș, dar… Pe Lumină, nici măcar nu știu dacă pe mine mă vei alege. Nici nu știu dacă vreau să fie așa. Sau ai de gând să încerci să ne legeni pe toate trei pe genunchi? N-o fi vina ta, Rand al’Thor, dar nu e drept.

— Nu-i spune Rand al’Thor, rosti un glas armonios, de la ușă. Spune-i Lews Therin Telamon. Dragonul Renăscut.

Min rămase cu ochii holbați. Era cea mai frumoasă femeie pe care-o văzuse vreodată, cu pielea albă și moale, cu plete lungi și închise la culoare și ochii negri ca noaptea. Purta o rochie pe lângă care zăpada ar fi părut murdară, încinsă cu argintiu. Toate podoabele pe care le avea cu ea erau tot de argint. Min se zbârli:

— Ce vrei să spui? Cine ești?

Femeia se apropie de pat – mișcându-se cu atâta grație încât Min se simți invidioasă, cu toate că nu invidiase până atunci nici o altă femeie – și-l mângâie pe Rand pe păr, de parcă cealaltă nici nu era acolo.

— Nu mă crede încă, pare-mi-se. Știe, dar nu crede. L-am călăuzit, l-am împins de la spate, l-am tras și l-am ispitit. Dintotdeauna a fost încăpățânat, dar de data asta am să-l fac eu să se schimbe. Ishamael crede că stăpânește tot ce se întâmplă, dar, de fapt, eu sunt aceea.

Degetul ei mângâie fruntea lui Rand, ca și când l-ar fi însemnat; tulburată, Min se gândi că desenase ceva ce aducea cu Colțul Dragonului. Rand se mișcă și murmură ceva – pentru prima dată de când îl găsise.

— Cine ești? întrebă Min; femeia o privi – doar atât, și totuși se trezi că se trăgea înapoi, afundându-se în perne, ținându-l pe Rand strâns în brațe.

— Mi se zice Lanfear, fetițo.

Pe neașteptate, gura lui Min se uscă într-atât încât n-ar fi putut vorbi nici măcar ca să-și scape viața. „Una dintre Rătăciți! Nu! Lumină, nu!” Nu izbuti decât să scuture din cap – ceea ce-o făcu pe Lanfear să zâmbească.

— Lews Therin a fost și este al meu, fetițo! Ai mare grijă de el, până când vin să-l iau.

Apoi dispăru. Min rămase cu gura căscată. Acum o văzuse, apoi dispăruse. Își dădu seama că strângea și mai tare în brațe trupul inert al lui Rand. Și-ar fi dorit, însă, să nu simtă că el ar fi trebuit să fie cel care s-o apere.

Cu hotărârea întipărită pe chipul său slab, Byar galopa, lăsând în urmă soarele la apus. Nu întorcea niciodată capul. Văzuse tot ce trebuia să vadă – chiar și cu ceața aceea blestemată. Legiunea pierise, Seniorul Căpitan Geofram Bornhald murise și el, și asta nu putea însemna decât un lucru – fuseseră trădați de Iscoadele Celui Întunecat, Iscoade precum acel Perrin din Ținutul celor Două Râuri. Asta trebuia să-i spună lui Dain Bornhald, fiul Seniorului Căpitan, care se afla printre Copiii care păzeau Tar Valon. Dar avea și lucruri mai rele de povestit – numai pentru Pedron Niall, și nimeni altcineva. Trebuia să spună ce văzuse în cer, deasupra orașului. Biciui calul cu frâiele și nu privi niciodată înapoi.