În căutarea Cornului

49 Ce era sortit

Rand deschise ochii și se trezi privind la razele soarelui care se strecurau printre crengile unui copac ale cărui frunze late și mari erau încă verzi, în ciuda iernii care se apropia. Vântul care le făcea să foșnească aducea cu el făgăduința zăpezii, odată ce se făcea seară. Zăcea pe spate, simțind sub palme păturile cu care erau acoperit. Din câte își dădea seama, rămăsese fără cămașă și surtuc, dar pieptul îi era legat cu ceva și îl durea, în partea stângă a trupului. Întoarse capul și o zări pe Min, așezată pe jos, privindu-l. Purta fuste, așa că aproape n-o recunoscu. Îi zâmbi, stânjenită.

— Min, tu ești? De unde-ai apărut? Unde suntem?

Încet, încet își aminti – întâi un lucru, apoi altul. Cu trecutul îi venea mai ușor, însă ultimele câteva zile păreau cioburi dintr-o oglindă spartă, care i se învârteau prin minte, aruncându-i frânturi de imagini și dispărând înainte să le vadă cum trebuia.

— Din Faime, zise ea. Acum suntem la cinci zile, spre răsărit. Iar tu ai dormit tot timpul.

— Faime…

Alte amintiri. Mat sunase din Cornul lui Vaiere.

— Egwene! E?… Au eliberat-o? întrebă, ținându-și răsuflarea.

— Nu știu despre cine vorbești, dar Egwene e liberă. Noi înșine am eliberat-o.

— Noi? Nu înțeleg. „E liberă. Măcar ea…”

— Nynaeve, Elayne și cu mine.

— Nynaeve? Elayne? Cum? Erați în Faime toate patru? strigă el, chinuindu-se să se ridice, dar Min îl împinse la loc fără nici o greutate și se așeză alături, cu mâinile pe umerii lui, privindu-l țintă. Unde este Egwene?

— A plecat, răspunse Min, înroșindu-se. Au plecat cu toții. Egwene, Nynaeve, Mat, Hurin și Verin. Hurin nu prea voia să te părăsească. Au pornit spre Tar Valon. Egwene și Nynaeve se vor întoarce la învățătură, în Turnul Alb, iar de Mat și de pumnal trebuie să aibă grijă surorile. Au luat și Cornul. Nu-mi vine să cred că l-am văzut cu adevărat.

— Au plecat, murmură el. Nici măcar n-a așteptat să mă trezesc.

Min se înroși mai tare și se așeză la loc, cu ochii ațintiți în poală. Rand ridică brațele să-și atingă fața și se opri, uitându-se năucit la palmele sale. De-acum avea și în palma stângă un bâtlan, încrustat în carne, la fel ca acela din dreapta. Se vedea foarte bine. „Bâtlani și-o dată și de două ori, pentru-așternut de cale și pentru nume-adevărat.”

— Nu!

— Au plecat, spuse Min. Degeaba spui „nu”.

Clătină din cap. Ceva îi spunea că durerea din partea stângă a trupului însemna ceva. Nu-și amintea cum se rănise, dar era important. Dădu să ridice păturile ca să vadă, dar ea îi dădu mâinile la o parte.

— Nu faci bine. Nu s-a vindecat încă de tot. Verin a încercat să te Tămăduiască, dar a spus că nu a mers așa cum ar fi trebuit, rosti Min, apoi se opri, mușcându-și buzele. Moiraine zice că probabil Nynaeve a izbutit să-ți facă ceva, altfel n-ai fi scăpat cu viață până ce te-am dus la Verin, dar Nynaeve spune că era prea speriată și n-ar fi putut aprinde nici o lumânare. Ceva… ceva nu e în regulă cu rana ta. Va trebui să aștepți să se vindece în timp, sfârși ea, părând tulburată.

— Moiraine e aici? râse el amar. Când mi-ai spus că Verin a plecat, am crezut că scăpasem iarăși de Aes Sedai.

— Sunt aici, spuse Moiraine, apărând, îmbrăcată în albastru, netulburată de parcă se afla în Turnul Alb, și apropiindu-se de locul în care era culcat. Min se încruntă. Rand simți că parcă voia să-l apere de femeia Aes Sedai, ceea ce-l mira.

— Mai bine nu erai, îi spuse. Dinspre partea mea, poți să te întorci în ascunziș și să rămâi acolo.

— Nu m-am ascuns, răspunse liniștită Moiraine. Am făcut ce-am putut și aici, la Capul Toman, și în Faime. N-a fost mare lucru, deși am aflat o sumedenie. N-am izbutit să-mi salvez două surori, pe care Seanchanii au apucat să le urce pe corăbii cu Cele-n Lesă, dar am făcut ce-am putut.

— Ce-ai putut. Ai trimis-o pe Verin să mă păstorească, dar eu nu sunt oaie, Moiraine. Mi-ai spus că mă puteam duce unde voiam. Iar eu am vrut să merg acolo unde nu erai tu.

— N-am trimis-o eu pe Verin, se încruntă Moiraine. A venit singură. Multă lume se interesează de tine, Rand! Fain te-a găsit pe tine sau tu pe el?

Schimbarea subiectului îl luă prin surprindere.

— Fain? Nu. Ce mai erou sunt! Am încercat s-o salvez pe Egwene, dar Min mi-a luat-o înainte. Fain mi-a spus că avea de gând să aducă răul în Emond’s Field, dacă nu-l înfrunt, și n-am dat ochii cu el. A plecat cu Seanchanii?

— Nu știu, răspunse Moiraine, clătinând din cap. Mi-aș dori, însă. Dar e bine că n-ai dat ochii cu el, câtă vreme nu știai ce este.

— E Iscoada Celui Întunecat.

— Mai mult de-atât. E și mai rău. Padan Fain era făptura Celui Întunecat până în străfundurile sufletului, dar cred că, în Shadar Logoth, a dat peste Mordeth – dușmanul Umbrei, însă la fel de stricat ca și aceasta. Mordeth a încercat să-i soarbă sufletul, să aibă iar trup de om, dar a găsit un suflet care fusese atins de însuși Cel Întunecat și ce-a ieșit de-aici… Ce-a ieșit nu mai este nici Padan Fain, nici Mordeth, ci ceva mult mai spurcat, un amestec al celor doi. Fain… să-i spunem tot așa… este mai primejdios decât crezi. S-ar fi putut să nu scapi cu viață dintr-o asemenea întâlnire, iar dac-ai fi făcut-o, puteai s-ajungi mai rău decât dacă te-ai fi dat de partea Umbrei.

— Dacă-i în viață, dacă nu s-a dus cu Seanchanii, trebuie să…, începu Rand, dar se opri atunci când ea îi întinse sabia, scoțând-o de sub mantie. Tăișul se termina brusc. Nu mai rămăsese decât o bucată din el, de parcă s-ar fi topit. Amintirile îi reveniră. L-am ucis, spuse el încet. De data asta, l-am ucis.

Moiraine puse sabia sfărâmată la o parte, ca un lucru nefolositor, și își șterse palmele.

— Cel Întunecat nu piere atât de ușor. Numai faptul că a apărut pe cer, deasupra orașului, este mai mult decât tulburător. N-ar fi trebuit să poată face asta, dacă era ferecat, așa cum credeam. Iar dacă nu era, de ce nu ne-a distrus pe toți?

Min se foi neliniștită.

— Pe cer? întrebă Rand, uimit.

— Erați acolo amândoi, spuse Moiraine. V-ați luptat pe cer, sub ochii tuturor oamenilor din Faime. Poate că și al celor de la Capul Toman, dacă e să credem numai pe jumătate din ceea ce se spune.

— Am… am văzut totul, zise Min cu voce slabă și își puse o mână peste cea a lui Rand, în semn de mângâiere.

Moiraine își vârî iarăși mâna sub mantie și scoase un sul de pergament, o foaie mare așa cum foloseau artiștii din Faime. O desfăcu. Liniile de cretă erau ușor șterse, dar tabloul era destul de limpede. Un om cu chip de flăcări se lupta, cu un toiag, împotriva altuia înarmat cu o sabie. Erau printre nori, cu trăsnetele dănțuind în jurul lor și cu flamura Dragonului care unduia în spate. Chipul lui Rand era ușor de recunoscut.

— Câtă lume a văzut asta? întrebă el. Rupe-o. Arde-o.

Femeia Aes Sedai strânse pergamentul la loc.

— Degeaba, Rand. Am cumpărat-o acum două zile, dintr-un sat prin care am trecut. Sunt sute, poate mii la fel ca asta, iar povestea zboară peste tot – cum Dragonul s-a luptat cu Cel Întunecat în ceruri, deasupra orașului.

Rand o privi pe Min, care încuviință, parcă fără voia ei, și-i strânse mâna. Părea înfricoșată, dar nu se feri de el. „Mă întreb dacă de-asta a plecat Egwene. Avea dreptate s-o facă.”

— Pânza se țese din ce în ce mai strâns în jurul tău, zise Moiraine. Ai mai multă nevoie de mine ca niciodată.

— N-am nevoie, spuse el aspru, și nu te vreau alături. Nu vreau să am nimic de-a face cu asta.

Își aminti că i se spusese Lews Therin, nu doar de către Ba’alzamon, ci și de către Artur Aripă-de-Șoim.

— Nu. Pe Lumină, Dragonul are să frângă iarăși lumea, să sfărâme totul. Nu vreau să fiu Dragonul.

— Ești ceea ce ești, răspunse Moiraine. Din pricina ta, lumea a început să se tulbure. Ajah Neagră a ieșit la iveală după două mii de ani. Arad Doman și Tarabon erau pe picior de război și va fi și mai rău când vor primi veștile despre Faime. În Cairhien este război civil.

— N-am făcut nimic în Cairhien, protestă el. Pentru asta nu poți da vina pe mine.

— A nu face nimic a fost dintotdeauna un vicleșug al Marelui Joc, oftă ea, mai ales așa cum se joacă acum. Tu ai fost scânteia, iar Cairhien a izbucnit precum artificiile. Ce crezi că se va-ntâmpla când veștile despre Faime vor ajunge în Arad Doman și Tarabon? Au fost mereu oameni gata să se dea de partea unuia care-și spunea Dragonul, chiar și fără asemenea semne. Și mai e ceva. Uite.

Îi întinse o punguță. El șovăi puțin, apoi o deschise. Înăuntru erau sfărâmături din ceea ce părea să fie ceramică, pictată în alb și negru. Mai văzuse cândva ceva asemănător.

— Altă pecete a temniței Celui întunecat, îngână Rand; Min oftă – atingerea mâinii sale nu-i mai oferea consolare, ci o căuta de la el.

— Două, zise Moiraine. De-acum, trei din cele șapte s-au sfărâmat. Una o aveam, iar alte două le-am găsit în Faime, în casa Înaltului Domn. Când se vor sfărâma toate, sau poate chiar înainte, peticul pe care oamenii l-au întins peste spărtura din temnița făurită de Creator se va da la o parte, iar Cel Întunecat va izbuti iarăși să scoată brațul pe acolo și să atingă lumea. Iar singura nădejde este că Dragonul Renăscut va fi acolo să-l înfrunte.

Min încercă să-l împiedice să dea păturile la o parte, dar el o împinse cu blândețe în lături.

— Am nevoie de-o plimbare.

Îl ajută să se ridice, dar oftă mult și tot mormăi felurite lucruri despre el, făcându-l să-l doară și mai tare. Observă că pieptul îi era legat cu feșe. Min îi puse o pătură pe umeri, ca o mantie.

O clipă, rămase cu ochii la sabia cu pecetea bâtlanului, sau la ceea ce mai rămăsese din ea. „Sabia lui Tam. Sabia tatălui meu.” Fără să vrea, chinuindu-se mai mult decât o făcuse vreodată, lăsă să i se stingă nădejdea că avea să afle că Tam îi era cu adevărat tată. Se simțea de parcă și-ar fi scos inima din piept. Dar la Tam se gândea cu aceleași sentimente ca întotdeauna, iar Emond’s Field rămăsese singura lui casă. „Fain este lucrul cel mai important. Mai am o datorie. Să-l opresc.”

Cele două femei trebuiră să-l ducă, fiecare de câte un braț, către locul în care focurile ardeau deja, nu departe de un drum de pământ bătătorit. Loial era acolo, citind o carte – Plutind dincolo de Apus – la fel ca și Perrin, care stătea cu privirile ațintite în flăcări. Oamenii din Shienar pregăteau masa de seară. Lan ședea sub un copac, ascuțindu-și sabia; Străjerul îi aruncă o privire reținută, apoi îi făcu semn cu capul. Și mai era ceva – flamura Dragonului unduia în vânt, în mijlocul taberei. Se găsise de undeva și un mâner adevărat, în locul copăcelului lui Perrin.

— Ce caută asta aici, unde-o poate vedea oricine trece? întrebă Rand.

— E prea târziu să te mai ascunzi, Rand, spuse Moiraine. Dar, la urma urmei, așa a fost mereu.

— Măcar nu pune semne care să arate că aici mă aflu. N-am să-l găsesc niciodată pe Fain, dacă mă ucide cineva din pricina flamurii, rosti el, întorcându-se apoi către Loial și Perrin. Mă bucur c-ați rămas. Dar dacă n-o făceați, aș fi înțeles.

— Și de ce să nu rămân? întrebă Loial. Ești și mai ta’veren decât te-am crezut, e adevărat, dar ești în continuare prietenul meu. Cel puțin așa nădăjduiesc, mai spuse el, zvâcnind din urechi în semn de nesiguranță.

— Da, sunt, zise Rand. Câtă vreme ești la adăpost în preajma mea, și chiar și după aceea.

Ogierul rânji; chipul i se despică aproape în două.

— Rămân și eu, spuse Perrin, cu o undă de resemnare sau împăcare în glas. Roata ne țese strâns în Pânză, Rand. Cine-ar fi crezut-o, pe când eram cu toții acasă în Emond’s Field?

Cei din Shienar se adunau împrejur. Spre mirarea lui Rand, căzură cu toții în genunchi, cu ochii la el.

— Vrem să-ți jurăm credință, spuse Uno, iar cei îngenuncheați alături de el încuviințară.

— Credința voastră este pentru Ingtar și Seniorul Agelmar, protestă Rand. Ingtar a murit așa cum se cuvenea, Uno. A murit pentru ca noi ceilalți să putem scăpa, odată cu Cornul.

Nu mai avea de ce să le spună și restul. Nădăjduia că Ingtar se întorsese în Lumină.

— Spune-i asta Seniorului Agelmar, atunci când te întorci în Fal Dara.

— Se zice, răspunse codindu-se bărbatul cu un singur ochi, că atunci când Dragonul va Renaște, va rupe toate jurămintele și va tăia orice chingi. De-acum nu mai suntem legați. Vrem să-ți jurăm credință.

Își scoase sabia și o așeză în fața lui Rand, cu plăselele îndreptate spre el; ceilalți îl imitară.

— Te-ai luptat cu Cel Întunecat, spuse Masema, cel care-l urâse și care-l privea acum ca pe o minune desprinsă din Lumină. Te-am văzut, Senior Dragon. Te-am văzut. Sunt omul tău, până la moarte.

Ochii săi negri sclipeau de ardoare.

— Trebuie să alegi, Rand, spuse Moiraine. Lumea se va frânge fie din pricina ta sau nu. Tarmon Gai’don va veni, și, chiar și numai din pricina asta, lumea se va sfărâma. Ai de gând să încerci să te mai ascunzi de ceea ce ești și să lași lumea fără apărare, în clipa Ultimei Bătălii? Alege.

Cu toții îl priveau și așteptau. „Moartea e mai ușoară ca o pană, datoria mai apăsătoare ca un munte.” Se hotărî.