În căutarea Cornului

12 Prinsă în Pânză

Egwene se grăbi pe urmele lui Nynaeve, către grupul de Aes Sedai care se adunaseră în jurul palanchinului purtat de cai al Supremei Înscăunate. Dorința de a afla care era pricina tulburărilor din Fal Dara era mai puternică până și decât neliniștea pe care o simțea pentru Rand. Pe el, cel puțin deocamdată, nu-l putea ajuta. Bela, iapa ei cea flocoasă, se afla împreuna cu caii femeilor Aes Sedai, la fel ca și animalul pe care călărise Nynaeve.

Străjerii, cu mâinile pe mânerele săbiilor și cu ochii cercetând fără încetare împrejurimile, alcătuiau o pavăză de oțel împrejurul femeilor și al palanchinului. Astfel, în curte rămăsese încă o insulă de relativă liniște, în timp ce, împrejur, soldații din Shienar încă alergau printre locuitorii înspăimântați ai fortăreței. Egwene se înghesui alături de Nynaeve – amândouă nebăgate în seamă. Străjerii le aruncară o singură privire grăbită – știau cu toții că cele doua aveau să plece împreună cu Suprema Înscăunată. Până la urmă, fata izbuti să audă îndeajuns de multe șoapte pentru a afla povestea săgeții care apăruse ca din pământ și a arcașului care nu fusese încă prins.

Cu ochii mari, mult prea tulburată pentru a se mai gândi că era înconjurată de Aes Sedai, Egwene se opri. O încercare de a-i lua viața Supremei Înscăunate. Era ceva peste putință de înțeles.

Suprema ședea în palanchin, cu perdelele trase în laturi, cu chipul întors spre Seniorul Agelmar. Toate privirile erau atrase de pata de sânge de pe mâneca ei.

— Fiule, ai să găsești arcașul sau n-ai să-l găsești. Indiferent de ce se va întâmpla, eu, una, am treburi la fel de urgente în Tar Valon ca și Ingtar, în misiunea care i-a fost încredințată. Așa că acum o să plec.

— Dar, Maică, se opuse Seniorul Agelmar, faptul că cineva a încercat să-ți ia viața schimbă totul. Nici acum n-am aflat cine l-a trimis și de ce. Mai stai un ceas, și am să-ți aduc și arcașul și toate răspunsurile.

Suprema râse aspru, fără urmă de veselie.

— Ca să prinzi peștele ăsta, fiul meu, ai nevoie de momeală mai fină și de năvoade mai meșteșugite. Până să reușești tu să-l prinzi, o să fie prea târziu pentru a mai pleca. Sunt prea mulți oameni pe lumea asta care s-ar înveseli nespus să mă vadă moartă, ca să-mi mai fac griji în privința unuia. Dacă se întâmplă să afli ceva, poți să-mi trimiți vești.

Privirile ei dădură ocol turnurilor care se înălțau deasupra curții, precum și crenelurilor și balcoanelor rezervate arcașilor, toate pline de lume, cu toate că de-acum se lăsase tăcerea. Săgeata pornise dintr-unul din aceste locuri.

— Cred că arcașul ăsta a fugit deja din Fal Dara.

— Dar, Maică…

Femeia din palanchin îl întrerupse cu un gest aspru, semn că discuția se încheiase. Nici măcar Seniorului din Fal Dara nu-i era îngăduit s-o bată la cap pe Suprema Înscăunată. Ochii ei se opriră apoi asupra lui Egwene și a lui Nynaeve. Le aruncă o privire sfredelitoare, care o făcu pe Egwene să creadă că știa totul despre ea, chiar și lucrurile pe care le-ar fi dorit tăinuite. Făcu un pas în spate, apoi își dădu seama unde se află și făcu o plecăciune, întrebându-se dacă o nimerise. Nu-i spusese nimeni ce trebuia să facă când se întâlnea cu Suprema Înscăunată. Nynaeve rămase țeapănă, înfruntând privirea Supremei. Cu toate astea, pipăind încoace și încolo până ce găsi mâna lui Egwene, o apucă și o strânse la fel de tare pe cât strângea și cealaltă.

— Deci iată-ți și fetele, Moiraine, spuse Suprema.

Moiraine înclină din cap, aproape nevăzut, iar celelalte Aes Sedai se întoarseră să le cântărească din priviri pe femeile din Ținutul celor Două Râuri. Egwene înghiți în sec. Toate arătau ca niște persoane înțelepte, care știau lucruri pe care cei din jurul lor nici nu le bănuiau. Faptul că știa de-acum că așa și era nu o ajuta deloc.

— Da, simt că în fiecare dintre ele pâlpâie o scânteie puternică. Dar ce soi de flacără se va aprinde? Asta-i întrebarea, nu-i așa?

Egwene își simțea gura uscata ca nisipul. Îl văzuse cândva pe jupan Padwhin, tâmplarul din satul său natal, care se uita la uneltele sale cam la fel cum se uita Suprema la ele două. Asta folosește la ceva, asta la altceva…

— E timpul să mergem, spuse dintr-odată Suprema. Pe cai! Seniorul Agelmar și cu mine putem rosti ceea ce trebuie rostit și fără ca voi să vă holbați ca niște novice în ziua lor liberă. Hai, pe cai!

La porunca ei, Străjerii se împrăștiară urcându-se fiecare în șaua lui, la fel de vigilenți, iar femeile Aes Sedai, în afară de Leane, o porniră și ele către caii lor, cu mersul elegant, parcă plutind prin aer. Tocmai când Egwene și Nynaeve dădeau să se întoarcă, pentru a încăleca, la rândul lor, alături de Seniorul Agelmar apăru un slujitor care aducea o cupă de argint. Strâmbând din buze, nemulțumit, Agelmar o luă.

— Odată cu această cupă pe care ți-o întind, Maică primește și dorința mea ca în această zi să-ți meargă bine, la fel ca în fiecare…

Egwene nu mai izbuti să audă nimic altceva, deoarece tocmai se urca în șa. Până să apuce să mângâie ușor gâtul flocos al Belei, și să-și aranjeze fustele, palanchinul o și pornise către porțile deschise. Caii înaintau fără să aibă nevoie de frâie sau de vizitiu. Leane călărea în spatele lui, cu toiagul proptit în scări. Egwene și Nynaeve se alăturară și ele alaiului.

Acesta fu întâmpinat de urale și strigături de mulțimea care se înghesuia pe străzile orașului. Bătăile ca de tunet ale tobelor și sunetele ascuțite de trâmbiță fură aproape înăbușite. În frunte călăreau Străjerii, cu flamura împodobita cu Flacăra Albă, care flutura în vânt, păzindu-le pe femeile Aes Sedai și îndepărtând mulțimea din calea lor; arcași și sulițași, cu flacăra brodată pe pieptare, îi urmau în rânduri ordonate. După ce alaiul părăsi orașul și o apucă spre miazăzi, sunetul trompetelor se stinse, cu toate că uralele izbucnite din piepturile locuitorilor încă mai răsunau. Egwene întoarse capul de mai multe ori, până ce zidurile și turnurile din Fal Dara dispărură în spatele copacilor și al dealurilor. Nynaeve, care călărea alături de ea, clatină din cap.

— Rand o să fie bine. Îl are pe Seniorul Ingtar și douăzeci de războinici cu el. Oricum nu mai poți face nimic pentru el. Nici una dintre noi nu mai poate.

Și aruncă o privire înspre Moiraine; iapa cea albă și bine țesălată a femeii Aes Sedai și armăsarul înalt și negru al lui Lan alcătuiau o pereche ciudată, care sărea în ochi de undeva, dintr-o latură a alaiului.

— Nu încă, cel puțin, adaugă Nynaeve.

În drumul lor, călăreții o apucară spre apus. Nu călătoreau prea repede. Nici măcar pedestrașii cu armuri ușoare nu se puteau mișca prea iute printre dealurile din Shienar și nu puteau ține pasul pentru multă vreme. Cu toate astea, își dădeau toată silința. De oprit, nu se opreau decât foarte târziu. Suprema nu le îngăduia să poposească decât atunci când aproape nu mai vedeau să întindă corturile, movile albe, turtite, înăuntrul cărora de-abia se putea sta în picioare. Fiecare pereche de Aes Sedai din aceeași Ajah avea un cort al său, iar Suprema și Cronicăreasa dormeau separat. Moiraine împărțea cortul cu cele două surori Albastre. Soldații dormeau pe pământul gol, într-o împrejmuire separată, iar Străjerii se ghemuiau pe lângă corturile femeilor de care erau legați, învelindu-se cu mantiile. Cortul ocupat de surorile Roșii părea ciudat de însingurat, fără vreun Străjer prin preajmă, în timp ce cel al Verzilor arata aproape vesel – cele două Aes Sedai rămâneau adesea afară, târziu în noapte, să stea de vorbă cu cei patru Străjeri pe care-i aduseseră cu ele.

Odată, Lan se apropie și el de cortul pe care Egwene îl împărțea cu Nynaeve și o luă pe Meștereasă cu el, îndepărtându-se câțiva pași, în întuneric. Egwene dădu ușor la o parte pânza care acoperea intrarea, ca să-i poată observa. Nu auzea nimic din ce vorbeau. În cele din urmă, o văzu pe Nynaeve înfuriindu-se și venind înapoi, cu pași mari. Se înfășură în pături, fără nici o vorbă. Lui Egwene i se păru că avea obrajii uzi de lacrimi, cu toate că-și acoperise fața cu un colț al păturii, ca să nu se vadă. Lan rămase multă vreme afară, în beznă, cu ochii țintă la cortul lor, până să plece. După aceea, nu mai veni niciodată să le vadă.

Moiraine nici nu se apropia de ele, ci doar le saluta, înclinând din cap, în treacăt. Părea să-și petreacă toate ceasurile din zi vorbind cu alte Aes Sedai, în afară de cele Roșii, luându-le la o parte, una câte una, în timp ce călăreau. Suprema nu le îngăduia prea multe opriri pentru odihnă și toate erau scurte.

— Poate că nu mai are timp pentru noi, spuse la un moment dat Egwene, cu tristețe; Moiraine era singura Aes Sedai pe care o cunoștea și poate – deși nu-i făcea plăcere s-o recunoască – și singura în care era sigură că putea avea încredere. Ne-a găsit, iar acum suntem pe drumul înspre Tar Valon. Probabil că acum are alte lucruri de care să se preocupe.

— N-am să cred că și-a încheiat socotelile cu noi, pufni ușor Nynaeve decât când o s-o văd moartă. Pe ea sau pe noi. E foarte vicleană femeia asta.

În schimb, alte Aes Sedai veniră să le vadă în cortul lor. În prima noapte după plecarea din Fal Dara, Egwene aproape că leșină de spaimă atunci când pânza de la intrarea cortului se dădu la o parte și o femeie Aes Sedai îndesată, cu chipul colțuros, părul cărunt și o privire ușor distrată, se aplecă să intre. Ea aruncă o privire către lampa care atârna din vârful cortului, iar flacăra se înteți ușor. Lui Egwene i se păruse că ar fi simțit ceva, de parcă ar fi întrezărit o umbră mișcându-se împrejurul femeii, atunci când flacăra se mărise. Moiraine îi spusese că avea să vină o vreme – când și ea avea să fie mai bine instruită – când avea să poată să vadă alte femei conducând Puterea și să recunoască una care putea conduce chiar dacă nu făcea nimic.

— Sunt Verin Mathwin, spuse femeia, zâmbind. Iar voi sunteți Egwene al’Vere și Nynaeve al’Maera. Din Ținutul celor Două Râuri, care cândva a fost Manetheren. Sânge puternic, pe acolo. Cântă.

Egwene schimbă o privire cu Nynaeve în timp ce se ridicau.

— Suntem chemate în fața Supremei Înscăunate? întrebă Egwene.

Verin râse. Avea o pată de cerneală pe nas.

— Oh, nu, vai de mine. Suprema are lucruri mai importante de făcut decât să se ocupe de două tinere care nu au ajuns nici măcar novice. Cu toate că nu se știe niciodată. Voi amândouă sunteți foarte înzestrate, mai ales tu, Nynaeve. Într-o zi…, începu ea, apoi se opri, frecându-și gânditoare nasul, chiar în dreptul petei. Într-o zi, dar nu azi. Am venit să te învăț ceva, Egwene. Mi-e teamă că tu deja ai început să-ți bagi nasul acolo unde nu trebuie.

Tulburată, Egwene o privi pe Nynaeve.

— Dar ce-am făcut? Nu știu să fi făcut ceva.

— A, n-ai greșit cu nimic. Nu a fost chiar vorba de o greșeală. Poate de ceva primejdios, da, dar nu neapărat greșit, răspunse Verin, așezându-se pe jos, cu picioarele sub ea. Hai, așezați-vă amândouă. Hai, hai, jos. Nu vreau să trebuiască să-mi sucesc gâtul. Așezați-vă.

Și începu să se foiască, până ce-și găsi o poziție comodă. Egwene se așeză și ea, cu picioarele încrucișate, în fața femeii Aes Sedai și se strădui din răsputeri să nu tragă cu ochiul la Nynaeve, gândindu-se că nu avea nici un motiv să pară vinovată, până ce nu știa precis ce făcuse. Și poate nici atunci.

— Și ce e acest lucru primejdios, dar nu tocmai greșit?

— Cum așa, copilă? Ai început să conduci Puterea.

Egwene nu găsi nimic altceva de făcut decât să deschidă ochii mari.

— E caraghios, izbucni Nynaeve. Dacă nu pentru asta, atunci de ce ne mai ducem în Tar Valon?

— Moiraine a… adică Moiraine Sedai m-a învățat câteva lucruri, izbuti să rostească Egwene.

Verin își ridică brațele, semn că dorea să le facă să tacă, iar ele se supuseră. Părea împrăștiată, da, dar era totuși Aes Sedai.

— Copilă, chiar crezi că noi, femeile Aes Sedai, le învățam pe dată să conducă Puterea pe toate fetele care vin și spun că vor să ni se alăture? Bine, tu nu ești chiar o fată oarecare, recunosc, dar cu toate astea…

Și clatină din cap, cu un aer foarte serios.

— Atunci de ce-a făcut-o? întrebă Nynaeve; ea nu primise nici un fel de învățătură, iar Egwene încă nu era sigură dacă asta nu cumva o supăra puțin.

— Pentru că Egwene izbutise deja să conducă, spuse Verin, cu răbdare.

— Și… și eu am izbutit, replică Nynaeve, nu prea fericită.

— La tine, copila mea, a fost altfel. Faptul că ești încă în viață arată că ai trecut peste multe obstacole, și ai făcut-o singură. Cred că știi ce norocoasa ești. Din patru femei silite să facă ce-ai făcut tu, numai una scapă cu viață. Firește, sălbăticiunile…, începu Verin, apoi se strâmbă. Iertați-mă, dar mi-e teamă că ăsta e numele pe care noi, cele din Turnul Alb, îl dam adesea femeilor care, fără vreo învățătură, au izbutit să obțină o oarecare stăpânire a Puterii – foarte firavă, și care aproape că nu se poate numi așa, în general (ca și în cazul tău), dar totuși o stăpânire. E drept că sălbăticiunile au de înfruntat greutăți. Aproape întotdeauna ele își ridică stavile cu care să se apere, pentru a nu afla ce înseamnă cu adevărat ceea ce fac, iar aceste stavile le împiedică să stăpâneasca Puterea așa cum ar trebui. Cu cât trece mai multă vreme până să-și ridice stavilele, cu atât este mai greu să le dărâme, dar, dacă izbutesc… ce să spun, unele dintre cele mai puternice surori din toate timpurile au fost, mai întâi de toate, sălbăticiuni.

Nynaeve se foi mânioasă pe loc și privi spre intrarea cortului, de parcă se gândea să plece.

— Nu văd ce are asta de-a face cu mine, spuse Egwene.

Verin o privi clipind gânditoare, de parcă se întreba de unde apăruse.

— Cu tine? Pai, nimic. Necazurile tale sunt cu totul altele. Cele mai multe fete care vor să devină Aes Sedai – chiar și cele mai multe care poartă în suflet această flacără, așa ca tine – se și tem de asta. Chiar și după ce ajung în Turn, chiar și după ce află ce au de făcut și cum, mai au nevoie de multe luni în care să fie călăuzite, pas cu pas, de către o soră sau de una dintre Alese. Dar tu nu. Din ce mi-a spus Moiraine, am înțeles că te-ai grăbit s-o faci de îndată ce-ai aflat că poți, bâjbâind prin întuneric fără să te gândești dacă nu cumva aveai să cazi într-un hău fără fund. Mă rog, au mai fost unele ca tine; nu ești singura. Și Moiraine a fost la fel. După ce-a aflat ce făcuseși, nu a mai avut de ales și a trebuit să înceapă să te învețe. Vrei să spui că Moiraine nu ți-a explicat asta?

— Niciodată, răspunse Egwene, dorindu-și ca vocea ei să nu pară gâtuită. Avea… alte lucruri de care să se ocupe.

Nynaeve pufni ușor.

— Bine, Moiraine nu le spune niciodată oamenilor altceva decât ceea ce trebuie neapărat să știe. Așa a făcut dintotdeauna. A ști nu e de nici un folos, dar, pe de altă parte, nici a nu ști. Eu, una, prefer întotdeauna să știu ce trebuie știut.

— Și există așa ceva? Adică un hău fără fund?

— Din câte se vede, până acum n-ai pățit nimic, zise Verin, lăsându-și capul într-o parte. Dar după ce faci pasul următor?… adaugă ea, ridicând din umeri. Vezi tu, copilă, cu cât încerci mai mult să atingi Adevăratul Izvor, să conduci Puterea Supremă, cu atât mai ușor îți vine să o faci. E adevărat că, la început, te întinzi să atingi Izvorul și de cele mai multe ori e ca și cum ai încerca să culegi văzduhul dimprejur cu mâinile goale. Sau izbutești să conduci saidar, dar chiar și când simți Puterea Supremă revărsându-ți-se în trup, descoperi că nu poți face nimic cu ea. Sau chiar dacă faci anumite lucruri, nu sunt cele pe care ți le doreai. Asta e primejdia. În general, cu ajutorai sfaturilor și al învățăturii – și din pricina faptului că teama însăși te încetinește - înzestrarea de a atinge Izvorul și de a conduce Puterea apar împreună cu stăpânirea de sine. Numai că tu ai încercat să conduci fără cineva care să te învețe cum să izbutești ceea ce-ți propui. Știu că nu crezi că ai ajuns prea departe – și chiar așa și e, dar ești precum cineva care a învățat de unul singur să fugă în susul dealului, cel puțin uneori, fără să învețe cum să alerge și pe partea cealaltă sau cum să meargă. Mai devreme sau mai târziu ai să cazi, dacă nu înveți și restul. Acum să știi că nu vorbesc despre ceva de felul necazurilor în care intră sărmanii bărbați care încep să conducă – nu ai să înnebunești, nu ai să mori, atâta vreme cât ai surorile prin preajmă să te învețe și să te îndrume – dar cine știe ce poți face, cu totul din întâmplare, fără nici o intenție?

O clipă numai, privirea lui Verin deveni foarte pătrunzătoare, nicidecum împrăștiată ca mai înainte. Vreme de o clipă după cum i se păruse lui Egwene, ochii ei se îndreptaseră către Nynaeve, cu aceeași asprime ca și cei ai Supremei Înscăunate.

— Ești foarte puternică din naștere, copilă și ai să devii și mai și. Trebuie să înveți să-ți stăpânești puterile înainte să-ți faci rău ție sau altcuiva ori chiar multor oameni din jurul tău. Asta încerca Moiraine să te învețe. Cu asta am să încerc și eu să te ajut acum, și cu asta o să încerce să te ajute surorile, în fiecare noapte, până ce ajungem să te dăm pe mâna lui Sheriam. E foarte pricepută. Ea e Mai-Marea peste novice.

„Nu cumva știe ceva despre Rand? se gândi Egwene. Nu, nu are cum. Dacă ar fi bănuit măcar, nu l-ar fi lăsat să plece din Fal Dara.” Dar de-acum era convinsă că nu-și închipuise că ar fi zărit ceva, ci chiar așa fusese.

— Îți mulțumesc, Verin Sedai. Am să încerc.

— Eu mă duc să mă așez lângă foc, ca să vă las singure, spuse Nynaeve, ridicându-se dintr-odată în picioare.

— Ar trebui să rămâi, zise Verin. Ai putea avea de câștigat. Din ce-mi spune Moiraine, nu-ți va trebui decât puțina învățătură ca să devii Aleasă.

Nynaeve șovăi doar o clipă înainte să scuture cu tărie din cap.

— Îți mulțumesc pentru propunere, dar pot aștepta până ce ajungem în Tar Valon. Egwene, dacă ai nevoie de mine, am să fiu…

— Nynaeve, o întrerupse Verin, după toate socotelile, ești o femeie în toata firea. În general, cu cât o novice este mai tânără, cu atât se descurca mai bine. Nu neapărat la învățătură, ci mai degrabă pentru că o novice trebuie să facă ceea ce i se spune, imediat și fără să crâcnească. Lucrul acesta nu este, de fapt, de folos decât în momentul în care învățătura a ajuns într-un anume punct, când o șovăială nelalocul ei sau o îndoială cu privire la ceea ce ai de făcut poate avea urmări înspăimântătoare. Dar e mai bine să fii disciplinată de la bun început. Pe de altă parte, de la Alese este de așteptat să pună lucrurile la îndoială, pentru că se crede că ele știu îndeajuns de mult pentru a pune întrebările potrivite, la momentul potrivit. Ce preferi?

Nynaeve își încleștă pumnii, apucând strâns marginile fustei, apoi se uită din nou la intrarea în cort, încruntându-se. În cele din urmă, încuviință, cu o mișcare scurtă a capului, și se așeză din nou pe jos.

— N-are ce să-mi strice, la urma urmei, spuse ea.

— Foarte bine, răspunse Verin. Acum… Egwene, tu deja știi lucrurile astea, dar de dragul lui Nynaeve o să le parcurgem încă o dată pas cu pas. Cu vremea, o să vă intre în sânge – o să faceți tot ce trebuie înainte să reușiți să vă dați seama – dar acum e mai bine să mergem încet. Închideți ochii, vă rog. La început, merge mai bine dacă nimic nu vă abate atenția.

Egwene închise ochii. Se lăsă un moment de tăcere, apoi Verin spuse:

— Nynaeve, te rog închide ochii. Să știi că într-adevăr va merge mai ușor.

Încă o pauză, apoi:

— Mulțumesc, copilă. Iar acum, trebuie să vă goliți mintea. Aruncați-vă toate gândurile. Să rămână numai un singur lucru. Un boboc de floare. Doar atât. Doar bobocul. Puteți să-l observați în amănunțime. Îi simțiți și mirosul. Parcă puteți să-l atingeți. Fiecare nervură a fiecărei frunze, fiecare rotunjime a fiecărei petale. Simțiți cum pulsează seva. Haideți, simțiți-o. Trebuie să ajungeți să-l cunoașteți. Să fiți una cu el. Voi și bobocul sunteți o singură făptură. Una singură. Sunteți bobocul.

Glasul ei continua să răsune, hipnotic, dar Egwene nu-l mai auzea; mai făcuse și înainte așa ceva, împreuna cu Moiraine. Nu mergea prea repede, dar Moiraine îi spusese că, odată ce se obișnuia, avea să reușească mult mai ușor. Înăuntrul ei era un boboc de trandafir, cu petalele roșii bine strânse. Și, dintr-odată, mai apărea ceva. Lumina. Lumina care apăsa petalele. Încet, încet, acestea se deschiseră, întorcându-se către lumină, înghițind-o. Trandafirul și lumina se contopiseră. Egwene și lumina se contopiseră. De-acum, simțea fiecare picătură scurgându-i-se prin trup. Se întinse, încordându-se, încercând să cuprindă și mai multă…

Și, într-o clipă, totul dispăru, și trandafirul și lumina. Moiraine îi spusese și asta – că nimic nu se putea întâmpla forțat. Oftând, deschise ochii. Nynaeve avea o înfățișare mohorâtă, iar Verin era la fel de liniștită ca la început.

— Nu poți să faci să se întâmple, spunea femeia Aes Sedai. Trebuie doar să lași lucrurile să-și urmeze cursul. Trebuie să te închini în fața Puterii, înainte s-o poți stăpâni.

— Asta-i o mare prostie, mormăi Nynaeve. Nu mă simt ca o floare. Dacă chiar trebuie, aș spune că mă simt ca un tufiș de porumbar, plin de țepi. Cred că până la urmă am să mă duc să aștept lângă foc.

— Cum dorești, răspunse Verin. Ți-am pomenit oare de corvezile pe care le au de îndeplinit novicele? Spală vasele și rufele, freacă podelele, servesc la masă, tot felul de treburi. Eu, una, sunt convinsă că slujnicele se descurcă mult mai bine, dar lumea crede, în general, că asemenea munci ajută la formarea caracterului. A, deci rămâi? Bun. Ei, copilă, atunci adu-ți aminte că și tufișurile de porumbar înfloresc câteodată, și fac niște flori albe și frumoase, ascunse printre ghimpi. Să mai încercam – dar pe rând. Haide, Egwene, de la început. Închide ochii.

De mai multe ori înainte ca Verin să plece, Egwene simți Puterea curgându-i prin trup, dar niciodată prea tare, și nu izbuti să facă altceva decât să iște un freamăt scurt în văzduh, din pricina căruia pânza care acoperea intrarea se mișca ușor. Era convinsă că până și un strănut ar fi avut aceleași urmări. Cu Moiraine se descurcase mai bine, câteodată, cel puțin. Și-ar fi dorit ca ea să o învețe.

Nynaeve nu izbutise să simtă nimic sau cel puțin așa îi spuse. Când lecția se termină, avea atât de multă asprime în privire și strânsese buzele atât de tare, încât Egwene se temu că era pe punctul să înceapă s-o dojenească pe Verin, ca și cum aceasta ar fi fost o femeie din sat care nu-i dădea pace. Dar Verin nu făcu altceva decât să-i poruncească să închidă din nou ochii, de data aceasta fără Egwene.

Căscând din când în când, aceasta rămase în același loc, privindu-le pe celelalte doua. Se făcuse târziu; trecuse de mult de ceasul când se culca de obicei. Nynaeve era trasă la față, de parcă murise de o săptămână, cu pleoapele strânse de parcă voia să nu le mai deschidă niciodată și cu pumnii albi, încleștați în poală. Egwene nu mai nădăjduia decât ca Meșteresei să nu-i sară țandăra, mai ales după ce-și păstrase stăpânirea de sine atâta vreme.

— Simte cum se revarsă în sufletul tău, spunea Verin. Glasul ei nu se schimbă deloc, numai ca, dintr-odată, ochii începură să-i strălucească. Simte curgerea. Curgerea Puterii. Curge ca o adiere, ca un freamăt blând în văzduh.

Egwene își îndreptă umerii. Așa o călăuzise Verin de fiecare data când izbutise cu adevărat să simtă Puterea curgându-i prin vene.

— O adiere ușoară, care face văzduhul să tresalte de-abia simțit. Ușor.

Deodată, păturile izbucniră în flăcări, ca niște vreascuri. Nynaeve deschise ochii și scoase un țipăt. Egwene nu-și dădu seama dacă nu cumva țipase și ea, la rândul său. Nu știa decât că se trezise stând în picioare și încercând să împingă păturile care ardeau cu piciorul, afară, ca să nu ia foc și cortul. Însă înainte să apuce să le împingă a doua oară, flăcările dispărură, lăsând în urmă firicele de fum care se înălțau din stofa mistuită și un miros de lână arsă.

— Bine, spuse Verin. Nu prea mă așteptam să trebuiască să sting un foc. Hai, copilă, nu leșina. De-acum totul e bine. M-am ocupat eu de toate.

— Eram… eram furioasă, spuse Nynaeve, cu buzele tremurându-i și cu fața albă ca varul. Te auzeam vorbindu-mi despre adieri, despre ce trebuia să fac și, dintr-odată, m-am gândit la foc. Nu… nu voiam să ard nimic. Era numai un foc micuț… în mintea mea.

Se cutremură.

— Mda, la urma urmei focul nu era prea puternic, răspunse Verin, izbucnind în râs, dar se opri când o privi din nou pe Nynaeve. Copilă, te simți bine? Dacă nu, pot să…

Nynaeve clătină din cap, iar Verin încuviință.

— Acum ai nevoie de odihnă. Amândouă de fapt. Am tras prea tare de voi. Trebuie să vă odihniți. Suprema o să ne poruncească să ne trezim și să pornim la drum înainte de revărsatul zorilor.

Ridicându-se în picioare, luă de jos păturile arse.

— Am să pun să vi se aducă altele. Sper că așa ați înțeles amândouă cât de importantă este stăpânirea de sine. Trebuie să învățați să faceți ceea ce v-ați pus în gând și nimic altceva. Dacă absorbiți prea multă Putere, mai multă decât puteți conduce în siguranță – iar acum, să știți că nu puteți îndura prea multă dar asta se va schimba cu timpul – nu doar că i-ați putea vătăma pe cei din jur, dar v-ați putea face rău chiar și vouă înșivă. Ați putea muri sau v-ați putea mistui în foc, pierzându-vă toate înzestrările.

Și, ca și cum nu le-ar fi spus că mergeau pe marginea unei prăpăstii, le ură voioasă somn ușor și plecă. Egwene o îmbrățișă pe Nynaeve și o strânse tare.

— Nu s-a-ntâmplat nimic, Nynaeve. N-ai de ce să fii speriată. După ce înveți să stăpânești…

— Nu sunt speriată, răspunse cealaltă, cu un hohot răgușit de râs și privind pieziș la păturile fumegânde, înainte să dea din cap. Nu mă sperii eu de un foc ca ăsta.

Dar nu se mai uită într-acolo, nici măcar când sosi un Străjer care luă paturile și lăsă altele noi în loc. Verin nu se mai întoarse la ele – de fapt, așa le și spusese. Mai mult, pe măsură ce călătoria lor continua, spre miazăzi și apus, zi după zi, pe cât de repede puteau înainta pedestrașii, Verin nu le acordă mai multă atenție decât Moiraine sau decât alte Aes Sedai. Nu erau, la drept vorbind, neprietenoase, aceste femei, ci doar distante și retrase, ca și cum aveau o sumedenie de probleme pe cap. Răceala lor o făcu pe Egwene să se simtă și mai neliniștită și să-și amintească toate poveștile pe care le auzise în copilărie. Mama ei îi spusese dintotdeauna că poveștile despre Aes Sedai erau numai niște prostii de-ale bărbaților, dar nici ea, nici vreo altă femeie din Emond’s Field nu întâlnise vreodată o astfel de persoană înainte de venirea lui Moiraine. Și Egwene își petrecuse multă vreme împreună cu aceasta din urmă, convingându-se că nu toate femeile Aes Sedai erau așa cum se spunea în povești – reci, preocupate doar de intrigi, distrugând totul, neînduplecate, în calea lor. Cele care frânseseră lumea. Acum știa că de fapt, cei care făcuseră lumea să se frângă fuseseră bărbații Aes Sedai, în timpul când încă existau, în Vârsta Legendelor, dar asta nu o prea ajuta. Nu toate femeile Aes Sedai erau ca în povești, dar câte erau așa, și care anume?

În fiecare noapte, câte una venea în cortul lor – dar erau atât de multe și de amestecate, încât nu o ajutară deloc să-și limpezească gândurile. Alviarin era rece și pusă pe treabă ca un neguțător sosit să cumpere lână și tutun, uimită că la lecție participă și Nynaeve, dar iertătoare, aspră cu greșelile lor, dar dispusă întotdeauna să mai încerce o dată. Alarma Mosvani râdea și își petrecea la fel de multă vreme vorbind despre lume și despre bărbați, ca și cu lecția propriu-zisă. Cu toate astea se arătase mult prea interesată de Rand, Perrin și Mat, pentru ca Egwene să se simtă în largul său. Mai ales de Rand. Cea mai rea dintre toate se dovedi Liandrin, singura care-și purta șalul; celelalte și-l puseseră la adăpost, în bagaje, înainte să plece din Fal Dara. Liandrin se așeză jucându-se cu ciucurii roșii și nu le învăță cine știe ce. Se vedea limpede cât era de reținută. Le puse o seamă de întrebări, de parcă și Egwene, și Nynaeve erau învinuite de vreo crimă – și numai despre cei trei băieți. O ținu așa până când Nynaeve o dădu afară din cort – Egwene nu era sigură de ce o făcuse – și plecă numai după ce le avertiză:

— Aveți mare grijă de voi, fiicele mele. Nu mai sunteți în satul vostru. De-acum pășiți printr-o apă în care freamătă vietăți care vă pot mușca de degete.

În cele din urmă, alaiul ajunse în satul Medo, pe malul Râului Mora, care curgea la hotarul dintre Shienar și Arafel, vărsându-se în Erinin.

Egwene începu să-l viseze pe Rand – era convinsă că asta se întâmpla din pricina întrebărilor femeilor Aes Sedai și pentru că-și făcea griji pentru el, întrebându-se dacă el și ceilalți trebuiseră cumva să pătrundă în Mană, pe urmele Cornului lui Vaiere. Visele se dovediră toate neplăcute, deși la început nu erau decât niște coșmaruri obișnuite. Cu toate astea, în noaptea petrecută în Medo, totul se schimbă.

— Iertare, Aes Sedai, întrebă timidă Egwene, ai văzut-o cumva pe Moiraine Sedai?

Femeia cea zveltă îi făcu semn să se îndepărteze, fluturând din mână, apoi se grăbi pe ulița plină de oameni și luminată de torțe, strigându-i cuiva să aibă grijă de calul său. Făcea parte din Ajah Galbenă, deși nu purta șalul, iar Egwene nu știa nimic altceva despre ea, nici măcar numele. Medo era un sat mic – deși Egwene se simți tulburată atunci când își dădu seama că îi trecuse prin minte așa ceva despre un sat la fel de întins ca Emond’s Field – iar acum era plin de străini – mai mulți chiar decât localnicii. Peste tot, pe ulițele înguste, erau oameni și cai care își croiau drum către chei, trecând pe lângă sătenii care îngenuncheau de câte ori o femeie Aes Sedai se apropia de ei, fără să-i bage în seamă. Lumina aspră a torțelor se revărsa în toate colțurile. Cele două docuri se întindeau în largul Râului Mora ca niște degete de piatră și adăposteau, fiecare, câte două corăbii mici, cu două catarge. În dreptul lor, caii erau ridicați la bord cu ajutorul unor scripeți, al unor frânghii și al unor năvoade legate sub burtă. Alte corăbii – cu parapeți înalți, zdraveni, cu lămpi agățate în vârful catargelor – se înghesuiau în apele râului, vârstate de lumina lunii. Erau deja încărcate sau își așteptau rândul. Bărcile cu vâsle îi duceau pe arcași și pe sulițași.

Din pricina sulițelor ținute vertical, acestea arătau ca niște gândaci uriași care înotau pe deasupra apelor.

La docul din stânga, Egwene o găsi pe Anaiya care urmărea totul și-i grăbea pe cei care nu se mișcau îndeajuns de repede. Deși nu schimbase niciodată mai mult de două vorbe cu ea, Anaiya părea altfel decât celelalte, aducea mai mult cu una din femeile de acasă. Egwene și-o putea imagina în bucătărie, făcând prăjituri, în timp ce la celelalte nu se putea gândi în acest fel.

— Anaiya Sedai, ai văzut-o cumva pe Moiraine Sedai? Trebuie să-i vorbesc.

Femeia întoarse capul, încruntându-se, cu gândurile aiurea.

— Poftim? A, tu erai, copilă? Moiraine a plecat. Iar prietena ta, Nynaeve, s-a îmbarcat deja pe Crăiasa râului. Chiar eu a trebuit s-o urc într-o barcă. Nu se dădea dusă și țipa fără încetare că nu vrea să plece fără tine. Pe Lumină, ce zarva! Ar trebui să te îmbarci și tu. Găsește o barcă dintre cele care se duc către Crăiasa râului. O să călătoriți împreună cu Suprema Înscăunată, așa că ai mare grijă, după ce urci la bord. Fără prostii și fără tămbălău.

— Și pe ce corabie se afla Moiraine Sedai?

— Moiraine nu e pe nici o corabie, copilă. A plecat, deja de două zile, iar Suprema este foarte iritată din pricina asta, răspunse Anaiya, strâmbându-se și clătinând din cap, deși atenția ei era îndreptată tot către lucrători. Întâi dispare Moiraine, împreuna cu Lan, apoi Liandrin, imediat după ea, și apoi Verin și nici una dintre ele nu a lăsat nici măcar o vorbă cuiva. Verin nu și-a luat nici Străjerul. Tomas este foarte îngrijorat pentru ea.

Femeia ridica ochii spre cer. Luna, aflată în creștere, scânteia pe cerul senin.

— Va trebui iarăși să chemam vânturile, iar Supremei nu-i va fi pe plac nici asta. A zis că vrea să ne vadă plecați spre Tar Valon în mai puțin de un ceas și că nu tolerează nici o întârziere. N-aș vreau să fiu în pielea lui Moiraine, sau a lui Liandrin, sau a lui Verin, când vor da iarăși ochii cu ea. O să-și dorească să fie iarăși novice. Haide, copilă, ce s-a-ntâmplat?

Egwene trase adânc aer în piept. Moiraine plecase? Nu se putea! „Trebuie să spun cuiva, cuiva care să nu râdă de mine.” Se gândi cum ar fi arătat Anaiya, în Emond’s Field, ascultând necazurile fiicei ei; imaginea părea potrivită.

— Anaiya Sedai, Rand are necazuri.

Anaiya o cântări din priviri.

— Băiatul acela înalt din satul tău? Deja ți-e dor de el, vrei să spui? Mă rog, nu m-aș mira să aibă necazuri. Așa se întâmplă cu tinerii de vârsta lui. Cu toate că mi s-a părut că era altul – Mat, oare? – care părea mai potrivit pentru un asemenea rol. Bine, bine, copilă. Nu vreau să-mi bat joc de tine sau să nu te bag în seamă. Ce fel de necazuri și de unde știi? Probabil că el și Seniorul Ingtar au recuperat deja Cornul și s-au întors în Fal Dara. Sau, dacă nu, atunci au trebuit să intre în Mană și atunci nu mai e nimic de făcut.

— N… nu cred că sunt în Mană, și nici în Fal Dara. Am visat ceva.

Rostise vorbele aproape cu sfidare. Părea o prostie, atunci când o spunea, dar puțin mai înainte totul păruse atât de real… Un coșmar, dar nu o închipuire. La început apăruse un bărbat cu chipul acoperit de o mască și cu ochii de foc. În ciuda măștii, i se păruse că era uimit să o vadă. Înfățișarea lui o speriase: începuse să tremure, temându-se să nu i se frângă oasele, numai că, dintr-odată, bărbatul dispăruse și ea îl văzuse pe Rand dormind întins pe jos, acoperit cu o mantie. Deasupra lui, în picioare, era o femeie care-l privea. Chipul îi rămăsese în umbră. Un fulger, și dispăruseră amândoi. Și dincolo de tot ceea ce vedea, ca o altă prezență, era senzația primejdiei, ca și cum o capcană era gata să se închidă, înhățând un mielușel care nu bănuia nimic. O capcană cu mulți colți. Ca și cum timpul încetinise, putea vedea cum fălcile de fier se apropiau. Visul nu se terminase când se trezise, așa cum se întâmpla de obicei. Iar primejdia părea atât de mare încât îi venea mereu să privească peste umăr – deși, cumva, știa că Rand, și nu ea, era cel amenințat. Se întrebă dacă femeia fusese cumva Moiraine și se dojeni singură pentru un asemenea gând. Liandrin părea mai potrivită. Sau poate Alarma; și ea se arătase interesată de Rand. Dar nu-i putea spune așa ceva Anaiyei. Pe un ton distant, rosti:

— Anaiya Sedai, știu că pare o prostie, dar Rand este în primejdie, într-o mare primejdie. Am simțit-o. O simt și acum.

Anaiya părea cufundată în gânduri.

— Ei, poftim, spuse ea încet. Pun rămășag că nu s-a gândit nimeni la așa ceva. Ai putea fi o Vestitoare-n vise. Nu-i prea mare nădejde, copilă, dar… N-am mai avut una ca asta de – oh! – de vreo patru sau cinci sute de ani. Iar Căutarea viselor este foarte strâns legată de Prorocire. Dacă poți cu adevărat să faci așa ceva, poate că poți și Profeți. Ce lovitură pentru Roșii! Firește că s-ar putea să fie doar un vis urât, provocat de faptul că te-ai culcat târziu și n-ai avut mâncare caldă și din pricină că am călătorit așa de mult de când am plecat din Fal Dara. Și că ți-e dor de prietenul tău. Mai mult ca sigur că-i așa. Da, da, copilă, știu. Ești îngrijorată pentru el. Oare visul ți-a spus și ce fel de primejdie îl amenință?

— Nu, clătină Egwene din cap. Rand a dispărut pur și simplu, iar eu am simțit primejdia. Și răul. L-am simțit chiar înainte ca el să dispară. Încă îl mai simt, adaugă ea, cutremurându-se și frecându-și palmele.

— Ei, o să mai vorbim despre asta pe corabie. Dacă ești cu adevărat o Vestitoare, am să am grijă să ai parte de toată învățătura de care ai nevoie. Ar trebui să fie și Moiraine aici, ca să… Hei, tu de-acolo! strigă dintr-odată femeia, iar Egwene tresări, la fel ca și bărbatul care tocmai se așezase pe un butoiaș cu vin; cei din jur iuțiră pasul. Ăla trebuie încărcat pe corabie, nu e pentru odihnă. Mai vorbim noi, copilă, după ce pornim. Nu, nătângule! Nu poți să-l ridici singur! Vrei s-o pățești?

Și Anaiya începu să străbată docul cu pași mari, aruncându-i nefericitului sătean niște vorbe mai aspre decât s-ar fi bănuit că putea cunoaște. Egwene rămase cu ochii ațintiți în beznă, către miazăzi. Rand era undeva pe acolo. Nu în Fal Dara, nici în Mană. Era convinsă. „Ai grijă de tine, prostănacule, cu capul tău plin de câlți. Dacă îți găsești moartea până să ajung să te scot din necazuri, am să te jupoi de viu.” Nici măcar nu-i trecu prin minte să se întrebe cum avea să-l ajute, câtă vreme se afla în drum spre Tar Valon. Strângându-și mantia pe lângă trup, porni să caute o barcă pentru a se urca la bordul Crăiesei râului.