În căutarea Cornului

5 Umbra din Shienar

Ferecate. Cuvântul păru să se întrupeze, plutind în văzduh înaintea ochilor lor. Despre bărbații care puteau conduce Puterea, și care trebuiau opriți înainte ca nebunia să-i îmboldească să distrugă totul în jurul lor, se spunea că erau domoliți; în schimb, femeile Aes Sedai erau Ferecate – împiedicate să mai dirijeze curgerea Puterii. Ele își păstrau capacitatea de a simți saidar, jumătatea femeiască a Adevăratului Izvor, dar nu mai reușeau să-l atingă. Rămâneau cu amintirea a ceva ce dispăruse pentru totdeauna. Un asemenea lucru se petrecuse de atât de puține ori, încât fiecărei novice i se cerea să învețe pe dinafară numele tuturor femeilor Aes Sedai care fuseseră Ferecate, în timpul scurs de la Frângerea Lumii, precum și crimele de care acestea se făcuseră vinovate. Nimeni nu se putea gândi la așa ceva fără să se înfioare. Femeile Ferecate o duceau la fel de rău ca și bărbații domoliți.

Moiraine fusese conștientă de primejdie chiar de la bun început, și știuse că era de neocolit. Dar asta nu însemna și că i-ar fi făcut vreo plăcere să se gândească la așa ceva. Ochii i se îngustară și numai strălucirea lor îi dădea la iveală mânia și îngrijorarea.

— Leane ar fi gata să te urmeze până pe culmile din Shayol Ghul, Siuan, și să coboare cu tine în Puțul Osândelor. Doar nu crezi că te-ar putea trăda.

— Nu. Dar, mă întreb… oare asta ar fi pentru ea o trădare? dacă demaști un trădător, se poate numi trădare? Nu te-ai gândit niciodată la asta?

— Niciodată. Siuan, noi facem ceea ce trebuie făcut. Știm asta, amândouă, de aproape douăzeci de ani. Roata țese după cum îi este voia, iar tu și cu mine am fost alese pentru a face lucrurile să se împlinească. Pânza însăși ne-a ales. Profețiile pomenesc de noi, iar ele trebuie să se adeverească. Trebuie!

— Profețiile trebuie să se adeverească. Am fost învățate că așa se va-ntâmpla, că așa trebuie să se întâmple, și totuși asta reprezintă o trădare a tuturor celorlalte învățături pe care le-am primit. Ba chiar a însăși esenței ființei noastre de Aes Sedai – ar spune unii.

Frecându-și brațele, Suprema Înscăunată se duse să arunce o privire prin deschizăturile înguste din zid, către gradina aflată dedesubt. Atinse perdelele.

— Aici, în încăperile femeilor, se atârnă draperii la ferestre pentru a face locurile mai plăcute, și se plantează grădini minunate, dar asta nu ascunde faptul că întreaga fortăreață este zidită pentru luptă, moarte și crimă, continuă ea, pe același ton gânditor. De la Frângerea Lumii încoace, s-a întâmplat numai de două ori ca Supremei Înscăunate să i se ia etola și toiagul.

— Prima dată cu Tetsuan, care a trădat Manetheren, fiind invidioasă pe puterile lui Elisande, iar a doua oară cu Bonwhin, care a încercat să-l facă pe Artur Aripă-de-Șoim să danseze ca o marionetă, pentru a stăpâni lumea, și astfel aproape că a distrus Tar Valon.

Suprema cercetă mai departe gradina.

— Ambele au fost Roșii, și ambele au fost înlocuite de o femeie aleasă din rândul Albastrelor. De-asta nu a mai existat nici o Supremă din rândul celor din Ajah Roșie, de la Bonwhin încoace, și tot din pricina asta Roșiile ar profita de orice prilej pentru a da jos pe oricine care a făcut parte dintre Albastre. Două motive care se împletesc. Nu vreau să devin a treia femeie care pierde etola și toiagul, Moiraine. În ceea ce te privește, tu ai fi Ferecată și azvârlită dincolo de Zidurile Strălucitoare.

— Nu cred că Elaida m-ar lăsa să scap atât de ușor, spuse Moiraine, privind fix spatele prietenei sale. „Pe Lumină, ce-o fi cu ea? N-am mai văzut-o niciodată așa. Unde i-o fi tăria și văpaia din suflet?” Dar, Siuan, n-o să se-ajungă la așa ceva.

Cealaltă continuă, de parcă nici n-ar fi auzit-o.

— Soarta mea, însă, ar fi alta. Chiar și după ce-a fost Ferecată, o Supremă care-a fost dată jos nu poate fi lăsată în libertate: ar putea deveni o martiră, iar dușmanii s-ar putea aduna în jurul ei. Tetsuan și Bonwhin au rămas în Turnul Alb, ca slujnice la bucătărie, un exemplu de ceea ce li se poate întâmpla celor mari și tari. Nimeni nu se poate pune în slujba unei femei care trebuie să frece podelele și oalele cât e ziua de lungă. Îi poate plânge de milă, dar nu i se poate alătura.

Cu priviri înflăcărate, Moiraine se aplecă peste masă, sprijinindu-se în pumni:

— Siuan, uită-te la mine! Uită-te în ochii mei! Vrei să spui că ai de gând să renunți, după atâția ani și după tot ce am înfăptuit? Să renunți, să nu-ți mai pese de soarta lumii? Și asta numai de teama că vei fi cândva bătută cu varga pentru că nu ai curățat îndeajuns de bine oalele?

Aceste ultime cuvinte le rosti pe un ton într-atât de disprețuitor încât, spre marea ei ușurare, cealaltă se întoarse s-o privească în ochi. Tăria sufletească pe care se bizuia era încă acolo; deși încordarea amenința s-o copleșească, încă mai licărea. Ochii albaștri și limpezi ardeau de furie, la fel de aprig ca și cei ai lui Moiraine.

— Mi-aduc aminte care dintre noi scheuna mai tare, pe când eram novice și ne alegeam cu câte-o bătaie cu varga. Viața ta din Cairhien, Moiraine, a fost ușoară. Nu ca a mea, care am trudit pe o barcă de pescari, începu Siuan, lovind, dintr-odată, cu palma în masă, cu un zgomot puternic. Nu, n-am de gând să renunț, dar nici n-am de gând să stau degeaba și să văd cum totul îmi scapă printre degete, fără să pot face nimic! Cele mai multe dintre necazurile pe care mi le face Consiliul sunt din pricina ta. Până și Verzile se întreabă de ce nu te-am chemat până acum înapoi în Turn, ca să-ți bag puțin mințile în cap. Jumătate dintre surorile care-au venit cu mine sunt de părere că ar trebui sa te dau pe mâna Roșiilor, iar dacă se ajunge la asta, chiar că ai să-ți dorești să fii din nou novice, și să nu ți se poată întâmpla ceva mai rău decât o bătăiță cu varga. Of, pe Lumină! dacă vreuna dintre ele își amintește cât de prietene eram în vremea uceniciei noastre, o să ajung și eu tot acolo, alături de tine. Moiraine, aveam un plan! Un plan! Să-l găsim pe băiat și să-l aducem în Tar Valon, unde-l puteam ascunde, având grijă de el și călăuzindu-l. De când ai plecat din Turn, am primit numai două mesaje de la tine! Două! Mă simt de parc-aș încerca să traversez Degetele Dragonului cu barca, noaptea. Mai întâi mi-ai scris că te pregăteai să pătrunzi în Ținutul celor Două Râuri și să mergi în satul ala, cum îi zice, Emond’s Field. Nu mai e mult, m-am gândit eu. L-a găsit, și în curând o să-l aibă în puterea ei. Apoi mi-ai trimis vorbă din Caemlyn cum că te îndrepți spre Shienar, spre Fal Dara, și nu spre Tar Valon. Fal Dara, unde Mana Pustiitoare este atât de aproape, unde trolocii și Myrddraalii dau năvală aproape în fiecare zi. Am plănuit și am cercetat vreme de aproape douăzeci de ani, iar acum… mai că nu-i arunci în fața Celui Întunecat toate planurile noastre. Ai înnebunit?

Văzând că reușise s-o trezească pe cealaltă la viață, Moiraine își reluă aparența de calm. Vorbi liniștită, dar și foarte sigură pe ea:

— Pânzei nu-i pasă de intențiile oamenilor, Siuan. Cu toate planurile pe care le-am făurit, am uitat cu cine aveam de-a face. Ta’veren. Elaida greșește, să știi. Artur Paendrag Tanreall nu a fost nici pe departe un ta’veren atât de puternic. Roata va țese Pânza în jurul acestui tânăr numai după cum îi este voia, orice intenții am avea noi.

Expresia de mânie de pe fața Supremei dispăru, fiind înlocuită de una de stupoare.

— Și ce vrei să spui? Că am putea să renunțam cu totul? Vrei să-mi propui acum să ne dăm la o parte și să lăsăm lumea să ardă?

— Nu Siuan. În nici un caz nu ne putem da la o parte. „Și totuși, Siuan, lumea va arde. Orice-am face noi, până la urmă se va întâmpla. Însă tu niciodată n-ai înțeles asta.” Numai că, de-acum înainte, să nu mai uităm că planurile noastre sunt fragile. Suntem chiar mai puțin stăpâne pe situație decât am crezut. Poate că putem trage câteva sfori, dar nu mai mult de-atât. Vânturile sorții au început să bată, Siuan, iar noi trebuie să ne lăsăm în voia lor.

Suprema se înfioră, de parcă simțea pe ceafă adierile de gheață de care pomenise Moiraine. Palmele ei se îndreptară către cubul de aur masiv; degetele îndesate și pricepute găsiră fără greș anumite puncte din complicatul model. Capacul, iscusit făurit, se dădu pe spate, scoțând la iveală un corn de vânătoare răsucit, auriu, cuibărit într-un lăcaș pe potriva lui. Femeia ridică instrumentul și pipai cu degetele inscripția argintie, continuă, în Limba Veche, care înconjura gura rotundă a cornului.

— „Mormântul nu-mi stinge chemarea”, traduse ea, cu un glas atât de slab de parcă vorbea numai pentru sine. Cornul lui Vaiere, făurit pentru a-i ridica din mormânt pe toți eroii morți. Iar profețiile spun că el trebuie găsit la vreme, pentru Ultima Bătălie.

Cu o mișcare bruscă, puse Cornul la loc în cufăr și închise capacul de parcă nu mai putea îndura să-l privească.

— Agelmar mi l-a adus imediat după terminarea ceremoniei de primire. Mi-a spus că, știindu-l acolo, îi era frică să mai intre în propriul său tezaur – ispita era prea mare. Se simțea tentat să sune el însuși din Corn, și să conducă oastea care i-ar fi răspuns către miazănoapte, străbătând ținuturile pustiite de Mană, pentru a șterge Shayol Ghul de pe fața pământului și a provoca sfârșitul Celui Întunecat. Ardea în extazul gloriei, și tocmai asta, din câte mi-a spus, l-a făcut să-și dea seama că nu el era cel menit, că nu avea cum să fie. Era nerăbdător să scape de Corn, și totuși încă îl mai dorea.

Moiraine încuviință. Agelmar cunoștea Profeția Cornului, la fel ca mulți dintre cei care luptau împotriva Celui Întunecat:

— „Fie ca acela care mă face să răsun să nu se gândească la glorie, ci numai la mântuire.”

— Mântuire, râse amar Suprema Înscăunată. După privirea lui Agelmar, se vedea că nu era nici măcar el sigur dacă aducea mântuirea sau nu cumva se ferea de a-și ști propriul suflet osândit. Un lucru era, însă, sigur: că trebuia să scape de Corn, cât mai repede, înainte să-l distrugă. A încercat să păstreze taina, dar mi-a spus că prin fortăreață au și început să circule zvonuri. Eu, una, nu mă simt ispitită, și totuși parcă mi se face pielea de găină. Mi-e teamă că Seniorul va trebui să-l ducă înapoi în tezaur, până când plecam. N-aș putea să dorm cu așa ceva lângă mine, nici măcar în încăperea de-alături, continuă ea, apăsându-și cu degetele fruntea încrețită de gânduri și oftând. Cornul nu trebuia să apară decât cu foarte puțină vreme înainte de Ultima Bătălie. Să fie cu putință așa ceva? Am crezut, am sperat, că vom avea mai mult timp.

— Ciclul Karaethon.

— Da, Moiraine. Nu-i nevoie să-mi aduci aminte. Am trăit la fel de multă vreme ca și tine cu Profețiile Dragonului, răspunse Suprema, clătinând din cap. De la Frângere încoace, nu a existat niciodată mai mult de un fals Dragon într-o generație, iar acum avem trei, care bântuie prin lume; în ultimii doi ani au mai fost alți trei. Pânza are nevoie de Dragon, pentru că totul se țese către Ultima Bătălie. Câteodată sunt cuprinsă de îndoieli, Moiraine.

Căzu pe gânduri, de parcă se tot frământa în sinea ei, și continuă pe același ton:

— Și dacă, până la urma, Logain era cel adevărat? Putea conduce Puterea, înainte ca Roșiile să-l aducă în Turnul Alb, și să-l domolim. La fel și Mazrim Taim, cel din Saldaea. Dacă-i el? Câteva Surori au ajuns deja acolo; poate că l-au și prins. Și dacă noi am greșit, cumva, chiar de la început? Ce-o să se întâmple dacă Dragonul Renăscut este domolit, iar Ultima Bătălie nici nu a început încă? Până și profețiile pot greși, dacă omul despre care vorbesc este ucis sau domolit. Iar atunci ar trebui ca noi să-l înfruntăm pe Cel Întunecat fără nici un mijloc de apărare.

— Siuan, nici unul dintre cei doi nu are importanță. Pânza nu cere, pur și simplu, să existe un Dragon oarecare, ci îl vrea pe cel adevărat. Până ce el se va dezvălui, Pânza va continua să aducă la lumină falși Dragoni – apoi, însă, totul va înceta. Dacă Logain ar fi fost cel adevărat, nu ar mai fi existat alții după el.

— „…Pentru că venirea lui va fi precum revărsatul zorilor, iar el, odată sosit, va frânge iarăși lumea și o va făuri la loc.” Deci, avem de ales: fie luptam fără nici un mijloc de apărare, fie ne bizuim pe cel care ne va asupri pe toate. Lumina să ne-ajute…, spuse Suprema, înfiorându-se din tot trupul, ca pentru a face uitate vorbele pe care tocmai le rostise, cu chipul încordat, de parcă se pregătea să primească o lovitură. Moiraine, fața de mine nu te poți ascunde, așa cum faci de obicei cu alții. Mai ai ceva să-mi spui, și simt că nu e de bine.

Drept răspuns, Moiraine își desprinse punga de piele de la cingătoare și răsturnă tot conținutul pe masă. Părea să nu fie mare lucru – doar o grămăjoară de cioburi de ceramică, pictate viu, în alb și negru. Curioasă, Suprema Înscăunată pipai unul dintre ele și rămase cu răsuflarea tăiată.

— Cuendillar…

— Inimă-de-piatră, încuviință Moiraine.

Odată cu Frângerea Lumii, oamenii pierduseră tainicul meșteșug al unor asemenea obiecte, dar cele deja făurite din cuendillar scăpaseră nevătămate din marea răsturnare. Până și cele cufundate în măruntaiele pământului, sau în adâncul mării, rămăseseră neatinse – chiar fără să le vadă, cele doua femei știau că nu putea fi altminteri. Nici o putere din cele cunoscute nu putea sfărâma un obiect din cuendillar, odată desăvârșit. Lovit cu ajutorul Unicei Puteri, acesta devenea încă și mai tare. Cu toate astea, sub ochii lor se găsea ceva care, într-un chip sau altul, fusese sfărâmat.

În mare grabă, Suprema Înscăunată puse bucățile la locul lor, una lângă alta, alcătuind un disc, cam cât palma unui bărbat, pe jumătate negru ca smoala, pe jumătate alb strălucitor, ca neaua. Cele două culori se uneau printr-o linie curbă, pe care scurgerea timpului nu o afectase. Era străvechiul simbol Aes Sedai, de dinainte ca lumea să se frângă, din vremea în care bărbații și femeile conduceau împreună Puterea. Acum, însă, fiecare jumătate purta alt nume: una era Flacăra din Tar Valon, iar cealaltă era scrijelită pe uși, pentru a-i însemna pe cei din casă cu pecetea stricăciunii – Colțul Dragonului. În Turnul Alb existau însemnări despre toate obiectele făurite din inimă-de-piatră, oricât de vechi; șapte dintre ele erau cunoscute de fiecare. Siuan Sanche rămase cu privirea ațintită asupra bucăților, de parcă s-ar fi trezit în toiul nopții cu un șarpe veninos pe pernă.

— Una din pecețile temniței Celui Întunecat, spuse ea, în cele din urmă, aproape fără voie.

Căci tocmai aceasta ar fi trebuit să fie misiunea Supremei Înscăunate: să vegheze asupra celor șapte peceți. Dar exista o taină, pe care oamenii de rând, chiar dacă se gândeau vreodată, nu avuseseră cum s-o afle: din vremea Războaielor Troloce, nici o Supremă nu mai știuse unde se aflau pecețile.

— Știm că Cel Întunecat se trezește, Siuan. Știm că temnița lui nu poate rămâne pentru vecie ferecată. Meșteșugul omului nu poate să fie asemenea celor făurite de Creator. Știm că el a izbutit să atingă iarăși lumea, chiar dacă, slavă Luminii, nu a lăsat urme adânci. Iscoadele Întunericului se înmulțesc. Păcatele de-acum, de zi cu zi, sunt cu mult mai grele decât ceea ce, cu zece ani în urmă, înfieram drept ticăloșie.

— Dacă, deja, pecețile se sfărâmă… s-ar putea să nu mai avem nici un răgaz.

— Mai e puțin. Dar, cine știe, poate că puținul acela o să ne fie îndeajuns. N-avem de ales: va trebui să facem să fie așa.

Suprema atinse pecetea sfărâmată și spuse, cu un glas sugrumat, de parcă se silea din toate puterile să vorbească:

— Știi ceva? L-am văzut și eu pe băiat, în curte, în timpul ceremoniei de primire. Am și eu un har – îi recunosc pe ta’veren. În zilele noastre e un lucru foarte rar întâlnit. Ta’veren sunt mai mulți – cele care-i recunosc, însă, foarte puține la număr. Și nici nu mi-e cine știe ce de ajutor. E înalt, tânăr, destul de chipeș, dar nu foarte deosebit de oamenii de rând, rosti ea, apoi se opri o clipă pentru a-și trage răsuflarea. Însă, Moiraine, în ochii mei el dogorea ca soarele. În viața mea nu mi-a fost de prea multe ori frică, dar la vederea lui m-am înfiorat până în vârful unghiilor, îmi venea să mă trântesc la pământ, să urlu. De-abia mai puteam vorbi. Am rostit numai câteva vorbe, iar Agelmar a crezut că eram supărată din pricina lui. Tânărul ăsta… el e cel pe care-l căutăm de douăzeci de ani.

Simțind în glasul Supremei o umbră de îndoială, Moiraine îi răspunse:

— Da, este.

— Ești sigură? Spune-mi, poate?… Poate să conducă Puterea?

Întrebarea o costa foarte mult, iar Moiraine se simți, la rândul său, încordată; avea un nod în stomac, și inima strânsă într-un fior de gheață. Cu toate acestea, izbuti să-și păstreze calmul.

— Da, poate.

Nici o Aes Sedai nu se putea gândi la bărbații care conduceau Puterea fără o strângere de inimă. De unii ca aceștia se temea toată lumea. „Iar eu sunt pe cale să-i dau drumul printre ceilalți.”

— Rand al’Thor este Dragonul Renăscut. Cândva, toata lumea îl va vedea.

Suprema se cutremură.

— Rand al’Thor. Nu pare un nume sortit să inspire groază și să pârjolească lumea, începu ea, apoi se înfioră din nou și-și frecă brațele cu mișcări scurte; în ochi, însă, i se aprinsese o scânteie aprigă. Dacă el este cel pe care-l așteptam, atunci s-ar prea putea să mai avem încă vreme. Dar oare este în siguranță aici? Am două Roșii cu mine, și nu mai pot fi sigură nici măcar de părerile Verzilor și Galbenelor. Arde-m-ar, nu mai pot fi sigură de nici una dintre ele, când vine vorba despre așa ceva. Până și Verin sau Serafelle s-ar năpusti asupra lui, ca asupra unei năpârci strecurate în încăperile pruncilor.

— Deocamdată, este în siguranță.

Suprema tăcu, așteptând ca Moiraine să continue. Liniștea se prelungi, până ce deveni limpede că nu avea să mai vină nici un răspuns. În cele din urmă, Suprema spuse:

— Ziceai că vechile noastre planuri nu ne mai sunt de folos. Acum ce propui?

— L-am făcut pe Rand să creadă că nu-mi mai pasă de soarta lui, că dinspre partea mea, poate pleca unde vede cu ochii, spuse Moiraine, ridicând brațele atunci când o văzu pe Supremă dând să-i răspundă. Siuan, nu aveam de ales. Rand al’Thor a fost crescut în Ținutul celor Două Râuri, acolo unde neînduplecatul sânge al celor din Manetheren curge prin venele tuturor; iar, pe lângă al celorlalți, al lui este ca stânca față de lutul moale. Dacă ne purtăm cu asprime față de el, o s-o ia la goana, oriunde, numai acolo unde dorim noi – nu.

— Atunci o să-l tratam ca pe un prunc de-abia născut. Dacă tu crezi că-i nevoie, o să-l înfășăm și o să-i alintam degețelele de la picioare. Și cu asta, ce obținem?

— Prietenii lui, Matrim Cauthon și Perrin Aybara, sunt gata să vadă lumea, înainte de a se pierde la loc în Ținutul celor Două Râuri. Cu toate că s-ar putea să nu mai aibă cum; și ei sunt ta’veren, chiar dacă influența lor e mai restrânsă. Am să-i determin să ducă în Illian Cornul lui Vaiere, răspunse Moiraine, apoi șovăi, încruntându-se. Cu Mat… e o problemă. Poartă cu el un pumnal luat din Shadar Logoth.

— Din Shadar Logoth! Pe Lumină, ce ți-a trebuit să-i lași să se apropie de locul ăla? Fiecare piatră din oraș e pângărită. Orice-ai lua cu tine, fie și o fărâmă de stânca, este o mare primejdie. Lumina să ne-ajute, dacă Mordeth l-a atins pe băiatul ăsta…, continuă Suprema, cu glasul gâtuit, …dacă s-a întâmplat așa ceva, lumea-i deja osândită.

— Dar nu s-a-ntâmplat, Siuan. Știi bine că noi facem ceea ce facem pentru că n-avem de ales, și tot așa a fost și-atunci. Am avut grijă ca Mat să nu-i îmbolnăvească și pe alții, însă a trecut prea multă vreme până să aflu ce se petrecea. N-am putut reteza firele care-l leagă de pumnal. Credeam că, pentru a-l vindeca de tot, trebuia să-l duc în Tar Valon, dar acum se poate face totul aici. Sunt îndeajuns de multe surori de față. Nu trebuie decât să găsești câteva în care să ai încredere că să nu le vadă Iscoadele Celui Întunecat acolo unde nu-i cazul. Pe lângă tine și mine, folosindu-ne și de angreal, ar mai fi nevoie de încă două.

— Una poate fi Leane, și cred că mai pot găsi încă una, spuse Suprema Înscăunată, apoi rânji ironic. Că veni vorba, Moiraine, Consiliul vrea angrealul înapoi. Nu ne-au mai rămas foarte multe, iar tu, de-acum, ești considerată… primejdioasă.

Moiraine își strâmbă colțurile buzelor, dar în priviri nu i se citi nici o umbră de zâmbet.

— Și încă nu s-a terminat. Părerea lor despre mine se va înrăutăți. Mat o să ardă de nerăbdare să intre în legendă, jucând un rol atât de însemnat în povestea Cornului, iar Perrin n-ar trebui să fie prea greu de convins. Ba chiar are nevoie de ceva care să-i abată gândurile de la propriile sale necazuri. Cât despre Rand, el știe ce i s-a-ntâmplat – măcar în parte; măcar puțin – și, firește, gândul îl înspăimântă. Vrea să plece undeva, de unul singur, unde să nu poată face rău nimănui. Spune sus și tare că nu va mai folosi niciodată Puterea, dar se teme că nu va reuși să facă asta.

— Și are dreptate. E mai ușor să renunți la apa care-ți alină setea.

— Chiar așa. Mai mult, vrea să scape de Aes Sedai, grai Moiraine, zâmbind slab, fără nici o bucurie. Dacă i se oferă prilejul de a pleca, fără Aes Sedai, și de a mai rămâne ceva timp alături de prietenii săi, probabil că se va arata la fel de nerăbdător ca Mat.

— Fără Aes Sedai? Cum așa? E limpede că tu trebuie să rămâi cu el. Moiraine, nu-l putem pierde tocmai acum.

— Nu pot să plec cu el. „E cale lungă din Fal Dara în Illian, dar, pe de altă parte, el a străbătut deja un drum la fel de lung.” O vreme, trebuie să-i dăm drumul din laț. N-avem de ales. Toate veșmintele lor vechi le-am ars. Deja au fost prea multe prilejuri în care vreo bucată din ele să cadă în mâinile dușmanilor. Și pe ei am să-i curăț din cap până-n picioare, înainte să plece; nici n-au să-și dea seama ce le-am făcut. Așa, nimeni nu se va putea ține după ei. Mai rămâne o singură primejdie, dar aceea se află aici, în fortăreață, bine ferecată.

Suprema, care tocmai dădea să-și încline capul în semn de aprobare, o privi întrebător, însă Moiraine continuă:

— Am să le fac drumul cât mai sigur cu putință, Siuan. Și mai târziu, în Illian, când Rand va avea nevoie de mine, voi fi acolo. Voi avea grija ca el să fie cel care aduce Cornul în fața celor nouă Sfetnici și a Adunării. Am să mă ocup de toate cele în Illian și, ține minte, oamenii de-acolo l-ar urma și pe Dragon, și pe Ba’alzamon însuși, dacă le-ar ieși în față purtând Cornul lui Vaiere. La fel ar face și cei mai mulți dintre cei adunați să pornească în marea căutare. Adevăratul Dragon Renăscut nu va mai avea nevoie să-și adune alaiul, înainte ca alte neamuri să pornească împotriva lui. Va avea, de la bun început, un popor credincios și o oștire care să-l sprijine.

Suprema se lăsă din nou în jilț, dar se aplecă imediat înainte. Părea sfâșiată între oboseală și nădejde.

— Și crezi că va ajunge să se dea pe față? Dacă-i e teamă… și, Moiraine, eu nu zic că n-are de ce să-i fie, pe Lumină …numai că bărbații care se dau drept Dragon chiar își doresc puterea. Și dacă el nu-i așa…

— Pot să-l fac să fie proclamat, cu sau fără voia lui. Și chiar dacă, cine știe cum, nu izbutesc eu însămi, Pânza va face-n așa fel încât el să fie recunoscut, într-un fel sau altul. Nu uita, Siuan, că avem de-a face cu un ta’veren. Nu-și poate stăpâni soarta, așa cum nici fitilul nu stăpânește flacăra.

Suprema oftă.

— E primejdios, Moiraine. Primejdios. Dar, îmi aduc aminte ce-mi tot spunea taică-meu: „Fato, dacă nu riști, n-o să faci nici un bănuț la viața ta.” Șezi, trebuie să ne sfătuim; o să ne ia ceva timp. Trimit după brânză și vin.

— Nu, am stat și-așa prea multă vreme închise împreună aici, se opuse Moiraine clătinând din cap. Dacă a încercat cineva să tragă cu urechea, și a dat de Stavila ta, probabil că a început deja să se frământe. Nu merită să riscăm. Putem aranja încă o întâlnire pentru mâine. „Și pe lângă asta, prietenă scumpă, nu-ți pot spune chiar totul, și nu pot risca să-ți dau de înțeles că-ți ascund ceva.”

— Da, cred că ai dreptate. Atunci rămâne pe mâine – dar dimineață, devreme. Am multe de aflat de la tine.

— Dimineață, încuviință Moiraine, în timp ce Suprema se ridica, spre a o mai îmbrățișa o dată. De dimineață am să-ți spun tot ce trebuie să știi.

Apoi ieși în anticameră, iar Leane îi aruncă o privire cercetătoare și se repezi în încăperea Supremei. Moiraine încercă să-și ia o înfățișare posomorâtă și vinovată, ca și cum tocmai avusese parte de una din dojenile pentru care Suprema era renumită și temută (cele mai multe dintre surori, oricât ar fi fost de tari, plecau cu ochii mari și cu genunchii moi după un asemenea episod), însă asta nu-i prea stătea în fire. Părea mai degrabă furioasă, ceea ce, la urma urmei, era la fel de bine. Nu le prea băgă în seamă pe celelalte femei din încăpere; i se păru că unele plecaseră, iar altele se întorseseră, în timpul scurs de la sosirea ei, dar nu le aruncă decât o privire scurtă. Se făcuse târziu, și mai avea multe de făcut până a doua zi dimineață. Mai avea multă treabă, până să-i vorbească din nou Supremei Înscăunate pe tronul de Amyrlin.

Iuțind pasul, pătrunse mai adânc în fortăreață.

Dacă ar fi avut cine să-l privească, așa, sub razele lunii aflate în creștere, șirul de călăreți care străbătea Tarabonul, la vreme de noapte, în clinchet de căpestre, ar fi fost o priveliște impresionanta. Erau, cu totul, doua mii de Copii ai Luminii, călare pe cai mândri, cu tunici și mantii albe, cu armuri sclipitoare, urmați de alaiul de căruțe cu provizii, de potcovari și de grăjdarii care conduceau de căpestre caii de schimb. Erau și sate, pierdute prin acel ținut slab împădurit, dar ei se ținuseră departe de drumurile bătute și chiar și de potecile folosite de fermieri. Plecaseră să se-ntâlnească cu… cineva… într-un cătun pierdut pe lângă hotarul de miazănoapte al ținutului, la marginea Șesului Almoth.

Călărind în fruntea oamenilor săi, Geofram Bomhald se întreba ce-o fi însemnat asta. Își amintea foarte bine discuția cu Pedron Niall, Seniorul Căpitan Comandant al Copiilor Luminii, din Amador, dar nu izbutise să afle prea multe din ceea ce se rostise.

— Suntem singuri, Geofram, spusese bărbatul încărunțit, cu glasul lui slab și răgușit din pricina vârstei. Mi-aduc aminte de clipa în care-ai depus jurământul în fața mea, acum vreo… cât să fie… vreo treizeci și șase de ani.

— Senior Căpitan Comandant, răspunsese Bomhald, îndreptându-și umerii, mi-e îngăduit să întreb de ce am fost rechemat din Caemlyn, cu atâta grabă? Nu mai trebuia mult pentru ca Morgase să cadă. Un imbold, atât. Exista Case în Andor care privesc la fel ca noi legăturile dintre tron și Tar Valon, și unele dintre ele erau gata să pretindă domnia. L-am lăsat în locul meu pe Eamon Valda, numai că el părea hotărât să plece pe urmele Domniței-Moștenitoare până în Tar Valon. Nu m-ar mira să aflu că s-a gândit s-o răpească pe copila sau chiar să atace orașul.

Mai mult, cu puțină vreme înainte ca Bomhald să fie rechemat, fiul său, Dain, i se alăturase. Dain era plin de zel. Câteodată, prea plin de zel, îndeajuns de pătimaș pentru a se lăsa fermecat de planurile lui Valda.

— Valda pășește pe calea Luminii, Geofram. Tu, însă, ești cel mai bun comandant de soldați dintre Copii. Ai să strângi o legiune, cei mai destoinici oameni pe care-i găsești, și ai să-i duci în Tarabon, ferindu-te de orice ochi și de orice gură care poate să se deschidă și să spună ce-a văzut. Dacă ochii zăresc ceva, gura trebuie făcută să tacă.

Bomhald șovăise. Cincizeci sau chiar o sută de Copii puteau străbate orice hotar fără să provoace uimire sau fără ca vreunul să înceapă să pună întrebări, dar o legiune…

— S-a pornit vreun război, Seniore Căpitan Comandant? Pe străzi se tot vorbește. În general, sunt doar zvonuri de tot felul despre întoarcerea armatelor lui Artur Aripă-de-Șoim.

Bătrânul nu-i răspunsese.

— Regele…

— Regele nu dă porunci Copiilor Luminii, Senior Căpitan Bomhald, venise răspunsul și, pentru prima oară, în glasul Comandantului se simțise asprimea. Eu însă da. Regele să facă bine să rămână în palatul sau și să se îndeletnicească cu ce știe el mai bine. Sa trândăvească. Vei porni spre un sătuc numit Alcruna, unde te vei întâlni cu cineva care-ți va da ultimele porunci. Ai grijă ca legiunea să fie adunată în cel mult trei zile. Hai, Geofram, la treabă. Ai multe de făcut.

Bomhald se încruntase.

— Iertare, Seniore Căpitan Comandant, dar cu cine mă voi întâlni acolo? De ce să riscam izbucnirea unui război între noi și Tarabon?

— O să ți se spună ceea ce trebuie să știi după ce ajungi în Alcruna, îi răspunsese Niall, părând, dintr-odată, și mai bătrân decât era, aranjându-și distrat tunica albă, cu uriașul soare brodat pe piept, însemnul auriu al Copiilor. N-ai de unde să știi, Geofram, ce puteri sunt implicate în acest joc. Nici măcar nu poți să știi așa ceva. Grăbește-te să-ți alegi oamenii. Du-te, nu mai pune nici o întrebare, și fie ca Lumina să te vegheze în drumul tău.

Călărind prin noapte, Bomhald se îndreptă în șa, dezmorțindu-și spatele. „Îmbătrânesc”, se gândi el. Petrecuse deja o zi și-o noapte pe spinarea calului, cu doar două opriri pentru adăpat, și ajunsese să simtă povara fiecărui fir de păr cărunt. Cu doar câțiva ani înainte, o asemenea trudă nici măcar n-ar fi contat. „Măcar nu am ucis nici un nevinovat.” Era necruțător cu Iscoadele Celui Întunecat, ca orice bărbat care se legase cu jurământ să slujească Lumina – Iscoadele trebuiau nimicite înainte să apuce să tragă după ele întreaga lume, cufundând-o în Umbră – dar el, unul, trebuia mai întâi de toate să se convingă că oamenii peste care dădea erau într-adevăr Iscoade. Îi venise destul de greu să strecoare legiunea, fără să fie observată, prin Tarabon, cu atâția oameni primprejur, chiar și în afară orașelor, dar până la urma izbutise. Nu fusese nevoie să ucidă pe nimeni.

Cercetașii pe care-i trimisese se întoarseră, iar în urma lor apărură și alți bărbați în mantii albe, unii dintre ei cu torțe, care-i orbiră pe toți cei din fruntea șirului. Blestemând cu glas scăzut, Bomhald porunci ca toata lumea să se oprească, în timp ce-i cercetă cu privirea pe oamenii veniți să-l întâmpine.

Pe mantiile lor era brodat însemnul soarelui auriu, la fel ca și pe a lui sau pe a oricărui Copil al Luminii, iar cel care-l conducea își purta și însemnele rangului, același cu al lui Bomhald. Dar în spatele soarelui se zarea cârja păstorească, roșie. Inchizitori. Cu fiarele lor încinse în foc, cu clești și picături de apă, aceștia storceau mărturisirile și pocăințele Iscoadelor Celui Întunecat; și totuși, unii spuneau că Inchizitorii îți hotărau vina încă de la bun început. Și Geofram Bomhald credea asta.

„M-au trimis aici ca să mă întâlnesc cu niște Inchizitori?”

— Te așteptam, Senior Căpitan Bomhald, spuse conducătorul nou-veniților, cu un glas aspru.

Era un bărbat înalt, cu nasul coroiat și cu acea sclipire aprigă și neînduplecată în ochi, semnul tuturor Inchizitorilor.

— Ai ajuns cam greu. Eu sunt Einor Saren, aghiotantul lui Jaichim Canidul, care comandă Mâna Luminii aici, în Tarabon.

Mâna Luminii – mâna care scotea adevărul la iveală. Acesta era numele pe care-l preferau. Nu le plăcea să li se spună Inchizitori.

— Dincolo de sat este un pod. Poruncește-le oamenilor dumitale să treacă dincolo. Noi o să vorbim la han. E surprinzător de bine îngrijit.

— Seniorul Căpitan Comandant însuși mi-a poruncit să nu mă las văzut de nimeni.

— Satul a fost… curățat. Hai, pornește-ți oamenii. De-acum, eu dau poruncile. Dacă ai îndoieli, îți pot arăta ordinele însemnate cu pecetea Seniorului Căpitan Comandant, pe care le port cu mine.

Bomhald își înăbuși mârâitul de protest care dădea să-i scape din piept. Curățat. Se întrebă în treacăt dacă leșurile fuseseră îngrămădite undeva în afară satului sau aruncate în râu. Așa ceva ar fi fost un lucru firesc pentru Inchizitorii îndeajuns de nemiloși pentru a măcelări un întreg sat, de dragul tainelor, și îndeajuns de proști pentru a zvârli leșurile în apa râului, care să le poarte în jos și să-i dea de gol din Alcruna până în Tanchico.

— O singură îndoială am, Inchizitorule. Nu știu de ce mă aflu în Tarabon, urmat de doua mii de oameni.

Fața lui Saren se încordă, dar glasul său rămase aspru și poruncitor.

— E ușor de înțeles, Senior Căpitan. De-a lungul și de-a latul Șesului Almoth se află sate care nu se supun decât Starostelui și membrilor Sfatului. De mult trebuia să se facă Lumină și pe acolo. Prin asemenea locuri, probabil că se ascund multe Iscoade ale Celui Întunecat.

Calul lui Bomhald bătu din copită.

— Cu alte cuvinte, Saren, am adus o întreagă legiune, am străbătut o mare parte din Tarabon pe-ascuns numai pentru a scoate din vizuină câteva Iscoade, ascunse prin cine știe ce cătune prăpădite?

— Te afli aici pentru a face ce ți se spune, Bomhald. Pentru a trudi în slujba Luminii! Nu cumva te îndepărtezi de calea cea bună? întrebă Saren, schimonosindu-și buzele într-o umbră de zâmbet. Dacă vrei lupte, s-ar putea să ai parte de ele. La Capul Toman, străinii și-au adunat mulți soldați, mult prea mulți pentru ca Tarabon și Arad Doman să le poată ține piept, chiar dacă ar izbuti să-și lase deoparte pricinile lor mărunte de sfadă și să-și unească forțele. Dacă străinii scapă, ai să ai parte de luptă, câtă poți duce. Oamenii din Tarabon spun că străinii sunt niște fiare, spurcăciuni ale Celui Întunecat. Se aude chiar că ar fi și Aes Sedai de partea lor. Dacă sunt într-adevăr Iscoade, trebuie stârpiți și ei. Toate la timpul lor.

Vreme de o clipă, lui Bomhald i se opri inima în piept.

— Deci e adevărat ce se spunea. Oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim s-au întors!

— Niște străini, spuse sec Saren, de parcă-i părea rău că adusese vorba. Doar atât. Probabil că sunt Iscoade. Nu e important de unde-au venit. Atât știm și numai atât ai și dumneata nevoie să știi. Deocamdată, nu te privesc. Pierdem vremea. Hai, trimite-ți oamenii dincolo de râu, Bomhald, apoi vino în sat să-ți primești poruncile.

Cu asta, își întoarse calul și o porni în galop, înapoi de unde venise, urmat de purtătorii de torțe. Bomhald închise ochii, încercând să se obișnuiască iarăși cu întunericul. „Se folosesc de noi, ca de niște pietre așezate pe tabla de joc.”

— Byar! strigă el, apoi deschise ochii când aghiotantul său se apropie, ținându-se bățos în șa, în fața Seniorului Căpitan; era un bărbat tras la față, în ochii căruia părea să sclipească scânteia Inchizitorilor, dar, una peste alta, un soldat bun. Undeva, în fața noastră, este un pod. Du oamenii dincolo de râu și pune-i să-și facă tabăra. O să vin și eu, cât de repede pot.

Apoi smuci frâiele și o apucă după Inchizitor. „Pietre pe tabla de joc… Dar cine ne mișcă? Și de ce?”

Umbrele după-amiezii se preschimbau în seară, pe când Liandrin străbătea încăperile femeilor. Afară, bezna se adâncea, luptându-se cu lumina răspândită de lămpile agățate pe coridoare. De ceva timp încoace, amurgul o tulbura pe Liandrin, la fel ca și zorii. În zori, ziua se năștea, așa cum și amurgul dădea naștere nopții, dar tot în zori, noaptea murea, iar la amurg, se stingea ziua. Puterea Celui Întunecat se întemeia pe moarte, din moarte își trăgea seva. În asemenea momente, femeii i se părea ca-l simțea trezindu-se ca dintr-un somn. Oricum, în semiîntunericul care-o înconjura, ceva tresăltă; era aproape sigura că, dacă izbutea să se întoarcă iute pe călcâie și să-și ascută privirile, putea să-l și surprindă.

În drumul ei, slujnicele în negru și auriu îi făceau plecăciuni, dar nu le răspundea, ținându-și privirile ațintite înainte fără ca măcar să le zărească.

Ajungând la ușa pe care-o căuta, se opri să arunce o privire iute în susul și în josul coridorului. Singurele femei aflate acolo erau slujnice; nici un bărbat, firește. Deschise ușa și intră, fără să mai bată.

Anticamera iatacului Domniței Amalisa era puternic luminată, iar focul care trosnea în cămin alunga răcoarea nopților din Shienar. Amalisa și doamnele ei de companie ședeau de jur împrejur, în jilțuri sau pe carpetele îngrămădite una peste alta, ascultând-o pe una dintre ele care stătea în picioare și le citea ceva. Era vorba de Dansul șoimului și al păsării colibri, de Teven Aerwin, un tratat care-și propunea să prezinte modul în care bărbații și femeile trebuiau să se poarte unii cu alții. Liandrin strânse din buze; ea, una, nu citise niciodată așa ceva – firește! – dar auzise îndeajuns de multe pentru a ști despre ce era vorba. Amalisa și doamnele ei întâmpinau fiecare afirmație cu hohote de râs, sprijinindu-se una de alta și bătând din călcâie pe covoare, ca niște copile.

Cea care citea își dădu prima seama de apariția lui Liandrin, și se opri, făcând ochii mari de uimire. Celelalte se întoarseră ca să vadă la ce se holba, iar râsetele făcură loc tăcerii. Cu toatele, în afară de Amalisa, se ridicară grăbite în picioare, aranjându-și părul și rochiile cu mișcări nervoase. Domnița Amalisa, în schimb, se ridică zâmbind, cu multă eleganță:

— Prezența dumitale ne onorează, Liandrin. Ne faci o surpriză extrem de plăcută. Astăzi nu te mai așteptam. Credeam că vei dori să te odihnești după lunga călă…

— Trebuie să vorbesc cu Domnița Amalisa, între patru ochi, o întrerupse Liandrin aspru, fără să se adreseze nimănui, de parcă vorbea cu văzduhul. Trebuie să plecați cu toatele. Chiar acum.

După câteva clipe de tăcere și uluire, celelalte femei își luară rămas-bun de la Amalisa. Una câte una, ele îi făcură plecăciuni lui Liandrin, dar aceasta nu le răspunse, rămânând cu privirea ațintită în gol. Cu toate astea, le văzu și le auzi foarte limpede. Cu toatele rosteau politețurile obișnuite, neliniștite de asprimea cu care le tratase femeia Aes Sedai. Văzându-se ignorate, lăsau ochii în jos. Se strecurară cu mare grijă pe lângă ea, ca să ajungă la ușă, lipindu-se de perete pentru ca nu cumva fustele lor s-o atingă pe a ei. După ce ușa se închise și rămaseră singure, Amalisa spuse:

— Liandrin, nu înțeleg ce se întâm…

— Pășești pe calea Luminii, fiica mea?

Nici vorbă să-i permită să-i vorbească cu prea multă familiaritate. Ar fi fost o prostie. Cu toate că cealaltă era mai în vârstă cu câțiva ani, străvechile reguli trebuiau respectate. Or fi fost ele uitate de multă vreme, dar acum era momentul pentru a le reaminti. Și totuși, de îndată ce rosti întrebarea, Liandrin își dădu seama că făcuse o greșeală. Asemenea cuvinte, venind din partea unei Aes Sedai, aveau să provoace, negreșit, îndoieli și neliniști. Amalisa își îndreptă umerii și o privi cu chipul aspru.

— Liandrin Sedai, asta e o insultă pentru mine. Sunt o femeie din Shienar, dintr-o Casă nobilă, iar prin vene îmi curge sângele unor oșteni faimoși. Strămoșii mei au luptat împotriva Umbrei încă dinainte ca regatul să existe, de trei mii de ani, fără greș și fără clipe de slăbiciune.

Liandrin își schimbă tactica, dar nu dădu înapoi. Străbătând încăperea cu pași mari, ea luă de pe polița căminului cartea legată în piele, Dansul șoimului și al păsării colibri, și o cântări în palmă fără s-o privească.

— Mai mult decât în alte părți, fiica mea, în Shienar Lumina trebuie prețuită și Umbra temută.

Cu o mișcare nepăsătoare, ea aruncă volumul în foc. Flăcările se întețiră, ca și cum ar fi primit în dar un buștean uscat, trosnind puternic în timp ce se înălțau pe coș. În aceeași clipă, toate lămpile din încăpere începură să ardă mai tare, sfârâind din pricina puterii focului, revărsându-și lumina în toate ungherele.

— Da, mai ales aici. Aici, unde suntem așa de aproape de blestemata Mană Pustiitoare, unde nu există decât stricăciune. Aici, până și unul care crede că pășește în Lumină poate să fie atins de murdăria Umbrei.

Pe fruntea Amalisei apărură broboane de sudoare. Brațul pe care-l ridicase pentru a protesta se lăsa încet pe lângă corp. Chipul îi rămăsese ferm, dar Liandrin o văzu înghițind în sec și foindu-se.

— Nu înțeleg despre ce e vorba, Liandrin Sedai. Să fie cartea? Este plină de prostioare, atât și nimic mai mult.

În glas i se simțea un tremur. „Bine așa.” Apărătorile de sticlă ale lămpilor începură să trosnească, pe măsură ce flăcările se înălțau din ce în ce mai mult, mai fierbinți, puternice ca lumina zilei la amiază. Amalisa se ridică, țeapănă ca un stâlp, cu chipul încordat, încercând să nu mijească ochii.

— Mintea ta e plină de prostii, fiica mea. De cărți nu-mi pasă. În regatul vostru, bărbații pleacă în Mană și călătoresc prin mizeria și stricăciunea ei. Pășesc pe calea Umbrei. Și te mai miri că aceasta stricăciune se poate strecura în făptura lor? Cu sau fără voia lor, asta se poate întâmpla. De ce crezi că a venit aici însăși Suprema Înscăunată?

— Doar nu…, se auzi oftatul celeilalte.

— Eu, una, sunt Roșie, fiica mea, spuse Liandrin neînduplecată, îi urmăresc pe toți bărbații pângăriți.

— Nu înțeleg.

— Nu doar pe acei ticăloși care încearcă să folosească Puterea. Pe toți cei pângăriți. Îi urmăresc peste tot.

— Nu…, începu Amalisa, tulburată, umezindu-și buzele cu limba și încercând din răsputeri să se liniștească. Nu înțeleg, Liandrin Sedai. Te rog…

— Și încep mai degrabă de sus, decât de jos.

— Nu!

Ca și cum sprijinul său nevăzut s-ar fi prăbușit, Amalisa căzu în genunchi, cu capul plecat.

— Te implor, Liandrin Sedai, nu poate fi vorba de Agelmar. Nu e cu putință.

În acea clipă de îndoială și tulburare, Liandrin lovi. Nu se mișcă din loc, dar slobozi Puterea. Amalisa gemu și tresări, ca și cum ar fi fost înțepată, iar gura lui Liandrin, cu colțurile lăsate, schiță un zâmbet strâmb. Acesta era jocul ei preferat, din copilărie, prima înzestrare pe care și-o descoperise. I se interzisese s-o mai folosească, de îndată ce Mai-Marea Ucenicelor o descoperise, dar asta nu însemna pentru Liandrin decât încă un lucru pe care trebuia să-l ascundă de cele care-o invidiau.

Făcu un pas înainte și o apucă pe Amalisa de bărbie, obligând-o să ridice ochii. Sâmburele tare, ca metalul, care o făcuse ceva mai devreme să se revolte era încă acolo, dar de-acum metalul se înmuiase și devenise maleabil, dacă cineva se pricepea să-l mânuiască. Din colțurile ochilor Amalisei curgeau lacrimi care-i sclipeau pe obraji. Liandrin își schimbă puțin atitudinea, lăsând focurile dimprejur să se stingă. Nu mai era nevoie de ele. Și cuvintele pe care le rosti erau mai blânde, deși glasul îi rămăsese neîndurător ca oțelul.

— Fiica mea, nimeni nu vrea ca tu sau Agelmar să fiți aruncați în ghearele mulțimii, ca Iscoade ale Celui Întunecat. Am să te ajut, dar și tu trebuie să mă ajuți pe mine.

— Să t-te ajut? îngăimă Amalisa, ducându-și mâinile la tâmple; părea răvășită. Liandrin Sedai, t-te rog, explică-mi… nu înțeleg. Totul e atât de… totul e…

Înzestrarea nu era desăvârșită. Liandrin nu putea sili pe nimeni să facă ceea ce dorea ea – deși încercase de multe ori. Cât mai încercase! Însă putea să-i facă să-și plece urechea la argumentele ei, să-și dorească să-i dea crezare, să vrea, mai presus de orice, să se lase convinși că avea dreptate.

— Trebuie să te supui, fiică. Să te supui și să-mi răspunzi cu sinceritate la întrebări, iar eu făgăduiesc că nimeni nu va îndrăzni să vă numească Iscoade, pe tine sau pe Agelmar. N-o să fiți târâți pe străzi, despuiați, pentru a fi biciuiți în public sau sfâșiați de mulțime. N-am să las să se întâmple asta. Înțelegi?

— Da, Liandrin Sedai, da. Am să fac cum spui și am să-ți răspund sincer.

Liandrin se îndreptă, privind-o pe cealaltă de sus. Domnița Amalisa rămase nemișcată, îngenuncheată, cu chipul sincer ca un copil, un copil care dorea să fie mângâiat și ajutat de cineva mai înțelept și mai puternic. Lui Liandrin, asta i se părea corect. Nu izbutise niciodată să înțeleagă de ce, pentru Aes Sedai, era suficientă o mică plecăciune, în timp ce cu toții, bărbați și femei, îngenuncheau în fața regilor și a reginelor. „Ce regină are atâta putere ca mine?” Buzele i se strâmbară de mânie, iar Amalisa se cutremură.

— Stai liniștită, fiica mea, am venit să te ajut, nu să te pedepsesc. Numai cei care o merită vor fi pedepsiți. Numai să-mi spui adevărul.

— Așa am să fac, Liandrin Sedai, așa am să fac. Jur pe onoarea Clanului meu.

— Moiraine Sedai a sosit în Fal Dara însoțită de un bărbat, o Iscoadă a Celui Întunecat.

Amalisa era prea speriată pentru a-și mai arăta surprinderea:

— Oh, nu, Liandrin Sedai. Nu. Acela a sosit mai târziu. Acum este ferecat în temniță.

— Mai târziu, spui? Dar este adevărat că se întâmplă des ca ea să-i vorbească? Se întâmplă des ca ea să-și petreacă timpul împreună cu aceasta Iscoada? Singuri?

— Uneori, Liandrin Sedai. Uneori. Nu prea des. Cred că dorește să afle ce l-a făcut să vina aici. Moiraine Sedai este…

Liandrin ridică mâna, cu un gest aspru, iar Amalisa se opri, renunțând la ceea ce voia să spună.

— Moiraine a fost însoțită de trei tineri. Asta o știu prea bine. Ei unde sunt? Am fost în încăperile lor și nu i-am găsit.

— N-nu… nu știu, Liandrin Sedai. Par niște băieți de ispravă. Doar nu crezi ca și ei ar fi Iscoade?

— Nu, nu Iscoade. Ceva și mai rău. Sunt mult mai periculoși decât Iscoadele Celui Întunecat, fiica mea. Întreaga lume este în primejdie din pricina lor. Trebuie găsiți. Ai să le poruncești slujitorilor tăi să scotocească fortăreața. La fel ai să faci și tu, și doamnele care te însoțesc. Fiecare colțișor. De asta ai să te ocupi chiar tu. Tu însăți! Și n-ai să spui nimănui de asta, în afară de cei pe care o să ți-i spun eu. Nimeni altcineva nu trebuie să știe. Din Fal Dara, acești tineri trebuie îndepărtați, în mare taină, și duși în Tar Valon. Nimeni nu trebuie să știe.

— Am să fac cum poruncești, Liandrin Sedai. Dar nu înțeleg de ce totul trebuie să rămână secret. Nimeni dintre cei de-aici nu se va opune voinței unei Aes Sedai.

— De Ajah Neagră ai auzit?

Amalisa făcu ochii mari și se lăsă pe spate, îndepărtându-se de Liandrin, ridicând brațele ca pentru a se apăra din calea unei lovituri.

— E un zvon josnic, Liandrin Sedai. J-josnic. N-nu există Aes Sedai care să-l slujească pe Cel întunecat. Nu cred asta. Te rog, trebuie să ai încredere în mine! J-jur pe Lumină că nu cred așa ceva. Jur pe onoarea Clanului meu…

Rece și netulburată, Liandrin o lăsă să continue, privind în tăcere cum cealaltă femeie își irosea ultimele puteri. Se știa că se întâmplase ca femeile Aes Sedai să se mânie, să se mânie puternic, pe cei care pomeneau de Ajah Neagră. Cât despre cei care afirmau că ar crede în existența ei tăinuită… După această scenă, Amalisa, cu voința deja slăbită de micul artificiu copilăresc, avea să fie moale ca lutul în mâinile ei. Mai lipsea o singură lovitură.

— Ajah Neagră există cu adevărat, copila. Există și se află chiar și aici, între zidurile din Fal Dara.

Amalisa rămase îngenuncheată, cu gura căscată. Ajah Neagră. Femei Aes Sedai care erau în același timp și Iscoade ale Celui Întunecat. Era oribil să afli așa ceva, ca și cum ți s-ar fi spus că însuși Cel Întunecat se plimba prin fortăreață. Dar Liandrin nu avea de gând să dea înapoi.

— Orice Aes Sedai pe care o întâlnești pe coridoare poate fi o soră Neagră. Asta ți-o jur. Nu pot să-ți spun care sunt, dar protecția mea ai să o ai. Dacă pe calea Luminii pășești și dacă îmi dai ascultare.

— Așa am să fac, șopti răgușit Amalisa. Așa am să fac. Te rog, Liandrin Sedai, te rog, spune-mi că-mi vei apăra fratele și doamnele de companie…

— Pe cine merită să fie aparat am să-l apăr. Tu, fiica mea, de tine însăți să ai grijă. Și gândește-te numai la ce ți-am poruncit. Numai la asta. Soarta lumii atârnă de asta, fiica mea. Orice altceva trebuie să uiți.

— Da, Liandrin Sedai. Da. Da.

Liandrin se întoarse și străbătu încăperea, fără să se uite înapoi până ce nu ajunse la ușă. Amalisa era tot îngenuncheată și o privea cu îngrijorare.

— Ridică-te, Domniță Amalisa, spuse Liandrin, cu o voce blândă în care se strecurase doar o undă din disprețul batjocoritor pe care-l resimțea. „Soră, nici mai mult nici mai puțin! Nici o zi ca novice nu ar putea îndura. Și una ca asta putere să poruncească are!” Ridică-te.

Amalisa se îndreptă, cu mișcări încete și stângace, de parcă ar fi zăcut vreme de mai multe ceasuri legată de mâini și de picioare. Când o văzu, în cele din urmă, în picioare, Liandrin spuse, cu un glas la fel de oțelit ca și mai devreme:

— Iar dacă te abați de la ce ți-am poruncit, și lumea are de suferit din pricina ta, dacă mă înșeli, pe amărâta de Iscoadă întemnițată ai să ajungi s-o pizmuiești!

Din privirea Amalisei, Liandrin înțelese că, dacă nu avea să izbutească, nu avea să fie din pricină că nu s-ar fi străduit.

Închizând bine ușa în urma ei, Liandrin simți dintr-odată o ușoară mâncărime pe piele. Cu răsuflarea tăiată, se răsuci pe călcâie, privind în sus și în jos pe coridorul slab luminat. Era gol.

Afară se lăsase noaptea. Coridorul era pustiu, și totuși ea era convinsă ca se mai aflase acolo cineva care-o urmărea. Locul închis și gol, plin de umbre din pricina lămpilor de pe pereți, o batjocorea. Neliniștită, scutură din umeri, apoi o porni hotărâtă la drum. „M-am lăsat pradă închipuirilor. Asta-i tot.”

Noaptea se lăsase de mult, și mai erau multe de făcut până în zori. Poruncile primite nu lăsau loc îndoielii.

În temniță, la orice oră, era mereu întuneric, dacă nu cumva vreun vizitator aducea cu sine o lanternă, dar Padan Fain ședea pe marginea priciului, sfredelind bezna cu privirile și zâmbind. Îi auzea pe ceilalți doi prizonieri mormăind în somn, bâiguind ceva, pradă coșmarurilor. Padan Fain aștepta ceva, ceva ce trebuia să fi sosit de multă vreme. Prea multă vreme. Dar acum era aproape.

Ușa care dădea în încăperea străjerilor se deschise, lăsând să se reverse o lumină puternică; aceasta încadra o siluetă întunecată, care se oprise în prag. Fain se ridică.

— Tu! Nu pe tine te așteptam.

Se întinse ca să se dezmorțească, cu gesturi firești și nepăsătoare, deși nu se simțea deloc așa. Sângele îi dădea năvală prin vene; i se părea că, dacă încerca, putea să sară până în vârful fortăreței.

— Numai surprize pentru toți, da? Ei bine, haide. Noaptea aproape că a trecut și mai vreau și eu să dorm.

Când în celula lui pătrunse o lampă, Fain își ridică fruntea, rânjind către ceva nevăzut, dar pe care-l simțea undeva, dincolo de tavanul de piatră al fortăreței.

— Nu s-a terminat, șopti el. Lupta nu se termină niciodată.