În căutarea Cornului

37 Ce ar putea exista…

Conduși de Alar, care mergea cu pași maiestuoși, se îndepărtară de Poartă; Juin părea cât se poate de nerăbdător să o lase în urmă. Mat, cel puțin, era bucuros, iar Hurin părea și el încrezător, cât despre Loial, el părea mai degrabă îngrijorat de faptul că Alar s-ar putea răzgândi decât de altceva. Rand îl trăgea pe Roșcat de căpăstru, fără să se grăbească. Nu credea că Verin chiar voia să folosească ea însăși Piatra.

Coloana de piatră cenușie se ridica lângă un fag înalt de o sută de picioare și gros de patru pași; înainte să vadă Falnicii Copaci, Rand s-ar fi minunat de mărimea lui. Aici nu era nici un fel de parmaclâc, doar câteva flori sălbatice care își ițeau capul printre frunzele de pe jos. Poarta de Trecere era roasă de vreme, însă semnele de pe ea se mai deslușeau încă.

Soldații călare se răsfirară, formând un cerc în jurul Pietrelor și al celor care nu erau pe cai.

— Am pus-o în picioare, spuse Alar, când am găsit-o, acum mulți ani, dar nu am mutat-o din loc. Părea… că… nu voia să fie mutată din loc. Se duse la Piatră și puse mâna pe ea. Am socotit-o întotdeauna un simbol a ceea ce s-a pierdut, a ceea ce a fost uitat. În Vârsta Legendelor, putea fi cercetată și cumva înțeleasă. Acum, pentru noi, nu e decât o bucată de stâncă.

— Ceva mai mult decât atât, nădăjduiesc. Verin părea să nu aibă astâmpăr. Alar, îți mulțumesc pentru ajutor. Iartă-ne că te părăsim fără prea multă ceremonie, dar Roata nu așteaptă pe nimeni. Cel puțin nu vom mai tulbura liniștea steddingului dumitale.

— I-am chemat înapoi pe zidarii din Cairhien, zise Alar, însă tot auzim ce se petrece în lumea de Afară. Dragoni falși. Marele Alai plecat pe urmele Cornului. Auzim și trece pe lângă noi. Nu cred că Tarmon Gai’don va trece pe lângă noi sau ne va lăsa în pace. Drum bun, Verin Sedai. Drum bun tuturor și fie ca mâna Creatorului să vă ocrotească. Juin. Se opri doar cât să arunce o privire spre Loial și o ultima căutătură dojenitoare lui Rand, după care cei doi Ogieri dispărură printre copaci.

Se auzi scârțâitul șeilor când soldații se foiră. Ingtar privi la cercul pe care îl formaseră.

— Chiar este nevoie, Verin Sedai? Și dacă ar fi cu putință… Nici măcar nu știm dacă Iscoadele Celui Întunecat au dus într-adevăr Cornul la Capul Toman. Eu tot cred că îl pot face pe Barthanes…

— Dacă nu putem fi siguri, spuse Verin blând, întrerupându-l, atunci Capul Toman e un loc la fel de bun ca oricare altul. Te-am auzit de mai multe ori zicând că ai merge până la Shayol Ghul ca să iei Cornul. Acum dai înapoi, din pricina asta? Arătă spre Piatra de sub copacul cu scoarța netedă.

Ingtar se încăpățână:

— Nu dau înapoi de la nimic. Du-ne la Capul Toman sau la Shayol Ghul. Dacă la capăt se afla Cornul lui Vaiere, te voi urma.

— Așa e bine, Ingtar. Rand, tu ai folosit mai de curând o Piatră de trecere decât mine. Vino. Îi făcu semn să se apropie, iar Rand veni, cu Roșcatul de căpăstru, până la Piatră.

— Te-ai mai slujit de o Piatră de trecere? Aruncă o privire peste umăr ca să se încredințeze că nu îl putea auzi nimeni. Atunci nu vrei s-o fac eu. Ridică din umeri, ușurat.

Verin se uită blând la el.

— Nu am folosit niciodată o Piatră de Trecere, de asta am zis că tu ai făcut asta mai de curând decât mine. Îmi cunosc foarte bine limitele. Aș fi nimicită înainte să apuc să conduc destulă Putere cât să pun în mișcare o Piatră de trecere. Însă știu câte ceva despre ele. Așa că îți pot fi un pic de ajutor.

— Dar eu nu știu nimic. Dădu ocol Pietrei, uitându-se la ea de sus până jos. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este semnul pentru lumea noastră. Mi l-a arătat Selene, dar nu-l văd aici.

— Firește că nu. Nu apare pe Pietrele din lumea noastră; semnele acestea te călăuzesc pe drumul spre lumea noastră. Clătină din cap. Ce n-aș da să vorbesc cu fata asta a ta. Sau, încă și mai bine, să pot ține în mână cartea ei. Se crede că la Frângerea Lumii au fost distruse toate exemplarele din Oglinzile Roții. Serafelle îmi spune mereu că sunt mai multe cărțile socotite pierdute decât cele pe care mă pot aștepta să le găsesc. Ei, n-are rost să ne gândim la ceea ce nu știu. Știu totuși câteva lucruri. Semnele din partea de sus a Pietrei reprezintă lumile. Nu sunt toate Lumi care ar putea exista, de bună seamă. Se pare că nu fiecare Piatră duce spre toate lumile, iar în Vârsta Legendelor Aes Sedai credeau că existau lumi posibile spre care nu ducea nici o Piatră. Nu vezi nimic care să îți aducă aminte de ceva?

— Nimic. Dacă ar fi găsit semnul potrivit, s-ar fi putut folosi de el ca să dea de urma lui Fain și a Cornului, ca să îl salveze pe Mat, ca să îl oprească pe Fain să facă rău celor din Emond’s Field. Dacă ar fi găsit semnul, ar fi trebuit să atingă saidinul. Voia să-l salveze pe Mat și să-l oprească pe Fain, dar nu voia să atingă saidinul. Îi era teamă să conducă Puterea și, în același timp, râvnea la ea ca un înfometat după mâncare. Nu-mi aduc aminte nimic.

Verin oftă.

— Semnele de jos reprezintă Pietre din alte locuri. Dacă știi ce trebuie făcut, ne-ai putea duce, nu la această Piatra într-o altă lume, ci la una din celelalte de acolo sau chiar la una de aici. Era ceva asemănător cu Plutirea, cred, dar cum nimeni nu-și mai amintește cum să Plutească, nimeni nu-și mai amintește ce trebuie făcut. Încercând pur și simplu ai putea să ne distrugi pe toți. Arătă spre două linii ondulate paralele care se încrucișau cu o altă linie șerpuitoare, în partea de jos a coloanei. Asta reprezintă o Piatră de la Capul Toman. E una dintre cele trei Pietre ale căror semne le cunosc; una dintre cele trei pe care le-am văzut. Și, după ce am fost prinsă în zăpezile de pe Munții de Negură și am înghețat străbătând Șesul Almoth, nu am aflat nimic. Joci zaruri sau cărți, Rand al’Thor?

— Mat joacă. De ce?

— Da. Bine, atunci o să-l lăsăm pe el. Cunosc și semnele astea. Merse cu degetul pe marginea unui dreptunghi în care erau opt forme cioplite, foarte asemănătoare, un cerc și o săgeată; în patru dintre ele săgeata era închisă în cerc, iar în celelalte patru, vârful săgeții străpungea cercul. Săgețile arătau spre stânga, dreapta, în sus și în jos și în jurul fiecărui cerc era o dungă diferită care, după părerea lui Rand, era un fel de scriere, deși într-o limbă pe care nu o cunoștea – linii răsucite care se preschimbau dintr-odată în niște cârlige zimțate, apoi se învălureau din nou.

— Cel puțin știu asta, continuă Verin. Fiecare reprezintă o lume; lumile au fost cercetate și așa au apărut Căile de Taină. Acestea nu sunt toate lumile studiate, ci doar acelea ale căror semne le cunosc eu. Aici trebuie mers la noroc. Nu știu cum e nici una din lumile astea. Se crede că există lumi unde un an e cât o zi aici și altele în care o zi e cât un an aici. Se zice că sunt lumi în care până și aerul te poate ucide și lumi în care aproape nimic nu are consistență. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă am ajunge într-o astfel de lume. Trebuie să alegi. După cum spunea tatăl meu, e vremea să dai cu zarul.

Rand se zgâi la ea, scuturând din cap.

— Am putea muri cu toții, indiferent ce aleg.

— Nu te încumeți? Pentru Cornul lui Vaiere? Pentru Mat?

— De ce ții cu atâta înverșunare la asta? Nici măcar nu știu dacă pot s-o fac. Nu… nu merge de fiecare dată când încerc. Știa că nu se apropiase nimeni, dar tot se uită în jur. Toți așteptau în jurul Pietrei, dar destul de departe cât să nu poată trage cu urechea. Câteodată saidinul e acolo. Îl simt, dar nu-l pot atinge, e ca și cum ar fi pe lună. Și, chiar de ar merge, dacă ajungem într-un loc în care nu putem respira? Cum o să-i fie asta de folos lui Mat? Cum o să punem mâna pe Corn?

— Ești Dragonul Renăscut, spuse Verin cu glas scăzut. Da, ai putea muri, însă nu cred că Pânza te va lăsa să mori până când nu termină cu tine. Și apoi, Umbra s-a așternut asupra Pânzei și cine știe ce urmări poate avea acest lucru? Nu poți decât să-ți urmezi ursita.

— Eu sunt Rand al’Thor, mormăi el. Nu sunt Dragonul Renăscut. Și nu vreau să fiu un fals Dragon.

— Ești ceea ce ești. Vrei să alegi sau vrei să stai aici până moare prietenul tău?

Rand își auzi dinții scrâșnind și se căzni să își descleșteze fălcile. Semnele nu îi spuneau nimic. Scrierea semăna cu râcâiturile unei găini. În cele din urmă, alese un semn, cu săgeata spre stânga, căci arăta spre Capul Toman, o săgeată care străpungea cercul, căci se eliberase, cum își dorea și el. Îi venea să râdă. Niște lucruri atât de neînsemnate pe care își jucau viețile.

— Apropiați-vă, le porunci Verin celorlalți. E mai bine să fiți în preajmă. Se supuseră, șovăind. E vremea să începem, spuse ea.

Își dădu la o parte mantia și puse mâinile pe coloană, dar Rand văzu că se uita la el cu colțul ochiului. Auzea cum oamenii tușesc și își dreg glasul de tulburare, auzi cum Uno îl blestema pe unul care rămăsese în urmă, o glumă de-a lui Mat, pe Loial care se înecase. Se cufundă în hău.

Era atât de ușor acum. Flacăra mistui teama și sentimentele și dispăru aproape înainte să fi apucat să se gândească la ea. Dispăru, lăsând în urma doar golul și saidinul care strălucea, îngrețoșător, chinuitor, ispititor. Se întinse să-l apuce și saidinul pătrunse în el, îl aduse la viață. Nu se mișca deloc, dar se simțea ca și cum s-ar fi cutremurat de la iureșul Puterii Supreme prin el. Semnul luă naștere singur, o săgeată care străpungea un cerc, plutind dincolo de hău, la fel de tare ca piatra în care era cioplit. Lăsă Puterea Supremă să curgă prin el până la semn.

Semnul pâlpâi, licări.

— Se întâmplă ceva, spuse Verin. Ceva…

Lumea licări.

Zăvorul de fier se învârtea pe podeaua casei, iar Rand scăpă din mână ceainicul fierbinte când o siluetă uriașă cu coarne de berbec se ivi în ușă din întunericul Nopții Iernii.

— Fugi! strigă Tam. Sabia luci, iar trolocul se prăvăli la pământ, însă îl trase și pe Tam cu el când căzu.

În dreptul ușii erau acum mai mulți – siluete în zale negre, cu fețe omenești strâmbate de râturi, ciocuri și coarne, cu săbii curios curbate care îl împungeau pe Tam când încerca să se ridice în picioare, cu topoare cu vârf de metal, cu lamele înroșite de sânge.

— Tată! țipă Rand. Scoțând cuțitul de la cingătoare din teacă, se aruncă peste masă ca să-și ajute tatăl și scoase un urlet când prima sabie îi sfredeli pieptul.

Gura i se umplu de sânge și o voce îi șopti în cap: „Am câștigat din nou, Lews Therin.”

Licăr.

Rand se căzni să țină semnul, auzind slab glasul lui Verin.

— …Nu e…

Puterea veni ca un puhoi.

Licăr.

Rand era fericit după ce se căsătorise cu Egwene și încercase să nu se lase stăpânit de părerile de rău, atunci când se gândea că ar fi putut fi altceva, că ar fi putut fi mai mult decât atât. Veștile despre lumea de afară soseau în Emond’s Field odată cu neguțătorii ambulanți și cu marii neguțători veniți să cumpere lână și tutun; se vorbea mereu de alte și alte necazuri, de războaie și falși Dragoni peste tot. Fusese un an în care nici marii neguțători, nici neguțătorii ambulanți nu ajunseseră în Emond’s Field, iar în anul următor aduseră vestea că oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim se întorseseră, sau cel puțin urmașii celor care plecaseră. Se spunea că toate vechile neamuri pieriseră, iar noii cârmuitori ai lumii, care în bătăliile lor se serviseră de femei Aes Sedai înlănțuite, dărâmaseră Turnul Alb și presăraseră cu sare locul unde fusese odinioară Tar Valon. Nu mai erau femei Aes Sedai.

Pentru oamenii din Ținutul celor Două Râuri asta nu avea mare importanță. Grâul tot trebuia semănat, oile tunse, mieii îngrijiți. Tam avu parte de nepoți și nepoate pe care să îi legene pe genunchi înainte să se ducă să se odihnească lângă soția lui, iar casa veche se înnoi cu alte camere. Egwene deveni Meștereasă și cei mai mulți ziceau că era chiar mai iscusită decât fusese cea dinaintea ei, Nynaeve al’Mera. Era cu atât mai bine, căci leacurile care făceau minuni la ceilalți de-abia izbuteau să îl țină pe Rand în viață și să alunge boala care părea să îl amenințe tot timpul. Deveni din ce în ce mai posac și furios pentru că lucrurile nu trebuiau să stea așa. Egwene era tot mai speriată când se mânia Rand, căci uneori, în clipele cele mai negre, se petreceau tot felul de ciudățenii – furtuni cu tunete și fulgere pe care nu le auzise când ascultase vântul, pârjoluri în pădure – dar îl iubea și avea grijă de el, să nu-și piardă mințile, deși unii mormăiau că Rand al’Thor era nebun și primejdios.

Când muri Egwene, Rand stătu ore în șir lângă mormântul ei, singur, cu lacrimile udându-i barba căruntă. Boala se întoarse și îi mistui trupul; pierdu ultimele două degete de la mâna dreaptă și unul de la mâna stângă, urechile îi arătau ca niște cicatrice, iar oamenii murmurau că miroase a putreziciune. Era din ce în ce mai înnegurat.

Cu toate acestea, când sosiră veștile înfricoșătoare, toți îl primiră în preajma lor. Trolocii și Pieriții și alte lighioane neînchipuite se năpustiseră afară din Mana Pustiitoare, iar noii cârmuitori ai lumii erau pe cale să fie înfrânți, în pofida puterilor pe care le stăpâneau. Așa că Rand își luă arcul pe care abia dacă mai avea cu ce degete să îl mânuiască și porni șchiopătând împreună cu cei care mărșăluiau spre miazănoapte, spre Râul Taren, bărbați din toate satele, de la toate fermele și din toate colțurile ținutului celor Două Râuri, cu arcuri, topoare, sulițe de înjunghiat mistreții și săbii care ruginiseră până atunci prin poduri. Rand avea și el o sabie, cu un bâtlan pe lamă, pe care o găsise după moartea lui Tam, deși habar nu avea cum să o folosească. Erau și femei, fiecare purtând pe umăr ce armă găsise și mărșăluind cot la cot cu bărbații. Unele râdeau, spunând că aveau impresia că mai făcuseră cândva asta.

Iar la Râul Taren oamenii din Ținutul celor Două Râuri îi înfruntară pe cotropitori, șiruri nesfârșite de troloci conduși de Pieriți de coșmar sub o flamură neagră ca noaptea ce părea să înghită lumina. Rand văzu flamura și crezu că iar îl cuprinsese nebunia, căci i se părea că de asta se născuse, ca să lupte împotriva acelei flamuri. Slobozi toate săgețile, folosindu-se de hău și de toata dibăcia lui, fără să ia seama la trolocii care își croiau drum peste râu sau la bărbații și femeile care mureau în jurul lui. Unul din acești troloci îl străpunse cu sabia, după care se afundă în salturi în Ținutul celor Două Râuri, în căutare de sânge proaspăt. Și cum stătea pe malul Tarenului, privind la cerul care părea să se întunece la amiaza, răsuflând din ce în ce mai încet, auzi un glas spunând: „Am câștigat din nou, Lews Therin.”

Licăr.

Cercul și săgeata se preschimbară în niște linii șerpuitoare, paralele, iar Rand încercă să le alunge.

Vocea lui Verin:

— …Nu e bine. Ceva…

Puterea se dezlănțui.

Licăr.

Tam încercă să îl aline pe Rand când Egwene se îmbolnăvi și muri cu doar o săptămână înainte de nuntă. Încercase și Nynaeve, dar era ea însăși zguduită căci, cu toată priceperea ei, habar n-avea ce o ucisese pe fată. Rand stătuse lângă casa lui Egwene cât timp aceasta fusese pe moarte și nu părea să fie nici un loc în Emond’s Field unde să se poată duce și să nu-i mai audă țipetele. Știa că nu mai poate rămâne în sat. Tam îi dădu o sabie cu pecetea bâtlanului și, cu toate că nu îi explică prea multe despre cum un păstor din Ținutul celor Două Râuri dobândise un asemenea lucru, îl învăță pe Rand cum să se folosească de ea. În ziua în care plecă, Tam îi întinse o scrisoare care, spunea el, l-ar fi putut ajuta să intre în oștirea din Illian, apoi îl îmbrățișă și zise:

— N-am avut niciodată alt fiu și nici nu mi-am dorit altul. Întoarce-te cu o nevastă, cum am făcut și eu, dacă poți, dar, oricum ar fi, întoarce-te.

În Baerlon însă i se furară banii și scrisoarea și mai că rămase fără sabie, apoi întâlni o femeie pe nume Min care îi spuse niște lucruri atât de nebunești despre el însuși încât plecă în cele din urmă din oraș ca să scape de ea. Până la urmă, peregrinările îl aduseră în Caemlyn, iar dibăcia în mânuirea sabiei îl făcu să dobândească un loc în Gărzile Reginei. Se trezea câteodată uitându-se la Domnița-Moștenitoare Elayne și atunci îi trecea prin cap că lucrurile nu stăteau așa cum ar fi trebuit, că viața lui s-ar fi cuvenit să fie alta. Elayne nu-i arunca nici o privire, firește; se mărită cu un prinț din Tear, deși nu părea fericită. Rand era un simplu soldat, odinioară păstor într-un mic sat atât de aproape de hotarul de la apus încât pe hărți aproape că nici nu mai apărea ca parte din Andor. În plus, avea un renume prost, se zicea despre el că ar cădea pradă unor stări crâncene.

Unii spuneau chiar că e nebun și în vremuri obișnuite probabil că nici măcar iscusința lui în mânuirea sabiei nu l-ar fi ferit să fie dat afară din Gărzile Reginei, însă vremurile nu erau defel obișnuite. Dragonii falși apăreau precum ciupercile după ploaie. De fiecare dată când era prins unul, alți doi se iveau ca din pământ, sau trei, până când fiecare neam fu sfâșiat de războaie. Iar Rand se simțea din ce în ce mai norocos, căci acum aflase taina nebuniei sale, o taină pe care știa ca trebuia să o păstreze și așa și făcu. Era în stare să conducă Puterea. Se găseau întotdeauna locuri, clipe într-o bătălie când puțină Putere, cât să nu bage nimeni de seamă în vâltoarea luptei, putea schimba mersul înfruntării. Uneori izbutea să conducă Puterea, alteori nu, dar cel mai adesea reușea. Știa că e nebun, însă nu se sinchisea. O boală devastatoare se abătu asupra lui, dar nici de asta nu îi păsa, și nici pe ceilalți nu-i supăra, căci sosise vestea că oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim se întorseseră să ceară pământurile înapoi.

Rand era în fruntea a o mie de oameni când Gărzile Reginei traversară Munții de Negură – nici nu se gândi să facă un ocol ca să vadă Ținutul celor Două Râuri; acum rar se mai gândea la cele Două Râuri – și comandă Gărzile când puținii supraviețuitori se retraseră dincolo de munți. Străbătu tot Andorul luptându-se, printre cete de pribegi, până când, în cele din urmă, ajunse în Caemlyn. Cei mai mulți fugiseră deja din oraș și mulți sfătuiră soldații să se retragă și de acolo, dar Elayne era acum Regina și jurase că nu va pleca din Caemlyn. Nici nu se uita la chipul lui, acoperit de cicatrice, însă Rand nu putea să o părăsească, așa încât, cu ceea ce mai rămăsese din Gărzile Reginei, se pregăti să o apere pe Regina în timp ce oamenii ei fugeau.

Puterea veni la chemarea lui în timpul bătăliei pentru Caemlyn și azvârli cu foc și fulgere în năvălitori, despicându-le pământul sub picioare, dar iar simți că se născuse pentru altceva. În ciuda strădaniilor lui, erau prea mulți dușmani de oprit, iar printre ei erau și oameni care conduceau Puterea. Un fulger îl aruncă pe Rand de pe zidul palatului; oasele i se frânseră, sângera și, când își dădea ultima suflare, auzi o voce șoptind: „Am câștigat din nou, Lews Therin.”

Licăr.

Rand se forță să păstreze hăul care tremura sub loviturile ca de ciocan ale lumii care licărea, să păstreze acel semn anume, dintre miile care alunecau fugărindu-se pe suprafața golului. Se forță să păstreze un semn, oricare.

— …Nu e bine! striga Verin.

Puterea era totul.

Licăr. Licăr. Licăr. Licăr. Licăr. Licăr.

Era soldat. Era păstor. Era cerșetor și rege. Era fermier, Menestrel, marinar și tâmplar. Se născuse, trăise și murise Aiel. Murise nebun, murise putrezit, murise de boală, din întâmplare, de bătrânețe. Fusese executat, iar mulțimile se bucuraseră la moartea lui. Spusese că este Dragonul Renăscut și își fluturase flamura pe cer; fugise de Putere și se ascunsese; trăise și murise fără să știe. Ani de zile se ținuse departe de nebunie și de boală; cedase între două ierni. Câteodată Moiraine venea și îl lua din Ținutul celor Două Râuri, singur sau împreună cu prietenii lui care supraviețuiseră Nopții Iernii; alteori nu venea. Câteodată veneau alte femei Aes Sedai. Câteodată femei din Ajah Roșie. Egwene se căsători cu el. Egwene, cu chipul împietrit, purtând etola de Supremă Înscăunată, le călăuzise pe femeile Aes Sedai care îl domoliseră; Egwene, cu ochii în lacrimi, îi împlântase pumnalul în inimă, iar el, pe patul de moarte, îi mulțumi. Iubi și alte femei, se căsători și cu alte femei. Elayne, și Min, și o fată bălaie de fermier pe care o întâlnise în drum spre Caemlyn, femei pe care nu le mai văzuse înainte să trăiască acele vieți. O sută de vieți. Mai multe. Atât de multe încât le pierduse șirul. Și, la sfârșitul fiecărei vieți, când își dădea sufletul, la ultima suflare, un glas îi șoptea la ureche: „Am câștigat din nou, Lews Therin.”

Licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr.

Hăul se risipi, legătura cu saidinul se rupse, iar Rand căzu cu o bufnitură care l-ar fi lăsat fără suflare dacă nu ar fi fost deja pe jumătate amorțit. Simți piatra aspră sub obraz, sub mâini. Era rece.

Își dădu seama că Verin se chinuia să se ridice în picioare. Auzi pe cineva vărsând și își înălță capul. Uno stătea în genunchi pe jos, ștergându-se la gură cu dosul palmei. Toată lumea era la pământ, iar caii aveau picioarele țepene și dârdâiau, dând ochii peste cap. Ingtar își scosese sabia și strângea cu atâta putere plăselele încât lama tremura; privea în gol. Loial era întins pe jos, cu ochii mari de uimire. Mat se ghemuise, acoperindu-și capul cu mâinile, iar Perrin își înfipsese degetele în fața ca și cum ar fi vrut să-și smulgă din cap ceea ce văzuse. Nici soldații nu o duceau mai bine. Masema plângea, lacrimile îi brăzdau obrajii, iar Hurin privea în jur, ca și cum ar fi căutat un loc unde să se ascundă.

— Ce?… Rand se opri ca sa înghită. Era culcat pe piatra zgrunțuroasă, roasă de vreme, pe jumătate îngropat în țărână. Ce s-a întâmplat?

— Un talaz de Putere. Femeia Aes Sedai se ridică poticnit în picioare și se înfășură strâns în mantie, înfiorată. A fost ca și cum am fi fost siliți… Împinși… Părea că vine de nicăieri. Trebuie să înveți s-o stăpânești. Trebuie! Atâta Putere te poate preschimba în cenușă!

— Verin, eu… Am trăit… Am fost… Băgă de seamă că piatra de sub el era rotundă. Piatra de Trecere. Iute, împleticindu-se, se sculă de jos. Verin, am trăit și am murit de nu știu câte ori. De fiecare dată era altfel, dar tot eu eram. Tot eu.

— Liniile care unesc Lumile ce ar putea exista, făcute de cei ce cunoșteau Cifrele Haosului. Verin se cutremură; părea că vorbește doar pentru sine. N-am auzit niciodată de așa ceva, dar nu văd de ce nu ne-am fi putut naște în lumile acelea, iar viețile pe care să le fi trăit să fi fost cu totul altele. De bună seamă. Vieți diferite pentru felurile diferite în care s-ar fi putut petrece lucrurile.

— Asta s-a întâmplat? Eu… noi… am văzut viețile pe care le-am fi putut avea? „Am câștigat din nou, Lews Therin! Nu! Eu sunt Rand al’Thor!”

Verin se scutură și se uită la el.

— Te miră faptul că viața ta ar putea fi alta dacă ai alege altceva sau dacă ți s-ar întâmpla alte lucruri? Nu m-am gândit niciodată, însă… Important e că am ajuns aici. Chiar dacă nu așa cum am fi nădăjduit.

— Unde suntem aici? întrebă el. Pădurea din steddingul Tsofu dispăruse și în locul ei era acum un ținut vălurit. Părea să fie o pădure nu departe de acolo, spre apus, și câteva dealuri.

Când se adunaseră în jurul Pietrei în stedding soarele era sus pe cer, iar acum cobora spre asfințit, pe cerul cenușiu. Copacii din pâlcul de lângă ei erau fie desfrunziți, fie aveau câteva frunze răzlețe, pline de culoare. Un vânt rece șuiera dinspre răsărit, învârtejind frunzele de pe jos.

— Capul Toman, spuse Verin. Aceasta este Piatra pe care venisem atunci să o vad. N-ar fi trebuit să încerci să ne aduci aici. Nu știu ce n-a mers bine – probabil că n-o să aflu niciodată – însă, judecând după copaci, ne apropiem de iarnă. Rand, n-am câștigat timp. Am pierdut timp. Aș zice ca ne-a luat cam patru luni să ajungem aici.

— Dar n-am…

— Trebuie să mă lași să te călăuzesc. Nu pot să te învăț nimic, e adevărat, în schimb poate că o să izbutesc să te împiedic să te omori singur – și să ne omori și pe noi – conducând prea multă Putere. Chiar de nu te omori, chiar dacă Dragonul Renăscut se stinge ca o lumânare, cine îl va înfrunta atunci pe Cel Întunecat? Nu mai stătu să-l audă din nou cârtind, ci se îndreptă spre Ingtar.

Ingtar tresări când îl atinse pe braț și se uită la ea disperat.

— Eu pășesc în Lumină, zise el cu glas răgușit. Voi găsi Cornul lui Vaiere și voi distruge puterea din Shayol Ghul. Așa voi face!

— Firește, spuse Verin cu blândețe. Îi cuprinse capul în mâini, iar Ingtar trase adânc aer în piept, parcă revenindu-și în simțiri. Doar că amintirea lucrurilor prin care trecuse i se mai citea încă în ochi. Uite. Asta o să-ți facă bine. O să vad ce pot face și pentru ceilalți. S-ar putea să găsim din nou Cornul, dar drumul nu ne va fi defel mai ușor.

Merse la ceilalți, oprindu-se puțin la fiecare; Rand se duse la prietenii lui. Când încercă să îl ridice pe Mat în picioare, acesta se dădu în laturi și se zgâi la el, apoi îl apucă cu amândouă mâinile de haină.

— Rand, n-o să spun nimănui despre… Despre tine. N-o să te dau de gol. Trebuie să mă crezi! Arăta mai rău ca niciodată, dar Rand își spuse că era probabil din pricina spaimei.

— Te cred, zise Rand. Se întrebă câte vieți trăise Mat și ce făcuse. „Trebuie că a spus cuiva, altminteri nu ar fi atât de tulburat.” Nu putea să îl țină de rău. Aceia fuseseră alți Mat, nu acesta. În afară de asta, după cele prin care trecuse el însuși… Te cred. Perrin?

Tânărul cu păr cârlionțat își luă mâinile de pe fața, oftând. Semne roșii îi acopereau fruntea și obrajii, acolo unde unghiile săpaseră în carne. Din pricina ochilor lui galbeni nu știai ce gândește.

— Nu prea avem de ales, nu-i așa, Rand? Orice s-ar întâmpla, orice am face, unele lucruri rămân aproape mereu la fel. Mai scoase un oftat. Unde suntem? E una din lumile acelea despre care vorbeați tu și Hurin?

— E Capul Toman, îi răspunse Rand. În lumea noastră. Cel puțin așa zice Verin. Și e toamnă.

Mat părea îngrijorat.

— Cum de?… Nu, nu vreau să știu cum de s-a întâmplat așa ceva. Dar cum o să dăm acum de urma lui Fain și a pumnalului? Ar putea fi oriunde.

— E aici, îl încredință Rand. Spera că are dreptate. Fain avusese destulă vreme să se urce pe o corabie și să pornească spre orice colț al lumii. Avusese timp să ajungă în Emond’s Field. Sau în Tar Valon. „Te rog, Lumină, nu s-a saturat de așteptat. Dacă i-a făcut rău lui Egwene sau altcuiva din Emond’s Field, o să… Arde-m-ar Lumina, am încercat să ajung la timp.”

— Orașele mai mari de la Capul Toman sunt la apus de aici, spuse Verin îndeajuns de tare ca să o audă toți. Toată lumea era din nou în picioare, în afară de Rand și de cei doi prieteni ai lui; Verin veni și își puse mâinile pe Mat, vorbind: Nu că ar fi multe sate destul de mari cât să fie numite orașe. Dacă vrem să dăm de urma Iscoadelor Celui Întunecat, trebuie să începem de la apus. Și cred că nu ar trebui să mai zăbovim nici o clipă.

După ce Mat clipi și se ridică în picioare – încă mai arăta bolnav, dar se mișca sprinten – își puse mâinile pe Perrin. Rand se trase înapoi când vru să îl atingă și pe el.

— Nu te prosti, îi zise ea.

— Nu vreau ajutorul tău. Nu vreau să fiu ajutat de nici o Aes Sedai.

Verin își țuguie buzele.

— Cum dorești.

Încălecară numaidecât și porniră spre apus, lăsând în spate Piatra de Trecere. Nimeni nu se împotrivi, cu atât mai puțin Rand. „Lumină, fă să nu fie prea târziu!”