În căutarea Cornului

29 Seanchan

Geofram Bomhald încerca să nu ia în seamă mirosul caselor care ardeau și leșurile care zăceau întinse în praful uliței. Byar, împreună cu un Alai de o sută de bărbați cu mantii albe, intra în sat pe urmele lui. Erau jumătate dintre cei pe care-i avea cu el. Legiunea fusese împărțită și trimisă în multe locuri – prea multe, după părerea sa, după cum prea multe dintre grupuri erau comandate de Inchizitori. Însă poruncile pe care le primise fuseseră limpezi: supune-te Inchizitorilor.

În satul la care ajunseseră nu întâlniseră cine știe ce împotrivire; numai vreo șase case fumegau. Hanul era încă în picioare, din câte observa, clădit din piatră și văruit în alb, ca aproape toate clădirile din Șesul Almoth. Oprindu-se în fața hanului, își plimbă privirile de la ostaticii pe care soldații săi îi adunaseră lângă fântână la spânzurătoarea înaltă care spurca pajiștea satului. Fusese ridicată în grabă – era doar un băț lung proptit în alte bețe înfipte în pământ – dar de ea atârnau deja treizeci de leșuri, ale căror veșminte fluturau în bătaia vântului. Printre cei mai în vârstă, se aflau și niște trupuri mici, de copil. Până și Byar făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă.

— Muadh! tună el, și un bărbat cărunt se desprinse iute din rândul celor care păzeau ostaticii; Muadh căzuse cândva în mâna Iscoadelor Celui Întunecat – chipul său brăzdat de cicatrice îi tulbura până și pe cei mai dârji. Asta ai făcut-o tu, Muadh, sau Seanchanii?

— Nici eu, dar nici ei, Senior Căpitan, răspunse Muadh, cu un glas aspru și de-abia auzit. E un alt cadou primit de la Iscoade.

— Că doar n-au făcut-o ăia de-acolo, se încruntă Bornhald, arătând spre ostatici. Copiii nu mai arătau la fel de îngrijiți ca atunci când o porniseră la drum, în Tarabon, dar păreau de-a dreptul spilcuiți pe lângă gloata zdrențăroasă care se ghemuia la pământ sub ochii lor neobosiți – bărbați în zdrențe și cu bucăți de armură pe ei, cu chipurile posomorâte, rămășițe din armata din Tarabon, trimisă împotriva invadatorilor de la Capul Toman.

— Sătenii spun ca purtau mantii precum cele din Tarabon, răspunse Muadh, după o clipă de șovăială, alegându-și cuvintele cu grijă. Era și un bărbat masiv printre ei, cu ochii cenușii și mustăți lungi, care pare aidoma cu Copilul Earwin, precum și un flăcăiandru care încerca să-și ascundă chipul frumușel cu ajutorul unei bărbi aurii și lupta cu brațul stâng. Ai zice că era Copilul Wuan, Senior Căpitan.

— Inchizitorii! scuipă Bornhald; Earwin și Wuan erau unii dintre cei pe care fusese silit să-i dea pe mâna Inchizitorilor. Le mai văzuse și înainte tacticile, dar era prima dată când dădea peste leșuri de copii.

— Dacă așa spune Seniorul Căpitan…, murmură Muadh, de parcă încuviința din tot sufletul.

— Dă leșurile jos, spuse obosit Bornhald. Dă-le jos și ai grijă ca sătenii să afle că nu va mai muri nimeni.

„Decât dacă vreun neghiob nu se hotărăște să facă pe curajosul, pentru că femeia lui îl privește, și mă silește să dau un exemplu pentru ceilalți.” Descălecă, privindu-i iarăși pe ostatici, iar Muadh se îndepărtă în grabă, cerând o scară și cuțite. Avea și alte treburi, nu numai zelul mult prea mare al Inchizitorilor. Își dorea să izbutească să nu se mai gândească deloc la ei.

— Nu ni se prea împotrivesc, Senior Căpitan, spuse Byar, nici cei din Tarabon și nici ce-a rămas din armatele din Doman. Sar la noi ca niște șobolani încolțiți, dar fug de îndată ce le răspunde cineva.

— Hai să vedem cum ne descurcam cu străinii, Byar, înainte să-i disprețuim pe oamenii ăștia, da? răspunse Bornhald, văzând pe fețele ostaticilor o privire înfrântă, pe care o avuseseră încă dinainte să vina ai lui. Pune-l pe Muadh să-mi aleagă unul, adăugă el, știind că fața lui Muadh era îndeajuns pentru a-i face să se înmoaie pe aproape toți cei care-l întâlneau. Cel mai bine ar fi un ofițer. Unul care pare suficient de deștept pentru a spune ce-a văzut fără să inventeze, dar și tânăr ca să nu fie foarte dârz. Și spune-i să nu se poarte cu prea mare blândețe, da? Să-l facă pe dușman să creadă că i-am pus gând rău, mai rău decât în visele sale cele mai negre, dacă nu mă convinge să-l cruț.

Aruncă frâiele unuia dintre copii și intră cu pași mari în han. Era acolo și hangiul – mare minune – un bărbat umil, transpirat, cu cămașa murdară atât de strânsă pe burtă, încât broderia roșie părea gata să se desprindă și să cadă. Bornhald îi făcu semn să plece; cu coada ochiului, zări o femeie și niște copii adăpostindu-se într-un cotlon, până ce hangiul cel gras îi luă pe sus și-i duse de-acolo.

Bornhald își scoase mănușile și se așeză la una din mese. Știa prea puține despre străini, despre invadatori. Așa le spunea toată lumea, cel puțin cei care nu începeau să bâiguie felurite prostii despre Artur Aripă-de-Șoim. Cât despre străinii înșiși, știa că ei își spuneau Seanchan și Hailene. Avea îndeajuns de multe cunoștințe despre graiul din vechime ca să înțeleagă ce însemnă al doilea cuvânt – „Cei care sosesc mai întâi” sau „Înaintașii”. Își mai spuneau și Rhyagelle, „Cei sosiți acasă”, și vorbeau despre Corenne, „Reîntoarcerea”. Aproape că era îndeajuns ca să-l facă să creadă poveștile despre armatele lui Artur Aripă-de-Șoim. Nimeni nu știa de unde veniseră Seanchanii, ci numai că sosiseră pe corăbii. Le ceruse și oamenilor din Seminția Mării să-i spună ce aflaseră, dar nu îi dezvăluiseră nimic. Regatul Amador nu era foarte binevoitor cu Atha’an Miere, iar aceștia, la rândul lor, îi erau ostili. Așa că despre Seanchani nu știa decât ceea ce auzise de la oameni precum cei de-afară, gloate înfrânte, puse pe fugă, care vorbeau, cu ochii mari și scăldați în sudoare, de bărbați care porneau la lupta călare nu doar pe cai, ci și pe monștri uriași, care aveau cu ei alți monștri și femei Aes Sedai care să facă pământul să se crape sub picioarele dușmanilor.

Auzind zgomot de pași la intrare, făcu să i se aștearnă pe chip un rânjet ca de lup, dar era numai Byar, nu și Muadh. Alături de el se afla un Copil, cu spatele drept și cu coiful cuibărit în scobitura brațului – Jeral, despre care Bornhald credea că era la o sută șaizeci de mile depărtare. Peste armură, tânărul purta o mantie de felul celor din Doman, brodată cu albastru la poale, și nu mantia albă a Copiilor.

— Muadh tocmai vorbește cu un tinerel, Senior Căpitan, spuse Byar. Iar Copilul Jeral tocmai a sosit cu o veste.

Bornhald îi făcu semn să înceapă; tânărul vestitor rămase la fel de țeapăn.

— Salutari de la Jaichim Carridin, rosti el, cu privirea ațintita drept înainte, care călăuzește Brațul Luminii în…

— N-am nevoie de salutările Inchizitorului, mârâi Bornhald, observând privirea năucită a tânărului; Jeral era încă tânăr – dar și Byar arăta tulburat. Spune-mi veștile, da? Dar nu cuvânt cu cuvânt, decât dacă ți-o cer. Spune-mi numai ce vrea.

Copilul înghiți în sec, înainte să dea ascultare poruncii:

— Senior Căpitan, mi s-a zis să-ți spun că… că ai adus prea mulți bărbați, atât de aproape de Capul Toman. Carridin spune că Iscoadele din Șesul Almoth trebuie găsite și nimicite, și că… Îmi cer iertare, Senior Căpitan, că trebuie să vă întoarceți imediat și să porniți către inima șesului.

Apoi rămase țeapăn, așteptând. Bornhald îl privi din cap până în picioare. La fel ca mantia și încălțările pe care le purta, chipul lui Jeral era plin de praf.

— Du-te și ia-ți ceva de mâncare, îi spuse Bornhald. Probabil că ai să găsești și ceva apă de spălat, prin casele astea, dacă vrei. Întoarce-te într-un ceas. Am să-ți dau să duci niște misive.

Și îi făcu semn să plece.

— S-ar putea ca Inchizitorii să aibă dreptate, Senior Căpitan, spuse Byar după plecarea tânărului. Sunt multe sate răspândite prin câmpie, iar Iscoadele…

— Care Iscoade? îl întrerupse Bornhald, lovind cu palma în tăblia mesei. În toate satele pe care mi s-a poruncit să le cuceresc n-am văzut decât țărani și meșteșugari, înspăimântați că aveam de gând să le ardem agoniseala, și câteva babe care îngrijesc bolnavii. Dar copiii, Byar? mai întrebă el, văzând chipul lipsit de expresie al celuilalt – Byar era totdeauna gata să vadă Iscoade în jur. Oare copiii ajung și ei Iscoade?

— Păcatele mamei te bântuie până la a cincea spiță, cită Byar, iar păcatele tatălui până la a zecea.

Și totuși părea neliniștit. Nici măcar Byar nu omorâse vreodată un copil.

— Nu te-ai întrebat niciodată, Byar, de ce Carridin ne-a luat flamurile, precum și mantiile oamenilor de sub comanda Inchizitorilor? Chiar și ei au pus albul deoparte. Asta spune ceva, da?

— Probabil că o fi având motivele sale, Senior Căpitan, răspunse încet Byar. Inchizitorii au mereu câte un plan, chiar dacă nu-l dezvăluie celor din jur.

Bornhald trebui să-și spună că Byar era un soldat bun.

— Copiii aflați la miazănoapte poartă mantii din Tarabon, Byar, iar cei de la miazăzi din Doman. Asta-mi spune ceva ce nu-mi place. Exista Iscoade ale Celui Întunecat pe-aici, e adevărat, dar în Faime, nu în satele de la șes. Când pleacă Jeral, o să trimit și alți oameni cu el. O să trimit misive la fiecare ceată de Copii despre care știu unde se află. Vreau să duc legiunea la Capul Toman, Byar, și să văd ce pun la cale adevăratele Iscoade, adică Seanchanii ăștia.

Byar părea tulburat, dar, înainte să apuce să spună ceva, apăru Muadh cu unul dintre ostatici. Tânărul asudat, îmbrăcat cu o platoșă frumos împodobită, dar prăfuită, aruncă priviri înspăimântate către chipul hidos al celui care-l însoțea. Bornhald își scoase pumnalul și începu să-și taie unghiile. Asta îi făcea pe unii să se înfricoșeze – nu înțelegea de ce, dar se folosea de șiretlic de câte ori avea ocazia. Până și zâmbetul său blând îl făcu pe ostatic să pălească.

— Așa, tinere, și acum ai să-mi spui tot ce știi despre străinii ăștia, da? Dacă trebuie să te mai gândești la ce ai de spus, am să te trimit înapoi, împreuna cu Copilul Muadh, ca să chibzuiești.

Ostaticul se uită la Muadh, cu ochii mari. Apoi vorbele începură să i se reverse.

Valurile înalte ale Oceanului Aryth făceau Picătura să danseze, dar Domon izbutea să-și țină echilibrul, depărtându-și picioarele, în timp ce ținea la ochi tubul lung al ocheanului și cerceta corabia cea mare care-i urmarea și care se apropia, încet, încet. În locul unde se afla Picătura, vântul nu era cel mai bun și nici cel mai puternic cu putință, în schimb, acolo unde se găsea cealaltă corabie, care sfărâma valurile, preschimbându-le în mormane de spumă, cu prova ei boantă sufla din direcția potrivită. Spre răsărit se profila coasta de la Capul Toman, cu stâncile sale întunecate și plajele înguste. Încercase să nu ducă Picătura prea mult în larg, iar acum se temea că va trebui să plătească pentru asta.

— Străinii, căpitane? spuse Yarin cu glasul sugrumat. Este o corabie de-a Străinilor?

Domon coborî ocheanul, dar privirea sa rămase ațintită la corabia înaltă și pătrată, cu pânzele sale ciudate, vărgate.

— Seanchan, spuse el, și-l auzi pe Yarin gemând; bătu cu degetele sale groase în parapet, apoi îi spuse cârmaciului: Du-o mai spre țărm. Corabia nu va îndrăzni să intre la apă mică dar Picătura poate s-o facă.

Yarin le transmise poruncile celorlalți marinari, iar ei se grăbiră să strângă estacadele, în timp ce cârmaciul răsucea timona, îndreptând prova spre țărm. Navigând contra vântului, Picătura se mișca mai încet, dar Domon era sigur că putea ajunge în apa mică înainte să fie întrecută de cealaltă. „Chiar și cu cala plină și tot spun c-ar putea să se descurce în apă mai mică decât dihania aia uriașă.”

Prova corăbiei sale se afunda mai puțin în apă decât la plecarea din Tanchico. A treia parte din încărcătura de artificii pe care-o luase de-acolo se dusese deja vândută în satele de pescari de la Capul Toman, dar odată cu argintul care-i umfla pungile veniseră și vești îngrijorătoare. Oamenii vorbeau despre corăbiile înalte, masive ale invadatorilor, care veniseră peste ei. Când Seanchanii ancoraseră în largul coastei, sătenii care se adunaseră să-și apere casele fuseseră loviți de trăsnete căzute din cer, în timp ce bărcile nu mai pridideau să-i aducă pe invadatori pe uscat, iar pământul izbucnea în flăcări sub picioarele lor. Domon crezuse că erau numai niște prostii, până când i se arătase pământul ars; iar apoi văzuse aceeași priveliște în prea multe sate, pentru a se mai îndoi. Alături de soldații Seanchanilor luptau și monștri – deși nu mai întâmpinau prea multă împotrivire, din câte spuneau sătenii – iar unii pretindeau că Seanchanii înșiși erau monstruoși, cu capete ca ale unor insecte uriașe.

În Tanchico, nimeni nu știa nici măcar cum își spuneau, iar oamenii din Tarabon vorbeau cu multă încredere despre soldații lor care, chipurile, îi sileau pe străini să se întoarcă pe corăbii. Dar în orașele de pe coastă era cu totul altfel. Seanchanii le spuneau oamenilor năuciți că trebuia să rostească iarăși jurăminte de mult uitate, deși nu catadicseau să le explice când fuseseră uitate sau ce voiau să însemne. Fetele erau luate una câte una spre a fi cercetate, iar unele erau luate pe corăbii și nu se mai întorceau. Dispăruseră și câteva femei mai în vârstă, din rândul Sfătuitoarelor și al Tămăduitoarelor. Seanchanii alegeau noi starosti și noi membri în Sfat, iar cei care protestau, aducând vorba de dispariția femeilor și de faptul că nu mai aveau nici un cuvânt de spus în treburile obștești, puteau fi spânzurați sau luau foc brusc sau erau dați la o parte ca niște câini care scânceau. Iar când aflai de ce soartă urma să ai parte, era deja prea târziu. Și după ce orice urmă de împotrivire fusese anihilată, după ce oamenii fuseseră siliți să îngenuncheze și să jure, năuciți, să dea ascultare înaintașilor, să aștepte Reîntoarcerea și să-i slujească pe Cei care veneau acasă cu viețile lor, Seanchanii se întorceau pe corăbii și, de cele mai multe ori, nu mai reveneau. Din câte se spunea, Faime era singurul oraș pe care-l păstraseră în stăpânirea lor. Într-unele din satele pe care le părăsiseră, bărbații și femeile se întorceau, șovăitori, la vechiul lor trai, începând să discute despre nevoia de a alege un alt Sfat, dar cei mai mulți își întorceau mereu privirile înspăimântate către mare, și îngânau, albi la față, că aveau de gând să-și țină jurămintele pe care fuseseră siliți să le rostească, deși nu le înțelegeau.

Lui Domon nici prin cap nu-i trecea să-i întâlnească pe Seanchani, dacă reușea să scape. Tocmai ridică ocheanul ca să vadă ce se zarea pe puntea aflată tot mai aproape a corăbiei dușmane când, cu un zgomot ca de tunet, oglinda mării se sparse, iar apa și flăcările țâșniră ca dintr-o fântână, la nici o suta de pași de babordul său. Înainte să apuce să caște gura de uimire, un alt stâlp de foc despărți apele de cealaltă parte, iar când se răsucea pe călcâie, ca să se uite într-acolo, apăru altul și în față. Izbucnirile se stinseră la fel de iute cum apăruseră, și un văl de picături se revarsă peste punte. În locurile unde le zărise, marea bolborosea și fumega, ca și cum ar fi dat în clocot.

— O… o să ajungem în apă mică înainte să apuce să ne întreacă, spuse încet Yarin, care părea că încerca să nu privească apa care bolborosea, dedesubtul fuioarelor de ceață.

— Nu, spuse Domon, clătinând din cap și întorcându-se la gândul flăcărilor ascunse în mijlocul valurilor și la cala sa plină de artificii. Dacă pot să facă ce-am văzut adineauri, înseamnă că ne pot face bucățele, chiar dacă zic s-o ducem aproape de țărm. Pișca-m-ar Soarta, s-ar putea să nu rămânem în viață nici atât cât să ne-necăm, continuă el, trăgându-se de barba și frecându-și buza de sus, șovăind să rostească porunca – corabia și ceea ce se afla în ea erau singurele sale avuții pe lume – dar, în cele din urmă, se hotărî: Aduceți-o de-a curmezișul vântului și coborâți pânzele, Yarin. Hai repede, omule, repede! Înainte să creadă că încă mai încercăm să scăpăm.

În timp ce marinarii dădeau fuga să coboare pânzele triunghiulare, Domon se întoarse să vadă corabia Seanchanilor apropiindu-se. Picătura își micșoră viteza și începu să joace pe valuri. Cealaltă era mai înaltă, cu niște rumuri de lemn aflate la prova și la pupa. Pe starturi se vedeau bărbați care întindeau pânzele acelea ciudate, iar în vârful rumurilor erau siluete în armură. O barcă lungă fu coborâtă peste bord și porni iute spre Picătura, împinsă de zece vâsle. În ea erau niște siluete în armuri precum și – Domon se încruntă uimit – doua femei care se ghemuiseră la pupa. Barca se lovi cu zgomot de carena Picăturii.

Primul care se urcă la bord fu unul dintre bărbații în armură, iar Domon văzu imediat de ce unii dintre săteni spuneau că Seanchanii erau niște monștri. Coiful soldatului aducea foarte bine cu capul unei insecte uriașe, cu pene roșii, subțiri, ca niște antene. Purtătorul coifului părea să tragă cu ochiul dintre niște fălci imense. Coiful era pictat și aurit, pentru a fi și mai înfricoșător, la fel ca și restul armurii. Pieptul îi era acoperit de plăcuțe negre și roșii, cu margini aurii, care se îmbinau. La fel – exteriorul brațelor și partea din față a coapselor. Până și mânușile de oțel aveau spatele pictat în roșu și auriu. Pe dedesubtul armurii se vedeau veșminte din piele neagră. Pe spate purta un paloș vârât în teacă, cu tăișul curbat și plăselele învelite în piele roșie și neagră.

Apoi silueta în armură își scoase coiful, iar Domon rămase cu gura căscată. Era o femeie, cu părul negru tuns scurt, cu fața aspră – dar nu încăpea nici o îndoială. Nu auzise niciodată de așa ceva, decât la Aieli, iar Aielii erau cunoscuți ca fiind nebuni. La fel de tulburător era și faptul că nu arăta atât de diferită precum s-ar fi așteptat, pentru un Seanchan. Avea ochii albaștri, adevărat, și pielea foarte albă, dar așa ceva mai văzuse el și înainte. Dacă ar fi purtat o rochie, nimeni nu s-ar fi uitat a doua oară la ea. Totuși, după ce o mai cercetă o dată din priviri, își schimbă părerea – ochii oțeliți și obrajii aspri ar fi atras atenția tuturor.

Pe urmele femeii, la bord urcară și ceilalți soldați. Cu ușurare, Domon observă că aceia care-și scoseseră, la rândul lor, ciudatele coifuri, erau, măcar, bărbați – cu ochii negri sau căprui, care puteau trece neobservați oriunde în Tanchico sau Illian. În minte i se strecurase teama nelămurită de armate întregi de femei cu ochi albaștri și cu săbii în mână. „Femei Aes Sedai înarmate”, se gândi el, amintindu-și de stâlpii de foc.

Străina cercetă puntea cu multă aroganță, apoi se opri cu privirile la el, ca și cum ar fi înțeles că era căpitanul. După îmbrăcăminte, trebuia să fie ori el, ori Yarin – iar acesta rămăsese cu ochii închiși, îngânând rugăciuni cu voce joasă, așa că rămânea numai unul. Femeia îl țintui cu privirea ei ca un ghimpe.

— Există femei în echipaj, sau printre pasageri? întrebă ea, cu un accent ușor îngălat care o făcea să fie greu de înțeles, dar pe un ton poruncitor care arăta că era obișnuită să primească răspunsuri. Spune, omule, dacă tu ești căpitanul. Dacă nu, trezește-l pe prostul ălălalt și pune-l pe el să vorbească.

— Zic că eu aș fi căpitanul, domniță, rosti prudent Domon; nu avea habar cum să i se adreseze și nu voia să facă o greșeală chiar de la început. Nu am pasageri și nici o femeie la bord.

Se gândi la fetele și femeile care fuseseră luate din satele lor și, nu pentru prima dată, se întreba ce voiau de la ei oamenii aceia. Cele două femei îmbrăcate cu veșminte femeiești tocmai urcau la bord. Una o trăgea pe cealaltă după ea – Domon clipi, nevenindu-i să creadă – cu o lesă dintr-un metal argintiu. Lesa se întindea între o brățară purtată de prima femeie și o zgardă din jurul gâtului celeilalte. Nu-și dădea seama dacă ochiurile lanțului erau topite sau nituite – pe undeva i se părea că ar fi și una și alta – dar era limpede că lanțul, brățara și zgarda alcătuiau un întreg. Prima femeie strânse lanțul, răsucindu-l, în timp ce cea de-a doua urca pe punte. Femeia cu zgardă la gât purta veșminte simple, cenușii, și stătea cu brațele încrucișate pe piept și cu privirile coborâte înspre scândurile punții. Cealaltă avea o rochie albastră, împodobită pe piept și pe laturi cu benzi roșii pe care erau brodate fulgere argintii. Rochia îi ajungea până la glezne. Domon o privi neliniștit.

— Vorbește mai rar, omule, porunci femeia cu ochi albaștri, cu accentul său îngălat, apropiindu-se să-l înfrunte; era mai scundă ca el, dar, după cum îl privea, părea mai înaltă și mai masivă, îmi vine și mai greu să te înțeleg decât pe ceilalți din ținuturile astea uitate de Lumină. Iar eu nu pretind că aș fi de Sânge. Nu încă. Dar după Corenne… Sunt Căpitan Egeanin.

Domon repetă ce spusese, încercând să vorbească mai încet, apoi adaugă:

— Sunt un neguțător pașnic, căpitane. Nu-ți doresc răul și n-am nimic de-a face cu războiul.

Fără voia lui, trase din nou cu ochiul la cele două femei înlănțuite.

— Un neguțător pașnic, îngână Egeanin. Atunci ai să fii liber să pleci, după ce juri iarăși credință. Te uiți la damane? întrebă ea, observându-i privirile și întorcându-se să le zâmbească femeilor, cu o mândrie de stăpân. M-a costat mult, dar a meritat fiecare bănuț. Puțină lume, în afară de nobili, mai posedă damane, iar cele mai multe sunt în stăpânirea tronului. E puternică, neguțătorule. Putea să-ți facă bucăți corabia, dacă așa aș fi dorit eu.

Domon se uita cu ochii mari la femei și la lesa argintie. În mintea lui, exista o legătură între cea care purta rochia brodată cu fulgere și vârtejurile de flăcări. Crezuse că era Aes Sedai. Ce-i spusese Egeanin îl zăpăcise cu totul. „Nimeni nu poate face așa ceva unei…”

— Este Aes Sedai? întrebă el, nevenindu-i să creadă; ca din senin, primi un dos de palmă și se împletici, când mânușa ei de oțel îi sparse buza.

— Acest nume nu trebuie rostit, spuse Egeanin cu o blândețe care lăsa să se întrevadă primejdia. Sunt numai damane, Cele-n Lesa, care acum slujesc cu adevărat, nu doar cu vorba.

Privirea ei făcea gheața să pară caldă. Domon înghiți sânge și se sili să nu ridice pumnul încleștat. Nici dacă ar fi avut o sabie în mâna nu și-ar fi îmboldit marinarii împotriva a doisprezece soldați în armură, dar tot îi venea greu să vorbească umil, așa cum i se cerea.

— N-am vrut să supăr pe nimeni, căpitane. Nu cunosc obiceiurile voastre. Dacă vă supăr să știți că e din neștiință, nu din voia mea.

— Cu toții sunteți niște neștiutori, căpitane, spuse ea, privindu-l, dar tot o să plătiți datoria strămoșilor voștri. Pământul ăsta a fost al nostru, și va fi iarăși. După Reîntoarcere, va fi iar al nostru.

Domon nu știa ce să răspundă – „Doar nu voia să spună că toate prostiile despre Artur Aripă-de-Șoim erau adevărate?” – așa că nu zise nimic.

— Ai să pleci spre Faime, îi spuse ea, reducându-l la tăcere cu o privire, când dădu să protesteze – iar acolo tu și corabia ta vor fi cercetate. Dacă ești doar un neguțător pașnic, așa cum spui, ți se va îngădui să pleci unde poftești, după ce depui jurămintele.

— Jurăminte, căpitane? Ce jurăminte?

— Să te supui, să asculți, să slujești. Strămoșii voștri ar fi trebuit să-și amintească.

Își adună oamenii – în afară de un singur bărbat, îmbrăcat în armură simplă, ceea ce însemna că era un soldat de rând, după cum lăsa să se înțeleagă și plecăciunea adâncă adresată lui Egeanin – apoi plecă în barcă spre corabia mai mare. Seanchanul rămas la bord nu dădu nici o poruncă, ci se așeză cu picioarele încrucișate pe punte și începu să-și ascută sabia, în timp ce echipajul ridica pânzele și pornea la drum. Părea să nu-i fie teamă rămăsese singur. Domon era gata să arunce peste bord cu mâinile sale pe orice om care îndrăznea să ridice brațul asupra lui, căci, pe măsură ce Picătura își croia drum pe lângă coastă, corabia Seanchanilor o urma, în larg. Între ele era o distanță cam de o milă, dar Domon știa că nu era nici o nădejde de salvare și avea de gând să-i înapoieze soldatul lui Egeanin viu și nevătămat, ca și cum ar fi fost purtat la sânul maicii sale.

Era drum lung până în Faime, iar Domon izbuti în cele din urmă să-l convingă pe Seanchan să deschidă gura. Era un bărbat cu ochii negri, de vârsta mijlocie, cu o cicatrice veche deasupra sprâncenelor și alta în bărbie, se numea Caban și îi privea cu mult dispreț pe toți cei aflați de acea parte a Oceanului Aryth. Asta îl puse pe gânduri pe Domon. „Poate că zic că într-adevăr sunt… Nu, asta zic eu că-i o nebunie.” Caban vorbea la fel de îngălat ca Egeanin, dar glasul ei era ca mătasea foșnind pe o bucată de fier iar al lui ca pielea care scârțâia pe o piatră, și nu voia să vorbească de altceva decât de lupte, de băutura și de femeile cu care fusese. De cele mai multe ori, Domon nici nu-și dădea seama dacă vorbea despre cele petrecute în ținuturile lor sau în țara de unde venise. Oricum, se arăta foarte zgârcit cu ceea ce voia Domon să știe. Odată, când îl întrebase despre damane, Caban se ridicase de unde ședea, în fața cârmaciului, și-i pusese vârful paloșului la gât.

— Ai grija unde-ți întinzi limba sau ai s-o pierzi. Asta-i treaba celor de Sânge, nu a unuia ca tine. Sau ca mine.

Rânji rostind aceste cuvinte și, de îndată ce termină, se întoarse la îndeletnicirea sa preferată, aceea de a plimba gresia pe tăișul masiv și curbat. Domon atinse locul în care o picătură de sânge i se întindea deasupra gulerului și se hotărî ca măcar acea întrebare să n-o mai pună vreodată.

Cu cât se apropiau de Faime, cu atât întâlneau mai multe corăbii înalte și pătrate de-ale Seanchanilor. Unele călătoreau, dar cele mai multe erau la ancora. Toate aveau prova rotunjită și turnuri și erau cele mai masive din câte văzuse Domon vreodată, chiar și în rândul Seminției Marii. Văzu și câteva bărci ale localnicilor, cu provele ascuțite și pânze dungate, care pluteau iute pe valuri. Asta îl făcu mai încrezător în ceea ce-i făgăduise Egeanin, anume că avea să plece liber.

Când Picătura ajunse în dreptul promontoriului pe care se afla Faime, Domon ramase cu gura căscată, văzând mulțimea de corăbii ale Seanchanilor ancorate în port încercă să le numere, dar renunță când ajunse la o sută. Rămăseseră mai mult de jumătate. Mai văzuse el și altă dată atât de multe corăbii laolaltă – în Illian, în Tear, chiar și în Tanchico – dar printre ele se aflaseră și multe dintre cele mici. Bombănind posomorât în sinea lui, aduse Picătura în port, sub paza uriașului său dulău Seanchan.

Faime se afla pe o limbă de pământ, chiar în vârful Capului Toman. La apus nu se mai afla nimic, în afară de ocean. De ambele părți, portul era înconjurat de stânci înalte, iar deasupra uneia dintre ele, într-un loc prin care trebuia să treacă fiecare corabie care pătrundea în port, se aflau turnurile Neadormiților care străjuiau apele. Pe o latura a unuia dintre turnuri atârna o cușcă, în care se afla un bărbat deznădăjduit, care stătea cu picioarele bălăngănindu-i-se printre bare.

— Cine-i ăsta? întreba Domon.

Caban terminase, în cele din urma, cu ascuțitul paloșului, tocmai când căpitanul se întreba dacă nu cumva voia s-o folosească pentru a-și rade barba. Seanchanul ridică ochii înspre locul cu pricina și spuse:

— A, e Primul Veghetor. Nu cel care ședea în jilț când am sosit prima dată, firește. De câte ori moare unul, este ales altul, iar noi îl punem în cușcă.

— Dar de ce? întrebă Domon.

— Vegheau ceea ce nu trebuia. Au uitat ceva ce n-ar fi trebuit să uite niciodată, rânji larg Caban.

Domon își luă ochii de la Seanchan. Picătura luneca pe culmea ultimului val și pătrunse în apele liniștite ale portului. „Am spus că sunt neguțător și nu e treaba mea.”

Faime se înălța de la cheiurile de piatră de-a lungul pantelor văioagei care adăpostea portul. Domon nu se putea hotărî dacă era mai potrivit să spună că locuințele din piatra neagră alcătuiau un târgușor destul de mare sau un oraș micuț. Oricum, nu se vedea nimic acolo care să se asemene, fie și pe departe, cu cel mai mic dintre palatele din Illian. Îi găsi un loc Picăturii la unul din cheiuri și se întreba, în timp ce echipajul lega funiile, dacă vreun Seanchan avea să-i cumpere artificiile. „Nu e treaba mea.”

Spre surprinderea lui, o văzu pe Egeanin venind la bord, într-o barcă, împreună cu femeia pe care o numise damane. De data asta, brățara era purtată de o alta, îmbrăcată tot cu o rochie împodobită cu dungi roșii și fulgere, dar era aceeași damane, femeia cu chipul trist care nu ridica privirea decât dacă îi vorbea cineva. Egeanin îl puse pe Domon să coboare, împreună cu tot echipajul, și să se așeze pe chei sub privirile a doi dintre soldații ei – nu părea să creadă că ar fi fost nevoie de mai mulți, iar Domon nu avea de gând să-i schimbe părerea – în timp ce ceilalți, sub îndrumarea ei, scotoceau fiecare cotlon al Picăturii. Și femeia damane a participat la cercetări.

Pe chei apăru o dihanie – lui Domon nu-i veni în minte nici un alt cuvânt potrivit. Era o făptură uriașă, cu pielea uscată, verde-cenușie, cu capul ascuțit ca un ic, și cu cioc. Avea trei ochi. Venea cu pași legănați alături de un bărbat pe a cărui armură se vedeau trei ochi pictați, aidoma cu ai ei. Localnicii, hamalii de pe chei și marinarii cu cămășile lor grosolane, brodate, și cu vestoanele lungi până la genunchi se dădură la o parte din calea lor, dar Seanchanii aproape că nu-i băgară în seamă. Bărbatul părea să-și conducă fiara cu semne din mână. Se pierdură printre clădiri, lăsându-l pe Domon cu gura căscată și pe oamenii din echipaj vorbind între ei pe înfundate. În tăcere, cei doi soldați Seanchan lăsați de strajă râdeau de ei. „Nu-i treaba mea”, își spuse Domon. Treaba lui era doar corabia.

Împrejur mirosea, ca de obicei, a apă sărată și a smoală. Se foi pe piatra încinsă de razele soarelui și se întrebă ce anume căutau Seanchanii. Ce căuta acea damane. Se întrebă ce fusese făptura de mai devreme. Pescărușii țipau, rotindu-se pe deasupra portului. Se întrebă ce fel de sunete putea scoate un om aflat într-o cușcă. „Nu e treaba mea.”

Până la urmă, ceilalți se întoarseră pe punte, în frunte cu Egeanin care ducea ceva învelit într-o bucată de mătase galbenă. Domon dădu curios din cap. Era ceva îndeajuns pe mic pentru a fi dus într-o singură mână, și totuși ea îl ducea, cu multă grijă, cu amândouă. Se ridică – încet, de grija soldaților, cu toate că în ochii lor se citea același dispreț ca și în cei ai lui Caban.

— Vezi, căpitane? Am zis că sunt doar un neguțător pașnic. Poate că oamenii Domniei Tale vor să cumpere niște artificii?

— Poate că da, neguțătorule, răspunse ea; părea ciudat de încântată, ceea ce-l făcu să se neliniștească, iar vorbele ei și mai și: Acum trebuie să vii cu mine.

Luă cu ea și doi soldați, dintre care unul îi dădu lui Domon un brânci, doar ca să-l urnească din loc. Nu prea aspru – cam cum văzuse el că se purtau țăranii cu vitele, ca să le facă să meargă. Scrâșnind din dinți, o urma pe Egeanin. Strada pavată cu dale urca panta, îndepărtându-se de mirosurile portului. Casele cu acoperiș de șindrila deveniră din ce în ce mai mari și mai înalte, pe măsură ce urcau. Pe acolo se vedeau mai mulți localnici decât soldați de-ai Seanchanilor – lucru ciudat pentru un oraș stăpânit de invadatori – și numai din când în când un palanchin cu perdelele trase, purtat de bărbați dezbrăcați până la brâu. Oamenii din Faime păreau să-și vadă de treabă ca și când Seanchanii nu erau acolo. Sau aproape. Atunci când palanchinele sau soldații treceau pe lângă ei, atât oamenii sărmani, cu veșmintele murdare împodobite numai cu o dungă răsucită sau doua, cât și cei mai avuți, ale căror cămăși, vestoane și rochii erau acoperite de la umeri până la brâu cu broderii complicate, își plecau capetele și rămâneau așa până ce se îndepărtau Seanchanii. Făcură la fel și pentru Domon și escorta sa. Nici Egeanin, nici soldații nu le aruncară nici măcar o privire. Tresărind, Domon își dădu seama că unii dintre localnicii pe lângă care treceau purtau pumnale la cingătoare – ba chiar și săbii. Era atât de uimit încât vorbi fără să se gândească:

— Unii dintre ei zic că sunt de partea voastră?

Egeanin îi aruncă o privire încruntată peste umăr. Era limpede că era și ea uimită. Fără să încetinească, se uită în jur și încuviință, ca pentru sine:

— Săbiile, adică. De-acum sunt oamenii noștri, neguțătorule, și-au rostit jurămintele.

Și se opri pe neașteptate, arătând către un bărbat înalt, cu umeri lați, cu un veston cu broderii complicate și o sabie care se legăna pe o cingătoare simplă de piele.

— Hei, tu!

Omul se opri în loc, cu un picior în aer, înspăimântat. Nu părea un om slab și totuși parcă voia s-o ia la fugă. În loc de asta, se întoarse spre ea și făcu o plecăciune, cu mâinile pe genunchi și cu privirile ațintite la încălțările ei.

— Cum poate omul acesta să-l slujească pe căpitan? întrebă el cu încordare în glas.

— Ești neguțător? zise Egeanin. Ți-ai rostit jurămintele?

— Da, căpitane, da, răspunse bărbatul fără să-și ia ochii de la picioarele ei.

— Și ce le spui oamenilor când pleci cu căruțele prin ținut?

— Că trebuie să se supună înaintașilor, să aștepte Reîntoarcerea și să-i slujească pe Cei care vin acasă.

— Și nu te gândești niciodată să folosești sabia asta împotriva noastră?

Mâinile barbarului, încleștate pe genunchi, se albiră. În glasul său se strecura o undă de teamă.

— Am jurat, căpitane. Acum mă supun, aștept și slujesc.

— Vezi? spuse Egeanin, întorcându-se spre Domon. Nu avem nici o pricină pentru care să nu le dăm voie să poarte arme. Trebuie să facă negoț și să se apere de tâlhari. Le dam voie oamenilor să vină și să plece după cum poftesc, atâta vreme cât se supun, așteaptă și slujesc. Strămoșii lor au încălcat jurămintele, dar acestea și-au învățat lecția.

Porni din nou la drum, în susul dealului, iar soldații îl îmbrânciră pe Domon după ea. Căpitanul întoarse capul să-l vadă pe neguțător. Omul rămase cu capul plecat până când Egeanin făcu zece pași pe drum, apoi se îndreptă și se grăbi în cealaltă direcție, coborând strada cu pași mari. Egeanin și soldații săi nu întoarseră capetele nici când pe lângă ei trecu o trupă de soldați călare, care urcau și ei. Soldații călăreau pe niște făpturi care semănau cu niște pisici, mari cât caii, dar cu solzi ca de șopârle care le sclipeau de dedesubtul șeilor. Picioarele cu gheare zgâriau pietrele de pe jos. Un cap cu trei ochi se răsuci pentru a-l privi pe Domon, în vreme ce trupa trecu pe lângă ei; în afară de toate celelalte, părea mult prea… știutor… pentru liniștea căpitanului, care se poticni, aproape să cadă. În susul și în josul străzii, localnicii se lipiseră de zidurile caselor. Unii dintre ei închiseseră și ochii. Seanchanii nici nu-i băgau în seamă.

Domon înțelese de ce străinii le îngăduiau celorlalți atâta libertate. Se întrebă dacă el ar fi avut curajul să reziste. Damane. Monștri. Se mai întrebă și dacă era ceva care să-i oprească pe Seanchani să mărșăluiască până la Osia Lumii. „Nu-i treaba mea”, își reaminti cu asprime, și începu să se gândească ce să facă pentru a-i ocoli pe Seanchani câte zile mai avea de trăit. Ajunseră în vârful pantei, acolo unde orașul se termina, făcând loc dealurilor. Nu exista zid împrejmuitor. În fața, se vedeau hanurile unde trăgeau neguțătorii care veneau din ținut, cu curțile pentru căruțe și cu grajduri. Casele de aici ar fi fost numai bune pentru nobilii de rangul al doilea din Illian. Cea mai mare dintre ele era străjuită de o gardă de onoare alcătuită din soldați Seanchan; deasupra ei flutura o flamură pe care se vedea un șoim auriu, cu aripile întinse. Înainte să-l ducă pe Domon înăuntru, Egeanin își lăsă sabia și pumnalul. Cei doi soldați rămaseră în strada. Domon începu să asude. Mirosea că era la mijloc un Senior, și nu era niciodată bine să faci afaceri cu unul din ăsta pe pământurile sale.

În încăperea de la intrare, Egeanin îl lăsă pe Domon în fața unei uși și vorbi cu un slujitor, un localnic, judecând după mânecile largi ale cămășii și după spiralele brodate pe piept. Lui Domon i se păru că aude cuvintele „Preaînălțatul stăpân”. Slujitorul se îndepărtă iute, apoi se întoarse, după ceva vreme, să-i conducă într-o încăpere care era, fără îndoială, cea mai mare din casă. Toate mobilele, până la ultima, fuseseră îndepărtate, până și covoarele, iar podeaua de piatră fusese curățată până să ajungă să lucească. Pereții și ferestrele se ascundeau în spatele unor paravane pictate cu păsări neobișnuite.

Egeanin se opri la câțiva pași după ce intrase. Când Domon dădu să întrebe unde se aflau și de ce, ea îl făcu să tacă, aruncându-i o privire fioroasă și mârâind fără vreo vorbă. Nu se mișcă din loc, deși părea gata să se năpustească. Ținea la adăpost ceea ce luase de pe corabie, de parcă era ceva de preț. Domon încerca să-și dea seama ce era. Dintr-odată, se auzi bătaia înfundată a unui gong, iar femeia Seanchan căzu în genunchi, așezând cu mare grijă în spatele ei obiectul învelit în mătase. Prinzându-i privirea, Domon se lăsă și el la podea. Nobilii aveau obiceiuri ciudate și bănuia el că nobilii Seanchan erau și mai ciudați decât cei pe care-i cunoștea. În ușa din capătul îndepărtat al încăperii apărură doi bărbați. Unul avea jumătatea stângă a capului rasă; părul care-i mai rămăsese, de un blond-palid, era împletit într-o coadă și-i atârna peste ureche, până la umăr. Roba sa de un galben-mat era suficient de lungă pentru a lăsa la vedere, atunci când pășea, numai vârfurile papucilor, galbeni și ei. Celalalt purta o robă albastră, de mătase, brodată cu păsări care atârna cam de-o palmă în urma lui. Avea capul ras în întregime și unghiile foarte lungi – cele de la primele două degete ale fiecărei mâini erau vopsite în albastru. Domon căscă gura de uimire.

— Vă aflați în prezența Înaltului Stăpân Turak, declară solemn bărbatul cel blond, care-i conduce pe Cei ce vin mai întâi și pregătește Reîntoarcerea.

Egeanin se prosternă, cu brațele pe lângă trup. Domon îi urmă plin de zel exemplul. „Nici măcar Marii Seniori din Tear că n-ar cere asta”, se gândi el. Cu colțul ochiului, o văzu pe Egeanin sărutând podeaua. Strâmbându-se, hotărî că nu trebuia s-o imite chiar în toate. „Oricum, nu cred că pot să vadă dac-o fac sau nu.” Egeanin se ridică deodată. Dădu să se ridice și el și izbuti să se înalțe într-un genunchi, când ea scoase un mârâit înfundat din gât, iar bărbatul cu coada împletită îl privi furios, ceea ce-l făcu să cadă la loc, cu fața la podea, bombănind în sinea lui: „N-aș face asta, nici pentru Regele din Illian și toți cei Nouă Sfetnici”.

— Te numești Egeanin? se auzi un glas, care trebuia să fie al bărbatului cu roba albastră; glasul său era melodios.

— Așa mi-am primit numele în ziua de sabie, Preaînălțate, răspunse ea umilă.

— Frumos exemplar, Egeanin. Foarte rar. Dorești plată?

— Plăcerea Înaltului Stăpân este o răsplată suficient de mare. Trăiesc pentru a sluji, Înălțime.

— Am să pomenesc împărătesei numele tău, Egeanin. După Reîntoarcere, în rândul celor de Sânge vor fi adăugate nume noi. Dacă arăți că ești potrivită, s-ar putea să lași în urma numele de Egeanin și să dobândești altul, mai măreț.

— Preaînălțatul îmi face cinste.

— Da. Acum poți să pleci.

Domon nu izbuti să zărească altceva decât încălțările ei, în vreme ce părăsea încăperea, oprindu-se din când în când pentru câte o plecăciune. Ușa se închise în urma ei. Se lăsă o tăcere prelungită. Tocmai se uita la picăturile de sudoare care-i cădeau de pe frunte pe podea, când Turak vorbi din nou:

— Îți este îngăduit să te ridici, neguțătorule.

Domon se ridică, și văzu ce ținea Turak în mâinile sale cu degete lungi. Rotocolul de cuendillar, care avea forma unui străvechi însemn Aes Sedai. Amintindu-și de reacția lui Egeanin atunci când pomenise de Aes Sedai, Domon începu să asude din abundență. În ochii închiși la culoare ai Preaînălțatului Stăpân nu se citea dușmănie, ci doar o ușoară curiozitate, dar Domon nu avea încredere în nobili.

— Știi ce-i asta, neguțătorule?

— Nu, Înălțime, răspunse Domon, neclintit ca o stâncă; nici un neguțător care nu știa să mintă fără să se schimbe la față sau să-i tremure glasul nu rezista mult.

— Și, totuși, o țineai ascunsă într-un loc tăinuit.

— Păi, Înălțime, zic că eu adun lucruri vechi, din vremurile trecute. Și există, zic eu, oameni care ar putea fura așa ceva, dacă le-ar fi la îndemână.

O vreme, Turak rămase cu ochii la discul alb cu negru.

— Acesta e cuendillar, neguțătorule – cunoști numele asta? – și este ceva mai vechi decât ți-ar veni să crezi. Vino cu mine.

Precaut, dar simțindu-se ceva mai sigur pe sine, Domon îl urmă. Din câte știa despre nobilii din lumea lui, dacă ar fi avut de gând să cheme gărzile, ar fi făcut-o deja. Dar puținul pe care-l aflase despre Seanchan îi spunea că ei nu făceau ca alții, așa că se strădui să pară detașat. Fu condus într-o altă încăpere. Probabil că mobila dinăuntru fusese adusă de Turak. Părea să fie alcătuita din curbe, fără vreo linie dreaptă, iar lemnul era într-atât de lustruit încât i se vedeau nodurile – cu totul altfel decât cele pe care le cunoștea el. Erau acolo un jilț, așezat pe un covoraș de mătase, țesut cu pasări și flori, și un dulap mare, rotund. Pereții erau ascunși în spatele unor paravane.

Omul cu coadă deschise ușile dulapului, dând la iveală mai multe rafturi pline cu tot felul de obiecte: cupe, castroane, vase, zeci de lucruri felurite. Lui Domon i se taie răsuflarea când Turak așeză cu grijă discul alături de unul aidoma.

— Cuendillar, spuse Turak. Asta strâng eu, neguțătorule. Numai împărăteasa are o comoară mai de preț ca a mea.

Lui Domon aproape că-i ieșiră ochii din cap. Dacă tot ce se afla pe rafturile acelea era, într-adevăr, cuendillar, era de ajuns pentru a cumpăra un regat sau măcar pentru a întemeia o Casă de prim rang. Până și un rege putea sărăci, dacă trebuia să cumpere atât de multe lucruri – asta dacă știa unde să le găsească. Pe chip i se așternu un zâmbet.

— Înălțime, te rog primește lucrușorul acesta în dar, spuse el; nu prea voia să-l dea, dar era mai bine decât să-i înfurie pe Seanchani. „Poate că de-acum Iscoadele Celui Întunecat au să se țină după el.” Zic că sunt un simplu neguțător. Vreau doar să fac negoț. Lasă-mă să plec și îți făgăduiesc, zic, că…

Turak nu își schimbă expresia, însă bărbatul cu coadă îl întrerupse, răstindu-se la el:

— Câine împuțit! Vrei să-i dăruiești Înaltului Stăpân ceva ce i-a dăruit deja Căpitanul Egeanin. Te tocmești, de parcă Înaltul Stăpân ar fi un… neguțător. Ai să fii jupuit de viu vreme de două zile, câine, și…

Turak îi făcu un semn cu degetul, aproape nevăzut, iar celălalt tăcu.

— Nu pot să-ți îngădui să mă părăsești, neguțătorule, spuse Înaltul Stăpân. În acest ținut învăluit în umbră și plin de oameni care și-au încălcat jurămintele, nu găsesc pe nimeni care să poată vorbi cu un om sensibil și cult. Dar tu ești un colecționar. Poate că discuțiile cu tine se vor dovedi interesante.

Și se așeză în jilțul curbat, lăsându-se pe spate pentru a-l cântări din priviri pe Domon. Acesta zâmbi, într-un chip care nădăjduia să fie plăcut.

— Preaînălțate, sunt doar un simplu neguțător, zic, un om de rând. Nu știu să vorbesc cu marii Seniori.

Bărbatul cu părul împletit îl fulgeră cu privirea, dar Turak păru să nici nu fi auzit. Din spatele unui paravan apăru o tânără drăguță, care veni iute să îngenuncheze alături de el, oferindu-i o tavă lăcuită pe care se afla o singură cană, subțire și fără toartă, cu un lichid negru aburind. Chipul ei negricios, rotund, amintea cumva de oamenii din Seminția Mării. Turak învârti cana cu grijă în mâinile sale cu unghii lungi, fără s-o privească pe fată, apoi inspiră aburii. Domon îi aruncă o privire fetei și își întoarse iute capul, înăbușindu-și un geamăt: rochia ei albă, de mătase, era brodată cu flori, dar atât de subțire încât se vedea totul prin ea. Nu purta altceva.

— Mirosul de kaf, spuse Turak, este aproape la fel de plăcut ca și gustul. Acum, neguțătorule. Am aflat că pe la voi cuendillarul este și mai rar întâlnit decât în Seanchan. Spune-mi cum a ajuns un simplu neguțător să pună mâna pe așa ceva.

Sorbi din kaf și așteptă. Domon inspiră adânc și începu. Trebuia să mintă ca să scape din Faime.