În căutarea Cornului

34 Roata țese

Se iviseră deja zorii când Thom Merrilin se îndrepta târșâit spre Ciorchinele de struguri. Chiar și în locurile unde era plin de taverne și tractiruri, existau momente în care era liniște, în care Talpa își trăgea sufletul. În starea în care se afla, Thom nu ar fi băgat de seamă nici dacă ulița pustie ar fi luat foc.

Unii din oaspeții lui Barthanes stăruiseră să mai rămână mult după plecarea celorlalți, mult după ce Barthanes se dusese la culcare. Fusese vina lui, căci renunțase la Marele Alai pornit pe urmele Cornului și trecuse la poveștile pe care le spunea și le cânta în sate: Mara și cei trei regi neghiobi, Cum l-a îmblânzit Sura pe Jain Neopritul, poveștile despre Anla, Sfetnicul cel înțelept. Se gândise că, poate, istorisirile alese vor fi luate ca niște înțepături la propria lor prostie, însă nu-și închipuise niciodată că or să-l asculte, și cu atât mai puțin că se vor neliniști, într-un fel. Ceruseră să le spună și altele, dar râdeau la momentul nepotrivit, de lucruri nepotrivite. Râseseră și de el, crezând probabil că nici nu o să bage de seamă sau că punga plină pe care i-o îndesau în buzunar avea sa îl facă să uite. Se străduise să nu o arunce.

Punga grea care îi ardea buzunarul și îi știrbea mândria nu era singura pricină a felului în care se simțea; nici măcar despre disprețul nobililor nu era vorba. Îi puseseră întrebări despre Rand, fără să încerce măcar să o ia pe ocolite, doar nu era decât un simplu Menestrel. De ce venise Rand în Cairhien? De ce îl luase un Senior din Andor deoparte tocmai pe el, un biet Menestrel? Prea multe întrebări. Nu era convins că răspunsese cum se cuvine. Ruginise de când nu mai luase parte la Marele Joc.

Înainte să meargă la Ciorchinele de struguri, trecuse pe la Marele Copac; în Cairhien nu era deloc greu să afli unde stă cineva – era suficient să pui un ban de argint în mâna care trebuie. Nu știa nici acum prea bine ce avusese de gând să-i spună. Rand plecase împreună cu prietenii lui și cu femeia Aes Sedai. Avea impresia că rămăsese ceva nefăcut. „Băiatul e acum pe cont propriu. Arde-m-ar, am ieșit din povestea asta!”

Traversă sala mare, goală ca de obicei, și urcă treptele câte două. Cel puțin încercă; nu putea să-și îndoaie prea bine genunchiul drept și mai că nu căzu. Mormăind ceva în barbă, merse mai departe cu pași mai domoli și deschise încet ușa de la odaie, ca să nu o trezească pe Dena.

Zâmbi fără voia lui când o văzu întinsă pe pat, cu fața la perete, încă îmbrăcată în rochie. „A adormit așteptându-mă. Prostuța.” Dar era un gând drăgăstos; nu era nimic ce n-ar fi putut să-i ierte fetei. Hotărându-se dintr-odată că în seara aceea avea să o lase să cânte și să povestească în fața oamenilor, lăsă jos cutia în care era harfa și îi puse mâna pe umăr, ca să o trezească și să îi spună vestea.

Fata se rostogoli fără vlagă pe spate, holbându-se la el cu ochi sticloși; gâtul îi era despicat dintr-o parte în alta. Partea patului care fusese acoperită de trupul ei era întunecată la culoare și udă.

Lui Thom i se făcu greață; dacă nu ar fi avut un nod în gât, ar fi vărsat sau ar fi țipat.

Nu auzi decât scârțâitul slab al ușilor de la dulap. Se întoarse și, dintr-o mișcare, din mâneci se iviră cuțite, care în clipa următoare zburau prin aer. Primul îl nimeri pe un bărbat gras, cu chelie, ce ținea un pumnal în mână; bărbatul se împletici, iar sângele țâșni printre degetele lui încleștate când încercă să strige.

Răsucindu-se pe piciorul bolnav, Thom aruncă și al doilea cuțit, care se înfipse în umărul drept al unui bărbat musculos, cu fața acoperită de cicatrice și care tocmai ieșea din celalalt dulap. Bărbatul scăpă cuțitul din mâna care brusc nu îl mai asculta; se îndreptă anevoie spre ușă.

Înainte să apuce să mai facă un pas, Thom scoase un alt cuțit și îi cresta piciorul la spate. Bărbatul scoase un urlet și se împiedică, iar Thom îl prinse de părul slinos, izbindu-l cu fața de peretele de lângă ușă; bărbatul țipă din nou când plăselele cuțitului care îi ieșea din umăr se loviră de ușă.

Thom apropie cuțitul la două degete de ochiul bărbatului. Cicatricele de pe chipul lui îi dădeau o înfățișare înspăimântătoare; se uită la cuțit fără să clipească și fără să facă nici o mișcare. Bărbatul cel gras, pe jumătate îngropat în dulap, se mai zbătu o dată și rămase nemișcat.

— Înainte să te omor, spuse Thom, zi-mi un lucru. De ce? Vocea îi era stinsă, parcă amorțită; se simțea amorțit cu totul.

— Marele Joc, se grăbi bărbatul să răspundă. Vorbea precum oamenii de pe stradă și avea aceleași haine, doar ceva mai fine, mai puțin purtate; avea mai mulți bani decât se cuvenea pentru cineva din Talpă. N-am nimic cu dumneata, înțelegi? E vorba numai de Joc.

— Jocul? Dar eu n-am de-a face cu Daes Dae’mar! Cine ar vrea să mă ucidă de dragul Marelui Joc? Bărbatul șovăi. Thom apropie și mai mult cuțitul. Dacă ar fi clipit, genele ar fi atins lama. Cine?

— Barthanes, veni răgușit răspunsul. Seniorul Barthanes. Nu te-am fi omorât. Barthanes vrea lămuriri. Nu voiam decât să aflăm ce știi. Ai putea avea parte și de niște aur. O coroană mare și frumoasa de aur pentru ce îmi spui. Poate chiar două.

— Mincinosule! Am fost aseară la conacul lui Barthanes și am stat lângă el cum stau lângă tine. Dacă ar fi vrut ceva de la mine, n-aș fi plecat viu de acolo.

— Te căutăm de zile întregi – pe dumneata sau pe oricine altcineva care ar putea ști câte ceva despre acest Senior din Andor. Nu am auzit numele dumitale decât aseară, jos. Seniorul Barthanes este foarte darnic. Ai putea să primești chiar cinci coroane.

Bărbatul încercă să își tragă capul de sub cuțitul lui Thom, însă acesta îl izbi și mai tare de perete.

— Ce Senior din Andor? Știa. Lumina să-l ajute, știa.

— Rand. Din Casa al’Thor. Înalt. Tânăr. Maestru săbier; cel puțin are sabia. Știu că a venit să te vadă, împreuna cu un Ogier, și că ați stat de vorbă. Spune-mi ce știi. S-ar putea să mai pun și eu la bătaie o coroană sau două.

— Nerodule, murmură Thom. „De asta a murit Dena? O, Lumină, e moartă.” Îi venea să plângă. Băiatul e păstor. „Un păstor îmbrăcat într-o haină elegantă, înconjurat de Aes Sedai ca un trandafir de albine.” E doar un păstor. Își încleștă și mai tare degetele în părul bărbatului.

— Așteaptă! Așteaptă! Poți să te alegi cu mai mult de cinci coroane sau chiar zece. O sută, de bună seamă. Fiecare Casa vrea să știe mai multe despre acest Rand al’Thor. Două sau trei m-au chemat pe mine. Cu ceea ce știi dumneata și cu ceea ce știu eu despre cei care vor să afle mai multe, ne-am putea îmbogăți amândoi. Și mai era și o femeie, o domniță, care a întrebat de mai multe ori de el. Dacă dăm de urma ei… am putea câștiga și de aici ceva.

— N-ați făcut decât o singură greșeală, spuse Thom.

— Greșeală? Mâna bărbatului începu să alunece ușor spre cingătoare. Fără îndoială că mai avea un pumnal acolo. Thom nu îl băgă în seamă.

— N-ar fi trebuit să vă atingeți de fată.

Bărbatul dădu să apuce pumnalul, dar se aplecă, străpuns de cuțitul lui Thom.

Thom îl lăsă să se prăbușească la pământ; rămase o clipă locului, după care se aplecă, ostenit, să scoată cuțitele din trupul bărbatului. Ușa se deschise cu putere, iar Thom se răsuci, cu o expresie fioroasă pe chip.

Zera se trase înapoi, ducând mâna la gât, cu privirea pironită asupra lui.

— Neroada de Ella tocmai mi-a spus, zise ea cu glas șovăielnic, că doi dintre oamenii lui Barthanes au întrebat de dumneata aseară și cu ce am auzit de dimineață… Parcă spuneai că nu mai iei parte la Joc.

— M-au găsit, răspunse Thom, istovit.

Zera făcu ochii mari de uimire când zări trupurile celor doi bărbați. Intră grăbită în odaie, închizând ușa în urma ei.

— Asta nu e deloc bine, Thom. Trebuie să pleci din Cairhien. Privirea îi poposi pe pat și rămase încremenită. O, nu! O, nu! O, Thom, îmi pare atât de rău.

— Încă nu pot pleca, Zera. Șovăi, apoi trase cu blândețe o pătura peste Dena, acoperindu-i fața. Mai am un om de ucis înainte.

Hangița se scutură și își luă ochii de la pat. Vocea îi era stinsă.

— Dacă e vorba de Barthanes, e prea târziu. Numai despre asta auzi peste tot. E mort. L-au găsit dimineață servitorii, făcut bucăți în camera de culcare. N-au știut că e el decât după capul înfipt într-o țepușă deasupra vetrei. Îi puse mâna pe braț. Thom, nu poți ascunde că ai fost acolo aseară; prea multă lume vrea să știe ce s-a întâmplat. Dacă îi pui la socoteala și pe ăștia doi, nu mai e nimeni în Cairhien care să nu creadă că ai avut ceva de-a face cu treaba asta.

Ultimele cuvinte le rosti pe un ton cumva întrebător, ca și cum ea însăși se îndoia.

— Bănuiesc că nu mai contează, spuse Thom, ursuz. Nu se putea stăpâni să nu se uite la fata acoperită cu pătură de pe pat. Poate ca o să mă duc înapoi în Andor. La Caemlyn.

Zera îl apucă de umeri și îl întoarse spre ea.

— Voi, bărbații, spuse ea oftând, gândiți fie cu mușchii, fie cu inima, dar niciodată cu capul. Nu e nici o deosebire între Caemlyn și Cairhien. O să fii omorât sau o să te trezești aruncat în temniță. Crezi că ea asta ar vrea? Dacă vrei să-i cinstești memoria, fă bine și rămâi în viață.

— Te îngrijești dumneata de… Dar nu putu continua. „Îmbătrânesc, își spuse. Mă înmoi.” Scoase punga grea din buzunar și i-o puse în mână. Asta ar trebui să ajungă pentru… tot. Și să îți fie de folos când or să înceapă să pună întrebări despre mine.

— O să mă ocup de tot, zise ea blajin. Trebuie să pleci, Thom. Acum.

Thom dădu din cap, fără tragere de inimă, și începu să-și îndese încet lucrurile într-o pereche de desagi. În acest răstimp, Zera se uită îndeaproape la bărbatul gras, căzut lângă dulap, și scoase un strigat de uimire. Thom o privi nedumerit: nu credea că o va impresiona vederea sângelui.

— Ăștia nu sunt oamenii lui Barthanes, Thom. Cel puțin, asta nu e. Arată spre bărbatul cel gras. Tot Cairhienul știe ca e în slujba Casei Riatin. A lui Galldrian.

— Galldrian, zise Thom sec. „În ce m-a băgat nenorocitul ăsta de păstor? În ce ne-au băgat femeile Aes Sedai? Deci oamenii lui Galldrian au omorât-o.”

Ceva din gândurile lui i se oglindiseră probabil pe chip. Zera spuse tăios:

— Dena vrea să rămâi în viață, neghiobule! Dacă încerci să îl ucizi pe Rege, or să te omoare înainte să apuci să te apropii de el!

Se auzi un vuiet dinspre zidurile orașului, ca și cum jumătate din Cairhien ar fi început să țipe. Încruntându-se, Thom se uită pe fereastră. De dincolo de marginea zidurilor cenușii, o coloană groasă de fum se ridica deasupra acoperișurilor din Talpă. Mult dincolo de ziduri. Lângă primul vârtej negru, câțiva cârcei cenușii se preschimbau cu iuțeală într-o alta coloană, iar din loc în loc apăreau alte fuioare de fum. Socoti cam la ce distanță erau și trase adânc aer în piept.

— Poate că ar fi mai bine să pleci și dumneata. Se pare că cineva a dat foc la grânare.

— Am mai trecut prin din așa ceva. Du-te, Thom. Aruncând o ultimă privire spre trupul acoperit al Denei, își adună lucrurile, dar, tocmai când se pregătea să iasă, Zera vorbi din nou. Ai o căutătură amenințătoare, Thom Merrilin. Închipuie-ți-o pe Dena stând aici, vie și sănătoasă. Gândește-te ce ți-ar spune. Te-ar lăsa să pleci ca să fii omorât fără nici un rost?

— Nu sunt decât un Menestrel bătrân, îi răspunse el din ușă. „Iar Rand al’Thor nu e decât un păstor, însă amândoi facem ceea ce trebuie.” Cine crezi că s-ar putea teme de mine?

Când trase ușa după el, un rânjet ca de lup, lipsit de veselie, i se ivi pe chip. Îl durea piciorul, dar nici nu mai simțea; coborî iute și hotărât scările și părăsi hanul.

Padan Fain opri calul în vârful unui deal, mai sus de Faime, într-unul din puținele desișuri care mai rămăseseră pe colinele din afară orașului. Calul care purta prețioasa povară bătu cu copita în pământ, iar Fain îl lovi în coaste fără să se uite; animalul sforăi și se smuci, cât îi îngăduia funia pe care i-o legase de șa. Femeia nu voise să renunțe la cal, tot așa cum nici Iscoadele Celui Întunecat care îl urmaseră nu voiseră să rămână singuri pe dealuri cu trolocii, fără ca Fain să îi ocrotească. Limpezise cu ușurință lucrurile. Trolocii nu aveau nevoie de cal. De tovarășii femeii se descotorosise pe drum, lăsându-i la o Poartă de taină de lângă un stedding de mult părăsit de la Capul Toman; văzându-i pe troloci cum își pregătesc masa, deveniseră foarte înțelegători.

De la marginea copacilor, Fain cercetă orașul fără ziduri și rânji batjocoritor. Câteva căruțe ale negustorilor huruiau printre grajdurile și curțile care străjuiau orașul, în timp ce altele ieșiră din oraș, fără să ridice mult praf pe cărarea deja bătătorită. Bărbații care mânau căruțele și cei care mergeau pe cai pe lângă ei erau localnici după haine, însă bărbații călare aveau săbii la cingătoare, iar unii purtau chiar sulițe și arcuri. Soldații pe care îi văzu, și erau puțini, nu păreau să stea cu ochii pe bărbații înarmați pe care probabil că îi învinseseră.

Aflase câte ceva despre oamenii aceștia, despre Seanchani, de o zi și o noapte de când era la Capul Toman. Cel puțin cât știau și cei înfrânți. Nu era deloc greu să găsești pe cineva singur, iar oamenii răspundeau întotdeauna la întrebările bine puse. Bărbații voiau să afle cât mai multe despre cotropitori, ca și cum credeau cu adevărat că, până la urmă, vor putea folosi ce știau, însă câteodată nu îi puteai convinge să spună nimic. Femeile, pe de alta parte, păreau mai curând gata să își continue viața indiferent sub a cui oblăduire, dar băgau de seamă și unele amănunte care le scăpau bărbaților și, odată ce se opreau din plâns, pălăvrăgeau mai mult. Copiii erau cei mai vorbăreți, însă ce știau ei nu merita decât arareori osteneala.

Mai întâi, crezuse că trei sferturi din ceea ce auzise nu erau decât prostii și zvonuri, tot felul de scorneli, dar acum își schimbase părerea. Se părea că oricine poate intra în Faime. Tresărind, își dădu seama de cât de adevărate erau unele „prostii” când zări douăzeci de soldați ieșind din oraș. Nu deslușea prea bine pe ce călăreau, însă sigur nu erau cai. Alergau lin și grațios, iar pielea lor întunecată părea să lucească în soarele dimineții, ca niște solzi. Își întinse gâtul, uitându-se după ei până dispărură, apoi dădu pinteni calului și se îndreptă spre oraș.

Oamenii care trebăluiau pe lângă grajduri, căruțe și ocolurile pentru cai abia de îi aruncară o privire. Nici el nu se sinchisi de ei; pătrunse în oraș și merse mai departe, pe străzile pavate care duceau spre port. Vedea limpede portul și corăbiile mari, ciudate ale Seanchanilor, care erau ancorate acolo. Nimeni nu îi dădu atenție cât timp cercetă străzile care nu erau nici pustii, nici pline. Aici erau mai mulți soldați Seanchan. Oamenii își vedeau de treburi; umblau cu ochii în pământ și se plecau de câte ori soldații treceau pe lângă ei, dar Seanchanii nici nu-i băgau în seamă. Totul părea liniștit, în pofida Seanchanilor îmbrăcați în armură de pe străzi și a corăbiilor din port, însă Fain simțea încordarea ascunsă. Întotdeauna îi mergea bine când oamenii erau încordați și temători.

Ajunse la o casă mare, păzită de peste zece soldați. Fain se opri și descălecă. În afară de un ofițer, cei mai mulți purtau armuri negre, simple, iar coifurile îi făceau să semene cu niște lăcuste. Două lighioane cu pielea uscată, trei ochi și ciocuri cornoase în loc de gură stăteau de o parte și de alta a ușii de la intrare, ghemuite ca niște broaște; soldații de lângă ele aveau trei ochi pictați pe armură. Fain zări flamura cu albastru pe margini care flutura pe acoperiș, cu șoimul cu aripile întinse care ținea fulgere între gheare; chicoti în sinea lui.

Dintr-o casă de peste drum ieșeau și intrau femei, femei legate cu lanțuri de argint, dar nu le luă în seama. Aflase de damane de la săteni. Poate că mai târziu aveau să-i fie de ajutor, dar acum nu.

Soldații îl priveau cu luare aminte, mai ales ofițerul, cu armura lui vârstată cu auriu, roșu și verde.

Silindu-se să zâmbească îndatoritor, Fain făcu o plecăciune adâncă.

— Seniori, am ceva pentru Înaltul vostru Stăpân. Vă încredințez că va vrea să-l vadă și să mă vadă și pe mine. Arătă spre obiectul pătrățos de pe spinarea calului, încă învelit în pătura mare și vărgată, așa cum îl găsiseră oamenii lui.

Ofițerul îl cercetă din cap până-n picioare.

— Pari a fi străin de ținutul acesta. Ți-ai rostit jurămintele?

— Mă supun, aștept și slujesc, răspunse Fain mieros. Toți cei cu care vorbise pomeniseră de jurăminte, cu toate că nimeni nu știa ce înseamnă. Dacă oamenii ăștia vroiau jurăminte, era gata să jure orice. Pierduse de mult socoteala jurămintelor pe care le făcuse.

Ofițerul făcu semn soldaților să se duca să vadă ce era sub pătură. Mai întâi mormăiră din pricina greutății, apoi, când desfăcură pătura, rămaseră cu gura căscată. Ofițerul se zgâi și el, fără nici o expresie pe chip, la sipetul cu incrustații de aur și argint care era acum așezat pe jos, după care se uită la Fain.

— Un dar vrednic de împărăteasă. Vino cu mine.

Unul dintre soldați îl percheziționă pe Fain, însă acesta îndură totul în tăcere, observând că ofițerul și cei doi soldați care purtau sipetul își lăsaseră săbiile și pumnalele înainte să intre. Orice lucru putea afla despre acești oameni, oricât de neînsemnat, se putea dovedi de folos, deși era deja încrezător în planul pe care îl urzise. Era întotdeauna încrezător, dar niciodată la fel de mult ca atunci când Seniorii se temeau că ar putea fi răpuși de propriii oameni.

Când intrară pe ușă, ofițerul se încruntă la el și o clipă Fain se întrebă de ce. „Firește. Lighioanele.” Oricum ar fi fost, nu erau mai înspăimântătoare decât trolocii și nu se asemuiau nici pe departe cu Myrddraalii, așa că nici nu se uitase la ele. Acum era prea târziu să se mai prefacă că îi e frică. Seanchanul nu spuse nimic, ci se mărgini să îl conducă în interiorul casei.

Așa că Fain se trezi cu fața la pământ, într-o cameră lipsită de orice mobilă în afară de niște paravane care ascundeau pereții, în timp ce ofițerul îi povestea Înaltului Stăpân Turak despre el și despre darul lui. Servitorii aduseră o masă pe care să pună sipetul, astfel încât Înaltul Stăpân să nu trebuiască să se aplece; Fain nu vedea decât papucii care alergau dintr-o parte în alta. Era nerăbdător. Avea să vină și vremea când nu el va trebui sa fie cel care se pleacă.

După aceea, soldații fură trimiși de acolo, iar lui Fain i se spuse să se ridice. Se săltă încet, cercetându-l atât pe Înaltul Stăpân, cu capul ras, cu unghii lungi și îmbrăcat într-o robă înflorată din brocart albastru, cât și pe bărbatul care stătea în picioare lângă el, cu jumătatea nerasă a părului împletită într-o coadă lungă. Fain era convins că bărbatul în verde nu era decât un slujitor, chiar dacă de rang înalt, însă slujitorii puteau fi foarte utili, mai ales dacă erau bine văzuți de stăpân.

— Un dar minunat. Turak își aținti privirea asupra lui Fain. Înaltul Stăpân răspândea miros de trandafiri. Mă întreb totuși cum de a izbutit cineva ca tine sa dobândească un sipet pe care mulți Seniori nu și-l pot permite. Ești hoț?

Fain trase de haina lui ponosită și murdară.

— Câteodată e nevoie să pari altceva decât ești de fapt, Înalte Stăpân. Tocmai înfățișarea mea sărăcăcioasă mi-a îngăduit să aduc sipetul neatins. Sipetul acesta e foarte vechi, Înalte Stăpân – e din Vârsta Legendelor – și înăuntru se află o comoară pe care puțini ochi au văzut-o vreodată. Curând – foarte curând, Înalte Stăpân – voi ști să îl deschid și vei putea apoi să cucerești câte ținuturi dorești, de aici până la Osia Lumii sau la Pustiul Aiel, sau chiar dincolo de el. Nimic nu îți va mai sta în cale, Înalte Stăpân, odată ce… Își curmă vorba când Turak începu să-și plimbe degetele cu unghii lungi pe sipet.

— Am mai văzut astfel de sipete, sipete din Vârsta Legendelor, spuse Înaltul Stăpân, dar nici unul atât de frumos. Ele nu pot fi deschise decât de cei care cunosc desenul, însă eu… ah! Apăsă printre spiralele și podoabele în relief; se auzi un țăcănit, după care deschise capacul. O umbră de dezamăgire îi străbătu fața.

Fain își mușcă buzele, până când îi dădu sângele, ca să nu scoată nici un sunet. Cum nu el deschisese sipetul, nu se mai afla într-o poziție atât de bună. Cu toate acestea, totul putea merge bine dacă izbutea să fie răbdător. Dar așteptase atât de mult…

— Sunt comori din Vârsta Legendelor? întrebă Turak, ridicând Cornul încovoiat într-o mână și pumnalul curbat cu rubin pe plăselele de aur în cealaltă. Fain strânse pumnii ca să nu se repeadă să apuce pumnalul. Vârsta Legendelor, repetă Turak, cu glas scăzut, mergând cu vârful pumnalului pe marginea literelor gravate cu argint de jur împrejurul pâlniei aurii a Cornului. Ridică din sprâncene, uimit, dar în clipa următoare pe chip nu i se mai citea nimic. Știi cumva ce este?

— Cornul lui Vaiere, Înalte Stăpân, zise Fain lingușitor, bucuros să vadă cum bărbatul cu coadă rămâne cu gura căscată. Turak se mulțumi să dea din cap, ca pentru sine.

Înaltul Stăpân plecă. Fain clipi des și dădu să spună ceva, apoi, la semnul bărbatului cu păr blond, îl urmă fără nici o vorbă.

Intrară într-o altă cameră din care fusese scoasă mobila; nu erau decât niște paravane și un singur jilț, cu fața la un scrin înalt și rotund. Cu pumnalul și Cornul în mână, Turak se uită la scrin, apoi își întoarse privirea. Nu zise nimic, dar celalalt Seanchan dădu niște porunci scurte și, peste câteva clipe, niște bărbați îmbrăcați în robe simple din lână se iviră pe o ușă de după paravane, aducând o măsuță. O fată cu părul atât de deschis încât părea aproape alb veni în spatele lor, cu brațele pline de mici postamente de lemn, de felurite mărimi și forme. Avea o rochie de mătase albă, așa de subțire încât Fain îi vedea limpede trupul, însă el nu avea ochi decât pentru pumnal. Cornul era doar un mijloc de a obține ce voia; pumnalul era în schimb parte din el.

Turak atinse ușor unul dintre postamentele de lemn pe care le ținea fata, iar ea îl puse în mijlocul mesei. La porunca bărbatului cu coadă, bărbații întoarseră jilțul spre masă. Servitorii care veniseră acum aveau părul până la umeri. Ieșiră din cameră, plecându-se atât de adânc, de mai ca își atingeau genunchii cu capul.

Turak puse Cornul pe postament ca să stea drept, pumnalul pe masă în fața lui și se așeză în jilț.

Fain nu mai putea îndura. Întinse mâna după pumnal.

Bărbatul cu păr blond îl apucă de încheietură, cu o strânsoare ca de fier.

— Câine jegos! Află că mâna care se atinge nepoftită de lucrurile Înaltului Stăpân este tăiată.

— E al meu, gemu Fain. „Răbdare! Atât de mult.”

Turak, care se tolănise în jilț, ridică o unghie vopsită în albastru, iar Fain fu dat la o parte, pentru ca Înaltul Stăpân să se uite nestingherit la Corn.

— Al tău? întrebă Turak. Într-un sipet pe care nu știai să-l deschizi? Dacă izbutești să-mi ațâți curiozitatea, s-ar putea să ți-l dau. Chiar dacă e din Vârsta Legendelor, nu-mi pasă. Înainte de toate însă, va trebui să-mi răspunzi la o întrebare. De ce mi-ai adus mie Cornul lui Vaiere?

Fain se mai uită o clipă cu jind la pumnal, apoi se smulse din strânsoare și făcu o plecăciune.

— Ca să suni din el, Înalte Stăpân. După care poți stăpâni tot ținutul, dacă aceasta îți este dorința. Toată lumea. Poți să dărâmi Turnul Alb și să le nimicești pe toate femeile Aes Sedai, căci nici măcar puterile lor nu se pot împotrivi eroilor înviați din morți.

— O să sun din el, zise Turak sec. Și o să dărâm Turnul Alb. Te întreb din nou, de ce? Pretinzi că te supui, aștepți și slujești, dar acesta e un ținut de sperjuri. De ce mi-ai da mie ținutul tău? Ai ceva de împărțit cu aceste… femei?

Fain încercă să pară convingător. „Răbdare, ca un vierme care sapă pe sub pământ.

— Înalte Stăpân, în familia mea există un obicei, moștenit din generație în generație. L-am slujit pe Marele Rege Artur Paendrag Tanreall, iar când a fost ucis de vrăjitoarele din Tar Valon, nu ne-am încălcat jurămintele. Când alții au pornit la război și au distrus tot ce izbutise să facă Artur Aripă-de-Șoim, noi ne-am ținut legământul; am pătimit din pricina asta, dar n-am dat înapoi. Acesta ne este obiceiul, Înalte Stăpân, transmis de la tată la fiu, de la mamă la fiică, de când Marele Rege a fost răpus. Așteptăm întoarcerea oștirilor pe care Artur Aripă-de-Șoim le-a trimis dincolo de Oceanul Aryth, așteptăm întoarcerea spiței lui Artur Aripă-de-Șoim ca să nimicim Turnul Alb și să luăm înapoi ce îi aparținea Marelui Rege. Dar când vlăstarele lui Artur Aripă-de-Șoim se vor întoarce, îi vom sluji și îi vom povățui, așa cum am făcut și cu Marele Rege. Înalte Stăpân, în afară de chenar, flamura care flutură pe acoperișul acestei case este flamura lui Luthair, fiul pe care Artur Paendrag Tanreall l-a trimis cu oștile sale peste ocean. Fain se lăsă în genunchi, ca și cum s-ar fi simțit copleșit. Înalte Stăpân, nu vreau decât să slujesc și să povățuiesc spița Marelui Rege.

Turak tăcu atât de multă vreme, încât Fain începu să se întrebe dacă trebuia și mai mult convins; era gata să o facă. Totuși, în cele din urmă, Înaltul Stăpân spuse:

— Pari să știi lucruri de care nimeni, nici om de seamă, nici om de rând, nu a vorbit de când am văzut acest ținut. Umblă tot felul de zvonuri, însă tu știi adevărul. Se vede din ochii tăi, se aude din glasul tău. Aș putea chiar crede că ai fost trimis ca să îmi întinzi o capcană. Dar cine s-ar putea folosi în felul acesta de Cornul lui Vaiere? Cornul nu ar fi putut fi la nimeni din seminția care a venit cu Hailene, căci legenda spune că era ascuns în acest ținut. Și orice Senior din acest ținut l-ar folosi împotriva mea, nu mi l-ar da mie. Cum de a ajuns Cornul lui Vaiere la tine? Ești vreun erou, ca cei din legende? Ai săvârșit fapte de vitejie?

— Nu sunt erou, Înalte Stăpân. Fain se căzni să surâdă ca pentru a tăgădui, însă chipul lui Turak rămase împietrit, așa că renunță. Cornul a fost găsit de un strămoș de-al meu în timpul frământărilor ce au venit după moartea Marelui Rege. El știa cum să deschidă sipetul, dar taina a murit odată cu el, în Războiul de O Sută de Ani, care a sfâșiat imperiul lui Artur Aripă-de-Șoim, așa că noi, urmașii lui, nu știam decât că în acel sipet se afla Cornul și că trebuie să îl ținem la adăpost până se întoarce seminția Marelui Rege.

— Mai că îmi vine să îți dau crezare.

— Crede-mă, Înalte Stăpân. Odată ce vei suna din Corn…

— Nu mă face să mă răzgândesc în privința ta. Nu voi suna din Cornul lui Vaiere. Când mă voi întoarce în Seanchan, i-l voi oferi împărătesei, ca pe cel mai de preț dar. Poate că împărăteasa va suna ea însăși din el.

— Dar, Înalte Stăpân, se împotrivi Fain, trebuie… Se trezi întins pe-o parte; se învârtea totul cu el. Abia după ce i se limpezi privirea, îl văzu pe bărbatul cu coadă care își freca mâinile și își dădu seama ce se petrecuse.

— Sunt unele cuvinte, zise bărbatul domol, care nu sunt niciodată rostite în fața Înaltului Stăpân.

Fain hotărî pe loc cum avea să moară bărbatul. Turak își mută nepăsător privirea de la Fain la Corn, ca și cum nu se întâmplase nimic.

— Poate că o să te dau și pe tine împărătesei, împreună cu Cornul lui Vaiere. S-ar putea să te găsească amuzant – un bărbat care spune sus și tare că familia lui și-a ținut legământul când toți ceilalți și-au încălcat jurămintele sau le-au uitat, pur și simplu.

Fain se ridică anevoie în picioare, ascunzându-și astfel bucuria. Nici măcar nu știuse de existența unei Împărătese înainte să pomenească Turak de asta, însă gândul că va avea de-a face cu o persoana atât de însemnată… Deschidea noi căi, putea urzi noi planuri. O împărăteasă cu puterea Seanchanilor și cu Cornul lui Vaiere în mână. Era mult mai bine decât să devină Turak Mare Rege. Putea să mai aștepte. „Încetișor. Nu trebuie să afle cât de mult îl dorești. După atâta vreme, încă puțină răbdare nu strica.”

— Cum dorește Înaltul Stăpân, zise el, încercând să pară dornic doar să slujească.

— Pari cam nerăbdător, spuse Turak, iar Fain aproape tresări. O să-ți spun de ce nu vreau să sun din Corn, de ce nu vreau nici măcar să îl păstrez și poate că asta te va vindeca de nerăbdare. Nu vreau ca vreun dar de-al meu să o jignească pe împărăteasă; dacă nerăbdarea ta nu are leac, atunci nici nu vei apuca să vezi ceea ce vrei, căci nu vei mai pleca niciodată de aici. Știai că acela care va suna din Cornul lui Vaiere va fi legat pe vecie de el? Că atâta vreme cât el e în viață, pentru toți ceilalți Cornul nu e decât un obiect oarecare? Nu părea să aștepte vreun răspuns; de altfel, nici nu se opri. Eu sunt al doisprezecelea din linia moștenitorilor Tronului de Cristal. Dacă aș păstra Cornul lui Vaiere, toți cei dinaintea mea ar crede că vreau să fiu primul moștenitor și, deși împărăteasa vrea să ne luptăm între noi și cel mai puternic și mai viclean să îi urmeze la tron, deocamdată o preferă pe a doua ei fiică și nu va vedea cu ochi buni nici o amenințare la adresa Tuon. Dacă aș suna din Corn, chiar de i-aș pune apoi acest ținut la picioare și toate femeile din Turnul Alb ar fi înlănțuite, împărăteasa, fie să aibă viață veșnică, tot ar crede că vreau să fiu mai mult decât moștenitorul ei.

Fain se feri să îi spună că totul ar fi cu putință cu ajutorul Cornului. Ceva din glasul Înaltului Stăpân îl făcea să creadă – deși îi venea greu – că Turak chiar îi dorea viață veșnică împărătesei. „Trebuie să am răbdare. Ca o râmă în pământ.”

— Ciuliții Împărătesei pot fi oriunde, continuă Turak. Pot fi oricine. Huan s-a născut și a fost crescut în Casa Aladon, care e veche de unsprezece generații, și tot ar putea fi Ciulit. Bărbatul cu coadă schiță un gest ca de împotrivire, după care rămase din nou nemișcat. Până și înalții Seniori sau înaltele doamne se pot pomeni că Ciuliții le știu cele mai ascunse secrete și într-o bună dimineață se pot trezi dați pe mâna Căutătorilor Adevărului. Adevărul e întotdeauna greu de aflat, dar Căutătorii sunt neobosiți și îl caută câtă vreme găsesc de cuviință că e nevoie. Firește, se străduiesc ca nici un înalt Senior și nici o înaltă doamnă să nu moară cât timp sunt în grija lor, căci nici unei mâini omenești nu îi este îngăduit să răpună pe cineva în ale cărui vene curge sângele lui Artur Aripă-de-Șoim. Dacă împărăteasa trebuie să poruncească așa ceva, nefericitul este pus de viu într-un sac de mătase și sacul este atârnat de marginea Turnului Corbilor și lăsat acolo până putrezește. Dar tu nu vei avea parte de asta. La Curtea celor Noua Luni, în Seandar, unul ca tine poate fi dat pe mâna Căutătorilor pentru că ai avut o privire anume, pentru că ai rostit un cuvânt nelalocul lui – așa, de plăcere. Tot mai ești nerăbdător?

Fain se strădui să-și facă genunchii să tremure.

— Nu vreau decât să slujesc și să povățuiesc, Înalte Stăpâne. Știu multe lucruri ce ar putea fi de folos. Această Curte din Seanar părea locul potrivit pentru dibăcia și uneltirile lui.

— Până plec înapoi spre Seanchan, o să mă înveselești cu poveștile tale despre familia ta și obiceiurile ei. E o desfătare să mai găsesc pe cineva în ținutul asta uitat de Lumină care să mă veselească, chiar dacă sunteți amândoi niște mincinoși. Poți pleca.

Nu mai spuse nimic, însă fata cu părul aproape alb și cu rochia aproape transparentă se ivi de îndată lângă Înaltul Stăpân, cu capul plecat, și îi aduse o ceașcă aburindă pe o tipsie smălțuită.

— Înalte Stăpâne, zise Fain. Bărbatul cu coadă, Huan, îl apucă de braț, însă Fain se smuci. Huan se încruntă când Fain făcu o plecăciune încă și mai adâncă decât cele de până atunci. „O să-l ucid încetul cu încetul, asta o să fac.” Înalte Stăpâne, mai sunt și cei care mă urmăresc. Vor să ia Cornul lui Vaiere. Iscoade ale Celui Întunecat, chiar mai rău. Nu cred să fie la mai mult de o zi sau două depărtare.

Turak sorbi din licoarea neagră din ceașca fină pe care o ținea pe vârful degetelor cu unghii lungi.

— În Seanchan sunt puține Iscoade. Cei care supraviețuiesc Căutătorilor Adevărului dau peste securea călăului. Trebuie să fie foarte nostim să întâlnești o Iscoadă.

— Înalte Stăpâne, sunt oameni primejdioși. Sunt însoțiți de troloci și conduși de unul care își spune Rand al’Thor. E doar un flăcău, dar a trecut de mult de partea Umbrei și are o limbă mincinoasă și vicleană. În fiecare ținut zice că e altcineva, însă trolocii îl urmează întotdeauna Trolocii vin mereu după el și… ucid.

— Troloci, spuse Turak, gânditor. În Seanchan nu erau troloci. Dar Oștirile Nopții aveau alți aliați. Alte lucruri. M-am întrebat adesea dacă un grolm poate omorî un troloc. O să le spun oamenilor mei să fie cu luare-aminte, dacă nu cumva e doar o minciună de-a ta. Ținutul ăsta mă plictisește de moarte. Oftă și trase pe nas aburii care se ridicau din ceașcă.

Fain îl lăsă pe Huan să îl scoată afară din cameră, fără să asculte cu prea mare băgare de seama ce îi mârâia bărbatul printre dinți, despre ce avea să i se întâmple dacă mai nesocotea vreodată vorbele Seniorului Turak când acesta îi spunea să plece. Abia dacă se mai dezmetici când fu împins în stradă; un ban îi fu îndesat în palmă și i se spuse să vină din nou a doua zi. De acum Rand al’Thor era al lui. „O să ajung să-l văd și mort. Și atunci, lumea va plăti pentru ceea ce am îndurat.”

Chicotind în barbă, intră în oraș, în căutarea unui han.