În căutarea Cornului

2 Primirea

Încăperile din fortăreața Fal Dara, cu zidurile lor de piatră netedă, împodobite ici și colo cu tapiserii simple și elegante și paravane pictate, fremătau de vestea sosirii grabnice a Supremei Înscăunate. Servitori îmbrăcați în negru și auriu alergau în toate părțile, grăbindu-se să pregătească odăile sau să dea porunci la bucătărie, plângându-se că nu era chip să fie totul așa cum se cuvenea pentru un personaj atât de însemnat, din moment ce nu fuseseră anunțați din timp. Războinicii cu privire întunecată și cu capetele rase, în afară de un smoc în creștet, legat cu o sforicică, nu alergau, dar pașii le erau grăbiți, iar chipurile le străluceau, ca și cum ar fi pornit la luptă. Unii dintre ei i se adresau lui Rand când acesta trecea iute pe lângă ei.

— Ah, iată-te, Rand al’Thor. Pacea fie cu sabia ta. Te duci să te speli? Trebuie să arați cât mai bine când o să-i fii prezentat Supremei Înscăunate. Poți fi sigur ca va vrea să vă vadă, pe tine și pe cei doi prieteni ai tai, ca și pe femei.

Se îndreptă cu pași repezi spre scările late, pe care ar fi încăput douăzeci de oameni unul lângă altul, care duceau spre camerele bărbaților.

— Suprema Înscăunată însăși, care vine fără să fi dat de veste, ca un neguțător ambulant. Probabil din pricina lui Moiraine Sedai și a voastră, ăstora de la miazăzi, nu? De ce altceva?

Ușile mari, cu zăvoare de fier, de la camerele bărbaților erau deschise și pe jumătate pline de bărbații rași în cap care forfoteau pe acolo.

— Hei, tu, ăla de la miazăzi! A sosit Suprema Înscăunată. A venit după tine și după prietenii tăi, de bună seamă. Ce cinste pe tine! Rareori iese din Tar Valon și nu-mi aduc aminte să fi venit vreodată în Ținuturile de la Hotar.

Se descotorosi de ei, aruncându-le câteva cuvinte. Trebuia să se spele, să găsească o cămașă curată. N-avea timp de vorbă. Ei crezură că înțeleg și îl lăsară în pace. Nici unul dintre ei nu știa nimic, doar că el și prietenii lui călătoreau împreună cu o femeie Aes Sedai, că două dintre prietenele lui erau femei care mergeau în Tar Valon ca să devină Aes Sedai, dar cuvintele lor îl atinseră ca și cum ar fi știut totul. „A venit după mine.”

Trecu în grabă prin odăile bărbaților și năvăli în cea pe care o împărțea cu Mat și cu Perrin… și rămase țintuit pe loc, cu gura căscată. Camera era plină de femei îmbrăcate în negru și auriu, care munceau cu sârg. Nu era o încăpere mare, iar ferestrele, două crăpături înalte și înguste ca niște săgeți, care dădeau înspre una din curțile interioare, nu o făceau deloc să pară mai mare. În plus, era ticsită – trei paturi pe niște postamente de teracotă negru cu alb, cu un cufăr la capul fiecăruia, trei scaune obișnuite, o poliță cu cele trebuincioase pentru spălat lângă ușă și un dulap mare și larg. Cele opt femei semănau cu niște pești într-un coș.

Femeile abia dacă îi aruncară o privire; continuară să îi scoată hainele – și pe ale lui Mat și ale lui Perrin, deopotrivă – din dulap și să pună în loc unele noi. Tot ce găseau prin buzunare puneau pe cufere, iar hainele vechi erau făcute grămadă, ca niște zdrențe.

— Ce faceți? întrebă el poruncitor când își recapătă suflul. Astea sunt hainele mele!

Una dintre femei pufni disprețuitor și își vârî degetul printr-o gaură din mâneca singurului surtuc pe care îl avea, apoi îl aruncă în mormanul de pe jos.

O alta, o femeie cu părul negru cu un mănunchi mare de chei la brâu, se uita la el. Era Elansu, shatayan a fortăreței. Rand o considera pe femeia cu trăsături colțuroase un fel de menajeră, deși casa de care se ocupa era o fortăreață și câteva zeci de servitori îi dădeau ascultare.

— Moiraine Sedai a spus că toate hainele voastre sunt uzate, iar Domnița Amalisa a poruncit să vi se facă altele noi. Dacă nu o să ne stai în cale, continuă ea hotărâtă, o să terminam mai repede.

Puțini erau bărbații pe care shatayan nu-i putea convinge să-i facă pe plac – unii îl pomeneau chiar și pe Seniorul Agelmar – și cu siguranță nu se aștepta să i se împotrivească tocmai un băietan căruia ar fi putut să-i fie mamă.

Rand își înghiți cuvintele; n-avea timp să se certe. Suprema Înscăunată putea trimite după el în orice clipă.

— Cinste Domniței Amalisa pentru darul ei, izbuti el să spună, după obiceiurile din Shienar, și cinste și ție, Elansu Shatayan. Te rog, prezintă-i vorbele mele Domniței Amalisa și spune-i că am zis că o slujesc cu trup și suflet.

Asta ar fi trebuit să le mulțumească pe cele două femei în ceea ce privește ceremonia, atât de dragă celor din Shienar.

— Dar acum aș vrea să mă schimb.

— Foarte bine, zise Elansu pe un ton calm. Moiraine Sedai a spus să arunci toate hainele vechi. Tot, tot. Chiar și lenjeria.

Mai multe femei se uitau la el pieziș. Nici una nu dădu semne că vrea să plece.

Își mușcă obrazul, căznindu-se să nu izbucnească în râs. Multe erau altfel în Shienar decât era el obișnuit și erau unele lucruri cu care nu s-ar fi obișnuit nici dacă ar fi trăit o veșnicie. Începuse să se spele la primele ore ale dimineții, când scăldătorile mari, acoperite cu faianță, erau goale, după ce descoperise că în oricare alt moment se putea întâmpla ca vreo femeie să intre în apă lângă el. Vreo bucătăreasă sau Domnița Amalisa însăși, sora Seniorului Agelmar – baia, în Shienar, era un loc unde nu se ținea seama de ranguri – care se aștepta să o spele pe spate după ce îi făcuse și lui același serviciu și care îl întreba de ce era atât de roșu la față, stătuse prea mult la soare? Curând însă, femeile aflară de la ce i se trăgea îmbujorarea, și majoritatea celor din fortăreață păreau încântate de sfiiciunea lui.

„Peste un ceas s-ar putea să fiu mort sau chiar mai rău, iar ele așteaptă să mă vadă înroșindu-mă!” Își drese vocea.

— Dacă aștepți afară, o să-ți dau restul de haine. Pe cuvânt.

Una dintre femei chicoti ușor și chiar și lui Elansu îi veni să râdă, însă în cele din urmă se mulțumi să încuviințeze din cap și le spuse celorlalte să adune grămezile de pe jos. Plecă ultima și se opri în ușă ca să adauge:

— Și cizmele. Moiraine Sedai a zis „totul”.

Rand deschise gura să spună ceva, apoi o închise la loc. Cizmele, cel puțin, erau încă bune, făcute de Alwyn al’Van, cizmarul din Emond’s Field, bine lucrate și comode. Dar dacă trebuia să renunțe la cizme pentru ca shatayan să îl lase în pace, era dispus să i le dea și, pe deasupra, orice altceva ar mai fi vrut. Nu avea timp.

— Da. Da, bineînțeles. Pe cuvânt, împinse ușa, silind-o să iasă.

Rămas singur, se lăsă pe pat să își scoată cizmele – erau încă bune, puțin roase, pielea era crăpată pe ici și pe colo, dar puteau fi încă purtate și îi veneau bine – apoi își dădu hainele jos, grăbit, punând totul teanc peste cizme, după care se spălă, la fel de iute. Apa era rece; apa era întotdeauna rece în camerele bărbaților.

Dulapul avea trei uși largi sculptate simplu, așa cum se obișnuia în Shienar, mai degrabă sugerând decât înfățișând mai multe cascade și iazuri mărginite de stânci. Deschise ușa din mijloc și se uită la ce era acum în locul puținelor veșminte pe care le adusese cu el. Douăsprezece surtuce cu guler înalt din cea mai fină lână, atât de bine croite cum nu văzuse decât la marii neguțători și la Seniori, cele mai multe brodate, ca hainele de sărbătoare. O duzină! Trei cămăși pentru fiecare dintre ele, din in și din mătase, cu mâneci largi și manșete strâmte. Două mantii. Două, de unde până atunci se descurcase tot timpul cu una singură. O mantie era simplă, din lână groasă, verde-închis, iar cealaltă era albastru-închis, cu guler tare, cu bâtlani brodați cu fir de aur… și, în partea stângă, sus, acolo unde Seniorii își purtau blazonul…

Mâna i se întinse singură după mantie. Ca și cum nu ar fi știut la ce să se aștepte, degetele merseră pe urma broderiei – un șarpe încolăcit, aproape făcut ghem, dar un șarpe cu patru picioare și coama aurie de leu, cu solzi purpurii și aurii, cu cinci gheare de aur la fiecare picior. Mâna se trase înapoi ca arsă. „Ajută-mă, Lumină! Amalisa a făcut asta sau Moiraine? Câți au văzut-o? Câți știu ce este, ce înseamnă? De-ar ști unul singur și tot e prea mult. Arde-m-ar, încearcă să mă omoare. Nenorocita de Moiraine nici nu vrea să vorbească cu mine, dar acum mi-a dat niște nenorocite de haine noi și frumoase în care să mor!” O bătaie ușoară în ușă îl făcu să tresară, speriat.

— Ai terminat? se auzi vocea lui Elansu. Tot, tot. Poate că ar fi mai bine să…

Un scârțâit, ca și cum ar fi încercat clanța. Rand își dădu brusc seama că era încă gol.

— Sunt gata, striga el. Pace! Nu intra!

Se grăbi să adune lucrurile pe care le avusese pe el, cizmele și celelalte.

— Le aduc eu!

Ascunzându-se în dosul ușii, o deschise doar atât cât să pună grămada în brațele lui Elansu.

— Asta-i tot.

Shatayan încercă să privească prin crăpătura ușii.

— Ești sigur? Moiraine Sedai a zis totul. Poate că ar fi mai bine să mă uit…

— Asta-i tot, bodogăni el. Pe cuvânt.

Împinse ușa cu umărul și i-o închise în nas; din partea cealaltă se auziră râsete.

Mormăind ceva în barbă, se îmbrăcă rapid. Le credea în stare să găsească un motiv oarecare ca să intre peste el în cameră. Pantalonii erau mai strâmți decât cei cu care era el obișnuit, dar comozi, iar cămașa, cu mânecile ei largi, era îndeajuns de albă cât să o mulțumească și pe cea mai pretențioasă gospodină din Emond’s Field. Cizmele până la genunchi îi veneau atât de bine de parcă le purtase un an întreg. Spera doar că era vorba de un cizmar bun și nu lucrătura femeilor Aes Sedai.

Toate hainele puse la un loc aveau să facă o legătură mare cât el. Totuși, se obișnuise din nou cu cămăși curate, să nu poarte aceiași pantaloni zi după zi până când sudoarea și murdăria îi făceau la fel de scorțoși precum cizmele din picioare, și apoi să îi poarte în continuare. Își scoase desagii din cufăr și vârî înăuntru tot ce putu, apoi, fără tragere de inimă, întinse mantia neobișnuită pe pat și puse deasupra câteva cămăși și pantaloni. Împăturită cu blazonul primejdios în interior și legată cu o sfoară înfășurată în așa fel încât să o poată atârna pe umăr, nu arăta mult diferit de boccelele pe care le văzuse pe drum la alți tineri.

Sunetul trâmbițelor pătrunse prin crăpăturile ca niște săgeți care țineau loc de ferestre, trâmbițele din fanfara de dincolo de ziduri, trâmbițele din turnurile fortăreței care le răspundeau.

— O să desfac broderia de îndată ce o să pot, murmură el.

Văzuse femei care făceau asta când greșeau sau se răzgândeau în privința modelului, și nu părea prea complicat.

Restul de haine – de fapt, cele mai multe – le băgă la loc în dulap. Nu era cazul ca prima persoană care își vâra capul în cameră după ce pleca să își dea seama imediat că fugise.

Încruntat, se lăsă în genunchi lângă pat. Postamentele de teracotă pe care erau puse paturile erau de fapt sobe, iar focul mocnit care ardea toata noaptea ținea patul cald în timpul celor mai friguroase nopți de iarnă. Nopțile erau și acum mai reci decât era el obișnuit în această perioadă a anului, dar păturile erau de ajuns. Deschise ușița de la sobă și scoase o legătură pe care nu o putea lăsa acolo. Era bucuros că Elansu nu se gândise că cineva ar putea să țină haine în acel loc.

Puse legătura pe pături, desfăcu un colț și o despături în parte. O mantie de Menestrel, întoarsă pe dos ca să ascundă sutele de petice care o acopereau, petice de toate mărimile și în toate culorile imaginabile. Mantia era încă destul de bună; peticele erau însemnele Menestrelului. Fuseseră însemnele Menestrelului.

Înăuntru erau doua cutii de piele. Cea mare adăpostea o harfă, pe care nu o atinsese niciodată. „Harfele nu sunt făcute pentru degete nepricepute de fermier, băiete.” În cealaltă, lungă și subțire, era un flaut gravat în aur și argint, de care se servise de mai multe ori de când plecase de acasă, ca să aibă ce mânca și unde dormi. Thom Merrilin îl învățase să cânte la flaut, înainte să moară. Rand nu putea pune mâna pe el fără să-și amintească de Thom, cu ochii lui albaștri, pătrunzători și mustățile lungi și albe, care îi aruncase în brațe mantia și îi strigase să fugă. Și apoi Thom fugise la rândul lui, cuțite apărându-i ca prin minune în mână ca și cum ar fi fost un spectacol, ca să îl înfrunte pe Myrddraalul care venea să îi ucidă. Înfiorat, împături la loc legătura.

— Asta s-a terminat. Gândindu-se la vântul din vârful turnului, adăugă: Se întâmplă lucruri neobișnuite aici, atât de aproape de Mana Pustiitoare.

Nu era sigur că credea asta, nu în felul în care o zisese Lan. În orice caz, chiar și dacă nu ar fi venit Suprema Înscăunată, era timpul să plece din Fal Dara.

Zgribulindu-se de frig în surtucul pe care îl îmbrăcase – era verde-închis, și îi aducea aminte de pădurile de acasă, de ferma lui Tam din Pădurea de la Apus unde crescuse, de Pădurea Îmbibată unde învățase să înoate – își prinse sabia cu pecetea bâtlanului la cingătoare și își agață tolba plină de săgeți de partea cealaltă. Arcul, cu coardele slăbite, de două ori mai mare decât el, era sprijinit într-un colț, împreună cu cele ale lui Mat și Perrin. Și-l făcuse singur de când venise la Fal Dara și, în afară de el, doar Lan și Perrin puteau trage cu el. Își îngrămădi pătura făcută sul și mantia cea nouă printre urechile celor doua legături, le petrecu pe amândouă peste umărul stâng, puse desagii deasupra și înșfacă arcul. „Să îmi las liberă mâna cu care mânuiesc sabia”, își spuse el. „Să-i fac să creadă că sunt primejdios. Poate că măcar unul o să creadă asta.”

Întredeschise ușa și văzu că holul era aproape gol; un servitor în livrea trecu în fuga, dar nici măcar nu se uită la Rand. De îndată ce pașii repezi ai bărbatului se stinseră, Rand se strecură pe coridor.

Încercă să meargă firesc, nepăsător, dar știa că desagii de pe umăr și legăturile din spate îl dădeau de gol și că arata exact ca un om care pleacă la drum fără intenția de a se mai întoarce. Trâmbițele răsunară din nou, dar aici, în interiorul fortăreței, sunetul era mai slab.

Avea un cal, un armăsar murg, mare, în grajdul de la miazănoapte, care se numea Grajdul Seniorial, aproape de poarta pe care ieșea Seniorul Agelmar când mergea să călărească. Dar nici Seniorul din Fal Dara, nici vreo rudă de-a sa nu avea să călărească azi și se putea întâmpla ca în grajd să nu fie nimeni în afară de grăjdari. Două drumuri duceau din camera lui Rand până la Grajdul Seniorial. Unul care l-ar fi purtat în jurul fortăreței, prin spatele grădinii personale a Seniorului Agelmar, apoi în jos, prin fierăria potcovarului, probabil și ea goală, până la grajd, însă, până ar fi ajuns la cal, cei din fortăreață ar fi avut suficient timp să dea ordine și să pornească pe urmele lui. Celălalt drum era mult mai scurt: mai întâi trebuia să traverseze curtea interioară, unde chiar acum sosea Suprema Înscăunată, împreună cu alte vreo douăsprezece femei Aes Sedai.

I se făcea părul măciucă numai când se gândea la asta; avusese parte de atâtea femei Aes Sedai, încât i-ar fi fost de ajuns pentru o viață întreagă. Și una era prea mult. Toate poveștile spuneau asta, iar el știa că este adevărat. Dar nu fu deloc surprins când picioarele îl purtară spre curtea interioară. Nu va vedea niciodată legendarul Tar Valon – nu-și putea permite să riște atât de mult, nici acum, nici altă dată – dar ar putea să o zărească măcar pe Suprema Înscăunată înainte să plece. Ar fi ca și cum ar vedea o regină. „Nu poate fi nici o primejdie dacă doar mă uit, de departe. Nu o să mă opresc și o să plec înainte să afle că am fost aici.”

Deschise o ușă grea, cu drugi de fieri, care dădea în curtea interioară, și se furișă fără zgomot afară. Erau oameni peste tot, pe ziduri, soldați cu smocuri de păr prinse în creștet și servitori în livrea, lachei încă nădușiți, îngrămădiți unii într-alții; copiii li se cocoțaseră pe umeri ca să vadă peste capetele celor mai mari sau se băgau printre picioarele lor ca să tragă cu ochiul. Toate locurile în care stăteau de obicei arcașii erau acum pline-ochi, ca niște butoaie cu mere, și vedeai chipuri chiar și la crăpăturile înguste ca niște săgeți din ziduri. O mare masă de oameni mărginea curtea interioară, formând un al doilea zid. Și toți priveau și așteptau în tăcere.

Își croi drum de-a lungul zidului, prin fața fierăriilor și săgetarilor din jurul curții – Fal Dara era o fortăreață, nu un palat, în ciuda mărimii și a grandorii sale sumbre și tot ce se afla acolo slujea acestui scop – cerându-și scuze de la oamenii pe care îi îmbrâncea. Unii se uitau încruntați la el, alții aruncau chiar și o privire la desagii și boccelele pe care le ducea, dar nimeni nu spuse nimic. Cei mai mulți nici nu catadicsiră să se uite cine îi împinsese.

Vedea destul de bine peste capetele lor, cât să își dea seama limpede ce se petrece în curte. Chiar dincoace de poarta principală, șaisprezece bărbați stăteau lângă cai. Fiecare dintre ei purta un alt tip de armură și un alt fel de sabie și nici unul dintre ei nu semăna cu Lan, dar Rand era convins că erau Străjeri. Fețe rotunde, fețe pătrate, fețe prelungi, fețe înguste, toate chipurile dădeau aceeași impresie – că văd lucruri pe care ceilalți nu le văd, că aud lucruri pe care ceilalți nu le aud. Așa cum stăteau acolo, liniștiți, erau la fel de înfricoșători ca o haită de lupi. Toți aveau însă ceva în comun. Toți purtau mantii în culori schimbătoare, ca aceea pe care o văzuse la Lan, mantia care părea să imite culorile din jur. Atâția bărbați îmbrăcați în astfel de mantii nu era o priveliște prea ușor de suportat.

La vreo zece pași în fața Străjerilor, un șir de femei stăteau lângă capetele cailor, cu glugile mantiilor date pe spate. Acum le putea număra. Paisprezece. Paisprezece femei Aes Sedai. Trebuie că erau femei Aes Sedai. Înalte și scunde, zvelte și durdulii, brune și bălaie, cu părul scurt sau lung, lăsat liber pe spate sau împletit, hainele lor erau la fel de diferite ca și acelea ale Străjerilor, în tot atâtea culori și croite în tot atâtea feluri cât numărul femeilor. Totuși, și între ele exista o asemănare, ceva ce nu ieșea în evidență decât atunci când stăteau împreună, ca acum. Ca femei, păreau fără vârstă. De la distanța aceea, Rand ar fi spus că toate sunt tinere, dar știa că mai de aproape ar fi fost ca Moiraine. Păreau tinere, dar nu erau, aveau pielea netedă, dar chipurile prea mature pentru a fi tinere, ochii prea știutori.

„Mai aproape? Sunt nebun! Sunt și așa prea aproape! Arde-m-ar, ar fi trebuit s-o apuc pe drumul cel lung.”

Se grăbi să își continue drumul, îndreptându-se spre o altă poartă cu drugi de fier de la celalalt capăt al curții, dar nu se putea înfrâna să nu privească.

Calme, femeile Aes Sedai nu luau în seamă privitorii și își concentrau atenția asupra palanchinului acoperit, aflat acum în mijlocul curții. Caii care îl purtau erau nemișcați, ca și cum ar fi fost ținuți în frâu de rândași, deși lângă palanchin nu era decât o femeie înaltă, cu chip de Aes Sedai, care de altfel nu se ocupa deloc de cai. Toiagul pe care îl ținea drept în fața ei, cu ambele mâini, era la fel de mare ca și ea, iar flacăra aurită din vârf îi venea deasupra ochilor.

Seniorul Agelmar, cu fruntea lui lată și fața pătrată, stătea în celălalt capăt al curții, cu fața la palanchin, cu o față inexpresivă. Pe haina lui albastru-închis, cu guler înalt, erau brodate cele trei vulpi roșcate gonind, blazonul Casei Jagad, precum și șoimul negru coborând în zbor, simbolul Shienarului. Lângă el stătea Ronan, zbârcit de vreme, dar încă înalt; în vârful toiagului pe care îl purta shambayan-ul erau trei vulpi, cioplite din piatră roșie. Ronan era egalul lui Elansu în treburile fortăreței, shambayan și shatayan, dar Elansu nu lăsa prea multe în seama lui, în afară de ceremonii și îndeplinirea rolului de secretar pe lângă Seniorul Agelmar. Smocurile de păr de pe creștetele lor erau albe ca zăpada.

Toți – Străjerii, femeile Aes Sedai, Seniorul din Fal Dara și shambayan-ul său – erau neclintiți. Mulțimea din jur părea că își ține răsuflarea. Rand își încetini pașii fără să vrea. Dintr-odată, Ronan lovi de trei ori cu toiagul pe pietrele mari ce pavau curtea, strigând în liniștea din jur:

— Cine vine aici? Cine vine aici? Cine vine aici?

Femeia de lângă palanchin îi răspunse, bătând la rândul ei de trei ori cu toiagul în pământ.

— Păzitoarea Sigiliilor. Flacăra din Tar Valon. Suprema Înscăunată.

— Pentru ce trebuie să le păzim? întrebă Ronan.

— Pentru speranța omenirii, răspunse femeia cea înaltă.

— De cine le păzim?

— De umbra de la miezul zilei.

— Cât timp le vom păzi?

— De la răsăritul soarelui la răsăritul soarelui, atât timp cât se învârtește Roata Timpului.

Agelmar făcu o plecăciune, iar smocul de păr alb din vârful capului i se mișcă în bătaia vântului.

— Fal Dara vă primește cu pâine și sare. Suprema Înscăunată este bine-venită în Fal Dara, căci aici se stă de pază, aici este respectat pactul. Fiți bine-veniți.

Femeia cea înaltă dădu la o parte perdelele palanchinului, iar Suprema Înscăunată păși afară. Cu părul închis la culoare, fără vârstă, ca toate femeile Aes Sedai, își îndreptă spatele și își plimbă privirea deasupra celor adunați acolo. Rand se înfioră când privirea ei ajunse la el; se simțea de parcă l-ar fi atins. Dar ochii ei trecură mai departe și se opriră asupra Seniorului Agelmar. Un servitor în livrea îngenunche lângă ea, ducând niște prosoape împăturite, din care încă se mai ridica aburul, pe o tavă de argint. Foarte ceremonios, ea își șterse mâinile și fața cu țesătura umedă.

— Îți mulțumesc pentru primire, fiule. Fie ca Lumina să protejeze Casa Jagad. Fie ca Lumina să protejeze Fal Dara și pe toți cei de aici.

Agelmar făcu din nou o plecăciune.

— Ne faci mare cinste, maică.

Nu părea deloc ciudat ca ea să îi spună „fiule” sau ca el să îi spună „maică”, deși, dacă te uitai la obrajii ei netezi și la fața lui brăzdată de riduri, Seniorul Agelmar părea mai degrabă tatăl, sau chiar bunicul ei. Exista o asemănare de netăgăduit între ei.

— Casa Jagad îți aparține. Fal Dara îți aparține.

Din toate părțile izbucniră urale, izbindu-se de zidurile fortăreței ca valurile de țărm.

Cutremurându-se, Rand se grăbi înspre ușă; acum nu îi mai păsa de cine se izbea. „E doar în nenorocita ta de imaginație. Nici nu știe cine ești. Nu încă. Sânge și cenușă, dacă ar ști…” Nu voia să se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi știut cine este, ce anume este. Ce se va întâmpla când, în cele din urmă, avea să afle. Se întrebă dacă Suprema Înscăunată avusese ceva de-a face cu vântul din turn; femeile Aes Sedai puteau să facă astfel de lucruri. Când împinse ușa și o trânti în urma lui, înăbușind strigătele de bun-venit care făceau încă să răsune curtea, răsuflă ușurat.

Coridoarele erau la fel de pustii ca și celelalte, dar el aproape o rupse la fugă. Traversă o curte mai mică, cu o fântână în mijloc, care împroșca cu apă, străbătu un alt coridor și ieși în curtea grajdului, acoperită cu lespezi. Grajdul Seniorial, construit în zidul fortăreței, era înalt și lung, cu ferestre mari tăiate în zid, iar caii erau ținuți pe două caturi. Din fierăria din partea cealaltă a curții nu se auzea nici un zgomot – fierarul și ajutoarele sale plecaseră să vadă venirea Supremei Înscăunate.

Tema, lacheul cu fața tăbăcită, îl întâmpină în dreptul porților largi; făcu o plecăciune adâncă și își duse mâna la frunte, apoi la inimă.

— Sunt trup și suflet în slujba dumitale, stăpâne. Cum te poate sluji Tema, stăpâne?

Tema nu avea capul ras, ca războinicii; părul lui semăna cu un castron cenușiu cu fundul în sus. Rand oftă.

— Pentru a suta oară, Tema, nu sunt Senior.

— Cum porunciți, stăpâne.

De data aceasta, lacheul făcu o plecăciune și mai adâncă.

Numele și o asemănare erau pricina acestei neînțelegeri. Rand al’Thor. Al’Lan Mandragoran. Pentru Lan, potrivit obiceiului din Malkier, acest „al” îl făcea rege, deși nu îl folosea niciodată pentru sine. Pentru Rand, „al” făcea doar parte din numele lui, deși auzise că odată, demult de tot, înainte ca Ținutul celor Doua Râuri să se numească Două Râuri, însemnase „fiul lui”. Cu toate acestea, unii dintre servitorii din fortăreața Fal Dara credeau că și el era rege sau cel puțin prinț. Și, deși se împotrivise din răsputeri, nu izbutise decât să îi facă să i se adreseze cu Senior. Dacă se putea într-adevăr spune că izbutise; nici în fața Seniorului Agelmar nu se plecau atât de adânc și de des.

— Am nevoie să-l înșeuezi pe Roșcat, Tema. Știa că nu trebuie să se ofere să-l înșeueze singur; Tema nu l-ar fi lăsat să își murdărească mâinile. Mă gândeam să petrec câteva zile în afară orașului, să văd împrejurimile. Odată urcat pe murg, în câteva zile avea să ajungă până la râul Erinin sau chiar dincolo de hotar, în Arafel. „Și atunci n-or să mă mai găsească niciodată.”

Lacheul se înclină până la pământ și rămase aplecat.

— Iartă-mă, stăpâne, murmură el cu voce răgușită. Iartă-mă, dar Tema nu îți poate da ascultare.

Rand roși, stânjenit, se uită îngrijorat în jur – nu se vedea nimeni prin preajmă – apoi îl apucă pe Tema de umăr și îl îndreptă de spate. Nu avea cum să-l împiedice pe Tema, sau pe alți câțiva, să se poarte așa, dar măcar putea să încerce să nu mai fie văzut și de alții.

— De ce nu, Tema? Tema, uită-te la mine, te rog. De ce nu?

— Așa mi s-a poruncit, Senior Rand, spuse Tema, tot în șoaptă, își ținea ochii în pământ, nu de teamă, ci de rușine că nu putea îndeplini porunca lui Rand. Cei din Shienar se rușinau tot așa cum alții se rușinau când se dovedea că sunt hoți. Nici un cal nu poate ieși din grajdul asta. Și din nici un alt grajd din fortăreață.

Rand deschise gura ca să îi spună lacheului că nu era nici o problemă, dar își umezi doar buzele.

— Nici un cal din nici un grajd?

— Întocmai, Senior Rand. Am primit poruncă de curând. Acum câteva clipe. Vocea lui Tema deveni ceva mai puternică. Toate porțile sunt și ele închise. Nimeni nu poate să intre sau să iasă fără permisiune. Nici măcar străjerii, așa i s-a spus lui Tema.

Rand înghiți în sec, dar nu reuși să scape de nodul care i se pusese în gât.

— Porunca asta, Tema, a venit de la Seniorul Agelmar?

— De bună seamă, Senior Rand. De la cine altcineva? Seniorul Agelmar nu i-a poruncit direct lui Tema, firește, sau bărbatului care i-a spus lui Tema, dar, Senior Rand, cine altcineva ar fi putut da o asemenea porunca în Fal Dara?

„Cine altcineva?” Rand tresări când clopotul cel mare din clopotnița fortăreței scoase un dangăt răsunător. Celelalte clopote începură și ele să bată, urmate de cele din oraș.

— Dacă lui Tema îi poate fi iertată îndrăzneala, strigă lacheul, acoperind sunetul clopotelor, Seniorul Rand e probabil foarte fericit.

Rand trebui să țipe la rândul lui ca să se facă auzit.

— Fericit? De ce?

— Primirea s-a încheiat, Senior Rand. Tema făcu un gest cu mâna, arătând și spre clopotniță. Acum Suprema Înscăunată va trimite după dumneata și după prietenii dumitale.

Rand o rupse la fugă. Abia avu vreme să vadă uluirea de pe chipul lui Tema, apoi dispăru. Nu îi pasa ce credea Tema. „Acum va trimite după mine.”