În căutarea Cornului

11 Licăririle Pânzei

De data aceasta, Ingtar puse capăt marșului când soarele era încă deasupra orizontului. Cei din Shienar, deși întăriți în luptă, se resimțeau după cele văzute în sat. Ingtar nu se mai oprise niciodată atât de devreme, iar locul pe care îl alese pentru tabără părea că poate fi apărat. Era o vâlcea adâncă, aproape rotundă și îndeajuns de mare încât să cuprindă cu ușurință oamenii și caii. Laturile erau acoperite de pâlcuri răzlețe de stejari pitici și de tufe. Fundul văii era destul de jos cât să îi ascundă pe cei din tabără chiar și fără copaci. În ținutul acela s-ar fi putut chiar spune că sunt între dealuri.

— Tot ce zic, îl auzi pe Uno spunându-i lui Ragan în timp ce descălecau, e că am văzut-o, arde-te-ar. Chiar înainte să dăm peste blestematul ala de Pierit. Aceeași nenorocită de femeie pe care am văzut-o și în satul de lângă bac. Era acolo și apoi, fir-ar să fie, a dispărut. Tu poți să zici ce vrei, dar ai grijă ce spui, altminteri o să te jupoi de viu și o să-ți ard pielea aia afurisită, blestemat de băutor de lapte.

Rand rămase cu un picior pe pământ și cu celălalt agățat în scară. „Aceeași femeie? Dar nu era nici o femeie la bac, doar niște perdele care fluturau în vânt. Și, chiar de ar fi fost, n-ar fi avut cum să ajungă în satul ăla înaintea noastră. Satul…”

Încercă să își scoată aceste gânduri din cap. Mai mult chiar decât de Pieritul pironit de ușă, voia să uite de camera aceea, de muște, de oamenii care erau și nu erau acolo. Myrddraalul fusese aievea – toata lumea văzuse asta – dar camera… „Poate că înnebunesc în cele din urmă.” Ar fi vrut ca Moiraine să fie acolo, să vorbească cu ea. „Să vrei să fie aici o Aes Sedai. Chiar că ești nebun. Ai scăpat, acum stai deoparte. Dar oare chiar am scăpat? Ce s-a întâmplat acolo?”

— Caii de povară și proviziile la mijloc, porunci Ingtar când lăncierii începură să facă tabăra. Bușumați caii, apoi înșeuați-i din nou, în caz că va trebui să ne mișcăm repede. Fiecare să doarmă lângă calul lui. Astă-seară nu vom face focul. Străjile se schimbă la fiecare două ore. Uno, vreau să trimiți cercetași, să meargă cât pot de departe și să se întoarcă înainte de căderea nopții. Vreau să știu ce ne așteaptă.

„O simte și el, își spuse Rand. Nu sunt doar niște Iscoade ale Celui Întunecat, câțiva troloci și poate încă un Pierit.” Doar niște Iscoade, câțiva troloci și poate un Pierit! Cu doar câteva zile în urma nu ar fi vorbit așa. Pe atunci, chiar și în Ținuturile de la Hotar, chiar și la o zi depărtare de Mana Pustiitoare, Iscoadele Celui Întunecat, trolocii și Pieriții îl făceau să viseze urât. Înainte să fi văzut un Myrddraal țintuit de o ușă. „Ce a putut face așa ceva?” Înainte să fi intrat într-o cameră în care masa și râsetele unei familii fuseseră curmate. „Probabil că a fost doar închipuirea mea. Asta trebuie să fi fost.” Nici el nu părea prea convins. Nu-și închipuise vântul din vârful turnului, iar Suprema Înscăunată nu fusese nici ea o închipuire.

— Rand? Tresări când îl auzi pe Ingtar lângă umărul lui. Ai de gând să stai toată noaptea cu un picior în scară?

Rand puse și celalalt picior pe pământ.

— Ingtar, ce s-a petrecut în satul ăla?

— I-au luat trolocii. Așa cum au făcut și cu oamenii de la bac. Asta a fost. Pieritul… Ingtar ridică din umeri și se uită țintă la bocceaua turtită, învelită în pânză groasă, mare și pătrățoasă, pe care o ținea în brațe; se uita la ea, ca și cum ar fi văzut taine ascunse pe care ar fi preferat să nu le știe. Trolocii i-au luat ca să aibă de mâncare. Fac câteodată asta și în satele și fermele de lângă Mană, dacă se întâmplă să treacă noaptea de turnurile de la hotar. Uneori, oamenii se întorc înapoi, alteori nu. Uneori se întorc și aproape că am vrea să nu fi venit. Nu întotdeauna trolocii ucid înainte să înceapă să măcelărească. Iar Jumate-Oamenii își au și ei… plăcerile lor. Mult mai sângeroase decât ceea ce fac trolocii. Vocea îi era calmă, ca și cum ar fi vorbit despre ceva cât se poate de firesc, și probabil că, fiind soldat din Shienar, chiar așa era.

Rand trase adânc aer în piept, încercând să scape de golul din stomac.

— Pieritul de acolo nu a dus-o prea bine, Ingtar. Cine ar putea țintui de viu un Myrddraal de o ușă?

Ingtar șovăi, scuturând din cap, apoi îi întinse bocceaua lui Rand.

— Uite. Moiraine Sedai mi-a spus să ți-o dau la prima oprire la sud de Erinin. Nu știu ce e în ea, dar mi-a zis că o să ai nevoie de ea. Mi-a mai spus să îți zic să ai grijă de ea; viața ta ar putea depinde de bocceaua asta.

Rand o luă fără tragere de inimă; i se făcu pielea de găină când o atinse. Înăuntru era ceva moale. Poate niște pânză. O ținea cu mare atenție. „Nici el nu vrea să se gândească la Myrddraal. Ce s-a întâmplat în camera aia?” Își dădu brusc seama că prefera să se gândească la Pierit sau chiar și la camera aceea, decât la ceea ce îi trimisese Moiraine.

— Mi-a mai zis să îți spun că, dacă mi se întâmplă ceva, lăncierii te vor urma pe tine.

— Pe mine? Rand rămase cu gura căscată, uitând și de boccea, și de tot. Ingtar îi văzu privirea neîncrezătoare și dădu liniștit din cap, a încuviințare. Asta e curată nebunie! Ingtar, în viața mea n-am condus oameni – cel mult am mers cu oile la pășune, dar nici ele nu-mi dădeau ascultare. În plus, nu Moiraine trebuie să hotărască cine îți ia locul. Uno ar trebui s-o facă, de bună seamă.

— Uno și cu mine am fost chemați la Seniorul Agelmar în dimineața în care am plecat. Era și Moiraine Sedai acolo, dar pe toate astea mi le-a spus Seniorul Agelmar. Tu mă vei înlocui dacă mi se întâmplă ceva.

— Dar de ce, Ingtar? De ce? Era limpede că aici era mâna lui Moiraine, a ei și a Supremei Înscăunate, care îl împingeau pe calea pe care ele o aleseseră pentru el, dar trebuia să pună această întrebare.

Ingtar îl privi ca și cum nici el nu înțelegea, dar el era soldat și, în nesfârșitul război de-a lungul Manei Pustiitoare, se obișnuise să primească porunci curioase.

— Am auzit zvonuri din încăperile femeilor, că ai fi de fapt… Dădu din mână. Nu contează. Știu că o să tăgăduiești. Tot așa cum nu vrei să recunoști că ai o înfățișare deosebită. Moiraine Sedai spune că ești păstor, dar n-am văzut niciodată un păstor care să aibă o sabie cu pecetea bâtlanului. Nu contează. N-o să pretind că și eu tot pe tine te-aș fi ales, dar cred că vei putea să faci ce trebuie. La nevoie, îți vei face datoria.

Lui Rand îi veni să spună că nu era datoria lui, dar, în loc de asta, întrebă:

— Cine altcineva în afară de Uno mai știe despre asta, Ingtar?

— Toți lăncierii. Așa este obiceiul. Fiecare știe cine urmează dacă cel care conduce cade în luptă. Un lanț neîntrerupt care merge până la ultimul om rămas în viață, chiar dacă acesta nu e decât un simplu grăjdar. Așa, chiar dacă este ultimul, nu este doar un soldat rămas în urmă care fuge ca să-și scape pielea. Are comanda, iar datoria îi impune să facă ceea ce trebuie. Dacă eu o să primesc ultima îmbrățișare a mamei, tu vei prelua comanda. Vei găsi Cornul și îl vei duce acolo unde îi este locul. Așa vei face. Ultimele cuvinte le rosti mai apăsat.

Bocceaua din mâna lui Rand atârna ca un bolovan. „Lumină, e la o sută de mile depărtare și tot mă ajunge și mă trage de lesă. Pe aici, Rand. Pe aici. Ești Dragonul Renăscut, Rand.”

— Nu vreau să preiau eu comanda. N-o să accept. Lumină, sunt păstor! De ce nu vrea nimeni să mă creadă?

— Îți vei face datoria, Rand. Dacă cel din frunte își pierde puterile, totul în jurul lui se destramă. Deja se destramă prea multe. Pacea fie cu sabia ta, Rand al’Thor.

— Ingtar, eu… Dar Ingtar se îndepărtase deja și se dusese să vadă dacă Uno trimisese deja cercetașii. Rand se zgâi la bocceaua pe care o ținea în brațe și își umezi buzele. Credea că știe ce e înăuntru. Voia să se uite, dar în același timp ar fi vrut să o arunce în foc fără să o desfacă; chiar ar fi făcut asta, dacă ar fi fost sigur că avea să ardă fără ca cineva să vadă ce era înăuntru, dacă ar fi fost sigură că ce era înăuntru avea să ardă. Însă n-o putea desface acolo, unde mai erau și alți ochi.

Cercetă cu privirea de jur împrejur. Oamenii descărcau animalele de povară, unii împărțeau deja bucăți de carne uscată și de pâine nedospită. Mat și Perrin se îngrijeau de cai, iar Loial stătea pe o piatră citind o carte, cu pipa între dinți și un fuior de fum ridicându-se deasupra capului. Rand strânse bocceaua la piept, ca și cum îi era frică să n-o scape, și se furișă printre copaci.

Se așeză în genunchi într-o poieniță ascunsă privirilor de frunzișul des și puse bocceaua pe pământ. O vreme rămase cu ochii ațintiți asupra ei. „Nu se poate să fi făcut așa ceva. Nu se poate.” O voce subțire îi răspunse: „Oh, ba da, se poate. A și făcut-o.” În cele din urmă începu să desfacă nodurile. Noduri făcute cu atâta băgare de seamă încât se vedea clar că e mâna lui Moiraine și nu a vreunui servitor. Nu ar fi îndrăznit să lase vreun servitor să vadă ce e înăuntru.

După ce termină de desfăcut și ultimul nod, scoase ce era împăturit – mâinile îi erau amorțite, iar gura i se uscase. Era o bucată de pânza, nici țesută, nici vopsită, nici pictata. O flamură, albă ca zăpada, îndeajuns de mare cât să se vadă din orice colț al unui câmp de bătălie. În mijloc era o siluetă unduitoare, ca un șarpe cu solzi aurii și purpurii, dar un șarpe cu patru picioare cu solzi, fiecare având la capăt cinci gheare aurii, un șarpe cu ochii de culoarea soarelui și coamă de leu auriu. O mai văzuse o dată, iar Moiraine îi spusese ce era. Flamura lui Lews Therin Telamon, Lewis Therin Ucigașul-de-Neam, în Războiul Umbrei. Flamura Dragonului.

— Ia uită-te! Uită-te ce are aici! Mat dădu buzna în poieniță. Perrin veni încet în urma lui. Mai întâi haine elegante, mârâi Mat, și acum o flamură! De-acum chiar că toată lumea o să-i zică Senior… Mat se apropiase destul cât să vadă deslușit flamura; făcu ochii mari de uimire. Lumină! Se dădu înapoi, poticnindu-se. Arde-m-ar! Fusese și el acolo când Moiraine le spusese despre flamură. La fel și Perrin.

Rand începu să clocotească de mânie, furios pe Moiraine și pe Suprema Înscăunată, care îl trăgeau și îl împingeau în toate părțile. Înhăță flamura cu amândouă mâinile și o flutură în fața lui Mat. Nu se mai putea stăpâni:

— Da, așa e. Flamura Dragonului. Mat mai făcu un pas în spate. Moiraine vrea să fiu o păpușă care joacă pe sforile din Tar Valon, un Fals Dragon pentru Aes Sedai. Are de gând să-mi vâre asta pe gât. Dar eu n-o să mă las folosit!

Mat se sprijinise de un copac.

— Un Fals Dragon? înghiți în sec. Tu? Asta… asta-i o nebunie.

Perrin nu plecase de lângă el. Se așeză pe vine, cu mâinile pe genunchi, și îl cercetă pe Rand cu ochii lui galbeni. În umbrele serii, păreau că strălucesc.

— Dacă femeile Aes Sedai te vor ca Fals Dragon… Se opri, încruntat, gândindu-se bine înainte să continue. În cele din urmă, spuse încetișor: Rand, tu poți conduce Puterea? Mat simți că se sufocă.

Rand lăsă flamura din mâna; șovăi o clipă doar înainte să dea din cap, ostenit.

— N-am vrut. N-am vrut. Dar… Dar nu cred că știu cum să mă opresc. Camera cu muște îi veni din nou în minte. Nu cred că mă vor lăsa să mă opresc.

— Arde-m-ar, șopti Mat. Sânge și cenușă! Or să ne omoare. Pe toți. Și pe tine, și pe Perrin și pe mine. Dacă Ingtar și ceilalți aud de așa ceva or să ne ia drept Iscoade ale Celui Întunecat și or să ne taie gâtul. Lumină, probabil că or să creadă că am fost părtași la furtul Cornului și la uciderea oamenilor ălora din Fal Dara.

— Taci din gură, Mat, spuse Perrin, liniștit.

— Nu-mi spune mie să tac. Dacă nu ne omoară Ingtar, o să înnebunească Rand și o s-o facă el în locul lui. Arde-m-ar! Arde-m-ar! Mat se lăsă în jos și se așeză pe pământ. De ce nu te-au domolit? Dacă femeile Aes Sedai știu, de ce nu te-au domolit? N-am mai auzit să lase un bărbat care conduce Puterea să umble liber.

— Nu știu toate, oftă Rand. Suprema Înscăunată…

— Suprema Înscăunată! Ea știe? Lumină, nu e de mirare că s-a uitat atât de ciudat la mine.

— … Și Moiraine mi-au spus că sunt Dragonul Renăscut și apoi au zis că pot să merg unde vreau. Nu înțelegi, Mat? Încearcă să se folosească de mine.

— Asta nu schimbă faptul că poți conduce Puterea, murmură Mat. Dacă aș fi în locul tău, până acum aș fi străbătut deja jumătate din drumul până la Oceanul Aryth. Și nu m-aș fi oprit până ce nu aș fi găsit un loc fără femei Aes Sedai. Și fără oameni. Vreau să spun…

— Taci din gură, Mat, spuse Perrin. De ce ești aici, Rand? Cu cât stai mai mult pe lângă oameni, cu atât sunt mai multe șanse ca să afle cineva și să trimită după Aes Sedai. Niște Aes Sedai care nu îți vor mai spune că poți să-ți vezi de treburi. Se opri și se scărpină în cap. Și Mat are dreptate când spune de Ingtar. Nu mă îndoiesc că o să creadă că ești Iscoada Celui Întunecat și o să te omoare. Probabil că o să ne omoare pe toți trei. O s-o facă, chiar dacă se poartă prietenos cu tine. Un Fals Dragon? Și ceilalți la fel. Masema n-o să stea prea mult pe gânduri. Deci de ce nu ai plecat până acum?

Rand ridică din umeri.

— Mă pregăteam să plec, dar a venit Suprema Înscăunată, și apoi au fost furate Cornul și pumnalul, iar Moiraine a zis că Mat e pe moarte și… Lumină, m-am gândit că pot rămâne cu voi cel puțin până găsim pumnalul; m-am gândit că vă pot fi de ajutor. Poate că m-am înșelat.

— Ai venit din pricina pumnalului? întrebă Mat cu glas scăzut. Își frecă nasul și făcu o strâmbătură. Nu m-aș fi gândit. Nu m-am gândit niciodată că vrei să… Aaa! Te simți bine? Vreau să spun, încă nu înnebunești, nu-i așa?

Rand luă o pietricică de pe jos și o aruncă în el.

— Au! Mat își fricționă brațul. Întrebam și eu. Pai, cu toate hainele astea fistichii și oamenii care zic că ești Senior… Nu pari a fi prea întreg la minte.

— Încercam să fug de voi, tâmpitule! Mi-era teamă că o să înnebunesc și o să vă fac rău. Coborî privirea asupra flamurii și vorbi cu glas stins. O să se întâmple și asta cândva, dacă nu îi pun capăt. Lumină, nu știu cum să îi pun capăt.

— De asta mi-e frică și mie, spuse Mat, ridicându-se în picioare. Să nu te superi, Rand, dar cred că o să dorm cât mai departe de tine. Firește, dacă mai rămâi pe aici. Am auzit odată despre un bărbat care conducea Puterea. Mi-a povestit garda unui neguțător. Înainte să îl găsească femeile din Ajah Roșie, s-a trezit într-o dimineață și tot satul era distrus. Toate casele, toți oamenii, totul dispăruse, de parcă s-ar fi prăvălit un munte peste ele – mai puțin patul în care dormea.

— În cazul ăsta, Mat, ai face mai bine să dormi lipit de el.

— Oi fi eu nerod, dar vreau să fiu un nerod viu. Mat șovăi, uitându-se pieziș la Rand. Știu că ai venit ca să mă ajuți, și îți mulțumesc. Serios. Dar nu mai ești la fel. Înțelegi asta, nu? Așteptă, ca și cum ar fi vrut un răspuns. Rand nu spuse nimic. În cele din urmă dispăru printre copaci, îndreptându-se spre tabără.

— Și tu? întrebă Rand.

Perrin scutură din cap, iar părul i se zburli și mai mult.

— Nu știu, Rand. Ești la fel, dar ești cumva și altfel. Un bărbat care conduce Puterea; când eram mic mama îmi spunea povești din astea ca să mă sperie. Pur și simplu nu știu. Întinse mâna și atinse un colț al flamurii. În locul tău cred că aș arde asta sau aș îngropa-o. Apoi aș lua-o la fugă cât m-ar ține picioarele, astfel încât femeile Aes Sedai să nu poată pune mâna pe mine. În privința asta Mat avea dreptate. Se ridică în picioare, uitându-se cu ochii mijiți înspre apus, acolo unde cerul căpătase deja o nuanță roșiatică. E vremea să mă întorc în tabără. Gândește-te la ce ți-am spus, Rand. Eu aș lua-o la fugă. Sau poate că tu nu poți fugi. Gândește-te și la asta. Ochii lui galbeni păreau să privească înspre înăuntru, iar în glas i se ghicea oboseala. Uneori nu poți fugi. Apoi plecă și el.

Rand rămase în genunchi, uitându-se țintă la flamura întinsă pe jos.

— Ei, uneori poți într-adevăr s-o iei la fugă, murmură el. Sau poate că mi-a dat asta tocmai ca să fug. Cine știe ce mă așteaptă dacă fug? N-o să fac ce vrea ea. Nu. O să îngrop asta aici. Dar Moiraine zicea că viața mea ar putea depinde de flamura asta, iar femeile Aes Sedai nu mint niciodată… Izbucni brusc în râs. Am ajuns să vorbesc singur. Poate că înnebunesc.

Se întoarse în tabără cu flamura învelită din nou în pânza groasă, legată cu noduri mai puțin meșteșugite decât cele făcute de Moiraine.

Începea să lase întunericul, iar umbrele acopereau pe jumătate vâlceaua. Soldații se pregăteau să se culce, cu caii lângă ei și lăncile la îndemână. Mat și Perrin își făceau și ei culcușul. Rand se uită mâhnit la ei, apoi îl luă pe Roșcat de căpăstru și se duse în celălalt capăt al vâlcelei, unde erau Hurin și Loial. Ogierul renunțase la citit și cerceta cu băgare de seamă piatra pe jumătate îngropată pe care stătuse, urmărind ceva. Hurin se ridică în picioare și mai că făcu o plecăciune în fața lui Rand.

— Sper că nu te superi că dorm și eu aici, Sen… Rand. Îl ascultam pe Ziditor.

— Iată-te și pe tine, Rand, spuse Loial. Știi ce, cred că piatra asta a fost odinioară lucrată. Vezi, e înnegrită de vreme, dar parcă ar fi fost un soi de coloană. Și sunt și niște semne. Nu izbutesc să le deslușesc, dar îmi par cunoscute.

— Poate o să le vezi mai bine dimineață, zise Rand. Dădu jos desagii din spatele Roșcatului. Mă bucur că stai și tu cu noi, Hurin. „Mă bucur că e cineva căruia nu-i e frică de mine. Oare cât o să mai am parte de asta?”

Mută totul într-o parte a desagilor – cămăși și pantaloni de schimb, ciorapi de lână, ace de cusut, cutia cu iască și cu cremene, blidul și cana de tablă, cutia de lemn în care își ținea cuțitul, furculița și lingura, un pachet cu carne uscată și pâine nedospită și toate celelalte lucruri pe care le duce cu el un călător – apoi îndesă flamura învelită în pânză în buzunarul gol. Era umflat și de-abia mai reușea să lege curelele, dar și cealaltă parte era umflată. Era bine așa.

Loial și Hurin părură să-și dea seama în ce stare e, așa că îl lăsară în pace cât luă șaua și căpăstrul de pe Roșcat, îl bușumă cu smocuri de iarbă rupte de pe jos, apoi îl înșeuă la loc. Rand nu mânca cu ei; n-ar fi putut înghiți nici cea mai bună mâncare. Toți trei se culcară lângă piatră, cu o pătură împăturită ca pernă și înveliți cu mantiile.

Tabăra era tăcută, însă Rand rămase treaz până spre miezul nopții. Îi umblau tot felul de gânduri prin minte. Flamura. „Ce încearcă să mă pună să fac?” Satul. „Ce ar putea ucide un Pierit în felul ăsta?” Și, cel mai cumplit, casa din sat. „S-a întâmplat cu adevărat? Deja înnebunesc? Să plec sau să rămân? Trebuie să rămân. Trebuie să-l ajut pe Mat să găsească pumnalul.”

În cele din urmă adormi, istovit și, odată cu somnul, nepoftit, îl împresură hăul, pâlpâind cu o strălucire neliniștitoare, care îi tulbură visele.

Padan Fain se uita în noapte, spre nord, pe deasupra singurului foc din tabăra lui, cu un zâmbet încremenit pe chip, cu ochii reci. Încă se mai considera Padan Fain – în străfundurile sale era Padan Fain – însă fusese schimbat, și știa asta. Acum știa o mulțime de lucruri, mai multe decât ar fi putut bănui vreunul dintre foștii lui stăpâni. Fusese Iscoada Celui Întunecat cu mult înainte ca Ba’alzamon să îl cheme la el și să îl pună pe urmele celor trei tineri din Emond’s Field, să scoată esența din ceea ce știa despre ei, să i-o împărtășească, pentru ca apoi el să le poată simți prezența, să miroasă pe unde au fost, să îi urmărească indiferent încotro se îndreptau. Mai ales pe acela. O parte din el încă mai trăia teama, aducându-și aminte ce îi făcuse Ba’alzamon, dar nu era decât o părticică, ascunsă și înăbușită. Se schimbase. Pe urmele celor trei, ajunsese în Shadar Logoth. Nu vrusese să meargă acolo, dar trebuise să dea ascultare poruncilor primite. Iar în Shadar Logoth…

Fain trase adânc aer în piept și duse mâna la pumnalul cu rubin pe plăsele de la cingătoare. Și acesta venea din Shadar Logoth. Era singura armă pe care o purta, singura de care avea nevoie; parcă făcea parte din el. Acum se simțea din nou întreg. Asta era tot ce conta.

Aruncă o privire de o parte și de alta a focului. Cele douăsprezece Iscoade ale Celui Întunecat care mai rămăseseră, cu hainele, odinioară elegante, sfâșiate și murdare, se strânseseră de o parte în întuneric, uitându-se nu la foc, ci la el. De cealaltă parte stăteau trolocii lui, douăzeci la număr, ochii atât de omenești de pe chipurile lor cu boturi de animal urmărindu-i fiecare mișcare, așa cum pisica pândește un șoarece.

La început îi fusese greu: se trezea în fiecare dimineață și nu se simțea întreg, Pieritul era cel care conducea, spumegând de furie și poruncind să o ia spre miazănoapte, spre Mană, spre Shayol Ghul. Dar încetul cu încetul aceste dimineți de slăbiciune se împuținară și, în cele din urmă.. Își aduse aminte cum ținea toporul în mână și bătea piroanele; dulceața acestei amintiri îl făcu să zâmbească, iar de data aceasta îi zâmbiră și ochii.

Niște planșete îi ajunseră la ureche, iar surâsul îi pieri de pe buze. „N-ar fi trebuit să îi las pe troloci să ia așa de mulți.” Un sat întreg care să-i încetinească. Dacă acele câteva case de la bac n-ar fi fost părăsite, poate că… Dar trolocii erau lacomi din fire și, fericit că îl vede pe Myrddraal murind, nu fusese suficient de atent.

Se uită în treacăt la troloci. Fiecare dintre ei era aproape de două ori mai înalt ca el și îndeajuns de puternic ca să-l facă bucăți cu o singură mână, însă se țineau deoparte, ghemuiți la pământ.

— Ucideți-i. Pe toți. Mâncați cât puteți, iar din ceea ce rămâne faceți un morman – ca să-l găsească prietenii noștri. Puneți capetele în vârf. Cu grijă, de data asta. Râse, apoi se opri brusc. Plecați!

Trolocii se îndepărtară în grabă, scoțând săbiile în formă de seceră și ridicând în aer securile ascuțite. Peste doar câteva clipe se auziră strigăte și zbierete dinspre locul unde erau legați sătenii. Rugămințile, țipetele copiilor fură curmate de un șir de lovituri surde și de strivituri, de parcă ar fi fost sparți niște pepeni.

Fain se întoarse să se uite la tovarășii săi, Iscoadele. Erau și ei tot ai lui, trup și suflet. Cât suflet le mai rămăsese. Fiecare dintre ei se găsea în aceeași situație încâlcită în care se aflase și el înainte să găsească ieșirea. Nici unul dintre ei nu avea unde se duce, așa că îl urmau. Se agățau de el cu ochi temători și rugători.

— Credeți că o să li se facă din nou foame înainte să găsim un alt sat sau o altă fermă? S-ar putea. Credeți că o să-i las să-i mănânce pe unii dintre voi? Poate pe unul sau doi. Nu mai avem prea mulți cai la care să renunțam.

— Ceilalți erau oameni de rând, izbuti să spună o femeie, cu glas tremurat. Avea fața murdară, dar hainele bine croite pe care le purta arătau că se ocupa de negoț și că era bogată. Rochia îi era acum plină de pete, iar în partea de jos era sfâșiată. Erau țărani. Noi am slujit… Eu am slujit…

Fain o întrerupse, iar tonul lui nepăsător dădu și mai multă greutate vorbelor pe care le rosti.

— Ce însemnați voi pentru mine? Nici măcar cât însemnau țăranii ăia. O cireadă de vite pentru troloci. Dacă vreți să trăiți, vitelor, trebuie să îmi fiți de folos.

Femeia rămase fără grai. Începu să plângă cu hohote și deodată toți se porniră să bolborosească, spunându-i de ce folos i-ar fi, bărbați și femei care se bucuraseră de putere și de bogăție înainte să fie chemați la Fal Dara, să își respecte jurămintele. Înșirară numele oamenilor de seamă pe care îi cunoșteau în Ținuturile de la Hotar, în Cairhien și în alte ținuturi. Mormăiră ceva despre lucrurile pe care doar ei le știau despre un ținut sau altul, despre situația politică, alianțele, intrigile, tot ce i-ar putea spune dacă i-ar lăsa să-l slujească. Zarva pe care o făceau se contopea cu zgomotele de la măcelul făcut de troloci.

Fain nu îi băgă în seamă – de când văzuseră ce îi făcuse Pieritului, nu se mai temea să se întoarcă cu spatele la ei – și se îndreptă spre lucrul cel mai de preț. Îngenunche și își trecu mâinile pe deasupra sipetului auriu, bogat împodobit; simțea puterea închisă înăuntru. Trebuise să pună un troloc să îl care – nu se încredea într-atât în oameni încât să îi lase să îl ducă ei pe cal; s-ar fi putut ca unele vise de mărire să îi facă să treacă peste frică, iar trolocii nu visau decât să ucidă – și încă nu se dumirise cum se deschide. Dar avea să vină și clipa aceea. Toate aveau să vină. Toate.

Își scoase pumnalul din teacă și îl puse pe sipet, apoi se culcă lângă foc. Pumnalul îl păzea mai bine decât orice om sau troloc. Văzuseră cu toții ce se întâmplase singura dată când îl folosise; nimeni nu s-ar fi apropiat de pumnal fără să poruncească el, și chiar și atunci ar fi făcut-o fără tragere de inimă.

Învelit în pături, se uită spre nord. Acum nu mai simțea prezența lui al’Thor, era prea departe. Sau poate că al’Thor făcea iar șmecheria aia și dispărea. Câteodată, în fortăreață, băiatul dispărea pe neașteptate și Fain nu îl mai simțea. Nu știa cum, dar Rand al’Thor se întorcea întotdeauna, la fel de brusc cum dispăruse. Avea să se întoarcă și de data asta.

— De data asta o să vii tu la mine, Rand al’Thor. Până acum te-am urmărit ca un ogar care a luat urma vânatului, dar acum mă urmărești tu. Începu să râdă ca un smintit, dar nu îi păsa. Nebunia era parte din el. Vino la mine, al’Thor. Dansul nici n-a început. Vom dansa la Capul Toman și voi scăpa de tine. Te voi vedea mort, în sfârșit.