În căutarea Cornului

19 Sub Pumnal

Noaptea la poalele Pumnului Dragonului era rece, cum sunt de obicei nopțile la munte. Vântul șuiera printre crestele înalte, aducând cu el răceala zăpezii. Rand se foi pe pământul tare, trăgând de mantie și de pătură, doar pe jumătate adormit. Duse mâna la sabia de lângă el. „Încă o zi, își spuse el somnoros. Numai una și apoi plecăm. Dacă nici mâine nu vine nimeni, nici Ingtar, nici Iscoadele Celui Întunecat, o duc pe Selene la Cairhien.”

Își mai spusese asta. În fiecare zi de când erau pe povârnișul muntelui, pândind locul unde, din câte zicea Hurin, fusese urma în lumea cealaltă – unde, zicea Selene, vor apărea Iscoadele Celui Întunecat în lumea aceasta – își spunea că e vremea să plece. Apoi Selene vorbea de Cornul lui Vaiere, și îi punea mâna pe braț, și se uita în ochii lui, iar el se trezea că acceptă să mai rămână o zi înainte să pornească la drum.

Ridică din umeri, gândindu-se la cum îi pune Selene mâna pe braț și se uită în ochii lui. „Dacă m-ar vedea Egwene, mi-ar arăta ea mie, și lui Selene la fel. Probabil că a ajuns deja în Tar Valon și e pe cale să devină Aes Sedai. Data viitoare când o s-o vad, o să încerce să mă domolească, de bună seamă.”

Când se foi, mâna îi aluneca de pe sabie și atinse bocceaua în care erau harfa și flautul lui Thom Merrilin. Fără să își dea seama ce face, își încleștă degetele pe mantia Menestrelului. „Cred ca eram fericit pe atunci, chiar dacă fugeam ca să-mi salvez pielea. Cântam la flaut seara. Eram prea neștiutor ca sa pricep ce se întâmplă. Nu mai pot da timpul înapoi.”

Se zgribuli și deschise ochii. Noaptea nu era luminată decât de luna care începuse să descrească ușor – era încă aproape plină și nu se ridicase încă pe cer. Nu făcuseră foc, ca să nu-i dea de gol. Loial mormăia ceva în somn. Unul din cai lovi cu copita. Hurin stătea de strajă, ceva mai sus, printre niște stânci; curând avea să vină să-l trezească pe Rand, ca să-l înlocuiască.

Rand se întoarse pe partea cealaltă… și se opri. Văzu în lumina lunii silueta lui Selene, aplecată deasupra desagilor lui, încercând să-i desfacă. Rochia ei albă atrăgea lumina slabă.

— Ai nevoie de ceva?

Selene tresări și se uită la el.

— M-ai… m-ai speriat.

Rand se ridică în picioare, dând la o parte pătura, înfășurându-se strâns în mantie și se îndreptă spre ea. Era convins că lăsase desagii lângă el când se culcase; îi ținea întotdeauna la îndemână. Luă desagii de la Selene. Toate cataramele erau închise, chiar și cele de pe partea unde era blestemata de flamură. „Cum poate să depindă viața mea de faptul că o țin la mine? Dacă o vede cineva și o recunoaște, o să mor tocmai pentru că o am.” O privi bănuitor.

Selene rămase pe loc, uitându-se la el. Luna lucea în ochii ei întunecați.

— Mi-am dat seama că port rochia asta de prea mult timp. Aș putea cel puțin s-o perii, dacă aș avea altceva de îmbrăcat. Una din cămășile tale, poate.

Rand dădu din cap, simțindu-se deodată ușurat. Rochia i se părea la fel de curată ca atunci când o văzuse prima dată, dar știa că, dacă apărea vreo pată pe rochia lui Egwene, fata o curăța numaidecât.

— Firește. Deschise buzunarul încăpător în care îndesase totul, mai puțin flamura, și scoase una din cămășile albe de mătase.

— Mulțumesc. Duse mâinile la spate. La nasturi, se dumiri el.

Făcu ochii mari și se întoarse cu spatele la ea.

— Ar fi mai simplu dacă mi-ai da o mână de ajutor.

Rand își drese glasul.

— Nu se cade. Nu e ca și cum am fi logodiți sau… „Nu te mai gândi la asta. Tu n-o să poți să te însori niciodată.” Nu se cade.

Râsetul ei slab îl înfioră, ca și cum Selene și-ar fi plimbat degetul pe spinarea lui. Se căzni să nu se sinchisească de fâsâiturile care se auzeau din spate. Spuse:

— Mâine… mâine plecam spre Cairhien.

— Și Cornul lui Vaiere?

— Poate că ne-am înșelat. Poate că nici n-or să vină aici. Hurin spune că sunt o mulțime de trecători prin Pumnalul Dragonului. Dacă au luat-o puțin mai spre apus, nici nu trebuie să treacă muntele.

— Dar urma venea încoace. Or să ajungă aici. Cornul va ajunge aici. Acum poți să te întorci.

— Spui așa, dar nu știm. Se întoarse, iar vorbele i se opriră în gât. Ținea rochia pe braț și era îmbrăcată în cămașa lui, care-i atârna pe lângă corp. Era o cămașă lungă, făcută pentru el, dar Selene era înaltă pentru o femeie, așa că nu-i acoperea decât pe jumătate coapsele. Nu că nu mai văzuse până atunci picioare de fată; fetele din Ținutul celor Două Râuri își sumețeau mereu fustele ca să treacă prin apă. Numai că încetau să facă asta cu mult înainte să fie destul de mari încât să umble cu părul împletit. În plus, era întuneric. Lumina lunii părea că-i face pielea să strălucească.

— Ce anume nu știi, Rand?

Vocea ei îl scoase din amorțeală. Tuși zgomotos și se întoarse cu fața în partea cealaltă.

— A… cred… a… a…

— Gândește-te la glorie, Rand. Îl atinse pe spate, iar Rand aproape că se făcu de rușine, scoțând un chițăit. Gândește-te la gloria de care se va bucura cel care găsește Cornul lui Vaiere. Cât de mândră o să fiu să stau lângă cel care are Cornul. Habar n-ai cât de multe am putea face împreună. Cu Cornul lui Vaiere în mână, ai putea fi rege. Ai putea fi al doilea Artur Aripă-de-Șoim. Ai…

— Seniore Rand! Hurin se apropie gâfâind. Seniore, au… Se opri brusc, bolborosind. Lăsă ochii în pământ și începu să-și frângă mâinile. Iartă-mă, Domniță. N-am vrut să… Iartă-mă.

Loial se ridică în capul oaselor, pătura și mantia căzură de pe el.

— Ce se petrece? Mi-a venit deja rândul să stau de strajă? Se uită înspre Rand și Selene și chiar și la lumina lunii era limpede că făcuse ochii mari de uimire.

Rand o auzi pe Selene oftând în spate. Se îndepărtă de ea, fără să o privească. „Are picioarele așa de albe, așa de netede.”

— Ce s-a întâmplat, Hurin? își îmblânzi glasul; era furios pe Hurin, pe el însuși sau pe Selene? „Nu am de ce să fiu furios pe ea.” Ai văzut ceva, Hurin?

Amușinarul vorbi fără să ridice ochii din pământ.

— Un foc, Seniore, printre coline. La început nu l-am văzut. E mic și bine ascuns, dar l-au ascuns de privirile celor care îi urmăresc, nu de ale celor care sunt mai în față și mai sus decât ei. Cam cinci mile, Senior Rand. Nu mai mult de șase.

— Fain, spuse Rand. Ingtar nu se teme de cei care l-ar putea urmări. Trebuie să fie Fain. Dintr-odată nu mai știa ce să facă. Îl așteptaseră pe Fain, dar acum, că era la doar doua mile depărtare, șovăia. Dimineață… Dimineață pornim după ei. Când Ingtar și ceilalți or să ne ajungă din urmă, o să putem să le arătam pe unde s-o ia.

— Așa deci, zise Selene. O să-l lăsăm pe Ingtar ăsta să pună mâna pe Cornul lui Vaiere. Și să se acopere de glorie.

— Nu vreau… Se întoarse fără să se gândească și o văzu stând acolo, cu picioarele palide în lumina lunii, deloc stingherită de goliciunea ei, de parcă ar fi fost singură. „De parcă am fi singuri, îi trecu prin cap. Îl vrea pe cel care va găsi Cornul.” Noi trei nu putem să luăm Cornul. Ingtar are douăzeci de lăncieri cu el.

— N-ai de unde să știi. Câți oameni sunt acolo? Nici asta nu știi. Glasul îi era calm, dar ferm. Nu știi nici măcar dacă oamenii care și-au făcut tabăra acolo au într-adevăr Cornul. Trebuie să te duci până acolo și să vezi, asta e singura cale. Ia-l pe alantin cu tine; are privirea ascuțită, chiar și la lumina lunii. Și poate duce fără greutate sipetul în care este Cornul, dacă iei hotărârea care trebuie.

„Are dreptate. Nu știu dacă e într-adevăr Fain.” Ar fi fost frumos să îl fi pus pe Hurin să caute o urmă care nici nu exista și să fi rămas cu toții descoperiți în fața adevăratelor Iscoade ale Celui Întunecat.

— Mă duc singur, spuse Rand. Hurin și Loial rămân aici ca să te apere.

Selene se apropie râzând de el, cu atâta grație de ai fi zis că dansează. Umbrele aruncate de lună îi învăluiau chipul în mister, se uita la el, iar aerul misterios pe care îl avea o făcea și mai frumoasă.

— Pot să mă apar singură până te întorci. Ia-l pe alantin cu tine.

— Are dreptate, Rand, spuse Loial, ridicându-se în picioare. Văd mai bine noaptea decât tine. Așa s-ar putea să nu trebuiască să ne apropiem la fel de mult cum ai face-o tu dacă ai fi singur.

— Foarte bine. Rand se îndreptă cu pași mari spre sabie și și-o legă la cingătoare. Arcul și tolba le lăsă la locul lor; arcul nu i-ar fi fost de mare folos în întuneric și, oricum, voia să arunce o privire, nu să lupte. Hurin, arată-mi focul.

Amușinarul îl conduse anevoie în sus pe povârniș până acolo unde stătuse de strajă, un loc care semăna cu un deget uriaș de stâncă țâșnind din munte. Focul părea doar o scânteie – prima data nici nu-l zări. Cine îl făcuse precis nu voia să fie văzut. Încercă să țină bine minte unde se afla.

Când se întoarseră în tabără, Loial înșeuase deja cei doi cai. Rand se urcă în șa, iar Selene îl prinse de mână.

— Nu uita de glorie, spuse ea cu blândețe. Nu uita. Cămașa părea să-i vina mai bine decât își amintea, luând forma trupului ei.

Rand respiră adânc și își trase mâna.

— Apăr-o cu prețul vieții tale, Hurin. Loial? Dădu ușor pinteni calului. Ogierul porni agale în urma lui.

Nu căutară să meargă repede. Povârnișul muntelui era cufundat în întuneric, iar umbrele aruncate de lună îngreunau înaintarea. Rand nu mai vedea focul – fără îndoială era mai bine ascuns de ochii aflați la același nivel – dar știa unde e. Cuiva care învățase să vâneze în hățișul din Pădurea de Apus, în Ținutul celor Două Râuri, nu avea să-i fie prea greu să găsească locul. „Și apoi?” Chipul lui Selene îi apăru o clipă în față. „Cât de mândră o să fiu să stau lângă cel care are Cornul.”

— Loial, zise el deodată, încercând să-și limpezească gândurile, de ce îți spune alantin?

— E un cuvânt din Limba Veche, Rand. Calul Ogierului se poticni, însă Loial îl mâna pe drumul cel bun, de parcă ar fi fost zi. Înseamnă Frate și vine de la tia avende alantin. Fratele Copacilor. Fratele-Copac. Este foarte ceremonios, dar am auzit că așa sunt cei din Cairhien. Cel puțin Casele nobile. Oamenii obișnuiți pe care i-am văzut pe acolo nu erau defel ceremonioși.

Rand se încruntă. O astfel de Casă nobiliară nu ar fi acceptat cu dragă inimă un păstor. „Lumină, Mat are dreptate în privința ta. Ești nebun și meriți o bătaie bună. Dar dacă aș putea să mă însor cu…”

Ar fi vrut să nu se mai gândească la nimic și, până să prindă de veste, hăul îl și împresură, alungând gândurile departe, ca și cum ar fi fost ale altcuiva. Saidinul strălucea, chemându-l. Scrâșni din dinți și se strădui să nu-l bage în seama; era ca și cum ar fi încercat să uite de un cărbune care îi ardea în cap, dar cel puțin îl putea ține la distanță. Cu greu. Aproape că ieși din hău, însă Iscoadele Celui Întunecat erau acolo în întuneric, acum și mai aproape. Și trolocii. Avea nevoie de gol, avea nevoie chiar și de liniștea tulburătoare a hăului. „Nu trebuie să îl ating. Nu trebuie.”

După o vreme, îl struni pe Roșcat. Erau la poalele unui deal; copacii răzleți se desenau negri în noapte.

— Cred că suntem aproape, zise Rand cu glas scăzut. E mai bine să mergem pe jos de aici. Descălecă și legă hățurile murgului de creanga unui copac.

— Te simți bine? îl întrebă Loial în șoaptă, descălecând. Ai o voce ciudată.

— Nu am nimic. Își dădu seama cât de încordat era. Neliniștit. Simțea chemarea saidinului. Nu! Ai grijă. Nu știu cât mai e până acolo, dar focul ar trebui să fie undeva în față. În vârful dealului, cred. Ogierul dădu din cap.

Rand se furișă din copac în copac, atent la fiecare pas, ținând strâns sabia ca să nu se lovească de vreun trunchi. Era bucuros că sub copaci nu creștea nimic. Loial îl urma, ca o umbră uriașă; Rand nu-l vedea limpede. Totul era umbre și întuneric.

Deodată, lumina lumii risipi umbrele din față, iar Rand încremeni, cu mâna pe o tufă. Movilele nedeslușite de pe pământ se preschimbară în oameni înfășurați în pături; ceva mai încolo erau alte movile, mai mari. Troloci care dormeau. Stinseseră focul. O rază de lună pătrunse printre copaci și scoase la iveală o strălucire auriu-argintie ce venea de undeva dintre cele două rânduri de movile. Lumina lunii deveni parcă mai vie; o clipă izbuti chiar să vadă lămurit. Aproape de acea pâlpâire de lumină era silueta unui bărbat care dormea, dar nu asta îi țintuia privirea. „Sipetul! Cornul.” Și încă ceva deasupra, ceva roșu care lucea în lumina lunii. „Pumnalul! De ce ar pune Fain?…”

Loial își puse mâna uriașă peste gura lui Rand, acoperindu-i și o bună bucată din fața. Rand se întoarse ca să se uite la Ogier. Loial arătă spre dreapta, cu mare încetineală, ca și cum mișcarea lui ar fi putut atrage atenția cuiva. La început Rand nu văzu nimic, apoi o umbră se mișcă, la nici zece pași depărtare. O umbră înaltă, mătăhăloasă, cu bot de animal. Un troloc. Își ridică botul ca și cum ar fi adulmecat. Unii dintre ei te urmăreau după miros.

Hăul se clătina. Cineva din tabără făcu o mișcare, iar trolocul se întoarse într-acolo ca să cerceteze.

Rand ramase pe loc, lăsându-se împresurat de liniștea golului. Ținea mâna pe sabie, dar nu se gândea la ea. Golul era totul. Ce avea să fie avea să fie. Se uită la troloc fără să clipească.

Umbra cu bot mai aruncă o privire peste tabăra Iscoadelor Celui Întunecat, apoi, ca și cum ar fi fost mulțumit, trolocul se lăsă lângă un copac. Începu să scoată numaidecât niște zgomote surde, ca de pânză groasă sfâșiată.

Loial vorbi la urechea lui Rand.

— A adormit, șopti el, neîncrezător.

Rand dădu din cap a încuviințare. Tam îi spusese că trolocii sunt leneși, gata oricând să nu mai facă nimic dacă nu erau împinși de frică. Se întoarse din nou spre tabără.

Era din nou liniște. Luna nu mai strălucea pe sipet, dar acum știa ce umbră caută. Vedea sipetul în minte, plutind dincolo de hău, lucind galben, apoi argintiu, în lumina saidinului. Cornul lui Vaiere și pumnalul de care avea nevoie Mat, atât de aproape încât mai că le putea atinge. Chipul lui Selene plutea odată cu el. Ar fi putut pleca de dimineață să-l urmărească pe Fain și pe ai lui și să aștepte până când venea Ingtar. Dacă Ingtar mai avea să vină, dacă încă mai mergea pe urma lor, fără amușinar. Nu, nu trebuia să mai aștepte. Era atât de aproape. Iar Selene îl aștepta pe munte.

Îi făcu semn lui Loial să se ia după el, apoi se lăsă pe burtă și începu să se târască spre sipet. Auzea gâfâiturile înăbușite ale Ogierului, dar privirea îi era ațintită asupra movilei întunecate din față.

La dreapta și la stânga erau Iscoade și troloci, dar îl văzuse odată pe Tam furișându-se după o căprioară și punând mâna pe ea înainte ca animalul să sară în laturi; încercase să învețe și el de la Tam. „Nebunie!” Gândul zbură stins, abia simțit. „E nebunie curată! În-ne-bu-nești!” Gânduri șterse; gândurile altcuiva.

Încet, fără zgomot, alunecă spre acea umbră și întinse mâna. Degetele atinseră lucrătura bogată din aur. Era sipetul care adăpostea Cornul lui Vaiere. Mai găsi și altceva, pe capac. Pumnalul fără teacă. Făcu ochii mari. Își aduse aminte de ce i se întâmplase lui Mat și se trase înapoi; hăul se tulbură din pricina mișcărilor lui bruște.

Bărbatul care dormea alături – la vreo doi pași de sipet; toți ceilalți erau mult mai departe – mormăi ceva în somn și aruncă păturile de pe el. Rand lăsă hăul să spulbere gândurile și teama. Bărbatul murmură din nou ceva și se potoli.

Rand duse din nou mâna spre pumnal, fără să-l atingă. La început nu-i făcuse nici un rău lui Mat. Nu prea mult, în orice caz; nu imediat. Dintr-o singură mișcare, ridică pumnalul, îl înfipse în spatele brâului și își trase mâna, ca și cum ar fi fost bine să nu-i atingă prea mult timp pielea. Poate că așa era, iar fără pumnal, Mat avea să moară. Îl simțea acolo, ca o greutate care îl trăgea în jos, care îl strivea. Dar în hău senzația aceasta era la fel de îndepărtată ca și gândurile, și curând pumnalul deveni ceva obișnuit.

Irosi doar o clipă uitându-se la sipetul învăluit în întuneric – Cornul era probabil înăuntru, dar nu știa cum să deschidă sipetul și nici nu putea să-l ridice singur – apoi privi în jur după Loial. Era în spate, ghemuit la pământ, nu departe de el; își rotea capul mare dintr-o parte în alta, privindu-i ba pe oamenii, ba pe trolocii adormiți. Chiar și în întuneric se vedea că făcuse ochii mari cât niște farfurioare. Rand îl apuca de mână.

Ogierul tresări și deschise gura. Rand duse un deget la buze, puse mâna lui Loial pe sipet și îi făcu semn să îl ridice. O vreme – care păru nesfârșită, cu Iscoadele și trolocii în jur, noaptea; durase cel mult câteva clipe – Loial se zgâi. Apoi luă sipetul în brațe și se ridică în picioare. Nu părea să-i fie deloc greu.

Rand părăsi tabăra, urmându-l pe Loial, cu mare băgare de seamă, chiar mai multă decât atunci când veniseră. Ținea amândouă mâinile pe sabie și se uita la Iscoadele care dormeau, la siluetele trolocilor. Pe măsură ce se îndepărtau, toate acele forme întunecate erau înghițite de întuneric. „Aproape liberi. Am izbutit!”

Bărbatul lângă care fusese sipetul se ridică deodată în capul oaselor, scoțând un țipăt sugrumat, apoi sări în picioare.

— A dispărut! Treziți-vă, ticăloșilor! A dispărut! Era glasul lui Fain; Rand îl recunoscu chiar și din hău. Ceilalți se ridicară în picioare, Iscoade și troloci, strigând ca să afle ce se întâmplase, mormăind și mârâind. Glasul lui Fain se transformă într-un urlet. Știu că tu ești, al’Thor! Te ascunzi de mine, dar știu ca ești aici! Găsiți-l! Găsiți-l! Al’Thoooor! Oamenii și trolocii se răspândiră în toate părțile.

Rand continuă să meargă, împresurat de gol. Saidinul, de care aproape uitase când intrase în tabără, zvâcnea acum.

— Nu ne vede, spuse Loial în șoaptă. După ce ajungem la cai…

Un troloc se năpusti din întuneric în fața lor; în loc de nas și gură avea un cioc de vultur pe chipul altminteri omenesc, iar sabia ca o seceră vâjâia deja prin aer.

Rand se mișcă mecanic. Era una cu sabia. Motanul care dansează pe zid. Trolocul țipă și căzu, mai țipă o dată și muri.

— Fugi, Loial, îi porunci Rand. Simțea chemarea saidinului. Fugi!

Văzu ca prin ceață cum Loial mărește pasul și o ia stângaci la fugă, apoi se năpusti din noapte un alt troloc, cu colți și bot de porc mistreț, cu toporul ridicat. Rand se strecură între troloc și Ogier, Loial trebuia să scape de acolo. Cu un cap mai înalt decât Rand și de doua ori mai solid, trolocul se apropie de el, mârâind. Curteanul care își face vânt cu evantaiul. De data aceasta nu se auzi nici un țipat. Porni cu spatele după Loial, privind de jur împrejur. Saidinul îi cânta, un cântec atât de dulce. „Puterea i-ar distruge, pe Fain și pe ceilalți, i-ar face cenușă. Nu!”

Încă doi troloci, unul cu chip de lup, altul cu chip de berbec, cu dinții strălucitori și coarnele răsucite. Șopârla prin mărăciniș. Se ridică într-un genunchi când cel de-al doilea se prăbuși, iar coarnele aproape că îi atinseră umărul. Cântecul saidinului îl dezmierda, trăgea de el cu o mie de fire de mătase. „Să-i nimicesc pe toți cu Puterea. Nu! Nu! Mai bine mor. Dacă aș muri, s-ar termina totul.”

Câțiva troloci apărură în față, bâjbâind după el. Trei, patru. Deodată unul dintre ei arată spre Rand și scoase un urlet; ceilalți răspunseră și se pregătiră de atac.

— Să se termine! strigă Rand și se repezi în întâmpinarea lor.

Uimirea îi încetini o clipă, dar apoi se năpustiră spre el cu țipete guturale, veseli, însetați de sânge, cu săbiile și topoarele ridicate. Rand dansă printre ei pe cântecul saidinului. Colibriul care sărută trandafirul. Cântecul era atât de ademenitor. Pisica pe nisipul fierbinte. Sabia din mâna lui părea mai vie ca niciodată, iar Rand lupta de parcă lama cu pecetea bâtlanului putea ține saidinul deoparte. Bâtlanul care își întinde aripile.

Rand se uită țintă la siluetele nemișcate din jurul lui.

— Era mai bine dacă muream, murmură el. Ridică privirea spre dealul unde se afla tabăra. Acolo erau Fain, și Iscoadele Celui Întunecat, și alți troloci. Erau prea mulți. Prea mulți ca să-i poată înfrunta și să rămână în viața. Făcu un pas în direcția aceea. Apoi încă unul.

— Rand, vino! Chemarea șoptită, grabnică, a lui Loial pluti prin gol până la el. În numele Luminii, Rand, haide odată!

Rand se aplecă cu grijă să șteargă sabia de surtucul unui troloc. După aceea, la fel de ceremonios ca și cum Lan ar fi fost acolo să se uite la el, o bagă la loc în teacă.

— Rand!

Ca și cum nu înțelegea de ce trebuia să se grăbească, se duse după Loial, lângă cai. Ogierul legă sipetul pe șa cu niște curele de la desagi. Mantia era îndesată sub sipet ca să îl țină în echilibru pe șaua rotundă.

Saidinul nu mai cânta. Era acolo, o strălucire care îi întorcea stomacul pe dos, dar nu se mai apropia, de parcă într-adevăr îl alungase. Mirat, lăsă hăul să dispară.

— Cred că înnebunesc, zise el. Își dădu deodată seama unde erau și privi scrutător în spate, pe unde veniseră. Strigătele și urletele se auzeau din toate direcțiile; îi căutau, dar nu îi urmăreau, încă. Încălecă pe Roșcat.

— Uneori nu pricep nici jumătate din ce zici, spuse Loial. Dacă chiar ții să înnebunești, nu vrei să mai aștepți totuși puțin, până ajungem înapoi la Domnița Selene și la Hurin?

— Cum o să călărești cu sipetul pe șa?

— O să fug! Și Ogierul făcu întocmai, iuțind pașii și trăgând calul de căpăstru după el. Rand îl urma.

Loial mergea repede, ca un cal la trap. Rand era convins că Ogierul nu avea să reziste prea mult, însă lui Loial nu-i slăbiră deloc puterile. Rand își zise că poate era un sâmbure de adevăr în poveștile lui despre cum întrecuse odată un cal. Din când în când Loial se uita în spate, dar strigătele Iscoadelor și urletele trolocilor se auzeau din ce în ce mai slab.

Loial nu-și încetini pașii nici măcar atunci când povârnișul deveni mai abrupt și intră în tabără răsuflând doar ceva mai anevoie.

— L-ați luat. Glasul i se umplu de bucurie când văzu sipetul bogat împodobit pe șaua lui Loial. Era din nou îmbrăcată în rochia ei, care îi părea lui Rand albă ca zăpada. Știam că o să iei hotărârea care trebuie. Pot… să mă uit la el?

— V-a urmărit careva, Seniore? întreba Hurin neliniștit. Se zgâia la sipet, cu un soi de teamă respectuoasă, dar privirea îi aluneca în noapte, în josul muntelui. Dacă v-au urmărit, trebuie să ne mișcăm repede.

— Nu cred. Mergi la locul unde ai stat de strajă și vezi dacă zărești ceva. Rand descălecă, iar Hurin se grăbi să plece. Selene, nu știu cum se deschide sipetul. Loial, tu știi? Ogierul scutură din cap.

— Să încerc și eu… Șaua lui Loial era foarte sus chiar și pentru o femeie de înălțimea lui Selene. Întinse mâinile ca să atingă modelele meșteșugit lucrate de pe sipet, își trecu palmele peste ele, apăsă. Se auzi un zgomot sec, apoi dădu capacul la o parte.

Selene se ridică în vârful picioarelor ca să bage mâna înăuntru, dar Rand se aplecă peste umărul ei și scoase Cornul lui Vaiere. Îl mai văzuse o dată, dar nu îl atinsese până atunci. Deși frumos, nu te făcea să te gândești la ceva foarte vechi sau la o putere nemaipomenită. Un corn încovoiat, auriu, ce lucea în lumina palidă, cu niște cuvinte gravate în argint în jurul pâlniei. Puse degetul pe literele ciudate. Păreau să atragă strălucirea lunii.

— Tia mi aven Moridin isainde vadin, spuse Selene. „Mormintele nu îmi stăvilesc chemarea.” Ai să fii un bărbat mai de seamă decât Artur Aripă-de-Șoim.

— O să-l duc Seniorului Agelmar, în Shienar. „Ar trebui să meargă în Tar Valon, își zise Rand, dar am terminat cu femeile Aes Sedai. N-are decât să-l duca Agelmar sau Ingtar.” Așeză Cornul la loc în sipet; strălucea în lumina lunii de îți lua ochii.

— Ești nebun, spuse Selene.

Rand se cutremură la auzul acestui cuvânt.

— Nebun sau nu, asta o să fac. Ți-am mai spus, Selene, nu vreau să dobândesc glorie. Acolo, am crezut că vreau. O vreme am crezut că vreau tot felul de lucruri… „Lumină, e atât de frumoasă! Egwene. Selene. Nu sunt vrednic de nici una dintre ele. Era ceva care părea să pună stăpânire pe mine. Saidinul a venit după mine, dar l-am alungat cu sabia. Sau și asta e o nebunie?” Trase adânc aer în piept. Locul Cornului lui Vaiere e în Shienar. Sau, dacă nu, Seniorul Agelmar va ști ce să facă cu el.

Hurin se ivi din nou în tabără.

— Au făcut din nou focul, Senior Rand, mai mare decât până acum. Și mi s-a părut că am auzit strigate. Jos, printre dealuri. Nu cred că au început să urce muntele.

— M-ai înțeles greșit, Rand, spuse Selene. Acum nu mai e cale de întoarcere. Ai o datorie. Aceste Iscoade ale Întunericului nu vor pleca pur și simplu doar pentru că le-ai luat Cornul. Nici vorbă de așa ceva. Dacă nu îi omori pe toți, or să te urmărească tot așa cum i-ai urmărit și tu pe ei.

— Nu! Loial și Hurin părură surprinși de înfocarea din glasul lui Rand. Își îmblânzi tonul. Nu știu cum i-aș putea omorî pe toți. S-ar putea să nu izbutesc niciodată.

Selene clătină din cap, iar părul ei lung se undui.

— Înseamnă că nu te poți întoarce, trebuie să mergi înainte. Poți să ajungi cu mai multă ușurință la Cairhien decât să te întorci în Shienar. Gândul ca vei mai petrece câteva zile în tovărășia mea te apasă atât de greu?

Rand se uită țintă la sipet. Tovărășia lui Selene nu era defel o povară, dar, când era în preajmă, se gândea la tot felul de lucruri la care nu se cădea să se gândească. Cu toate acestea, dacă se întorceau către miazănoapte, însemna să îi înfrunte pe Fain și pe cei care îl însoțeau. Selene avea dreptate. Fain nu avea să renunțe. Nici Ingtar nu avea să renunțe. Dacă Ingtar mergea în continuare spre miazăzi – iar Rand nu vedea de ce nu ar fi făcut-o – mai devreme sau mai târziu avea să ajungă și el la Cairhien.

— Cairhien, încuviință Rand. Va trebui să îmi arați unde stai, Selene. N-am fost niciodată la Cairhien. Întinse mâna ca să închidă sipetul.

— Ai mai luat și altceva de la Iscoadele Întunericului? întrebă Selene. Vorbeai mai devreme de un pumnal.

„Cum de-am uitat?” Lăsă sipetul cum era și scoase pumnalul de la cingătoare. Lama goală curbată ca un corn, plăselele ca niște șerpi aurii. Pe mâner era un rubin imens, cât unghia de la degetul mare, care scânteia în lumina lunii, parcă prevestind ceva rău. Oricât de împodobit era, oricât de ticăloșit știa că este, părea un cuțit obișnuit.

— Ai grijă să nu te tai, spuse Selene.

Rand se înfioră. Dacă era primejdios să îl ții în mână, nici nu voia să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă te tăiai.

— E din Shadar Logoth, le zise el celorlalți. Îl pângărește pe cel care îl poartă prea multă vreme, îl afectează până în măduva oaselor, așa cum și Shadar Logoth e atins de mană. E nevoie de Tămăduirea femeilor Aes Sedai, altminteri spurcăciunea te ucide.

— Deci asta se întâmplă cu Mat, spuse Loial încetișor. Nici nu bănuiam. Hurin se holbă la pumnalul din mâna lui Rand și își șterse mâinile de surtuc. Amușinarul nu părea deloc încântat.

— Nici unul dintre noi nu trebuie să punem prea mult mâna pe el, continua Rand. O să găsesc o cale să-l duc…

— E primejdios. Selene se încruntă, ca și cum șerpii erau adevărați și veninoși. Aruncă-l. Lasă-l aici sau îngroapă-l dacă nu vrei să cadă în mâinile altcuiva, dar scapă de el.

— Mat are nevoie de el, spuse Rand cu hotărâre în glas.

— E prea primejdios. Ai zis și tu.

— Are nevoie de el. Su… Femeile Aes Sedai au spus că Mat o să moară dacă nu au pumnalul ca să-l Tămăduiască. „Încă mai e legat de ele, dar pumnalul acesta va tăia toate legăturile. Până nu scap de pumnal și de Corn, o să fiu și eu legat de ele, dar tot n-o să joc după cum vor ele.”

Puse pumnalul în sipet, în pâlnia Cornului – intra perfect – și închise capacul. Se auzi un pocnet puternic.

— O să ne ferească de el. Spera că așa va fi. Lan zicea că trebuie să pari foarte încrezător îndeosebi atunci când te îndoiești cel mai mult.

— Sipetul precis o să ne ferească de el, zise Selene posacă. Și acum aș vrea să îmi continuu somnul.

Rand scutură din cap.

— Suntem prea aproape. Uneori Fain pare că știe cum să mă găsească.

— Caută alinare în Contopire dacă ți-e frică, spuse Selene.

— Până dimineață vreau să fim cât mai departe de Iscoadele Celui Întunecat. O să-ți înșeuez iapa.

— Îndărătnic! părea furioasă și, când se uită la ea, gura i se arcui într-un zâmbet, dar în ochii ei întunecați nu era nici urmă de veselie. E bine ca bărbatul să fie îndărătnic, după ce… Nu-și mai termină vorba, și tocmai asta îl puse pe gânduri. Femeile lăsau adesea lucrurile nespuse, iar, din ceea ce își dusese el seama până atunci, exact ceea ce nu spuneau avea mare însemnătate. Selene privi în tăcere cum pune șaua pe iapa cea albă și se apleacă să strângă chingile.

— Adu-i pe toți aici! mârâi Fain. Trolocul cu bot de capră se trase departe de el. Focul ce ardea cu vâlvătaie lumina vârful dealului, aruncând umbre tremurătoare. Iscoadele se înghesuiră lângă foc; le era teamă să stea pe întuneric cu restul trolocilor. Adu-i pe toți cei care încă n-au murit și dacă se gândește vreunul să fugă, spune-le că or să pățească ce a pățit și ăsta de aici. Arătă spre primul troloc care venise să îi spună că al’Thor nu era de găsit. Încă se mai zvârcolea pe pământul mânjit de propriul lui sânge, dând din copite. Du-te, șopti Fain, iar trolocul cu bot de capră o zbughi în noapte.

Fain privi disprețuitor la ceilalți oameni – „Or să-mi fie și ei de folos” – apoi se întoarse ca să se uite spre Pumnalul Ucigașului-de-Neam. Al’Thor era undeva pe acolo, în munți. Și avea Cornul lui Vaiere. Scrâșni din dinți la acest gând. Ceva îl trăgea spre munți, deși nu știa unde anume. Spre al’Thor. Atâta îi mai rămânea din… Darul… Celui Întunecat. Aproape că nu se mai gândise la asta, încercase să nu se mai gândească, dar, deodată, după ce Cornul dispăruse – dispăruse! – al’Thor era acolo, ademenindu-l, așa cum un câine este ademenit de o bucată de carne.

— Nu mai sunt câine! Nu mai sunt câine! Auzi cum cei de lângă foc se foiesc neliniștiți, dar nu se sinchisi de ei. Vei plăti pentru ce mi-ai făcut, al’Thor! Lumea întreagă va plăti! Izbucni într-un râs de nebun. Lumea întreagă va plăti!