În căutarea Cornului

7 Sângele sânge cheamă

În timp ce targa pe care se afla întins Mat părăsea încăperile Supremei Înscăunate, Moiraine înfășură cu grijă angrealul – o statuetă mică, întunecată de vreme, înfățișând o femeie înveșmântată într-o robă largă – într-o bucată de mătase, și îl puse la loc în punga sa de piele. A munci împreună cu alte Aes Sedai, a-și uni înzestrările, a conduce cursul Puterii Supreme către un unic scop era ceva extrem de istovitor până și în cele mai favorabile împrejurări, chiar și cu ajutorul unui angreal, dar a munci toata noaptea, fără pic de somn, nu era o împrejurare favorabilă. Și ceea ce-i făcuseră băiatului nu fusese ușor.

Leane îi grăbi pe purtătorii tărgii, cu niște gesturi aprige și câteva vorbe aspre. Cei doi bărbați își tot lăsau capetele în jos, tulburați la gândul de a se afla printre atât de multe Aes Sedai în același timp, una dintre ele fiind chiar Suprema. Unde mai pui că femeile mânuiseră și Puterea. Cei doi așteptaseră pe coridor, stând pe vine și sprijiniți de zid, până ce treaba fusese terminată, iar acum erau nerăbdători să plece din încăperile femeilor. Mat stătea culcat, cu ochii închiși și alb la față, dar pieptul i se ridica și cobora ritmic, semn că era cufundat într-un somn adânc.

„Oare după asta ce se va întâmpla?” se întrebă Moiraine. „Acum, că nu mai avem Cornul, el nu mai este necesar, și totuși…”

Ușa se închise în spatele lui Leane și a purtătorilor tărgii, iar Suprema trase aer în piept adânc și tremurat.

— Neplăcută treabă. Tare neplăcută, spuse ea, cu chipul netulburat și frecându-și mâinile de parcă ar fi vrut să le spele.

— Însă foarte interesantă, spuse Verin, cea de-a patra Aes Sedai pe care Suprema o alesese pentru a le ajuta. Mare păcat că nu mai avem… că nu mai am, adică… pumnalul, pentru ca Tămăduirea să fie completă. În ciuda a ceea ce-am făcut în noaptea asta, băiatul nu va mai trăi mult. Câteva luni, poate, în cel mai bun caz.

Cele trei femei erau singure în încăperile Supremei. Dincolo de zidurile străpunse de deschizăturile înalte și înguste se vedeau zorii revărsându-se pe cer.

— Da, însă acum va avea măcar răgazul acelor câtorva luni, spuse cu voce grava Moiraine. Iar dacă pumnalul poate fi redobândit, mai este încă vreme pentru a rupe legătura. „Dacă poate fi redobândit. Da, firește.”

— Mai este, așa-i, încuviință Verin.

Era o femeie micuța și plinuță, cu chipul colțuros; în ciuda faptului că nu i se putea citi vârsta, la fel ca oricărei Aes Sedai, avea câteva fire cărunte. Era singurul semn, dar pentru o Aes Sedai asta însemna că era, într-adevăr, foarte bătrână. Cu toate acestea, glasul nu îi tremura, iar obrajii îi erau încă netezi.

— Și totuși, băiatul a rămas legat de pumnal pentru multă vreme, iar un asemenea lucru nu trebuie uitat. Și legătura va continua, fie că arma va fi sau nu găsită. Ar putea deja să fi fost preschimbat și cu neputință de Tămăduit, chiar dacă nu mai există primejdia ca să fie molipsiți și alții. Un lucru atât de neînsemnat, acel pumnal, reflectă Verin, și totuși are darul de a-i afecta pe toți cei care-l poartă mai multă vreme. Iar purtătorul, la rândul său, îi va îmbolnăvi pe cei cu care se întâlnește, și așa mai departe, iar ura și neîncrederea care au distrus Shadar Logoth și au făcut ca fiecare bărbat și fiecare femeie să ridice brațul împotriva celorlalți vor bântui iarăși lumea. Mă întreb cât de mulți oameni pot fi atinși de nebunie într-o perioadă dinainte stabilită – să zicem, un an. Ar trebui să fie cu putință de calculat cu o aproximare cât de cât corectă.

Moiraine o privi pe sora sa Brună, fără să lase ca gândurile să i se oglindească pe chip. „Iată-ne confruntate cu încă o primejdie, iar dacă stai s-o asculți pe ea, s-ar zice că e vorba de o enigmă întâlnită în paginile unei cărți. Pe Lumină, chiar că Brunele nu sunt câtuși de puțin conștiente în ce lume trăiesc.”

— Atunci, Soră, înseamnă că pumnalul trebuie găsit. Agelmar e pe cale de a trimite oameni care să-i urmărească pe cei care-au luat Cornul și i-au ucis vasalii, adică tocmai pe cei care-au furat și pumnalul. Cele două se află în același loc.

Verin încuviință din cap, dar se și încruntă.

— Și chiar dacă ar fi găsit, cine-l poate aduce înapoi, în siguranță? Cine-l atinge e în primejdie de a se spurca, dacă îl poartă multă vreme. Poate să-l închidă într-un cufăr, bine legat și apărat, dar chiar și așa, cei aflați în apropiere pentru mai multă vreme ar fi în primejdie. Iar fără să avem pumnalul, pentru a-l cerceta, nu putem ști cu siguranță cum și cât de mult trebuie protejat cel trimis în această misiune. Dar dumneata, Moiraine, l-ai văzut… ba încă ai și avut de-a face cu el, îndeajuns de mult pentru ca tânărul să scape cu viață, după ce-l luase cu sine, și pentru a-l împiedica să-i îmbolnăvească pe alții. Probabil că știi îndeajuns de bine cât este de puternică influența lui.

— Există cineva, răspunse Moiraine, care poate aduce pumnalul înapoi fără să fie vătămat. Unul care, cu ajutorul nostru, este cât se poate de bine aparat de spurcăciune și adăpostit. Mat Cauthon.

— Da, firește, încuviință Suprema. El o poate face. Dacă mai are suficient de mult de trăit. Numai Lumina știe cât de departe vor ajunge tâlharii, înainte ca oamenii lui Agelmar să-i găsească. Și dacă băiatul moare… iar pumnalul rămâne atâta vreme neferecat… iată încă un lucru care trebuie să ne îngrijoreze, continuă ea, frecându-se obosită la ochi. Cred că trebuie să-l găsim și pe acest Padan Fain. Ce anume face ca această Iscoadă să fie atât de importantă, pentru ca dușmanii să riște atât de mult numai pentru a-l salva? Ar fi fost mult mai ușor pentru ei să fure numai Cornul. A pătrunde în fortăreață este la fel de primejdios ca a înfrunta viforul iernii pe Marea Furtunilor, și totuși ei au zăbovit îndeajuns de mult pentru a-l mai elibera și pe Fain. Și dacă Pândarii îl cred atât de important…

Suprema se opri, iar Moiraine își dădu seama că se întreba dacă într-adevăr poruncile veneau numai de la Myrddraali.

— … Atunci și noi trebuie să gândim la fel, sfârși Siuan.

— Trebuie găsit, încuviință Moiraine, nădăjduind că nu lăsa să se vadă nici un pic din tulburarea și nerăbdarea care-o cuprinseseră, dar probabil că va fi acolo unde se afla și Cornul.

— Cum spui, Fiica mea, îngână Suprema, ducându-și mâna la gură pentru a-și înăbuși un căscat. Și acum te rog să ne ierți, Verin. Mai am câteva cuvinte să-i spun lui Moiraine, apoi trebuie să dorm un pic. Probabil că Agelmar va insista să ne ospăteze diseară, de vreme ce seara trecută a pierdut prilejul. Ajutorul tău a fost neprețuit, Fiică. Te rog să nu uiți că nimeni nu trebuie să afle nimic despre rănile băiatului. Sunt câteva printre Surorile tale care vor vedea în asta o lucrătură a Umbrei, când de fapt este un obiect făurit în întregime de mâna omului.

Nici nu mai era nevoie să amintească de Ajah Roșie. Iar Moiraine se gândi că, poate, Roșiile nu mai erau singurele de care trebuia să se ferească.

— Firește, Maică, n-am să suflu o vorbă, spuse Verin, cu o reverență, dar nu porni spre ușă. Dar cred că trebuie să vezi și asta, fără întârziere.

Și scoase la iveală un carnețel legat în piele moale, brună, pe care-l purta la cingătoare.

— Este ceea ce stătea scris pe pereții temniței. Traducerea nu a fost prea grea. În mare parte era ceea ce ne așteptam să fie – numai blasfemii și laude deșarte. S-ar zice că asta-i cam tot ce știu trolocii. Mai era, însă, și altceva – ceva scris de o mână mai sigură: poate o Iscoadă ceva mai școlită, sau un Myrddraal. Ar putea să fie numai vorbe goale, dar aduce cu un poem sau un descântec și sună ca o profeție. Nu știm mare lucru despre profețiile Umbrei, Maică.

Suprema șovăi numai o clipă, apoi încuviință. Profețiile Umbrei, ale Întunericului, se dovedeau adeseori, din păcate, la fel de adevărate ca și cele venite din Lumină.

— Citește-mi.

Verin răsfoi paginile, apoi își drese vocea și începu, cu glas liniștit și egal:

După ce termină, se lăsă o tăcere îndelungată. În cele din urmă, Suprema spuse:

— Fiica mea, cine a mai văzut asta? Cine știe de ea?

— Numai Serafelle, Maică. De îndată ce-am copiat-o, am pus slujitorii să șteargă zidurile. Nu s-au opus – și ei erau dornici să scape.

— Bine, încuviință Suprema. Prea mulți oameni de la Hotare știu să descifreze scrisul trolocilor. Să nu le mai dăm și noi alte pricini de îngrijorare. Au și-așa destule.

— Ce crezi despre asta? o întreba Moiraine pe Verin, cu reținere în glas. Să fie o profeție?

Verin își lăsă capul într-o parte, cu ochii la însemnările sale și cufundată în gânduri.

— E posibil. Seamănă cu puținele profeții ale Întunericului pe care le cunoaștem. Iar anumite fragmente sunt foarte limpezi. Cu toate astea, ar putea fi pur și simplu o batjocură, o sfidare. „Fiică a nopții, liberă iarăși”, continuă ea, arătând cu degetul un vers. Asta poate însemna un singur lucru, anume că Lanfear bântuie iarăși prin lume, sau că cineva vrea să ne facă să credem așa ceva.

— Dacă ar fi adevărat, Fiica mea, spuse Suprema, ar fi destul de îngrijorător. Dar Rătăciții sunt încă ferecați.

Îi aruncă o privire lui Moiraine, lăsând, pentru o clipă, să i se vadă tulburarea de pe chip; apoi, cu un efort, se liniști.

— Chiar dacă pecețile slăbesc, Rătăciții sunt încă ferecați, repetă ea.

Lanfear. În limba din vechime însemna „Fiica Nopții”. Numele ei adevărat nu se cunoștea din nici un text, iar ea, spre deosebire de alți Rătăciți care primiseră un nume nou de la cei pe care-i trădaseră, își alesese singură porecla. Unii spuneau că, în realitate, ea fusese cea mai puternică dintre Rătăciți, alături de Ishamael, Distrugătorul Speranței, dar își ținuse puterile tăinuite. Rămăseseră mult prea puține cunoștințe despre acea vreme pentru ca învățații să fie siguri.

— Cu atâția Falși Dragoni împrejur, nu e de mirare ca vreunul să încerce să aducă vorba și de Lanfear, spuse Moiraine, cu glasul la fel de netulburat precum îi era și chipul, cu toate că, în sinea ei, tremura.

Despre Lanfear se știa un singur lucru sigur, în afară numelui: înainte să fi trecut de partea Umbrei și înainte ca Lews Therin Telamon să o fi întâlnit pe Ilyena, cei doi fuseseră îndrăgostiți unul de altul. „Asta-i o complicație de care chiar că nu mai aveam nevoie.”

Suprema Înscăunată se încruntă, de parcă s-ar fi gândit la același lucru, dar Verin dădu din cap, ca și cum, pentru ea, nu ar fi fost decât un joc.

— Mai sunt și alte nume cunoscute, Maică. Seniorul Luc, firește, a fost fratele lui Tigraine care era pe atunci Domniță-Moștenitoare în Andor, și a dispărut în străfundurile Manei Pustiitoare. Cu toate astea nu știu cine ar putea fi Isam, și ce legătură are cu Luc.

— Cu timpul o să aflam tot ce trebuie să știm, spuse liniștită Moiraine. Nu avem încă nici o dovadă că asta e o profeție.

Dar ea cunoștea numele: Isam fusese fiul lui Breyan, soția lui Lain Mandragoran, cea care încercase să pună mâna pe tronul din Malkier, în numele soțului ei, și astfel provocase năvala trolocilor împotriva regatului. Breyan și pruncul său dispăruseră, amândoi, atunci când trolocii cuceriseră Malkier. Iar Isam fusese rudă de sânge cu Lan. „Sau poate încă mai este? Trebuie să nu-i spun asta, până când mă conving cum are să reacționeze. Până ce ne îndepărtăm de Mană. Dacă i-ar trece cumva prin cap că Isam e încă în viață…”

— „La Capul Toman așteaptă Neadormiții”, continuă Verin. Mai sunt unii în lume care chiar și acum sunt convinși, după cum se credea în vechime, că armatele pe care Artur Aripă-de-Șoim le-a trimis să străbată Oceanul Aryth se vor întoarce cândva. Deși, după atâta timp scurs…, pufni ea disprețuitoare. Neadormiții care străjuiesc apele, Do Miere A’vron, există încă și au un… cred că așezământ este cuvântul cel mai potrivit… la Capul Toman, în Faime. Iar una dintre vechile porecle ale lui Artur Aripă-de-Șoim era Ciocanul Luminii.

— Ce vrei să spui, Fiica mea? întrebă Suprema Înscăunată. Că armatele lui Artur Aripă-de-Șoim, sau mai bine zis urmașii acelor soldați, s-ar putea întoarce cu adevărat, după o mie de ani?

— Circulă zvonuri despre război la Capul Toman și prin Șesul Almoth, spuse încet Moiraine. Iar Aripă-de-Șoim și-a trimis în expediție și doi fii, împreună cu armatele. Dacă au reușit să scape cu viața, în tărâmurile acelea pe care le-au descoperit, ar putea să existe și în zilele noastre o sumedenie de urmași de-ai lui Artur. Sau poate nici unul.

Suprema o privi pieziș pe Moiraine. Era limpede că și-ar fi dorit să fie singure, pentru a-i porunci să-i spună ce intenții avea. Moiraine făcu un gest liniștitor, iar vechea ei prietenă îi zâmbi. Verin, cu nasul în însemnările ei, nu observă nimic.

— Nu știu, Maică. Parcă nu prea îmi vine să cred. Nu știm nimic despre toate tărâmurile pe care Artur Aripă-de-Șoim a pornit să le cucerească. Mare păcat că Seminția Marii refuză să traverseze Oceanul Aryth, pentru că, zic ei, de cealaltă parte s-ar afla Insulele Morților. Tare mi-aș dori să știu ce vor să spună cu asta, dar afurisiții ăștia parcă au lacăt la gură, oftă ea, fără să-și ridice privirile. Avem o singură mențiune despre „tărâmurile cufundate în Umbră, dincolo de Soare-Apune, dincolo de ocean, unde stăpânesc Armatele Nopții”. Nimic din ceea ce știm nu ne spune dacă soldații trimiși de Aripă-de-Șoim au reușit să înfrângă aceste „Armate ale nopții” sau măcar să supraviețuiască după moartea lui Artur. Odată ce s-a stârnit Războiul de O Sută de Ani, toți erau mult prea preocupați să dobândească o parte din imperiul lui Aripă-de-Șoim ca să le mai pese de soldații de peste mare. Dar după părerea mea, Maică dacă urmașii lor ar mai fi încă în viață și dacă ar fi avut intenția să se întoarcă nu ar fi așteptat atât de mult.

— Atunci înseamnă că nu crezi că avem de-a face cu o profeție, Fiica mea?

— „Vechiul copac”… hm, spuse Verin, cufundată în propriile ei gânduri. Au existat dintotdeauna zvonuri – dar nu mai mult decât atât – că neamul din Almoth, atât cât a mai avut de trăit pe această lume, poseda o ramură din Avendesora, poate chiar un lăstar încă viu. Iar stindardul din Almoth era „albastru ca văzduhul de sus, negru ca pământul de sub picioare, cu Arborele Vieții, cu ramurile întinse, care le unește”. Desigur, locuitorii din Tarabon spun că ei sunt „Arborele omenirii” și pretind că ar descinde din capetele încoronate și nobilii din Vârsta Legendelor. Iar cei din Doman pretind că ar coborî din oamenii care au dat naștere Arborelui Vieții, tot în Vârsta Legendelor. Există și alte posibilități, dar, Maică, merită observat că cel puțin trei dintre ele ne fac să ne îndreptăm privirile către Șesul Almoth și Capul Toman.

Suprema îi răspunse, cu un glas înșelător de dulce:

— Fiica mea, hotărăște-te, te rog. Dacă urmașii lui Artur Aripă-de-Șoim nu se întorc, înseamnă că asta nu-i o profeție și nu merită să dai nici un cap de pește stricat ca să afli ce înseamnă „vechiul copac”.

— Nu pot să-ți spun decât ceea ce știu, Maică, zise Verin, ridicând ochii. Hotărârea finală o las în mâinile tale. Eu, una, cred că armatele lui Artur Aripă-de-Șoim au murit de mult, dar asta nu înseamnă că și trebuie să fie așa. „Vremea Schimbării”, desigur, se referă la sfârșitul unei Vârste, cât despre „Marele Rege, Stăpânul”…

— Știu foarte bine cine e „Marele Rege”, Fiica mea, o întrerupse Suprema, bătând cu palma în masă cu un zgomot ca de tunet. Iar acum te-aș ruga să pleci. Du-te, Verin, continuă ea, trăgând adânc aer în piept și încercând, în mod vizibil, să-și recapete calmul. Nu vreau să mă mânii pe tine. Nu vreau să uit cine le convingea pe bucătărese să lase prăjiturile cu miere descoperite, la vreme de noapte, pe când eram novice.

— Maică, interveni Moiraine, nu avem nici un motiv să credem că asta ar fi o profeție. Oricine care are ceva spirit și câteva cunoștințe poate inventa așa ceva, și nimeni nu a spus vreodată că Myrddraalii ar fi înceți de minte.

— Și, firește, continuă Verin, netulburată, „bărbatul care conduce” trebuie să fie unul din cei trei tineri care călătoresc împreună cu dumneata, Moiraine.

Ca lovită în moalele capului, Moiraine o sfredeli cu privirea. ,,Nu-și dă seama pe ce lume e? Ce proastă am fost.” Înainte să-și dea seama ce făcea, se întinsese deja către sâmburele strălucitor și viu pe care-l simțea mereu pulsând în sufletul ei, către Adevăratul Izvor. Puterea Supremă îi năvăli în trup, încărcând-o cu energie, împiedicând-o să mai audă trosnetul slab al aurei de Putere care o înconjura pe Suprema Înscăunată, care reacționase la fel ca ea. Era prima dată când Moiraine se pregătea să folosească Puterea împotriva unei alte Aes Sedai. „Vremurile pe care le trăim sunt primejdioase, este la mijloc soarta lumii și, uneori, nu avem de ales. Trebuie să facem anumite lucruri. Vai, Verin, de ce a trebuit să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala?”

Verin închise carnețelul, și-l strecură din nou la cingătoare, apoi își plimbă privirea de la una la cealaltă. Nu avea cum să nu-și dea seama de aura care le înconjura pe fiecare dintre ele, de strălucirea iscată de atingerea Adevăratului Izvor. Numai cineva care știa, la rândul său, să conducă o putea zări, dar pentru o Aes Sedai era cu neputință să nu observe. Pe chipul lui Verin apăru o umbră de mulțumire, dar nici un semn cum că și-ar fi dat seama ce lovitură de trăsnet slobozise. Le privea liniștită, ca și cum tocmai ar fi găsit încă o cheie care s-o ajute la rezolvarea unui mister.

— Da, m-am gândit eu că așa trebuie să fie. Moiraine nu putea duce totul la capăt de una singură, și ce ajutor mai bun să-și găsească decât pe prietena ei din copilărie, împreună cu care obișnuia să se furișeze să fure prăjiturele cu miere? spuse ea, apoi clipi brusc. Iartă-mă, Maică, nu trebuia să spun asta.

— Verin, Verin, răspunse Suprema, scuturând mirată din cap. Îți acuzi sora… și pe mine… că… nu, nici nu pot rosti așa ceva. Apoi te îngrijorează faptul că ai vorbit pe un ton prea familiar Supremei? Întâi găurești fundul bărcii, apoi ți-e teamă că o să ploua. Fiica mea, gândește-te ce lăsai să se înțeleagă mai înainte!

„E prea târziu pentru asta, Siuan, gândi Moiraine. Dacă nu ne-am fi pierdut cumpătul și nu am fi atins Izvorul, poate că… Dar acum este sigură.”

— De ce ne spui asta, Verin? întrebă ea, cu glas tare. Dacă crezi cu adevărat așa ceva, ar trebui s-o spui celorlalte surori, mai ales celor Roșii.

Verin făcu ochii mari de uimire.

— Da, da. Probabil că da. Nu mă gândisem la asta. Dar vorba e că, dacă aș face-o, dumneata Moiraine și dumneata, Maica, ați fi ferecate, iar bărbatul – domolit. Nimeni pe lume, niciodată, nu a fost alături de un bărbat care folosea Puterea, pentru a-i cerceta evoluția. Când anume începe nebunia și cum îl cuprinde? Cât de repede se lasă în stăpânirea ei? Mai este, oare, în stare de ceva, când trupul îi putrezește pe dinăuntru? Cât timp mai poate acționa? Orice s-ar întâmpla cu tânărul ăsta, care-o fi el, se va întâmpla fie că eu sunt lângă el pentru a așterne răspunsurile în scris, fie că nu. Dar, dacă este urmărit și călăuzit, ar trebui să izbutim să-l ținem sub observație o vreme, atât timp cât primejdia nu este încă prea mare. Ca să nu mai vorbesc de Ciclul Karaethon, continuă ea, netulburată, în ciuda privirilor uimite pe care i le aruncau cele două femei. Presupun că el este într-adevăr Dragonul Renăscut, nu-i așa, Maică? Nu pot să cred că ai face dumneata una ca asta – să lași un bărbat care poate conduce Puterea să umble liber – dacă el nu ar fi Dragonul.

„Numai cunoașterea o preocupă, se gândi mirată Moiraine. Cea mai înspăimântătoare profeție a lumii s-a împlinit, poate că se apropie sfârșitul tuturor lucrurilor, iar ei îi pasă numai de cunoaștere. Chiar și așa, însă, tot primejdioasă rămâne.”

— Cine mai știe de asta? întrebă Suprema, cu glasul slab, dar aspru. Serafelle, presupun. Altcineva, cine, Verin?

— Nimeni, Maică. Pe Serafelle nu o interesează, de fapt, decât lucrurile care deja sunt scrise în cărți – cu cât mai groase, cu atât mai bine. E de părere că exista în lume, răspândite, cam de zece ori mai multe cărți, manuscrise și fragmente vechi, pierdute sau uitate, decât am izbutit noi să adunam în Tar Valon. E sigură că mai avem încă de scos la iveala suficient de multe cunoștințe din vechime pentru ca…

— E de ajuns, Soră, spuse Moiraine, dând drumul Adevăratului Izvor, o clipă după aceea, simți că Suprema îi urmase exemplul.

Atunci când simțeai Puterea curgându-ți printre degete, era ca și cum ai fi pierdut pe cineva drag, ca sângele care se scurgea dintr-o rană deschisă, odată cu viața. O parte din ea își dorea să nu renunțe, dar, spre deosebire de unele din surorile sale, Moiraine punea mare preț pe stăpânirea de sine și nu-și îngăduise să se atașeze prea mult de senzația aceea.

— Verin, ia loc, și spune-ne ce știi și cum ai aflat. Spune tot.

În timp ce Verin își lua un scaun – după ce-i aruncase o privire Supremei pentru a-i cere voie să se așeze în prezența ei – Moiraine o privi cu tristețe.

— Nu pare probabil, începu Verin, ca o persoană care nu a studiat străvechile volume cu mare atenție să observe altceva decât că dumneata te porți ciudat. Iartă-mă, Maică. Primul indiciu l-am avut cu aproape douăzeci de ani în urmă, pe timpul când Tar Valon se afla sub asediu, dar asta a fost numai…

„Lumina să m-ajute, Verin, cât te-am mai iubit pentru prăjiturile alea cu miere și pentru că mă primeai să plâng la sânul tău. Dar am să fac ceea ce trebuie să fac. Am s-o fac. Așa trebuie.”

Perrin aruncă o privire după colț, către femeia Aes Sedai care se îndepărta. Mirosea a săpun cu levănțică, deși cei mai mulți oameni nu ar fi reușit să simtă mirosul, nici măcar de la mică distanță. De îndată ce n-o mai văzu, se grăbi spre infirmerie. Mai încercase o data să-l vadă pe Mat, iar acea Aes Sedai – cineva o numise Leane – mai că nu-i smulsese capul de pe umeri, fără măcar să întoarcă privirea pentru a vedea cine e. Se simțea nesigur pe el în prezența femeilor Aes Sedai, mai ales dacă începeau să-i cerceteze ochii.

Se opri lângă ușă ca să tragă cu urechea. Nu se auzea zgomot de pași pe coridor, din nici o direcție, iar dincolo de ușă era tăcere. Intră și închise ușor ușa în urma lui.

Infirmeria era lungă și cu pereți albi. Prin arcadele care dădeau spre terasele rezervate arcașilor, aflate în fiecare capăt, intra multă lumină. Mat se afla într-unul din paturile înguste lipite de perete. După ce se întâmplase în noaptea trecută, Perrin se aștepta să vadă multe paturi ocupate, dar își dădu seama imediat că fortăreața era plină de Aes Sedai. Singurul lucru pe care nu-l puteau Tămădui era moartea. Oricum, pentru el încăperea mirosea a boală.

Gândul îl făcu să se strâmbe. Mat zăcea pe spate, nemișcat, cu ochii închiși, cu brațele întinse peste pătură. Părea stors de puteri. Nu atât bolnav – mai degrabă arăta de parcă ar fi muncit la câmp trei zile, și de-abia ce se întinsese să se odihnească.

Mirosul, însă, era… nepotrivit. Nu putea spune precis ce era. Nepotrivit, și cu asta basta.

Cu mare grijă, Perrin se așeză pe patul de lângă cel al lui Mat. Cu mare grijă – așa cum făcea mereu. Era masiv și fusese, dintotdeauna, mai mare decât băieții de vârsta lui. Trebuia să aibă grijă să nu vatăme din greșeală pe cineva și să nu spargă lucrurile dimprejur. De-acum, îi intrase în sânge. Îi plăcea, de asemenea, să se gândească bine la ce-avea de făcut și, de multe ori, să ceară sfatul altora. „Dar acum că Rand se crede nobil, nu mai pot vorbi cu el, iar Mat sunt convins că n-o să aibă prea multe de spus.”

Cu o noapte înainte ieșise într-una dintre grădini, ca să se poată gândi în liniște. Amintirea încă îl făcea să se rușineze. Dacă n-ar fi plecat, ar fi mers împreună cu Egwene și Mat și poate că ar fi putut să-i apere, iar ei n-ar fi pățit nimic. S-ar fi putut și să ajungă, la rândul lui, într-unul din paturile din încăperea aceea, la fel ca Mat. S-ar fi putut și să moară. Și totuși, faptul că nu fusese acolo îl făcea să se simtă vinovat. Oricum ar fi stat lucrurile, se dusese în gradină iar ceea ce-l preocupa acum nu avea nimic de-a face cu atacul trolocilor. Câteva slujnice, însoțite de una din doamnele de companie ale Domniței Amalisa, Domnița Timora, îl găsiseră singur în grădină pe întuneric. De îndată ce-l observaseră, Timora o trimisese pe una din slujnice, în goană. Perrin o auzise spunându-i: „Repede. Găsește-o pe Liandrin Sedai!”

Apoi se opriseră în fața lui, privindu-l fix, de parcă s-ar fi temut să nu cumva să dispară într-o trâmbă de fum, ca un Menestrel. Atunci se auzise primul clopot care suna alarma, și toată lumea din fortăreață începuse să alerge dintr-o parte într-alta.

— Liandrin, murmură Perrin, adâncit în gânduri. Ajah Roșie. Femeile astea nu fac aproape nimic altceva decât să-i vâneze pe bărbații care pot conduce Puterea. Că doar nu m-o crede și pe mine unul din ăștia! Tu ce zici?

Firește, Mat nu răspunse. Perrin își frecă nasul, stânjenit.

— Acum am început să vorbesc singur. Nu-mi mai trebuia și asta, după tot ce s-a-ntâmplat.

— Cine e… Perrin? Ce-i cu mine? îngână Mat; pleoapele îi tremurau, dar nu izbutea să deschidă ochii pe de-a-ntregul și glasul îi răsuna de parcă era încă pe jumătate adormit.

— Nu-ți mai aduci aminte, Mat?

— Să-mi aduc aminte? răspunse celălalt, ridicând o mână molatică, cu care dădu să-și atingă fața, apoi o lăsă să cadă la loc, cu un oftat; ochii începuseră să i se închidă la loc. Mi-aduc aminte de Egwene. M-a rugat… să cobor cu ea… să-l vadă pe Fain. Nu m-a rugat, râse el apoi, iar râsul i se transformă într-un căscat. Mi-a poruncit. După aia nu știu ce s-a mai întâmplat…

Și cu asta, plescăi din buze și adormi la loc, respirând adânc și liniștit. Auzind zgomotul unor pași care se apropiau, Perrin sari în picioare, dar nu avea unde să se ducă. Când ușa se deschise, el se afla tot acolo, lângă patul lui Mat. Era Leane, care se opri la câțiva pași de el, cu mâinile în șolduri, și-l cercetă cu privirea din cap până-n picioare. Era aproape la fel de înaltă ca el.

— Hm, începu ea. Ești un flăcău arătos. Aproape că mă faci să-mi doresc să fi ales Verdele. Aproape. Dar dacă mi-ai tulburat cumva bolnavul… află că m-am descurcat eu cu niște frați aproape la fel de mari ca și tine, înainte să vin în Turn, așa că să nu crezi cumva că umerii aia lați au să te ajute.

Perrin își drese glasul. De cele mai multe ori, nu izbutea defel să înțeleagă ce voiau femeile să spună. „Nu-s ca Rand. El știe mereu ce să le spună fetelor.” Își dădu seama că se încrunta și se forță s-o ascundă. Nu voia să se gândească la Rand și cu atât mai puțin să supere o Aes Sedai, mai ales pe una care bătea nerăbdătoare din picior.

— Păi… nu l-am tulburat. Nu s-a trezit. Vedeți?

— Așa-i. Norocul tău. Acum vreau să știu ce cauți aici. Mi-aduc aminte că te-am mai alungat deja o dată, să nu crezi cumva c-am uitat.

— Voiam doar să știu cum îi mai e.

— Doarme, răspunse ea șovăind puțin, și gata. Iar în câteva ceasuri o să se dea jos din pat și nici n-ai să-ți mai dai seama că a fost cândva bolnav.

Clipa de tăcere îl făcu pe Perrin să i se ridice părul pe ceafă. Era convins că, pe undeva, femeia mințea. Cele ca ea nu mințeau, dar nici nu spuneau pe de-a-ntregul adevărul. Nu-și dădea seama ce se petrecea – de ce-l căuta Liandrin, de ce-l mințea Leane – dar înțelese că venise clipa să scape de Aes Sedai. Nu avea cum să-l mai ajute pe Mat.

— Vă mulțumesc, rosti. Atunci mai bine îl las să doarmă. Iertați-mă.

Încercă să se strecoare pe lângă ea ca să ajungă la ușă, dar, dintr-odată, brațele femeii se înălțară și-i cuprinseră strâns fața, trăgând-o în jos, pentru a-i putea zări ochii. I se păru că trupul îi era străbătut de ceva, ca un soi de freamăt cald pe care-l simți mai întâi în creștetul capului, apoi coborându-i până în călcâie, urcând apoi din nou. În cele din urmă, reuși să se desprindă de ea.

— Ești sănătos și zdravăn ca o fiara tânără de pădure, spuse Leane, subțiindu-și buzele. Dar dacă așa te-ai născut, cu ochii ăștia, atunci eu sunt o Mantie Albă.

— Alți ochi n-am avut niciodată, mârâi el, simțindu-se ușor tulburat pentru că vorbea cu o Aes Sedai pe tonul acela.

La fel de surprins, se trezi luând-o cu blândețe de brațe și ridicând-o într-o parte, apoi așezând-o la loc, mai departe de el. În timp ce se priveau stârnitor, Perrin se întrebă dacă și ochii lui erau la fel de mari, din cauza uimirii, cum erau și ai ei.

— Iertați-mă, repetă, și se îndepărtă în grabă, aproape alergând.

„Ochii mei! Arde-i-ar Lumina de ochi!” Razele soarelui de dimineață i se reflectară în privire, iar ochii săi sclipiră ca o poleială de aur.

Rand se răsuci în pat, încercând să-și găsească o poziție mai bună pe salteaua subțire. Lumina soarelui se revărsa prin deschizăturile înguste, colorând pereții goi, de piatră. Nu stătuse treaz până atunci și, chiar așa obosit cum era, nu credea că ar mai fi putut adormi. Pieptarul de piele zăcea pe jos, între pat și perete, dar în afară de asta era complet îmbrăcat. Își pusese până și încălțările cele noi. Sabia era proptită de zid, lângă pat, iar arcul și tolba se odihneau într-un colț, deasupra boccelelor învelite în mantii.

Nu putea scăpa de gândul că ar fi trebuit să profite de prilejul pe care i-l oferise Moiraine și să plece imediat. Aceasta dorință pusese stăpânire pe el în timpul nopții și nu-l mai părăsise nici o clipă. De trei ori se și ridicase. De două ori ajunsese până la ușă și o deschisese, nevăzând pe coridor decât câțiva slujitori care se ocupau de treburile de noapte; drumul ar fi fost liber. Numai că nu putea pleca fără să știe.

Perrin intră în odaie, cu capul în jos, căscând, iar Rand se ridică în capul oaselor.

— Cum se simte Egwene? Dar Mat?

— Egwene doarme, din câte am auzit. Nu mi-au dat voie să intru în încăperile femeilor, ca s-o văd. Iar Mat…, începu Perrin, apoi, dintr-odată, se încruntă, fără să ridice ochii. Dacă ești atât de dornic să afli, de ce nu te-ai dus și tu să-l vezi? Am avut impresia că nu-ți mai pasă de noi. Așa ai spus.

Apoi deschise ușa dulapului său și începu să caute o cămașă curată.

— Am fost acolo, Perrin, dar am dat peste o Aes Sedai, cea înaltă care umblă mereu cu Suprema Înscăunată. Mi-a spus că Mat doarme, că o încurc și că era mai bine să viu altă dată. Parcă era jupan Thane, când le dădea porunci oamenilor de la moară. Știi cum e jupan Thane – mereu se răstește la tine să faci lucrurile cum trebuie de prima dată și să le faci imediat.

Perrin nu răspunse. Își dădu jos surtucul și-și trase cămașa peste cap. Rand îl cântări cu privirea câteva clipe, de la spate, apoi se strădui să râdă:

— Vrei să-ți zic ceva? Știi ce mi-a spus? Femeia Aes Sedai care era cu Mat, de ea vorbesc. Ai văzut cât e de înaltă. E cam cât un bărbat. Dacă mai creștea preț de-o palmă, aproape că m-ar fi putut privi în ochi. Ei, m-a măsurat din cap până-n picioare și apoi a mormăit: „Tare înalt mai ești! Pe unde erai când aveam și eu șaisprezece ani? Sau măcar treizeci?” Și pe urmă a râs, ca de o gluma bună. Ce zici de asta?

Perrin își încheie cămașa, apoi îl privi pieziș. Cu umerii săi lați și buclele dese, îi apărea lui Rand ca un urs rănit, care nu înțelegea de ce fusese tocmai el vătămat.

— Perrin, glu…

— Dacă vrei să faci glume cu Aes Sedai, îl întrerupse Perrin, începând să-și îndese poalele cămășii în pantaloni, n-ai decât… Seniore. Eu, unul, nu prea obișnuiesc să fac haz – parcă așa se spune, nu? – să fac haz de Aes Sedai. Mă rog, eu nu-s decât un fierar grosolan și aș putea să supăr pe cineva, Seniore.

Și, cu asta, își luă surtucul de pe jos și dădu să iasă.

— Arde-m-ar, Perrin, îmi pare rău. Mi-era frică și credeam că am dat de necazuri – poate că am dat, într-adevăr. Și poate că nu s-au isprăvit, nu știu – și nu voiam ca și tu și Mat să aveți probleme. Pe Lumină, toate femeile mă căutau astă-noapte. Cred că asta e tot din pricina necazurilor mele. Iar Liandrin… Liandrin… Crede-mă Perrin, sfârși Rand ridicând brațele, n-ai vrea să fii în locul meu.

Perrin se oprise, dar rămăsese cu ochii la ușă și nu-și întorsese capul de tot, ci doar atât cât Rand să poată zări un ochi auriu.

— Te căutau? Poate că ne căutau pe toți.

— Nu, pe mine mă căutau. Aș vrea să nu fi fost așa, dar știu sigur.

— Și pe mine mă voia Liandrin, spuse Perrin, clătinând din cap. Sunt convins. Am auzit cu urechile mele.

Rand se încruntă.

— Și de ce oare?… Dar asta nu schimba nimic. Uite, am spus și eu o dată o vorbă pe care n-ar fi trebuit s-o rostesc. Dar n-am vrut, Perrin. Acum, te rog frumos, spune-mi ce face Mat.

— Doarme. Leane – adică femeia Aes Sedai – mi-a zis că se va pune pe picioare în câteva ceasuri. Dar cred că mințea, adăugă Perrin, ridicând stânjenit din umeri. Știu că femeile astea nu mint niciodată sau, cel puțin, nu mint în așa fel încât să le prinzi cu mâța-n sac, dar am avut senzația că fie mă mințea, fie îmi ascundea ceva.

Se opri, îi aruncă lui Rand o privire piezișă și continuă:

— Sper că nu vorbeai serios. O să plecam împreuna de-aici, da? Tu cu mine și cu Mat.

— Nu pot, Perrin. Și nu-ți pot spune de ce, dar chiar trebuie să plec sing… Stai, Perrin!

Dar ușa se și trântise în urma prietenului său. Rand căzu la loc pe pat.

— Nu pot să-ți spun, șopti el, lovind cu pumnul în marginea patului. Nu pot.

„Dar de-acum poți pleca, îi spuse o voce de undeva, din mintea sa. Egwene va fi bine, iar Mat se va pune pe picioare într-un ceas sau două. De-acum poți pleca, înainte ca Moiraine să se răzgândească.”

Dădu să se ridice, când o bătaie puternică în ușă îl făcu să țâșnească în picioare. Dacă ar fi fost Perrin, n-ar fi avut de ce să bată. Ciocănitul se auzi din nou.

— Cine e?

Lan intră cu pași mari, împingând ușa la loc, în urma sa, cu călcâiul. Ca de obicei, avea sabia la șold, agățată peste un surtuc obișnuit, verde, care ar fi trecut aproape neobservat într-o pădure. De data asta, însă, avea și o banderola lată, aurie, legată sus pe brațul stâng, ale cărei capete împodobite cu ciucuri îi atârnau aproape până la cot. Nodul era prins cu o broșă care înfățișa un cocor auriu care-și lua zborul, însemnul Regatului Malkier.

— Suprema Înscăunată vrea să te vadă, păstorule. Nu poți merge așa. Hai, dă jos cămașa aia și perie-ți părul. Arată ca o claie de fân.

Deschise dulapul dintr-o mișcare și începu să caute prin hainele care se aflau încă acolo. Rand rămase înțepenit; se simțea de parcă ar fi fost lovit cu un ciocan în moalele capului. Într-un fel se așteptase la așa ceva, firește, dar fusese convins că avea să reușească să plece înainte să fie chemat. „Știe. Pe Lumină, sunt sigur.”

— Cum adică vrea să mă vadă? Plec, Lan. Aveai dreptate. Mă duc chiar acum la grajduri să-mi iau calul și plec.

— Trebuia s-o faci astă-noapte, spuse Străjerul, aruncându-i pe pat o cămașă albă, de mătase. Nimeni nu refuză o întrevedere cu Suprema Înscăunată, păstorule. Nici măcar Seniorul Căpitan Comandant al Mantiilor Albe. Probabil că Pedron Niall își petrece tot timpul plănuind cum s-o omoare și să scape nepedepsit, dar tot ar veni. Ăsta-i bun, adăugă el, întorcându-se și arătându-i un surtuc roșu, cu guler înalt, cu mânecile împodobite cu tulpini încâlcite de mărăcini aurii, cu țepi lungi. Broderia se prelungea, înconjurând fiecare manșetă. Pe guler erau brodați cu fir aurit bâtlani. Și culoarea e potrivită, spuse Lan, părând amuzat sau mulțumit de ceva anume. Haide, păstorule. Schimbă-ți cămașa. Mișcă-te!

Fără tragere de inimă, Rand își trase peste cap cămașa grosolană, de lână, potrivită pentru muncile câmpului.

— Mă simt ca un prost, murmură el. Cămașă de mătase! N-am purtat în viața mea așa ceva. Și nici un surtuc atât de împodobit, nici măcar în zilele de sărbătoare.

„Pe Lumină, dacă mă vede Perrin gătit așa… Arde-m-ar, după discuția aia prostească, cum că aș fi nobil, dacă mă vede Perrin n-o să mă mai înțeleg niciodată cu el.”

— Nu poți să te înfățișezi Supremei Înscăunate îmbrăcat ca un băiat de la grajduri care de-abia și-a terminat munca, păstorule. Ia să-ți văd încălțările. Da, merg. Ei, hai mai repede, hai mai repede. Suprema nu trebuie lăsată să aștepte. Ia-ți și sabia.

— Sabia? exclamă Rand pe înfundate, din pricina cămășii de mătase pe care tocmai și-o trăgea peste cap cu mișcări smucite. În încăperile femeilor? Lan, dacă mă duc s-o vizitez pe Suprema Înscăunată – pe Suprema Înscăunată! – cu sabia la șold, o să…

— N-o să-ți facă nimic, îl întrerupse sec Lan. Dacă Supremei îi e frică de tine – și ai fi mai deștept să crezi că nu-i așa, pentru că eu, unul, nu știu ce-ar putea s-o sperie pe femeia aia – n-o să fie din pricina sabiei. Să nu uiți să îngenunchezi când te arăți în fața ei. Dar numai pe un genunchi, ai grijă, adaugă el, imediat. Nu ești vreun negustor prins cu ocaua mică. Poate ar fi mai bine să încerci înainte.

— Cred că știu cum se face. Am văzut cum îngenuncheau oamenii din Garda în fața Reginei Morgase.

Pe buzele Străjerului flutură un zâmbet.

— Da, fă așa cum i-ai văzut pe ei. Asta o să le dea ceva de gândit.

Rand se încruntă.

— De ce-mi spui asta, Lan? Ești Străjer și totuși de porți de parc-ai fi de partea mea.

— Chiar sunt de partea ta, păstorule. Într-un fel. Îndeajuns cât să-ți dau o mâna de ajutor, răspunse Străjerul, cu chipul ca de piatră; vorbele blânde răsunau ciudat, rostite cu glasul său aspru. Nu ești bine pregătit în mânuirea armelor, dar eu ți-am fost dascăl și n-am de gând să te văd umilindu-te ca un om de nimic. Roata țese fiecare fir de-al nostru după cum îi e voia. Tu ai mai puțină libertate decât alții, dar, pe Lumină, asta nu înseamnă că nu-ți poți înfrunta soarta ca un bărbat. Adu-ți aminte cine este Suprema Înscăunată, păstorule, și arată-i respectul cuvenit, dar fă cum îți spun și privește-o drept în ochi. Hai, nu mai sta acolo cu gura căscată. Bagă-ți cămașa în pantaloni.

Rand închise gura și făcu întocmai. „Să-mi aduc aminte cine e? Arde-m-ar, ce n-aș da să uit asta!”

Până când el își îmbrăca surtucul și-și încinse sabia la șold, Lan îi vorbi încontinuu, dându-i sfaturi. Ce să spună, cui să se adreseze, ce să nu spună. Ce să facă și ce să nu facă. Îi arată până și cum să se miște. Nu era convins că putea ține minte totul – cele mai multe lucruri sunau ciudat și erau ușor de uitat – și, mai mult, se temea că avea să uite exact ceea ce era mai important, iar femeile Aes Sedai aveau să se mânie. „Dacă nu s-au mâniat deja. Dacă Moiraine i-a povestit totul Supremei Înscăunate, cine știe cui i-a mai povestit.”

— Lan, dar de ce nu pot pleca așa cum am plănuit? Până să afle ea că nu vin, aș putea să străbat o leghe în galop.

— Da, și până să apuci s-o străbați și pe a doua, ți-ar și trimite hăitașii pe urme. Ține minte, păstorule, Suprema Înscăunată obține tot ce vrea, răspunse Străjerul, aranjându-i cingătoarea, pentru ca greoaia cataramă să stea drept la mijloc. Asta-i tot ce pot face pentru tine. Crede-mă.

— Dar ce-i cu toate astea? Ce vor să însemne? De ce să duc mâna la inimă dacă Suprema se ridică? De ce să nu primesc altceva decât apă – nu că aș vrea să stau la masă cu ea – și apoi să vărs o parte pe podea și să spun: „Pământul e însetat”? Și dacă mă întreabă ce vârstă am, de ce să-i spun cât a trecut de când mi s-a dat sabia? Nu înțeleg nici jumătate din ce mi-ai spus.

— Nu trebuie să verși apa, păstorule, numai trei picături. Lași să cada numai trei picături. Ai să-nțelegi altă dată. Acum trebuie numai să ții minte. Spune-ți doar că așa-i tradiția. Suprema va face cu tine ceea ce trebuie să facă. Dacă crezi cumva că o poți împiedica, e ca și cum ai crede că poți zbura până la lună, ca Lenn. Nu poți să te împotrivești, dar poate că-i poți ține piept o vreme și poate că, măcar, n-ai să-ți pierzi demnitatea. Arde-m-ar Lumina, probabil că-mi pierd timpul, dar n-am altceva mai bun de făcut. Stai așa.

Străjerul scoase dintr-un buzunar o bucată lungă de pânză aurie, cu ciucuri la capete, și o legă de brațul lui Rand cu un nod complicat, pe care îl potrivi cu un ac roșu, poleit, care înfățișa un vultur cu aripile desfăcute.

— Am pus să se făurească asta pentru tine și cred că acum e momentul să ți-o dăruiesc. Asta o să le pună pe gânduri.

Nu mai era nici o îndoială. Străjerul zâmbea. Rand se uită îngrijorat la ac. „Caldazar. Vulturul roșu din Manetheren.”

— Un ghimpe în talpa Celui Întunecat, murmură el, și un ciuline în palma sa. Dar Manetheren a murit și-a fost uitat demult, Lan, adăugă, privindu-l pe Străjer. Acum e doar un nume într-o carte. A rămas numai Ținutul celor Două Râuri. Orice altceva aș fi, mai întâi de toate sunt păstor și fermier. Asta-i tot.

— Da, sabia care nu se putea frânge s-a sfărâmat în cele din urmă, păstorule, dar până în ultima clipă a înfruntat Umbra. Pentru a fi bărbat, există un lucru care trebuie respectat înainte de orice. Capul sus, și înfruntă tot ce vine peste tine. Hai, ești gata? Suprema Înscăunată te așteaptă.

Simțind un nod înghețat în stomac, Rand îl urma pe Străjer și ieși în coridor.