În căutarea Cornului

38 Pas cu pas

Șezând cu picioarele încrucișate pe pat, îmbrăcată cu rochia ei albă, Egwene începu să se joace cu trei globuri luminoase pe care le făcu să se rotească, întrețesându-se deasupra mâinilor sale. N-ar fi trebuit să facă așa ceva, fără măcar o Aleasă prin preajmă, care să stea cu ochii pe ea, numai că Nynaeve, care arunca fulgere din priviri și se plimba cu pași mari prin fața căminului micuț, purta, la urma urmei, inelul cu Marele Șarpe încredințat Aleselor și avea rochia brodată cu dungi colorate pe la poale, chiar dacă nu i se permitea încă să instruiască pe nimeni. Iar Egwene descoperise, în cele treisprezece săptămâni care trecuseră, că nu putea ține piept ispitei. Știa de-acum cât era de ușor să atingă saidar. Îl simțea mereu acolo, așteptând-o, precum mirosul unui parfum sau mângâierea mătăsii, atrăgând-o, vrăjind-o. Iar după ce-l atingea, rareori se putea abține să conducă Puterea sau măcar să încerce. Uneori izbutea, alteori – la fel de des – nu, dar tocmai asta o făcea să continue.

Adesea, asta o înfricoșa. O înspăimânta dorința arzătoare de a conduce și cât de mohorâtă și tristă se simțea când nu putea s-o facă. Voia să soarbă totul în sufletul ei, în ciuda tuturor dojenitor și a primejdiei de a se mistui în focul Puterii. Acest imbold o speria cel mai rău. Uneori își dorea să nu fi ajuns niciodată în Tar Valon, numai că spaima nu o putea reține prea multă vreme, și nici primejdia de a fi prinsă de o Aes Sedai sau de altă Aleasă decât Nynaeve.

Acolo, în cămăruța ei, era totuși aproape în siguranță. Era și Min înăuntru, șezând pe un scăunel cu trei picioare, cu ochii la ea, dar o cunoștea îndeajuns de bine pe Min ca să știe că nu avea s-o trădeze. Îi trecu prin minte ce norocoasă fusese să-și facă două prietene atât de bune de la sosirea în Tar Valon.

Încăperea era la fel ca toate camerele novicelor – mică și fără ferestre. Din trei pași mici, Nynaeve ajungea de la un perete văruit în alb la celalalt încăperea ei era cu mult mai mare, dar fiindcă nu-și făcuse nici o prietenă printre celelalte Alese, venea mereu la Egwene atunci când voia să discute cu cineva, așa cum făcuse și acum, deși nu vorbea deloc. Flăcăruia care ardea în vatra îngustă de-abia izbutea să țină la distanță răcoarea toamnei care se apropia, cu toate că Egwene era convinsă că nu avea să-i fie îndeajuns odată cu venirea iernii. Înăuntru mai era un singur lucru – o măsuță pentru lecții. Lucrurile ei erau atârnate ordonat pe un șir de cârlige înfipte în perete sau așezate pe raftul micuț de deasupra mesei. În general, novicele aveau mult prea multe treburi pentru a-și petrece vremea în camerele lor, dar ziua aceea era liberă – a treia, numai, de când Nynaeve și ea sosiseră în Turnul Alb.

— Astăzi, Else îi tot făcea ochi dulci lui Galad, în timp ce el făcea exerciții cu Străjerii, spuse Min, ridicându-și scăunelul pe două picioare; imediat, două din globurile de deasupra palmelor lui Egwene tremurară.

— Poate să se uite la cine poftește, spuse nepăsătoare Egwene. Ce te face să crezi că m-ar interesa?

— Mda, probabil că n-am de ce să cred asta. El e foarte chipeș, dacă nu te supară cât e de țeapăn. O priveliște minunată, mai ales când își dă cămașa jos.

— Să știi că nu simt deloc nevoia să mă uit la Galad, cu sau fără cămașă, veni răspunsul, în timp ce globurile se roteau furioase.

— N-ar trebui să te tachinez așa, spuse pocăită Min. Îmi pare rău. Dar se vede că-ți place să te uiți la el – nu te strâmba așa la mine — la fel ca tuturor femeilor din Tar Valon, cel puțin cele care nu sunt Roșii. Am văzut și Aes Sedai acolo, în curte, când iese el să facă exerciții, mai ales dintre cele Verzi. Chipurile vin să vadă ce le fac Străjerii – dar nu-s atât de multe când nu e Galad acolo. Până și bucătăresele și slujnicele ies să-l vadă.

Globurile se opriră, iar Egwene rămase câteva clipe cu ochii la ele. Dispărură și ea chicoti dintr-odată.

— E foarte arătos, nu? Chiar și când merge, zici că dansează, spuse ea, colorându-se în obraji. Știu că n-ar trebui să mă holbez la el, dar nu mă pot abține.

— Nici eu, răspunse Min, deși văd ce fel de om e.

— Dar, de vreme ce e bun…

— Egwene, Galad e atât de bun încât te poate face să-ți smulgi părul din cap. Dacă ar fi în slujba unui țel nobil, n-ar șovăi să facă rău cuiva. Nici măcar n-ar băga de seamă că altul suferă, pentru că ar fi atent numai la ce are de făcut. Iar dacă ar observa s-ar aștepta ca toată lumea să înțeleagă și să creadă că numai așa e bine.

— Da, probabil că tu știi mai bine, spuse Egwene.

Cunoștea de-acum puterea pe care-o avea Min, de a trage cu ochiul la cei din jur și de a afla tot felul de lucruri despre ei. Nu dezvăluia tot ce vedea și nu vedea de fiecare dată totul, dar Egwene avea suficiente motive ca s-o creadă. Se uită la Nynaeve, care se tot plimba de colo colo, bombănind ca pentru sine, apoi sorbi iarăși din saidar și începu să se joace, dar nu la fel de atentă ca mai înainte. Min ridică din umeri.

— Cred că ar merita să-ți spun că nici n-a băgat-o în seamă pe Else, ci doar a întrebat-o dacă știe ceva de tine – dacă ar fi cu putință să ieși după cină la plimbare prin gradina de la miazăzi, de vreme ce azi e zi liberă. Mi-e milă de ea.

— Biata Else, șopti Egwene, iar globurile de lumină se întețiră. Min râse. Ușa se deschise cu zgomot, prinsă de vânt. Egwene scoase un țipăt scurt și lăsă globurile să se stingă, înainte să observe că era numai Elayne. Domnița-Moștenitoare din Andor, cu părul ei auriu, închise ușa și își atârnă mantia pe perete.

— Tocmai ce-am auzit, zise ea. Zvonurile erau adevărate. Regele Galldrian a murit. O să se iște un război.

— Război civil, pufni Min. Război de succesiune. Tot felul de nume prostești pentru același lucru. N-ați vrea să vorbim despre altceva? Numai despre asta auzim. Război în Cairhien. Război la Capul Toman. L-or fi prins pe falsul Dragon din Saldaea, dar în Tear războiul nu s-a sfârșit. Oricum, cele mai multe vești sunt numai zvonuri. Ieri am auzit-o pe una din bucătărese spunând că știa ea de undeva că Artur Aripă-de-Șoim mărșăluiește înspre Tanchico. Artur Aripă-de-Șoim!

— Credeam că nu vrei să vorbești despre asta, spuse Egwene.

— L-am văzut pe Logain, zise și Elayne. Ședea pe o banchetă în Curtea Interioară și plângea. Când m-a văzut, a fugit. Fără să vreau, mi-e milă de el.

— Mai bine să plângă el decât noi, ceilalți, Elayne, spuse Min.

— Știu ce este, răspunse liniștită Elayne. Sau, mai bine zis, ce-a fost. De-acum asta s-a sfârșit.

Egwene se sprijini de perete. „Rand.” Logain o făcea mereu să se gândească la Rand. Nu mai visase nimic despre el de luni de zile, oricum nu așa cum visase câtă vreme se afla pe Crăiasa râului. Anaiya o punea în continuare să scrie tot ce visa, apoi cerceta însemnările căutând semne sau legături cu diverse întâmplări, dar despre Rand nu era nimic altceva decât niște vise care, din câte spunea Anaiya, însemnau că-i era dor de el. În chip ciudat, se simțea de parcă el nu mai era acolo, de parcă încetase să mai existe, împreună cu visele ei, la câteva săptămâni după sosirea în Turnul Alb. „Și acum stau și cuget la cât de frumos pășește Galad, se gândi ea amar. Rand trebuie să fie bine. Dacă ar fi fost prins și domolit, aș fi auzit ceva.” Asta o făcu să se înfioare, la fel ca întotdeauna – gândul la Rand domolit, Rand care plângea și-și dorea să moară la fel ca Logain. Elayne se așeză pe pat, alături de ea, cu picioarele lipite.

— Dacă visezi la Galad, Egwene, să nu te-aștepți la vreo îngăduință din partea mea. Am s-o pun pe Nynaeve să te trateze cu una din licorile alea înspăimântătoare de care vorbește mereu, spuse ea, încruntându-se către Nynaeve care nici n-o văzuse intrând. Ce-i cu ea? Nu-mi spuneți că a început să suspine și ea după Galad!

— Mai bine las-o în pace, răspunse Min, aplecându-se către ele și coborând vocea. Irella, Aleasa aia ciolănoasă, i-a spus că e ca o vacă de neîndemânatică și nici pe jumătate la fel de înzestrata, iar Nynaeve a lovit-o peste ureche. Chiar așa, continuă ea, văzând-o pe Elayne clipind speriată. Au dus-o în cancelarie la Sheriam cât ai zice pește, iar de-atunci n-am mai avut trai cu ea.

Probabil că Min nu vorbise îndeajuns de încet, pentru că Nynaeve scoase un mârâit. Pe neașteptate, ușa se deschise iarăși și în încăpere pătrunse un vârtej care nici măcar nu răscoli păturile de pe patul lui Egwene, ci o dărâmă numai pe Min, cu tot cu scăunelul ei, lipind-o de perete. Vârtejul se potoli pe dată, iar Nynaeve rămase încremenită, schimbându-se la față. Egwene se grăbi spre ușă și trase cu ochiul afară. Soarele de amiază usca ultimele rămășițe ale furtunii din noaptea precedentă. Balconul, încă umed, care înconjura curtea novicelor era pustiu, și toate ușile din lungul șir de încăperi ale novicelor erau închise. Era limpede că acelea care profitaseră de răgazul zilei libere ca să se plimbe prin grădini se culcaseră, istovite. N-avea cine să fi văzut ce se-ntâmplase. Închise ușa și se așeză iarăși lângă Elayne, în timp ce Nynaeve o ajuta pe Min să se ridice.

— Îmi pare rău, Min, spuse Nynaeve cu glasul sugrumat. Câteodată mă înfurii și… Nu pot să te rog să mă ierți, e prea de tot, mai zise ea, inspirând adânc. Dacă vrei să mă spui lui Sheriam, te înțeleg. O merit.

Egwene își dori să nu fi auzit ultimele cuvinte. Nynaeve se putea supăra din pricina asta. Căutând ceva spre care să-și îndrepte atenția, pentru a o face pe Nynaeve să creadă că nu trăgea cu urechea, se trezi atingând iarăși saidar și începând să se joace cu globurile luminoase. Elayne îi urmă iute exemplul. Egwene văzu aura sclipitoare care o înconjură pe cealaltă, încă dinainte ca deasupra mâinii ei să apară globurile. Începură să-și treacă scânteile de la una la alta, în chipuri din ce în ce mai complicate. Din când în când, câte un glob clipea și dispărea, atunci când vreuna dintre ele nu-l putea prinde, pe măsură ce se apropia, apoi apărea din nou, puțin schimbat la culoare sau ca mărime. Puterea Supremă o umplea de viață pe Egwene. Simțea mirosul slab de săpun rămas de la baia de dimineață a lui Elayne. Simțea stratul aspru de var de pe pereți și pietrele netede din podea, la fel de bine ca și patul pe care ședea. Auzea nu doar vorbele șoptite ale lui Min și Nynaeve, ci și răsuflările lor.

— Dacă-i vorba de iertare, spuse Min, poate că tu ar trebui să mă ierți pe mine. Te superi ușor, iar eu nu știu să-mi țin gura. Am să te iert, dacă mă ierți și tu.

Ambele murmurară „te iert”, părând sincere, apoi se îmbrățișară.

— Dar dacă mai faci așa, spuse Min râzând, poate-ți trag eu ție una peste ureche.

— Data viitoare, am să arunc cu ceva în tine, râse Nynaeve, dar râsul îi îngheță pe buze atunci când dădu cu ochii de Egwene și Elayne. Hei, ia terminați. Altfel, chiar o să meargă cineva în cancelarie la Mai-Marea novicelor. Două persoane, chiar.

— Doar n-ai face una ca asta, Nynaeve! protestă Egwene, însă, văzând privirea din ochii celeilalte, dădu iute drumul la saidar. Bine, bine. Te cred. Nu trebuie să mi-o dovedești.

— Avem nevoie de exercițiu, spuse Elayne. Ne cer din ce în ce mai multe. Dacă nu învățăm singure, n-o să putem face față.

Chipul ei părea netulburat, cu toate că se grăbise să se supună, la fel ca Egwene.

— Și ce se va întâmpla când o să sorbiți prea mult, întrebă Nynaeve, și n-o să fie nimeni prin preajmă să vă oprească? Aș vrea să fiți ceva mai speriate. Eu sunt. Credeți că nu știu cum vă simțiți? Ispita e mereu alături de voi și vreți să vă umpleți sufletul cu ea. Uneori aproape că nu mă pot opri, simt că vreau totul. Știu că m-ar pârjoli ca pe un tăciune, și totuși îl vreau, se cutremură ea. Ar trebui să fiți mai speriate.

— Dar sunt speriată, oftă Egwene. Sunt îngrozită. Numai că nu pare să fie de ajutor. Tu ce zici, Elayne?

— Singurul lucru care mă sperie, spuse distrată Elayne, este spălatul vaselor. Mi se pare că trebuie s-o fac în fiecare zi.

Egwene aruncă o pernă spre ea, iar Elayne și-o luă de pe față și o aruncă înapoi. Apoi lăsă umerii în jos.

— Ei, bine, bine. Sunt atât de speriată, încât nu înțeleg cum de nu-mi clănțăne dinții. Elaida mi-a spus că va fi așa – că voi dori să fug cu Pribegii, dar nu am înțeles atunci. Dacă vreun căruțaș și-ar chinui boii așa cum ne chinuie el pe noi, ar fi pedepsit. Sunt mereu ostenită. Mă trezesc ostenită și mă culc istovită și uneori mi-e atât de frică să nu mă pierd și să conduc mai multă Putere decât pot duce, încât…

Lăsând ochii în jos, tăcu. Egwene își dădu seama de ce nu mai continuase. Camerele lor erau alăturate și, așa cum se întâmplase în multe dintre încăperile novicelor, cineva făcuse o gaură în perete, prea mică pentru a fi observată, dacă nu știai unde se află, dar foarte folositoare. Astfel, fetele puteau vorbi și după ce se stingeau lămpile, când nu mai aveau voie să iasă. Egwene o auzise pe Elayne plângând înainte să adoarmă, de mai multe ori, și era convinsă că și cealaltă o auzise pe ea.

— Seminția Pribegilor este într-adevăr o ispită, încuviință Nynaeve, dar oriunde te-ai duce, tot aceeași vei rămâne. Nu poți fugi de saidar, spuse ea, de parcă nu-i plăcea s-o recunoască.

— Spune-ne ce vezi, Min, zise Elayne. Oare o să ajungem niște Aes Sedai puternice, sau o să ne petrecem restul vieții ca novice, spălând vasele, sau…

Scutură stânjenită din umeri, de parcă nu voia să rostească cea de-a treia posibilitate la care se gândise. Puteau fi trimise acasă. Alungate din Turn. De la venirea lui Egwene, două novice o pățiseră deja, iar acum toata lumea vorbea despre ele în șoaptă, de parcă muriseră. Min se foi pe scăunelul său.

— Nu-mi place să citesc ce văd la prieteni, spuse ea. Prietenia mă împiedică. Mă face să caut să îndulcesc ceea ce văd. De-asta nu v-am mai spus nimic, nici uneia dintre voi. Oricum, nu s-a schimbat nimic, din câte…, dădu să spună, apoi miji ochii la ele și se încruntă. Poftim, asta-i o noutate, șopti ea.

— Ce e? întrebă scurt Nynaeve.

— Primejdie, răspunse Min, după ce șovăi. Sunteți amenințate de o primejdie. Sau o să fiți, în foarte scurtă vreme. Nu pot să văd mai mult, dar este o primejdie.

— Vedeți, le spuse Nynaeve celor două fete așezate pe pat. Trebuie să aveți grijă. Și eu la fel. Făgăduiți-mi să nu mai conduceți fără cineva care să va călăuzească.

— Nu mai vreau să vorbesc despre asta, spuse Egwene, iar Elayne încuviință cu însuflețire.

— Da, hai să vorbim despre altceva. Min, dacă ți-ai pune o rochie, pun rămășag ca Gawyn ți-ar cere sa ieși cu el la o plimbare. Știi că s-a tot uitat la tine, dar cred că pantalonii și surtucul l-au speriat.

— Mă îmbrac așa cum îmi place, și n-am să mă schimb pentru nici un Senior, chiar dacă e fratele tău, spuse Min, cu gândurile aiurea, privindu-le la fel de încruntată; mai vorbiseră despre asta și altă dată. Câteodată e folositor să te dai drept băiat.

— Toată lumea care te vede a doua oară își dă seama că nu ești băiat, zâmbi Elayne.

Egwene se simțea nelalocul ei. Elayne se străduia să pară veselă, Min aproape că nu le dădea atenție, iar Nynaeve arăta de parcă se pregătea să le dojenească iar. Ușa se mai deschise o dată și Egwene sări în picioare s-o închidă, mulțumită că avea ceva de făcut, ca să nu le mai vadă pe celelalte prefăcându-se. Cu toate astea, înainte să ajungă la ușă, o femeie Aes Sedai cu ochii întunecați și cu părul blond împletit într-o mulțime de șuvițe păși în cameră. Egwene clipi uimită – nu numai că era o Aes Sedai, dar era chiar Liandrin. Nu auzise ca aceasta să se fi întors în Turnul Alb; mai mult chiar, dacă o soră avea treabă cu novicele, trimitea după ele. Faptul că venise ea însăși nu putea fi de bun augur.

Cu cinci femei înăuntru, camera devenise neîncăpătoare. Liandrin se opri să-și aranjeze șalul cu ciucuri roșii, cântărindu-le din priviri. Min nu se mișcă din loc, dar Elayne se ridică și toate trei făcură o plecăciune, cu toate că Nynaeve de-abia își îndoi genunchii. Din câte credea Egwene, Nynaeve n-avea să se obișnuiască niciodată cu gândul că trebuia să se supună altora. Privirile lui Liandrin se opriră asupra lui Nynaeve.

— Ce cauți tu aici, în încăperile novicelor, copilă? întrebă cu un glas ca de gheață.

— Am trecut să-mi văd prietenele, răspunse încordată Nynaeve, adăugând, după câteva clipe, un întârziat Aes Sedai.

— Alesele nu pot avea prietene printre novice. Asta trebuia s-o fi învățat până acum, copilă. Dar e bine ca te găsesc aici. Voi două – degetul său se îndreptă acuzator spre Elayne și Min – o să plecați.

— Mă întorc mai târziu, spuse Min, ridicându-se netulburată și fără să se grăbească deloc să dea ascultare, apoi trecu pe lângă Liandrin cu un rânjet pe care aceasta nu-l băga în seamă. Elayne aruncă o privire îngrijorată către Egwene și Nynaeve, apoi făcu iar o plecăciune și ieși. După ce Elayne închise ușa în urma ei, Liandrin se ridică, privindu-le pe celelalte două. Egwene începu să se foiască, stânjenită, dar Nynaeve se ținu dreaptă, înroșindu-se numai puțin la față.

— Voi două sunteți din același sat cu băieții care călătoarea cu Moiraine. Nu-i așa? întrebă deodată Liandrin.

— Sunt vești de la Rand? întrebă și Egwene, plină de însuflețire, iar Liandrin ridică dintr-o sprânceană. Iartă-mă, Aes Sedai. Mi-a scăpat.

— Sunt vești de la ei? repetă și Nynaeve, pe un ton aproape poruncitor. Aleselor nu le era interzis să se adreseze unei Aes Sedai înainte ca aceasta să le vorbească.

— Vă pasa de ei. Asta-i bine. Sunt în primejdie și poate că voi veți izbuti să-i ajutați.

— De unde știi că sunt în primejdie?

De data aceasta, glasul lui Nynaeve se înăsprise cu adevărat. Gura micuță a lui Liandrin se încordă, dar tonul ei nu se schimbă deloc:

— Poate că nu știți, dar Moiraine a trimis scrisori în Turnul Alb, cu privire la voi. Moiraine Sedai își face griji pentru voi și pentru tinerii voștri… prieteni. Băieții, sunt în primejdie. Vreți să-i ajutați sau să-i lăsați să-și înfrunte soarta?

— Să-i ajutam, spuse Egwene, în același timp în care Nynaeve, cu ochii la șalul cu ciucuri roșii, rostea:

— Ce fel de primejdie? Și ce-ți pasă dumitale de ei? Credeam că Moiraine nu-ți prea plăcea.

— Ai grijă până unde întinzi coarda, copilă, spuse aspru Liandrin. A fi Aleasă nu e totuna cu a fi Aes Sedai. Și Alesele și novicele ascultă atunci când le vorbește o soră, și fac după cum li se spune, adăuga ea, apoi trase aer în piept și continuă, regăsindu-și tonul liniștit de la început, cu toate că în obraji îi apăruseră pete albe, de mânie. Cândva, sunt convinsă, vă veți pune în slujba unei cauze și vezi învăța că, pentru a o sluji, trebuie să fiți alături chiar și de cei care nu vă sunt pe plac. Să știți că eu, una, am trudit alături de multe persoane pe care nici nu le-aș primi înăuntru, în încăperea care mi-a fost dată. Oare n-ați face-o și voi, dacă ar fi vorba de salvarea prietenilor voștri?

Fără tragere de inimă, Nynaeve încuviință.

— Dar tot nu ne-ai spus ce fel de primejdie îi amenință, Liandrin Sedai.

— Primejdia vine din Shayol Ghul. Cineva îi vânează, așa cum înțeleg că s-a mai întâmplat și înainte. Dacă veniți cu mine, o să izbutim să-i ferim măcar de unele primejdii. Nu mă întrebați cum, pentru că nu vă pot răspunde, dar vă spun fără ascunzișuri că-i așa.

— Mergem, Liandrin Sedai.

— Unde să mergem? întrebă Nynaeve, dar Egwene îi aruncă o privire furioasă.

— La Capul Toman.

— Acolo e război, bombăni Nynaeve, în timp ce Egwene rămăsese cu gura căscată. Primejdia are de-a face cu armatele lui Artur Aripă-de-Șoim?

— Crezi în zvonuri, copilă? Chiar dacă ar fi adevărate, ai da înapoi? Credeam că bărbații ăștia vă sunt prieteni, spuse Liandrin, cu o undă de dispreț care arăta că ei, una, n-avea să i se întâmple așa ceva.

— Venim, spuse Egwene; Nynaeve deschise iarăși gura, dar cealaltă n-o luă în seamă. Mergem, Nynaeve. Dacă Rand are nevoie de ajutorul nostru – și Mat, și Perrin – trebuie să facem tot ce putem.

— Știu asta, răspunse Nynaeve, dar aș vrea să aflu de ce tocmai noi. Ce putem face noi acolo unde Moiraine – sau dumneata, Liandrin – nu poate?

Obrajii lui Liandrin se făcură și mai palizi – Egwene își dădu seama că Nynaeve i se adresase fără să folosească titlul cuvenit – dar nu răspunse decât:

— Voi două sunteți din satul lor. Într-un fel anume, pe care nici eu nu-l înțeleg pe de-a-ntregul, sunteți legate de ei. Mai mult de-atât nu pot spune. Și nici unei alte întrebări nătânge n-am să-i mai răspund. Spuneți: veniți cu mine, de dragul lor? întrebă ea, apoi se opri să aștepte; văzându-le încuviințarea, se arătă mai ușurată. Bine. Așteptați-mă cu un ceas înainte de apus la capătul de miazănoapte al desișului Ogierilor, cu caii voștri și cu tot ce aveți nevoie pentru drum. Nu spuneți nimănui.

— Nu avem voie să plecam din Turn fără învoire, spuse încet Nynaeve.

— Vă învoiesc eu. Nu spuneți nimănui. Chiar nimănui. Ajah Neagră s-a strecurat în Turn.

Egwene gemu ușor și o auzi și pe Nynaeve făcând la fel; cealaltă, însă, își reveni mai repede:

— Credeam că toate femeile Aes Sedai spun că… așa ceva nu există.

— Multe o spun, rosti Liandrin, cu gura strâmbată a batjocură, dar Tarmon Gai’don se apropie și nu mai e vreme pentru a te face că nu pricepi. Ajah Neagră se împotrivește Turnului în toate privințele, dar există cu adevărat, copilă. E peste tot, orice femeie poate fi una de-a lor, și-l slujește pe Cel Întunecat. Dacă prietenii voștri sunt urmăriți de Umbră, credeți că Ajah cea Neagră o să vă lase în viață, libere, ca să-i ajutați? Nu spuneți nimănui – nimănui! – sau e cu putință să nu mai ajungeți la Capul Toman. Un ceas înainte de apus. Faceți întocmai.

Și cu asta plecă, închizând tare ușa în urma ei. Egwene se prăbuși pe pat, cu mâinile pe genunchi.

— Nynaeve, Liandrin face parte din Ajah Roșie. Nu poate să afle nimic despre Rand. Dacă ar ști…

— Așa-i, încuviință Nynaeve. Tare aș vrea sa știu de ce o Roșie ar dori să ne-ajute. Și cum de e gata să se dea de partea lui Moiraine. Aș fi jurat că nici una din ele nu i-ar da celeilalte o mână de ajutor.

— Crezi că minte?

— E Aes Sedai, răspunse sec Nynaeve. Pun rămășag pe broșa mea de argint cea mai scumpă împotriva unei căpșuni că tot ce-a spus este adevărat. Dar mă întreb dacă am înțeles-o noi până la capăt.

— Ajah Neagră, se înfioră Egwene. Aici nu aveam cum să înțelegem greșit, Lumina să ne-ajute.

— Nu aveam, spuse Nynaeve. Și ne-a împiedicat și să cerem ajutorul cuiva, pentru că, după ce-am auzit, în cine mai putem avea încredere? Lumina să ne-ajute, bine zici.

Min și Elayne năvăliră înăuntru, trântind ușa după ele.

— Chiar aveți de gând să plecați? întrebă Min, iar Elayne arătă spre găurica din zid de lângă patul lui Egwene, spunând:

— Am ascultat de la mine. Am auzit tot.

Egwene schimbă o privire cu Nynaeve, întrebându-se dacă auziseră și ce vorbiseră ele două, după plecarea lui Liandrin. Văzu și pe chipul lui Nynaeve aceeași îngrijorare. „Dacă își dau seama cumva de Rand…”

— Asta s-o țineți pentru voi, le preveni Nynaeve. Probabil că Liandrin a vorbit cu Sheriam să ne dea voie să plecăm, dar, chiar dacă n-a făcut-o, chiar dacă mâine încep să scotocească Turnul de sus și până jos după noi, nu suflați nici o vorbă.

— S-o țin pentru mine? întrebă Min. Nici o teamă. Merg și eu. Toată ziua nu fac nimic altceva decât să încerc să explic câte uneia dintre surorile Brune ceva ce nici eu nu înțeleg. Nici la plimbare nu mai pot ieși fără să apară Suprema însăși și să-mi ceara să-i spun ce văd la cei pe care-i întâlnim. Și când femeia aia îți cere ceva, parcă nu mai e nici o cale de scăpare. Cred că am vorbit de jumătate dintre cei din Turn și tot mai vrea alte și alte dovezi. Tocmai asta și voiam – un pretext ca să plec. Iată-l.

Părea foarte hotărâtă, de parcă nu mai voia să audă nimic. Egwene se întrebă de ce voia să vina cu ele, în loc să plece de una singură, dar înainte să aibă vreme să rostească ceva, o auzi și pe Elayne:

— Vin și eu.

— Elayne, îi spuse cu blândețe Nynaeve, Egwene și cu mine îi cunoaștem pe băieți din Emond’s Field. Tu ești Domnița-Moștenitoare din Andor. Dacă dispari din Turnul Alb… se poate isca un război.

— Mama n-ar porni la război cu Tar Valon nici dacă m-ar afuma și m-ar pune la sare – și probabil că tocmai asta și încearcă. Cum adică? Voi trei să plecați frumușel într-o aventură, iar eu să rămân aici să spăl vase, să frec podelele și să mă supun dojenilor câte unei Alese pentru că nu am făcut flacăra atât de albastră cum o dorea ea? Gawyn o să moară de invidie când o să afle, mai spuse Elayne, rânjind și întinzându-se către Egwene ca să se joace cu o șuviță din părul ei. Ca sa nu mai spun că, dacă-l lăsați pe Rand cine știe pe unde, poate pun eu mâna pe el.

— Cred că nici una dintre noi nu va avea parte de el, spuse cu tristețe Egwene.

— Atunci o s-o găsim pe cea norocoasă și o să-i facem viața grea. Dar n-o fi și el așa de nătâng s-o aleagă pe alta, când ne poate avea pe noi. Hai, Egwene, te rog, zâmbește. Știu că-i al tău, numai ca mă simt…, începu Elayne, apoi se opri să-și caute cuvintele, …liberă. N-am avut niciodată o aventură. Pun rămășag că după ce plecăm n-o să mai plângem noaptea, înainte de culcare. Iar dacă o s-o facem, o să-i silim pe Menestreli să nu pomenească.

— Asta-i o prostie, spuse Nynaeve. Mergem la Capul Toman. Ați auzit veștile și zvonurile. O să fie primejdios. Trebui să rămâi aici.

— Am auzit și ce-a spus Liandrin Sedai despre… Ajah Neagră, zise Elayne, aproape în șoaptă. Oare aici voi fi la adăpost, dacă-i adevărat? Dacă mama ar bănui măcar că Ajah Neagră chiar există, m-ar arunca în mijlocul câmpului de bătălie, mai degrabă decât să mă lase aici.

— Dar, Elayne…

— Există o singură cale să mă opriți, anume să-i spuneți lui Sheriam. Și-atunci o să ajungem toate trei înșirate la ea în cancelarie, și ce frumos o să mai fie! Toate patru… Cred că nici Min n-o să scape cu așa ceva. Dar, fiindcă nu o să-i spuneți, înseamnă că vin și eu.

Nynaeve ridică brațele, scoasă din răbdări.

— Poate-i spui tu ceva s-o convingi, îi zise lui Min; aceasta, sprijinită de ușă și cu ochii mijiți la Elayne, clătină din cap.

— Cred că e musai să vină și ea, la fel ca și voi. Ca și noi, adică. De-acum văd și mai limpede primejdia în jurul vostru, încă nu-mi dau seama ce este, dar cred că are de-a face cu hotărârea de a pleca. De-asta s-a limpezit; pentru că sunteți convinse de ce vreți să faceți.

— N-are de ce să vină, spuse Nynaeve, dar Min clatină iarăși din cap.

— E legată de… De băieții ăștia la fel de mult ca și tine, ca și Egwene, ca și mine. E și ea o părticică, Nynaeve, o părticică din… Din Pânză, probabil că așa ar spune o Aes Sedai.

— Chiar așa? întrebă Elayne, părând ușor speriată, dar și încântată. Ce fel de părticică, Min?

— Nu îmi dau seama, răspunse Min, cu ochii plecați. Câteodată îmi doresc să nu fi avut înzestrarea asta. Oricum cei mai mulți nu se mulțumesc cu ce le spun.

— Dacă tot e să plecăm toate patru, zise Nynaeve, atunci haideți să punem la cale ce-avem de făcut.

Oricât de mult s-ar fi opus mai înainte, după ce se ajungea la o hotărâre, Nynaeve se dovedea foarte cu picioarele pe pământ, spunându-le ce trebuia să ia cu ele și cât avea să fie de frig odată ce ajungeau la Capul Toman și cum puteau să-și scoată caii din grajd fără să fie oprite. Ascultând-o, Egwene se întreba, fără voia ei, ce soi de primejdie văzuse Min că le-ar fi amenințat, și ce soi de primejdie avea de înfruntat Rand. Nu găsea decât un singur răspuns, care-o făcu să se înfioare. „Fii tare, Rand. Fii tare, nătâng cu creier de lână. Te ajut eu cumva.”