În căutarea Cornului

3 Prieteni și dușmani

Rand nu fugi prea departe, doar până la poarta de lângă grajd, prin care se ieșea din fortăreață. Înainte să ajungă acolo, se opri și începu să meargă încet, încercând să pară nepăsător și lipsit de grabă.

Poarta boltită era bine închisă. Abia dacă era destul de mare ca să poată trece prin ea doi bărbați călare, dar, ca toate porțile din zidurile exterioare, era acoperită cu bare late de fier negru și închisă cu un drug greu. În fața porții erau doi paznici, cu coifuri ascuțite, simple, îmbrăcați în armură din plăci și zale și purtând pe spate niște săbii lungi. Pe pieptul mantiilor lor aurii era brodat Șoimul Negru. Rand îl cunoștea puțin pe unul dintre ei, Ragan. Săgeata unui troloc lăsase o cicatrice albă, triunghiulară, pe obrazul smead al lui Ragan, care se zărea în spatele vizierei. Când îl văzu pe Rand, obrajii lui zbârciți se încrețiră într-un rânjet.

— Pacea fie cu tine, Rand al’Thor. Ragan aproape că striga ca să acopere sunetul clopotelor. Vrei să te duci să le dai iepurilor în cap sau tot te încăpățânezi să spui că bâta aia e de fapt un arc?

Celalalt paznic se mișcă puțin, așezându-se mai în dreptul porții.

— Pacea fie cu tine, Ragan, spuse Rand, oprindu-se în fața celor doi. Era greu să își păstreze vocea calmă. Știi bine că e un arc. M-ai văzut trăgând cu el.

— Nu e bun de nimic dacă ești călare, spuse acru celalalt paznic.

Rand îl recunoscu acum, cu ochii lui afundați în orbite, aproape negri, care păreau că nu clipesc niciodată. Priveau scrutător în jur de sub coif, ca două peșteri gemene din adâncul altei peșteri. Rand își zise că ar fi putut nimeri mai rău și că poarta ar fi putut fi păzită de altcineva în locul lui Masema, dar nu prea știa cum s-ar fi putut întâmpla așa ceva, afară doar dacă ar fi dat peste o Aes Sedai roșie.

— E prea lung, adăugă Masema. Dacă sunt pe cal, eu trag trei săgeți cu arcul meu până izbutești tu să dai drumul la una cu monstrul ăla al tău.

Rand se căzni să zâmbească, ca și cum ar fi fost o glumă. Nu-l auzise niciodată pe Masema glumind sau râzând la o glumă. Majoritatea celor din Fal Dara îl acceptau pe Rand; se antrena cu Lan, lua masa cu Seniorul Agelmar și, lucrul cel mai important, sosise la Fal Dara însoțit de Moiraine, o femeie Aes Sedai. Totuși, unora le era imposibil să uite că nu era din partea locului și abia de îi spuneau două vorbe, și asta numai dacă trebuia. Masema se număra printre aceștia din urmă.

— E destul de bun pentru mine, zise Rand. Dacă tot veni vorba de iepuri, Ragan, ce-ar fi să mă lași să ies? Tot zgomotul și toata zarva asta – e prea mult pentru mine. Mai bine mă duc să vânez iepuri, chiar dacă nu găsesc nici unul.

Ragan se întoarse pe jumătate ca să se uite la tovarășul lui și Rand începu să se simtă ceva mai plin de speranță. Ragan era un bărbat simpatic, felul în care se purta nu se potrivea deloc cu cicatricea urâtă de pe obraz și, în plus, părea să-l placă pe Rand. Dar Masema dădea deja din cap a refuz. Ragan oftă.

— Nu se poate, Rand al’Thor.

Arată scurt cu capul înspre Masema, ca și cum ar fi vrut să-l lămurească. Dacă n-ar depinde decât de el…

— Nimeni nu poate ieși fără un permis scris. Păcat că n-ai venit acum câteva minute. Ordinul de a închide porțile abia a sosit.

— Dar de ce ar vrea Seniorul Agelmar să mă țină tocmai pe mine aici?

Masema se uită la legăturile pe care Rand le purta în spate și la desagi. Rand încercă să nu-l bage în seamă.

— Sunt oaspetele lui, continuă el, vorbind cu Ragan. Dacă aș fi vrut, aș fi putut pleca oricând în ultimele săptămâni. De ce ar da un astfel de ordin? Este ordinul Seniorului Agelmar, nu-i așa?

Masema clipi și păru să încrunte și mai mult din sprâncene; aproape că nu părea că-și mai aduce aminte de boccelele lui Rand. Ragan râse:

— Cine altcineva ar fi putut da un astfel de ordin, Rand al’Thor? Firește, mie mi l-a spus Uno, dar al cui altcuiva ar fi putut fi ordinul?

Ochii lui Masema, ațintiți asupra chipului lui Rand, nu clipiră.

— Voiam doar să ies puțin singur, asta-i tot, zise Rand. Atunci o să merg într-una din grădini. Nu sunt iepuri, dar măcar n-o să fie lume. Să vă scalde Lumina și pacea fie cu voi.

Se îndepărtă, fără să aștepte să i se răspundă, hotărât să nu se apropie cu nici un chip de vreuna din grădini. „Arde-m-ar, după ce se termină ceremonia s-ar putea să fie femei Aes Sedai în oricare dintre ele.” Simțind privirea lui Masema în spate – era sigur că despre Masema era vorba – merse fără să se grăbească.

Deodată clopotele încetară să mai bată și fu pe punctul de a o rupe la fugă. Minutele treceau. Unele după altele, unele după altele. Venise vremea ca Suprema Înscăunată să fie condusă în iatacul său. Venise vremea să trimită după el, să înceapă să-l caute când va vedea că nu este de găsit. De îndată ce nu mai putea fi zărit de cei doi paznici, începu din nou să alerge.

Lângă bucătării, Poarta Căruțașilor, pe unde aduceau mâncarea pentru fortăreață, era și ea închisă, zăvorâtă și păzită de doi soldați. Trecu în fugă pe lângă ea, traversând curtea, ca și cum nu ar fi avut intenția să se oprească.

Poarta Câinelui, din spatele fortăreței, prin care de-abia dacă putea intra un om pe jos, era și ea păzită. Coti înainte să fie văzut de paznici. Nu erau prea multe porți, chiar dacă fortăreața era foarte mare, dar, dacă până și Poarta Câinelui era păzită, însemna că și celelalte erau.

Poate reușea să găsească o bucată de funie… Urcă niște trepte până în vârful zidului exterior, până la parapetul lat, cu ziduri crenelate. Nu se simțea prea în largul lui atât de sus, mai ales că s-ar fi putut isca din nou vântul acela, dar de acolo putea vedea, peste coșurile înalte și acoperișurile ascuțite ale caselor, până departe, la zidurile orașului. Chiar și acum, după aproape o lună, casele încă păreau ciudate pentru ochii lui, obișnuiți cu Ținutul celor Doua Râuri: streșinile aproape atingeau pământul, ca și cum casele ar fi fost doar un acoperiș cu șindrilă, iar coșurile erau înclinate, ca să lase zăpada să alunece pe lângă ele. Fortăreața era înconjurată de o piață largă, pavată, dar, la numai o sută de pași depărtare de zid, erau străzi pline de oameni care își vedeau de treburile zilnice, precupeți cu șorțuri care stăteau sub tende, în fața prăvăliilor, fermieri îmbrăcați prost, aflați în oraș ca să vândă și să cumpere, neguțători ambulanți și mici comercianți, pâlcuri de orășeni care vorbeau fără îndoială de sosirea neașteptată a Supremei Înscăunate. Vedea căruțe și oameni care se revărsau prin una din porțile din zidul orașului. Se pare că paznicii de acolo nu primiseră nici un fel de ordin să oprească pe cineva.

Se uită la cel mai apropiat turn de pază și unul dintre soldați ridică o mâna acoperită cu o mănușă de fier spre el. Cu un surâs amar, Rand îl salută și el cu mâna. Fiecare palmă din zid era păzită. Aplecându-se printr-o deschizătură în zid, privi cercetător pe deasupra scobiturilor în care se țineau proviziile, peste întinderea de piatră goală, până jos de tot. Lat de douăzeci de pași și înalt de zece, acoperit cu pietre netede și alunecoase. În jurul lui, pentru ca nu cumva să cadă cineva din întâmplare, era un zid scund, ușor povârnit, astfel încât să nu poată fi folosit ca ascunzătoare, iar în partea de jos a zidului era o pădure de țepușe ascuțite. Chiar dacă ar fi avut o funie și ar fi ajuns până jos, fără să fie văzut de paznici, tot nu ar fi putut trece de țepușe. Ceea ce i-ar fi ținut departe pe troloci îl ținea și pe el închis aici.

Deodată se simți istovit până în măduva oaselor, vlăguit. Suprema Înscăunată era acolo, iar el nu avea cum să plece. Nu avea cum să plece, iar Suprema Înscăunată era acolo. Dacă știa că el este acolo, dacă ea trimisese vântul care îl prinsese, atunci înseamnă că era deja pe urmele lui, îl urmarea folosindu-se de puterile femeilor Aes Sedai. Mai ușor i-ar fi fost unui iepure să nu se lase atins de arcul său. Cu toate acestea, refuză să se dea bătut. Erau unii care spuneau că oamenii din Ținutul celor Două Râuri puteau învăța pietrele și să dea lecții catârilor. Când nu mai rămânea nimic, oamenii din Ținutul celor Două Râuri se agățau de îndărătnicia lor.

Se îndepărtă de zid și începu să umble prin fortăreață. Nu îi păsa pe unde o ia, atât timp cât nu ajungea în locurile în care ceilalți s-ar fi putut aștepta să-l găsească. Nu pe lângă camera lui, nici pe lângă grajduri, nici pe lângă vreo poartă – Masema l-ar putea pune pe Uno să spună că încearcă să plece – nici în vreo gradină. Tot ce putea face era să se țină deoparte de toate femeile Aes Sedai. Chiar și de Moiraine. Ea știa adevărul despre el. În ciuda acestui lucru, însă, nu îi făcuse nici un rău. „Până acum. Din câte știi tu. Dar dacă s-a răzgândit? Poate că ea a trimis după Suprema Înscăunată.”

Simțindu-se pierdut, se sprijini o clipă de peretele coridorului și simți piatra tare sub umăr. Cu privirea rătăcită, se uită în gol și vedea lucruri pe care nu voia să le vadă. „Domolit. Ar fi oare chiar atât de rău să se termine totul? Să se termine cu adevărat?” Închise ochii, dar continua să se vadă, ghemuindu-se ca un iepure care nu mai are unde să fugă, în timp ce femeile Aes Sedai se adunau în jurul lui ca niște corbi. „Bărbații care au fost domoliți mor de obicei curând după aceea. Nu mai vor să trăiască.” Își amintea prea bine cuvintele lui Thom Merrilin ca să vrea să treacă prin așa ceva. Se scutură și porni în grabă pe coridor. Nu era nevoie să stea într-un loc până când aveau să-l găsească. „Oricum, cât o să mai dureze până or să te găsească? Ești ca o oaie în țarc. Cât?” Atinse teaca sabiei care îi atârna la brâu. „Nu, nu ca o oaie. Nu pentru femeile Aes Sedai, nici pentru altcineva.” Se simțea puțin nesăbuit, dar hotărât.

Oamenii se întorceau la treburile lor. Larma glasurilor și zăngănitul oalelor umplea bucătăria cea mai apropiata de Sala Mare, unde Suprema Înscăunată și însoțitorii ei aveau să ia masa în seara aceea. Bucătarii, ajutoarele de bucătar și restul servitorilor mișunau dintr-o parte într-alta; niște câini alergau în roți de răchită, făcând să se întoarcă pe partea cealaltă carnea pusă la frigare. Se grăbi să-și croiască drum prin căldură și aburi, prin mirosul de mirodenii și aroma mâncărurilor puse la gătit. Nimeni nu se uită la el; erau cu toții ocupați.

Încăperile din spate, unde, în mici apartamente, locuiau servitorii, fremătau ca un mușuroi de furnici lovit cu piciorul, căci bărbații și femeile căutau să-și pună cele mai bune livrele. Copiii se jucau mai într-o parte, prin colțuri. Băieții agitau săbii de lemn, iar fetițele se jucau cu păpuși și, din când în când, una dintre ele spunea că păpușa ei este Suprema Înscăunată. Cele mai multe uși erau deschise și doar perdelele de mărgele blocau intrarea în cameră, în mod normal, aceasta ar fi însemnat că persoana care locuia acolo era dispusă să primească oaspeți, dar astăzi însemna pur și simplu că toata lumea era grăbită. Chiar și cei care făceau o plecăciune în fața lui aproape că nu se opreau din drum.

Oare dacă vreunul dintre ei ar auzi, când aveau să meargă să servească la masa, că este căutat, ar spune că l-a văzut? Ar îndrăzni să vorbească cu o femeie Aes Sedai și să îi spună unde să îl caute? I se păru dintr-odată că fețele pe lângă care trecea îl cercetează cu viclenie și cântăresc lucrurile în spatele lui. În mintea lui, chiar și copiii începură să pară amenințători. Știa că nu era decât imaginația lui – era sigur că așa era; așa trebuia să fie – dar când lăsă în urma odăile servitorilor se simți ca și cum ar fi scăpat dintr-o cursă care s-ar fi putut închide în orice moment.

Unele locuri din fortăreață erau goale; oamenilor care lucrau de obicei acolo li se dăduse drumul în cinstea sărbătorii neașteptate. În fierăria armurierului toate focurile erau stinse, toate nicovalele tăcute. Totul era tăcut. Rece. Fără viață. Dar cumva fierăria nu era goală. I se făcu pielea de găină; se întoarse brusc. Nu era nimeni acolo. Doar lăzile mari, pătrate, în care se țineau uneltele și butoaiele de răcire pline de ulei. I se ridică părul pe ceafă și se învârti din nou în loc. Ciocanele și cleștii erau agățați la locul lor pe perete. Se uită furios de jur împrejurul camerei mari. „Nu e nimeni aici. Mi se pare doar. Vântul ăla, și Suprema Înscăunată; e destul ca să mă facă să-mi imaginez tot felul de lucruri.”

Afară, în curtea armurierului, vântul se învolbură pentru o clipă în jurul lui. Tresări fără să vrea, crezând că vântul vrea să-l prindă. Simți din nou, doar o clipă, mirosul slab de putreziciune și auzi pe cineva râzând pe ascuns în spatele lui. Doar o clipă.

Speriat, făcu încet ocolul curții, uitându-se scrutător și cu băgare de seamă în toate părțile. Curtea, pavată cu pietre neregulate, era goală. „E doar nenorocita ta de imaginație!” O luă la fugă și i se păru că aude din nou acel râset în spatele lui, de data aceasta fără să fie vânt.

În curtea de lemne, simți din nou că era cineva acolo. Simțea ochii care îl cercetau de după stivele înalte de lemne tăiate pentru foc din șoproanele lungi, aruncându-i câte o privire pe deasupra grămezilor de scânduri uscate și cherestea care așteptau de partea cealaltă a curții, gata să fie duse la prăvălia tâmplarului, acum închisă. Refuza să se uite în jur, refuză să se gândească cum ar putea doi ochi să se miște atât de repede dintr-un loc în altul, să traverseze curtea pustie, de la șopronul cu lemne de foc până la adăpostul pentru cherestea, fără ca el să vadă măcar umbra unei mișcări. Era sigur că era vorba de doi ochi. „Imaginația mea. Sau poate că deja înnebunesc.” Se înfioră. „Nu încă. Lumină, te rog, nu încă.” Străbătu încet curtea, cu spatele țeapăn; urmăritorul nevăzut veni după el.

Pe coridoarele adânci luminate doar de câteva torțe din papură, în cămările pline cu saci de mazăre sau fasole uscată, cu polițe pe care se îngrămădeau napi zbârciți și sfeclă, sau ticsite cu buți de vin, poloboace de carne sărată și butoiașe de bere, ochii erau întotdeauna acolo, uneori urmărindu-l, alteori așteptându-l când intra. Nu auzea decât propriii lui pași, nu auzea nici o ușă scârțâind decât atunci când o deschidea și o închidea el însuși, dar ochii erau acolo. „Lumină, înnebunesc.”

Apoi deschise ușa de la alta cămară și voci omenești, râsete omenești se revărsară spre el, făcându-l să se simtă ușurat. Acolo nu aveau să fie ochi nevăzuți. Intră.

Jumătate din încăpere era plină până la tavan cu saci de cereale. În cealaltă jumătate, un grup mare de oameni stăteau în genunchi, în semicerc, în fața unuia dintre pereții goi. Toți aveau vestoane de piele și părul tuns precum lacheii. Nu aveau capetele rase, ca războinicii, și nu purtau livrea. Nu era nimeni acolo care să-l dea de gol fără să vrea. „Dar dacă ar face-o înadins?” Printre șoaptele lor se auzea zornăitul zarurilor și unul dintre ei râse răgușit când fură aruncate.

Loial se uita la ei cum joacă zaruri, frecându-și gânditor bărbia cu un deget mai gros decât degetul mare al unui bărbat mătăhălos, iar capul aproape că îi ajungea la grinzile aflate la două palme mai sus. Jucătorii nu îi aruncau nici măcar o privire. Ogierii nu erau o prezență foarte obișnuită în Ținuturile de la Hotar, sau oriunde altundeva, dar aici erau cunoscuți și acceptați, iar Loial era de destul timp în Fal Dara ca să nu mai stârnească prea mare interes. Tunica lui închisă la culoare, cu guler tare, era închisă până sus; partea de jos, mai largă, îi ajungea până deasupra cizmelor înalte. Unul dintre buzunarele mari era umflat și atârna greu. Probabil că erau cărți, își spuse Rand. Chiar și când se uita la oameni cum joacă zaruri, Loial avea mereu o carte la îndemână.

În ciuda tuturor lucrurilor care i se întâmplaseră, Rand se trezi rânjind. I se întâmpla adesea asta în preajma lui Loial. Ogier știa atât de multe despre unele lucruri, atât de puține despre altele și părea că vrea să afle tot. Rand își mai aducea însă aminte de prima data când îl văzuse pe Loial, cu urechile lui acoperite cu smocuri de păr, cu sprâncenele care îi atârnau ca niște mustăți lungi, cu nasul lătăreț, aproape cât fața de mare – îl văzuse și crezuse că are în fața un troloc. Încă îi mai era rușine. Ogieri și troloci. Myrddraal și alte lucruri din ungherele întunecate ale poveștilor spuse la miezul nopții. Lucruri din povești și legende. Așa crezuse înainte să plece din Emond’s Field. Dar de atunci văzuse atâtea povești prinzând viață, încât nu mai era sigur de nimic. Femei Aes Sedai, urmăritori nevăzuți, un vânt care te prindea și te ținea. Zâmbetul i se topi.

— Toate poveștile sunt adevărate, spuse el încetișor.

Loial ciuli urechile și întoarse capul spre Rand. Când văzu cine este, un rânjet îi acoperi chipul și se apropie de el.

— A, aici erai.

Vocea îi era groasă și semăna cu bâzâitul unui bondar.

— Nu te-am zărit la Primire. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Doua lucruri. Primirea Shienaran și Suprema Înscăunată. Pare obosită, nu crezi? Nu e treabă ușoară să fii Suprema Înscăunată. Cred că e mai greu decât să fii Fruntaș.

Făcu o pauză, gânditor, dar doar pentru o clipă.

— Spune-mi, Rand, și tu joci zaruri? Cei de aici joacă ceva mai simplu, cu numai trei zaruri. Noi folosim patru în stedding. Știi, nu vor să mă lase să joc. Zic doar „Glorie Ziditorilor” și refuză să parieze împotriva mea. Nu cred că e cinstit. Zarurile pe care le folosesc sunt destul de mici – se uită încruntat la mâinile lui, suficient de mari cât să cuprindă un cap de om – dar tot cred că… Rand îl apuca de braț, întrerupându-l. „Ziditorii!”

— Loial, Ogierii au construit Fal Dara, nu-i așa? Știi vreo altă ieșire în afară de porți? O gaură prin care să te poți strecura. Un culoar. Orice, numai să fie destul de mare cât să încapă un om. Dacă se poate, să nu fie nici în calea vântului.

Loial se încruntă, mâhnit, capetele sprâncenelor aproape atingându-i obrajii.

— Rand, Ogierii au zidit Mafal Dadaranell, dar orașul acela a fost distrus în timpul Războaielor Troloce. Acesta – atinse ușor zidul de piatră cu vârfurile late ale degetelor – a fost construit de oameni. Pot să îți fac planul orașului Mafal Dadaranell – am văzut odinioară hărțile, într-o carte veche, în stedding Shangtai – dar nu știu mai multe despre Fal Dara decât știi tu. Totuși, e bine făcut, nu-i așa? Masiv, dar bine făcut.

Rand se lăsă să cadă lângă zid, strângând din ochi.

— Trebuie să găsesc o ieșire, murmură el. Porțile sunt închise și paznicii nu lasă pe nimeni să treacă, dar eu trebuie să găsesc o ieșire.

— Dar de ce, Rand? întrebă Loial încetișor. Nimeni de aici n-o să-ți facă vreun rău. Ți-e bine? Rand?

Deodată ridică glasul.

— Mat! Perrin! Cred că lui Rand îi e rău.

Rand deschise ochii și îi văzu pe prietenii lui ridicându-se din grupul celor care jucau zaruri. Mat Cauthon, cu picioare lungi, ca de barză, cu umbra unui zâmbet pe buze, ca și cum vedea ceva amuzant de care nimeni altcineva nu își dădea seama. Perrin Aybara, cu părul vâlvoi, lat în umeri și cu brațe groase, care fusese ucenic de fierar. Cei doi încă mai purtau hainele din Ținutul celor Două Râuri, simple și zdravene, dar ponosite de atâta drum.

Ieșind dintre oameni, Mat aruncă din nou zarurile în semicerc, iar unul dintre jucători strigă:

— Hei, nu poți pleca când câștigi.

— E mai bine decât să plec când pierd, zise Mat, râzând.

Fără să se gândească, își atinse surtucul în dreptul cingătorii, iar Rand tresări. Sub surtuc, Mat avea un pumnal cu un rubin incrustat în plasele, un pumnal de care nu se despărțea niciodată, un pumnal de care nu putea să se despartă. Avea lama mânjită, din orașul mort Shadar Logoth, mânjită și strâmbată de o forță a răului aproape la fel de necruțătoare ca și Cel Întunecat, forța răului care ucisese Shadar Logoth cu două mii de ani în urmă, dar care încă mai dăinuia printre ruinele abandonate. Acea pată avea să-l ucidă pe Mat dacă păstra pumnalul, dar avea să-l ucidă încă și mai repede dacă renunța la el.

— O să mai aveți și alte prilejuri să câștigați.

Pufniturile nemulțumite ale bărbaților îngenuncheați dădură de înțeles că nu prea credeau că au vreo șansă.

Perrin îl urmă pe Mat până la Rand, ținând ochii în pământ. În ultima vreme, Perrin își ținea mereu ochii în pământ, iar umerii îi erau lăsați, ca și cum ar fi purtat o greutate prea mare chiar și pentru puterea lor.

— Ce s-a întâmplat, Rand? întrebă Mat. Ești galben precum ceara. Hei! De unde ai luat hainele astea? Vrei să te faci Shienaran? Poate o să-mi cumpăr și eu un surtuc ca ăsta și o cămașă frumoasă.

Își scutură buzunarul și se auzi un zornăit de monede.

— Se pare că am noroc la zaruri. Câștig aproape întotdeauna.

— Nu trebuie să cumperi nimic, spuse Rand, istovit. Moiraine ne-a înlocuit toate hainele. Din câte știu eu, le-a ars deja pe cele vechi, în afară de hainele pe care le purtați voi doi. Probabil că Elansu o să vină și după astea, așa că în locul vostru m-aș grăbi să mă schimb, dacă nu vreți să vă dezbrace chiar ea.

Perrin nu ridică privirea, dar se îmbujoră; Mat zâmbi și mai mult, dar zâmbetul îi părea forțat. Și ei avuseseră parte de întâlniri la baie și doar Mat încerca să pretindă că nu îi păsa.

— Și nu mi-e rău. Doar că trebuie să plec de aici. Suprema Înscăunată e aici. Lan spunea… spunea că, dacă e ea aici, ar fi mai bine ca eu să plec o săptămână. Trebuie să plec, dar toate porțile sunt închise.

— A spus el asta? Mat se încruntă. Nu înțeleg. N-a spus niciodată nimic rău despre vreo femeie Aes Sedai. De ce acum? Uite, Rand, nici mie nu-mi plac femeile Aes Sedai, dar n-or să ne facă nimic.

Coborî vocea când spuse asta și se uită peste umăr să vadă dacă vreunul dintre jucători era atent la ce zicea. Oricât de temute ar fi fost femeile Aes Sedai, în Ținuturile de la Hotar oamenii nu le urau și orice vorbă nerespectuoasă la adresa lor putea să provoace o încăierare sau chiar ceva mai grav.

— Moiraine, de pildă. Nu e chiar atât de rea, chiar dacă este și ea o femeie Aes Sedai. Gândești ca bătrânul Cenn Buie, care ne spunea tot felul de povești la hanul Izvorul de Vin. Vreau să spun că Moiraine nu ne-a făcut nici un rău și nici celelalte n-or să ne facă. De ce ar face așa ceva?

Perrin ridică ochii din pământ. Ochi galbeni, strălucind în lumina slabă ca aurul șlefuit. „Moiraine nu ne-a făcut rău?” își spuse Rand. Ochii lui Perrin fuseseră la fel de căprui ca ai lui Mat când plecaseră din Ținutul celor Două Râuri. Rand habar n-avea cum se petrecuse schimbarea – Perrin nu voia să vorbească despre asta, de fapt nu voia să vorbească aproape despre nimic de când se întâmplase – dar se petrecuse în același timp cu umerii lăsați și purtarea mai rece, ca și cum s-ar fi simțit singur chiar înconjurat de prietenii lui. Ochii lui Perrin și pumnalul lui Mat. Nici unul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi plecat din Emond’s Field și Moiraine era cea care îi îndemnase să plece. Știa că nu era drept. Dacă Moiraine nu ar fi venit în sat, probabil că ar fi fost toți trei uciși de troloci, ca de altfel mai toți cei din Emond’s Field. Dar asta nu îl făcea pe Perrin să râdă ca pe vremuri și nici nu făcea să dispară pumnalul de la brâul lui Mat. „Și eu? Dacă aș fi acasă și încă în viață, aș fi tot ceea ce sunt acum? Cel puțin nu m-aș întreba ce urmează să-mi facă femeile Aes Sedai.”

Mat încă se uita nedumerit la el, iar Perrin ridicase capul cât să îl privească pe sub sprâncene. Loial aștepta, răbdător. Rand nu le putea spune de ce trebuia să stea departe de Suprema Înscăunată. Ei nu știau ce este el. Lan știa, și Moiraine. Și Egwene, și Nynaeve. Ar fi vrut ca nimeni să nu știe și cel mai mult ar fi vrut ca Egwene să nu știe, dar cel puțin Mat și Perrin – și Loial – credeau că e același. Rand ar fi preferat să moară decât să le spună adevărul, iar apoi să vadă șovăiala și îngrijorarea care apăreau câteodată în privirea lui Egwene și a lui Nynaeve, chiar și atunci când încercau să le ascundă.

— Cineva… stă cu ochii pe mine, zise el într-un sfârșit. Mă urmărește. Doar că… Doar că nu e nimeni aici.

Perrin ridică brusc capul, iar Mat își umezi buzele și șopti:

— Un Pierit?

— Firește că nu, pufni Loial. Cum ar putea vreun Făr-de-ochi să intre în Far Dala, în oraș sau în fortăreață? Pravilele spun că între zidurile orașului nimeni nu-și poate ține fața acoperită, iar lampagiii trebuie să lumineze străzile noaptea, ca să nu fie nici o umbră în care să se poată ascunde Myrddraalii. Așa ceva e imposibil.

— Zidurile nu sunt de ajuns ca să îi oprească pe Pieriți, murmură Mat, dacă vor cu adevărat să intre. Nu știu dacă pravilele și felinarele sunt de mai mare folos.

Nu mai semăna deloc cu cel care, în urma cu mai puțin de jumătate de an, era aproape convins că Pieriții nu sunt decât niște povești ale Menestrelilor. Și el văzuse prea multe.

— Și mai e și vântul, adaugă Rand.

Aproape că nu îi tremura glasul când le povesti ce se întâmplase în vârful turnului. Perrin își încleștă pumnii până când îi trosniră degetele.

— Vreau doar să plec de aici, încheie Rand. Vreau să plec spre miazăzi. Departe. Undeva departe.

— Dar dacă porțile sunt închise, spuse Mat, cum putem să ieșim?

Rand se uită ținta la el.

— Să ieșim?

Trebuia să plece singur. Ar fi fost prea primejdios să vină și altcineva cu el. În cele din urmă avea să fie el însuși primejdios și nici măcar Moiraine nu știa cât mai era până acolo.

— Mat, știi că trebuie să mergi în Tar Valon cu Moiraine. Spunea că e singurul loc în care poți renunța la nenorocitul ăla de pumnal fără să mori. Și știi prea bine ce se va întâmpla dacă îl păstrezi.

Mat își atinse surtucul în dreptul pumnalului, fără să pară că își dă seama ce face.

— Darul unei femei Aes Sedai e momeală pentru pește, zise el. Poate că nu vreau să îmi pun singur cârligul în gură. Poate că ceea ce vrea ea să facă în Tar Valon e mai rău decât dacă nu mă duc deloc acolo. Poate că minte. Adevărul pe care îl spune o femeie Aes Sedai nu e niciodată cel care crezi tu că este.

— Mai știi și alte zicători pe care vrei să ni le spui? întrebă Rand. Vântul de la miazăzi aduce oaspeți, vântul de la miazănoapte – casă pustie? Porcul aurit tot porc rămâne? Ce zici de „Cu vorba nu se tund oile”? „Vorbele nebunului sunt praf în vânt”?

— Ușurel, Rand, zise Perrin încetișor. Nu se cade să fii atât de răutăcios.

— Nu? Poate că nu vreau să mergeți cu mine, să vă țineți mereu după mine, să dați de necaz și să vă așteptați tot timpul să vă scot din încurcătură. V-ați gândit vreodată la asta? Arde-m-ar, v-a trecut vreodată prin cap că m-am saturat să vă tot văd peste tot? Tot timpul, tot timpul. M-am saturat.

Expresia de suferință de pe chipul lui Perrin îi străpunse inima, dar continuă neîndurător.

— Sunt unii pe aici care mă cred Senior. Senior. Poate că îmi place asta. Dar uitați-vă la voi, jucați zaruri cu grăjdarii. Când o să plec, o să plec singur. Din partea mea puteți să vă duceți în Tar Valon sau să vă spânzurați, eu plec singur de aici.

Fața lui Mat se împietri și strânse pumnalul prin surtuc până când i se albiră articulațiile.

— Dacă așa vrei, spuse el cu răceală. Credeam că suntem… Cum vrei tu, al’Thor. Dar dacă mă hotărâse să plec în același timp cu tine, o să plec și ai face bine să nu-mi stai în drum.

— Nu pleacă nimeni nicăieri, zise Perrin, atâta vreme cât porțile sunt închise.

Își ținea din nou ochii în pământ. Hohote de râs se auziră dinspre jucătorii de lângă perete când unul dintre ei pierdu.

— Plecați sau rămâneți, spuse Loial, împreună sau separat, nu are importanță. Sunteți toți trei ta’veren. Chiar și eu îmi dau seama de asta, doar uitându-mă la ce se întâmplă în jurul vostru, și eu nu am Harul. Și Moiraine Sedai spune la fel.

Mat ridică mâinile.

— Ajunge, Loial. Nu vreau să mai aud nimic despre asta.

Loial scutură din cap.

— Fie că auzi, fie că nu, tot e adevărat. Roata Timpului țese Pânza Vârstelor cu firele vieților oamenilor. Și voi trei sunteți ta’veren, noduri în aceasta pânză.

— Ajunge, Loial.

— O vreme, Roata va înfășura Pânza în jurul vostru, indiferent ce veți face. Și orice veți face va fi probabil ales de Roată, nu de voi. Ta’veren trag istoria după ei și dau formă Pânzei prin simpla lor prezență, dar Roata îi prinde pe ta’veren în țesătură mai mult decât pe ceilalți oameni. Oriunde v-ați duce și orice ați face, până când Roata nu hotărăște altceva, veți…

— Ajunge! strigă Mat.

Bărbații care jucau zaruri priviră împrejur, dar Mat se uită furios la ei până când se întoarseră la treburile lor.

— Îmi pare rău, Mat, murmură Loial. Știu că vorbesc prea mult, dar n-am vrut…

— Nu mai stau aici, zise Mat privind în sus, cu un Ogier cu gură mare și cu un neghiob înfumurat. Vii, Perrin?

Perrin oftă, îi arunca o privire lui Rand, apoi încuviință, dând din cap.

Rand se uită la ei cum pleacă cu un nod în gât. „Trebuie să plec singur. Ajute-m-ar Lumina, trebuie.”

Loial se uita și el după ei, cu sprâncenele lăsate în jos de îngrijorare.

— Rand, chiar n-am vrut să…

Rand își înăspri glasul.

— Ce mai aștepți? Du-te cu ei! Nu înțeleg de ce mai stai aici. Nu-mi ești de nici un folos dacă nu știi nici o ieșire. Du-te! Du-te să-ți găsești copacii și prețioasele tale crânguri, dacă nu cumva au fost tăiate între timp și bine c-am scăpat de ele dacă așa s-a întâmplat.

Ochii lui Loial, mari cât niște farfurioare, păreau mirați și jigniți, dar, încetul cu încetul, deveniră aproape mânioși. Rand nu se gândise niciodată că așa ceva era cu putință. Unele dintre vechile povești pretindeau că Ogierii erau fioroși, dar nu spuneau și în ce fel, iar Rand nu întâlnise niciodată pe cineva mai blând decât Loial.

— Dacă așa vrei, Rand al’Thor, spuse Loial sec.

Se înclină țeapăn și se luă după Mat și Perrin.

Rand se lăsă greu lângă sacii de cereale. „Ei bine, îl luă peste picior o voce din capul lui, ai izbutit, nu-i așa? Trebuia, răspunse el. O să ajung primejdios pentru cei din jurul meu. Sânge și cenușă, o să înnebunesc și… Nu! Nu, n-o să înnebunesc! N-o să folosesc Puterea și atunci n-o să înnebunesc și… Dar nu pot risca să se întâmple asta. Nu pot, nu-ți dai seama?” Dar vocea se mulțumi doar să râdă de el.

Își dădu seama că jucătorii se uitau la el. Stăteau încă în genunchi lângă perete, dar toți întorseseră capul ca să se uite la el. Shienaranii, indiferent de clasa lor socială, erau întotdeauna politicoși și corecți, chiar și față de dușmanii de moarte, iar Ogierii nu fuseseră niciodată dușmanii celor din Shienar. În ochii jucătorilor se citea revolta. Chipurile le erau inexpresive, dar ochii lor spuneau că ceea ce făcuse nu era bine. Rand le dădea dreptate pe jumătate și din acest motiv resimți și mai puternic acuzațiile lor. Nu făcură decât să se uite la el, dar Rand ieși poticnindu-se, ca și cum l-ar fi urmărit.

Paralizat, umblă prin cămări, încercând să găsească un loc în care să se adăpostească până când aveau să deschidă din nou porțile. Atunci s-ar putea ascunde în fundul căruței vreunui neguțător. Dacă nu cumva aveau să cerceteze căruțele la ieșire. Dacă nu cercetau cămările, dacă nu scotoceau prin toată fortăreața după el. Se încăpățână să nu se gândească la asta, se încăpățână să se concentreze numai asupra găsirii unei ascunzători. Dar în toate locurile pe care le găsea – un spațiu gol într-o stivă de saci de cereale, o potecă îngustă de-a lungul zidului în spatele unor buți de vin, o cămară părăsită pe jumătate plină cu lăzi goale și umbre – își imagina că va fi găsit de cei care l-ar fi căutat. Își imagina și că urmăritorul nevăzut, oricine era el – sau orice – avea să-l găsească aici. Așa că stărui în căutările lui, însetat, murdar și cu pânze de păianjen în păr.

Și apoi ajunse într-un coridor slab luminat de torțe și o văzu pe Egwene strecurându-se de-a lungul lui, oprindu-se din când în când ca să privească iscoditor în cămările pe lângă care trecea. Părul ei negru, care îi ajungea până la brâu, era prins la spate cu o fundă roșie și purta o rochie fumurie, cum era obiceiul în Shienar, garnisită cu roșu. Când o zări, fu copleșit de tristețe și de sentimentul că a pierdut ceva însemnat, mai mult chiar decât atunci când îi izgonise pe Mat, Perrin și Loial. Crescuse gândindu-se că, într-o bună zi, se va căsători cu Egwene; amândoi se gândiseră la asta. Dar acum…

Fata tresări când Rand apăru pe neașteptate în fața ei, oftă, dar nu spuse decât:

— Deci aici erai. Mat și Perrin mi-au povestit ce ai făcut. Și Loial. Știu ce încerci să faci, Rand, dar e o prostie.

Își încrucișă brațele sub sâni și îl fixă severă cu ochii ei mari și întunecați. Întotdeauna se întreba cum reușea să pară că se uita de sus la el – făcea asta ori de câte ori voia – deși abia dacă îi ajungea la piept și în plus mai era și cu doi ani mai mică decât el.

— Bine, spuse el.

Se înfurie dintr-odată din pricina părului ei. Înainte să plece din cele Două Râuri nu văzuse niciodată o femeie în toata firea cu părul despletit. Acasă, toate fetele așteptau cu nerăbdare ca Soborul Femeilor din satul lor să spună că sunt îndeajuns de mari ca să-și împletească părul. Cu siguranță așa se întâmplase cu Egwene. Și iată că acum își purta părul desfăcut, strâns numai cu o fundă. „Eu vreau să merg acasă și nu pot, iar ea de-abia așteaptă să uite tot ce era în Emond’s Field.”

— Pleacă și tu și lasă-mă în pace. Nu vrei să mai ai de-a face cu un păstor. Sunt o grămadă de femei Aes Sedai aici pe lângă care să stai. Și nu cumva să le spui că m-ai văzut. Sunt pe urmele mele și n-am nevoie să le dai și tu o mână de ajutor.

Pete de roșeață se aprinseră în obrajii fetei.

— Crezi că aș…

Rand se întoarse să plece, dar Egwene scoase un țipăt și se aruncă asupra lui, încolăcindu-i picioarele cu brațele. Se rostogoliră amândoi pe podeaua de piatră, iar desagii și boccelele lui zburară în toate părțile. Rand bodogăni când se lovi de pardoseală și teaca sabiei îi intra în coaste, și din nou când Egwene se ridică și se trânti pe spatele lui, ca și cum ar fi fost un scaun.

— Mama, spuse ea cu hotărâre, mi-a zis întotdeauna că cel mai bun mijloc de a învăța cum să te porți cu un bărbat este să înveți să călărești un catâr. Zicea că în general au cam tot atâta minte. Doar că uneori catârii sunt mai deștepți.

Își ridică ușor capul ca să se uite peste umăr la ea.

— Dă-te jos de pe mine, Egwene! Da-te jos! Egwene, dacă nu te dai jos – coborî vocea, amenințător – îți fac ceva. Tu știi ce sunt.

Se uită furios la ea, ca să fie sigur că pricepe. Egwene pufni.

— N-ai face nimic, nici de-ai putea. Tu n-ai face rău nimănui. Dar oricum nu poți. Știu că nu te poți servi de Putere oricând vrei, se întâmplă doar câteodată, și nu o poți controla. Așa că n-o să-mi faci nimic, nici mie, nici altcuiva. Eu însă iau lecții cu Moiraine, așa că, dacă nu îți bagi mințile în cap, Rand al’Thor, o să-ți dau foc la pantaloni. Asta pot face. Ține-o tot așa și o să vezi.

Dintr-odată, doar pentru o clipă, torța de lângă ei, de pe zid, începu să ardă cu vâlvătaie mare. Egwene scoase un țipăt și se uită țintă la torță, mirată.

Rand se răsuci, o apucă de braț, o dădu jos de pe el și o puse cu spatele la perete. Când se așeză și el, fata stătea în fața lui, frecându-și mânioasă brațul.

— Chiar ai fi făcut asta, nu-i așa? zise el înfuriat. Te joci cu lucruri pe care nu le înțelegi. Ai fi putut să ne preschimbi în cenușă!

— Bărbații! Când nu au ei ultimul cuvânt, fie o iau la fugă fie recurg la forță.

— Stai puțin! Cine a pus piedică celuilalt? Cine s-a așezat pe celalalt? Și tu ai amenințat – ai încercat chiar – să… Ridică mâinile. Nu. Îmi faci tot timpul asta. Când îți dai seama că n-o să ai ultimul cuvânt, începem să ne certăm despre cu totul altceva. Nu și de data asta.

— Nu mă cert, spuse ea liniștită, și nici nu încerc să schimb subiectul. Dar să te ascunzi nu înseamnă să fugi? Și după ce te ascunzi, o sa fugi de-a adevăratelea. Și de ce să le faci rău? Lui Mat, lui Perrin, lui Loial. Și mie. Știu de ce. Ți-e frică că o să le faci și mai mult rău dacă îi lași să rămână lângă tine. Dacă nu faci ceea ce nu trebuie, atunci nu trebuie să te gândești că ai putea face rău cuiva. Dar tu fugi și te răstești la oameni și nici măcar nu știi dacă ai de ce. De ce ar trebui să știe Suprema Înscăunată sau alte femei Aes Sedai cu excepția lui Moiraine, că exiști?

Rand o privi o vreme cu atenție. Cu cât stătea mai mult cu Moiraine și Nynaeve, cu atât începea să se poarte la fel ca ele, cel puțin când voia. Uneori semănau foarte mult, Aes Sedai și Meștereasa, reci și pricepute. Era însă tulburător să vadă același lucru la Egwene. În cele din urma îi zise ce spusese Lan.

— Ce altceva ar fi vrut să spună?

Egwene rămase cu mâna pe braț, încruntându-se, încordată.

— Moiraine știe despre tine și nu a făcut nimic, așa că de ce ar face ceva acum? Dar dacă Lan… încă încruntată, se uita în ochii lui. Cămările sunt primul loc în care or să te caute. Dacă te caută. Până când aflăm dacă te caută, trebuie să te duci într-un loc unde nu le-ar trece prin cap s-o facă. Știu. Temnița.

Rand se ridică anevoie în picioare.

— Temnița!

— Nu într-o celulă, prostuțule. Merg acolo câteodată, seara, ca să-l văd pe Padan Fain. Și Nynaeve face la fel. Nimănui n-o să i se pară ciudat dacă azi mă duc mai devreme. De fapt, cum toată lumea e cu ochii pe Suprema Înscăunată, nici n-or să ne observe.

— Dar Moiraine…

— Ea nu merge în temniță ca să-i pună întrebări jupanului Fain. Îl cheamă la ea. Și nici măcar asta nu a făcut în ultimele săptămâni. Crede-mă pe cuvânt, o să fii în siguranță acolo.

Dar Rand șovăia. Padan Fain.

— De ce te duci să-l vezi pe neguțătorul ambulant, de fapt? E o Iscoadă a Celui Întunecat, a recunoscut chiar el, o iscoadă primejdioasă. Arde-m-ar, Egwene, el i-a adus pe troloci în Emond’s Field! Ogarul Celui Întunecat, așa își spunea, și el mi-a adulmecat urma de la Noaptea Iernii încoace.

— Ei bine, acum e la loc sigur în spatele zăbrelelor de fier, Rand. Era rândul ei să șovăie și se uită la el aproape rugătoare. Rand, Padan Fain venea cu căruța în Ținutul celor Două Râuri în fiecare primăvară dinainte să mă nasc. Îi cunoaște pe toți oamenii pe care îi cunosc și eu, toate locurile. E ciudat, dar cu cât stă mai mult închis, cu atât devine mai mult el însuși. Parcă se rupe de Cel Întunecat. Râde din nou și istorisește lucruri amuzante, despre oamenii din Emond’s Field și câteodată despre locuri despre care n-am auzit niciodată. Uneori e aproape așa cum îl știam. Îmi place să am cu cine sta de vorbă despre acasă.

„De când eu te evit, își spuse el, și de când Perrin evită pe toată lumea, iar Mat își petrece tot timpul jucând zaruri și chefuind.”

— N-ar fi trebuit să vă ascund atâtea, murmură el, apoi oftă. Bine, dacă Moiraine crede că ești în siguranță în preajma lui, cred că o să fiu și eu în siguranță. Dar nu e nevoie să fii și tu amestecată în treaba asta.

Egwene se ridică în picioare și începu să-și netezească rochia, ocolindu-i privirea.

— Moiraine a spus că ești în siguranță? Egwene?

— Moiraine Sedai nu mi-a spus niciodată că nu pot merge să-l văd pe jupanul Fain, spuse ea, cu băgare de seamă.

Rand se uită țintă la ea, apoi izbucni:

— N-ai întrebat-o. Nu știe. Egwene, e o prostie. Padan Fain e Iscoada Celui Întunecat, la fel de periculos ca și ceilalți.

— E închis într-o cușcă, spuse ea cu asprime, și nu trebuie să-i cer voie lui Moiraine pentru tot ce fac. E cam târziu să te întrebi dacă femeile Aes Sedai ar încuviința ceea ce faci, nu-i așa? Ei, vii?

— Pot să găsesc și singur temnița. Mă caută deja, sau or să înceapă să mă caute, și nu are rost să te găsească cu mine.

— Fără mine, spuse ea sec, o să te împiedici în propriile picioare și o să ajungi direct în poala Supremei Înscăunate, apoi o să mărturisești totul încercând să nu spui nimic.

— Sânge și cenușă, ar trebui să fii acasă, în Soborul Femeilor. Dacă bărbații ar fi pe atât de împiedicați și de neajutorați pe cât crezi tu, n-am…

— Ai de gând să stai aici și să vorbești până te găsesc? Ia-ți lucrurile, Rand, și vino cu mine.

Fără să-i aștepte răspunsul, Egwene se întoarse și porni pe coridor. Mormăind ceva în barbă, Rand o urmă, fără tragere de inimă.

Erau puțini oameni – majoritatea servitori – pe coridoarele lăturalnice pe care o luară, dar lui Rand i se părea că toți se uită cu atenție la el. Nu ca la un bărbat oarecare, gata să plece la drum, ci la el, Rand al’Thor. Știa că era doar o impresie – și spera că așa era – dar tot nu se simți ușurat când se opriră pe un culoar aflat mult dedesubtul fortăreței, în fața unei uși înalte, cu o ferestruică zăbrelită tăiată în ea și acoperită cu bare de fier, la fel ca porțile din zidul exterior. Lângă ferestruică atârna un clopoțel.

Uitându-se prin ferestruică, Rand văzu pereții goi și doi soldați cu capetele rase care stăteau, cu capul descoperit, la o masă pe care era o lampă cu ulei. Unul dintre ei ascuțea un pumnal de o piatră, cu mișcări lente și îndelungi. Nu se opri din ascuțit când Egwene sună din clopoțel și se auzi zângănitul strident al fierului pe fier. Celalalt soldat, cu fața lată și posacă, se uită la ușă ca și cum stătea pe gânduri înainte să se ridice, într-un sfârșit, și să vină înspre ei. Era scund și îndesat și de-abia ajungea să vadă printre zăbrelele de la ușă.

— Ce vrei? Ah, tot tu ești, fato. Ai venit să vezi Iscoada Celui Întunecat? El cine e?

Nu făcu nici un gest să deschidă ușa.

— E prietenul meu, Changu. Vrea să-l vadă și el pe jupanul Fain.

Soldatul se uită cu luare aminte la Rand; buza de sus îi tremura, dezgolindu-i dinții. Lui Rand nu i se părea că bărbatul vrea să zâmbească.

— Bine, spuse Changu în cele din urmă. Bine. Ești înalt, nu-i așa? Înalt. Și bine îmbrăcat pentru cineva de teapa ta. Te-a prins cineva în ținuturile de la hotarul de răsărit când erai mic și te-a crescut pe lângă casă?

Trase zăvoarele și deschise cu putere ușa.

— Hai, intrați, dacă vreți să intrați. Vocea îi deveni batjocoritoare: Ai grijă să nu te lovești la cap, Seniore.

Nu era nici o primejdie: ușa ar fi fost destul de mare și pentru Loial. Rand intră în urma lui Egwene, încruntându-se și întrebându-se dacă acest Changu punea ceva la cale. Era primul Shienaran nepoliticos pe care îl vedea; chiar și Masema era doar rece, nu neapărat nepoliticos. Dar individul se mulțumi să închidă ușa și să tragă zăvoarele la loc, apoi se duse la una din polițele de lângă cealaltă margine a mesei și luă una din lămpile de acolo. Celalalt soldat nu se opri din ascuțitul pumnalului, nici măcar nu ridică privirea. În cameră nu erau decât o masă, niște bănci și niște polițe; podeaua era acoperită cu paie și o altă ușă ferecată ducea și mai mult în adâncuri.

— O să aveți nevoie de lumină, nu-i așa, spuse Changu, acolo, în întuneric, cu tovarășul vostru. Râse, răgușit și fără haz, și aprinse lampa. Vă așteaptă.

Îi aruncă lampa lui Egwene și deschise ușa din interior aproape cu bucurie.

— Vă așteaptă. Acolo, în întuneric.

Rand se opri neliniștit din pricina beznei din față și a lui Changu care rânjea în spatele lui, dar Egwene îl apucă de mânecă și îl trase înăuntru. Ușa se trânti cu zgomot, aproape prinzându-i călcâiul; se auzi cum se închiseră zăvoarele. Nu aveau decât lampa în toată întunecimea aceea, un mic ochi de lumină în jurul lor.

— Ești sigură că o să ne lase să ieșim? întrebă el.

Își dădu seama că bărbatul nici nu se uitase la sabia lui sau la arc, nici nu întrebase ce avea în boccele.

— Nu sunt niște paznici prea buni. Am fi putut veni aici să-l eliberăm pe Fain.

— Mă cunosc, știu că nu aș face asta, spuse ea tulburată. De fiecare dată când vin par mai încrâncenați. Toți paznicii. Mai răi, mai posaci. Changu spunea glume prima data când am venit, iar Nidao aproape că nu mai vorbește. Dar probabil că dacă stai într-un loc ca ăsta nu poți să ai inima ușoară. Poate că doar mi se pare. Locul asta nu mă face nici pe mine să mă simt prea bine.

În ciuda celor spuse, îl trase încrezătoare după ea în întuneric. Rand își ținea mâna liberă pe sabie. Lumina palidă a lămpii scoase la iveală o încăpere largă, cu gratii late de fier la fiecare capăt, în fața celulelor cu pereți de piatră. Doar în două din celulele pe lângă care trecură erau prizonieri. Când văzură lumină, întemnițații se ridicară în capul oaselor pe paturile lor înguste, acoperindu-și ochii cu mâinile, privind furios printre degete. Chiar dacă aveau chipurile ascunse, Rand era sigur că se uitau furios la ei. Ochii le străluceau în lumina lămpii.

— Celui de acolo îi place să bea și să se bată, șopti Egwene, arătând spre un individ mătăhălos, cu palmele tăbăcite. De data asta a distrus singur sala mare a unui han din oraș și a rănit serios niște oameni.

Celalalt prizonier purta o haina brodată cu aur, cu mâneci largi și cizme scurte, strălucitoare.

— A încercat să plece din oraș fără să plătească la han – Egwene disprețuia un asemenea lucru: tatăl ei era Starostele din Emond’s Field, dar și hangiu – și fără să plătească precupeților și neguțătorilor cărora le datora bani.

Bărbații mârâiră la ei, scoțând înjurături guturale, la fel de vulgare precum cele pe care le auzise Rand de la gărzile neguțătorilor.

— Și înjurăturile sunt mai nerușinate pe zi ce trece, spuse Egwene cu vocea sugrumată, și grăbi pasul.

Când ajunseră la celula lui Padan Fain, aflată chiar în celălalt capăt, Egwene era destul de în față pentru ca Rand să rămână complet în întuneric. Se opri acolo, în umbrele din spatele lămpii fetei. Fain stătea pe pat, cu trupul aplecat în față, ca și cum ar fi așteptat ceva, exact așa cum spusese Changu. Era un bărbat osos, cu privire pătrunzătoare, cu brațe lungi și un nas mare și arata chiar mai sfrijit acum decât își amintea Rand. Nu din pricina temniței – mâncarea de aici era aceeași cu cea pe care o mâncau servitorii, și nici cei mai ticăloși prizonieri nu erau tăiați de la porție – ci din cauza a ceea ce făcuse înainte să ajungă la Fal Dara.

Padan Fain îi stârni lui Rand amintiri de care s-ar fi lipsit bucuros. Fain pe capra căruței lui mari de neguțător ambulant, mergând pe Podul Căruțelor, sosind în Emond’s Field în ziua de Noaptea Iernii. Și în Noaptea Iernii veniseră trolocii, ucigând și pârjolind, vânând. Vânând trei tineri, spusese Moiraine. „Vânându-mă pe mine, dacă ar fi știut, și folosindu-l pe Fain ca ogar.”

Fain se ridică în picioare când se apropie Egwene, fără să își acopere ochii sau măcar să clipească din cauza luminii. Îi zâmbi, un zâmbet care îi atinse doar buzele, apoi își înălță privirea deasupra capului ei. Uitându-se ținta la Rand, ascuns în bezna din spatele luminii, îndreptă un deget lung înspre el.

— Simt că ești acolo, ascunzându-te, Rand al’Thor, spuse el, aproape îngânând. Nu te poți ascunde, nici de mine, nici de ei. Credeai că s-a terminat, nu-i așa? Dar bătălia nu se termina niciodată, Rand al’Thor. Vin după mine și vin după tine, iar războiul merge mai departe. Fie că trăiești, fie că mori, pentru tine nu se termină niciodată.

Deodată începu să cânte:

Își lăsă brațul să cadă și ridică privirea, uitându-se țintă undeva sus, în întuneric. Un rânjet hâd îi strâmba gura și râse înfundat, ca și cum ceea ce vedea era foarte hazliu.

— Mordeth știe mai multe decât voi toți. Mordeth știe.

Egwene se dădu înapoi până când ajunse la Rand și numai marginea ochiului de lumină mai atingea zăbrelele de la celula lui Fain. Întunericul îl ascunse pe neguțătorul ambulant, dar încă îi mai auzeau râsetele înfundate. Chiar și fără să-l vadă, Rand era convins că Fain încă se mai uita în gol. Înfiorându-se, atinse plăselele sabiei cu degetele.

— Lumină! spuse el răgușit. Și tu zici că e așa cum era pe vremuri?

— Câteodată e mai bine, alteori mai rău.

Lui Egwene îi tremura glasul.

— Acum e mai rău – mult mai rău decât de obicei.

— Mă întreb ce vede. „E nebun, stă și se holbează în întuneric la un tavan de piatră. Dacă piatra nu ar fi acolo, s-ar uita drept în apartamentele femeilor. Unde sunt Moiraine și Suprema Înscăunată.” Se înfioră din nou. E nebun.

— N-a fost o idee bună, Rand.

Privind peste umăr înspre celulă, Egwene îl trase după ea și coborî glasul, ca și cum i-ar fi fost teamă că Fain ar fi putut să o audă. Chicotelile lui Fain se auzeau încă în urma lor.

— Chiar dacă n-or să mă caute aici, nu pot sta aici cu el așa și cred că nici tu nu ar trebui să rămâi. Are ceva astăzi ce…

Egwene trase aer în piept, cutremurându-se.

— Mai e un loc în care ai fi și mai în siguranță decât aici. Nu ți-am spus mai înainte pentru că era mai ușor să te aduc aici, dar n-or să caute niciodată în apartamentele femeilor. Niciodată.

— Apartamentele… Egwene, poate că Fain e nebun, dar tu ești și mai nebună decât el. Nu te poți ascunde de viespi în cuibul de viespi.

— Ce loc mai bun știi? Care este singurul loc din fortăreață în care nici un bărbat nu intră fără să fie poftit de o femeie, nici măcar Seniorul Agelmar? Care este singurul loc în care nimănui nu i-ar trece prin cap să caute un bărbat?

— Care este singurul loc din fortăreață care este sigur plin de femei Aes Sedai? E o idee nesăbuită, Egwene.

Fata puse mâna pe boccelele lui și vorbi de parcă totul ar fi fost deja hotărât.

— Trebuie să-ți înfășori sabia și arcul în mantie, și atunci o să pară că duci niște lucruri pentru mine. N-ar trebui să fie prea greu să îți găsesc un veston și o cămașă mai puțin frumoase. Dar va trebui să te gheboșezi.

— Ți-am spus, nu vreau să fac asta.

— Din moment ce ești încăpățânat ca un catâr, ar trebui să-ți placă să faci pe animalul de povară. Doar dacă nu cumva preferi să rămâi aici cu el.

Râsetele șoptite ale lui Fain se auziră prin umbrele întunecate.

— Bătălia nu se termină niciodată, Rand al’Thor. Mordeth știe.

— S-ar putea să am mai mult noroc dacă sar de pe zid, murmură Rand.

Dar își dădu jos boccelele de pe umăr și începu să-și învelească sabia, arcul și tolba, așa cum zisese Egwene. În beznă, Fain râdea.

Nu se termină niciodată, al’Thor. Niciodată.