În căutarea Cornului

46 Ieșirea din umbră

Pe măsură ce se apropiau de casele pentru damane, Nynaeve și celelalte auziră țipete din depărtare. Mulțimile începeau să se adune, iar oamenii de pe stradă erau tulburați, mergeau cu pași grăbiți și aruncau priviri mai bănuitoare decât de obicei către Nynaeve, cu rochia sa brodată cu fulgere, și către femeia pe care o ducea de lesa argintie. Aranjându-și îngrijorată bocceaua, Elayne trase cu ochiul către locul din care veneau strigătele: era o casă aflată cam la o stradă depărtare, deasupra căreia flutura flamura șoimului auriu cu trăsnetul în gheare.

— Ce se întâmplă?

— Nu ne privește, spuse Nynaeve, sigură pe sine.

— Așa nădăjduiești, adăugă Min. Și eu la fel.

Și mări pasul, grăbindu-se să urce scările înaintea celorlalte, pătrunzând în casa înaltă, din piatră. Nynaeve trase de lanț, aducându-și captiva mai aproape.

— Ține minte, Seta, vrei la fel de tare ca noi să scăpăm cu bine din asta.

— Vreau, răspunse înfrigurată femeia Seanchan, ținându-și bărbia în piept ca să-și ascundă chipul. N-am să vă fac necazuri, jur.

Tocmai când o apucară pe treptele de piatră cenușie, la capătul lor apărură două femei: sul’dam și damane, care coborau. Nynaeve le aruncă o singură privire, ca să fie sigură că femeia cu zgardă nu era Egwene. Se folosea de a’dam ca s-o țină pe Seta aproape, pentru ca, în cazul în care acea damane străină ar fi simțit că una dintre ele putea conduce Puterea, să nu fie bănuită. Dar tot simți sudoarea curgându-i pe spate, până ce își dădu seama că nu fuseseră remarcate. Nu vedeau decât o rochie brodată cu fulgere și una cenușie, două femei unite prin acel a’dam argintiu. Brațul care Strângea Lesa și Cea din Lesă, cu o localnică venind în grabă în urma lor, probabil ducând o boccea care-i aparținea femeii sul’dam.

Nynaeve împinse ușa și intrară toate trei. Înăuntru nu era încă nici un semn de tulburare, așa cum observaseră trecând pe lângă locuința lui Turak. Era numai femei care treceau de colo-colo prin fața intrării – locul fiecăreia se putea vedea după rochie. Trei damane cu rochii cenușii, fiecare cu câte o sul’dam. Alte două femei cu fulgere pe rochie stăteau de vorbă, iar trei tocmai treceau pe acolo, singure. Patru îmbrăcate la fel ca Min, cu rochii simple de lână, în culori închise, se grăbeau la treburile lor.

Min le așteptă. Le aruncă o privire, apoi se îndepărtă. Nynaeve o conduse pe Seta pe coridor, pe urmele prietenei sale, iar Elayne se grăbi și ea să le ajungă. Din câte i se păru lui Nynaeve, nimeni nu le băga în seamă, cu toate că pârâiașul de sudoare care-i curgea pe spate amenința să devină un adevărat torent. Nu-i îngădui Setei să încetinească, pentru ca nimeni să nu aibă vreme să se uite mai de aproape la ea – sau, și mai rău, să-i pună vreo întrebare. Seta, însă, nu ridica privirile și nu avea nevoie să fie trasă – ar fi luat-o la fugă, se gândi Nynaeve, dacă n-ar fi fost împiedicată de laț.

Ajunsă în partea din spate a casei, Min o luă în sus pe niște trepte înguste, în spirală. Nynaeve o împinse pe Seta în fața ei, până la catul al patrulea. Acolo, tavanul era jos, iar coridoarele pustii și tăcute. Nu se auzeau decât niște suspine înfundate. Cineva plângea. Părea firesc pentru un asemenea loc înghețat.

— Ce groaznic, începu Elayne, apoi clătină din cap. Mă simt…

— Da, înțeleg, spuse înnegurată Nynaeve, uitându-se urât la Seta care nu-și ridica ochii; era palidă la față, din pricina fricii, și mai albă decât de obicei.

Fără să mai spună nimic, Min deschise o ușă și intră, iar celelalte o urmară, pătrunzând într-o încăpere mare care fusese împărțită în alte câteva mai mici, cu ajutorul unor pereți grosolani de lemn. Rămăsese loc și pentru un coridor îngust care ducea la fereastră. Min se grăbi spre ultima ușă pe dreapta și intră. Nynaeve dădu și ea buzna. La o masă mică se afla o fată zveltă, cu părul negru, cu capul pe brațe. Înainte să ridice ochii, Nynaeve o recunoscu – era Egwene. Avea zgarda la gât, iar lanțul sclipitor se întindea până la brățara atârnată pe perete, într-un cui. Făcu ochii mari atunci când le văzu și deschise gura, fără să vorbească. Atunci când Elayne trase ușa după ea, Egwene chicoti și-și duse mâinile la gura. Micuța încăpere era neîncăpătoare pentru atâta lume.

— Știu că nu visez, spuse Egwene cu un tremur în glas, pentru că dac-aș visa, ați fi Rand și Galad, venind la galop pe niște armăsari înalți. Dar am și visat. Am crezut că Rand se află aici. Nu l-am văzut, dar mi s-a părut că…, mai zise ea, apoi tăcu.

— Dacă vrei să-i aștepți…, răspunse sec Min.

— Ah, nu. Nu, nu… mă bucur nespus să vă văd. E minunat. De unde-ați apărut? Cum de-ați reușit? Nynaeve cu rochia aia și cu un a’dam și împreună cu…, strigă dintr-odată Egwene, ascuțindu-și glasul. Asta-i Seta. Cum?… Tare mi-ar plăcea s-o arunc și pe ea într-o oală cu apă clocotită, mai spuse ea, cu un glas atât de aspru încât Nynaeve aproape că nu-l recunoscu. Seta își ținea pleoapele strânse și mâinile încleștate pe rochie; tremura.

— Dar ce ți-au făcut? exclamă Elayne. Ce puteau să-ți facă, să ajungi să-ți dorești așa ceva?

Egwene n-o scăpa din priviri pe femeia Seanchan.

— Aș vrea s-o fac să simtă și ea. Odată, m-a făcut să mă simt ca și cum eram cufundată până la gât în…, zise ea, apoi se înfioră. Habar n-ai ce înseamnă să porți așa ceva, Elayne. Nu știi ce-ți pot face. Nu știu care e mai rea, Seta sau Renna, dar le urăsc pe amândouă.

— Cred că eu știu, spuse încet Nynaeve; simțea sudoarea care-i scalda spatele Setei și fiorii reci care-i scuturau trupul – semnele groazei; de-abia se abținu să nu-i materializeze, acolo, pe loc, toate temerile.

— Puteți să-mi scoateți asta? întreba Egwene, pipăind zgarda. Probabil că da, dacă ați putut-o prinde pe aia la gâtul…

Nynaeve trimise către ea un fir de Putere. Vederea zgărzii la gâtul lui Egwene o mâniase îndeajuns; oricum, s-ar fi putut bizui pe frica Setei, pe care o știa a fi îndreptățită, și pe propriile sale gânduri despre cum ar fi putut s-o pedepsească. Atunci când zgarda se deschise și căzu pe podea, Egwene își duse mâinile la gât, părând năucită.

— Ia rochia și mantaua mea, îi spuse Nynaeve; Elayne desfăcuse deja bocceaua și o întinsese pe pat. O să plecam de-aici și nimeni n-o să te observe.

Se gândi o clipă să nu dea drumul la saidar – era îndeajuns de mânioasă, iar sentimentul era minunat – și totuși, fără mare tragere de inimă, o făcu. Se aflau în singurul loc din Faime în care nici o sul’dam și nici o damane nu ar fi venit peste ele să vadă ce se întâmplă, dacă simțeau pe cineva conducând Puterea; cu toate acestea, dacă o damane dădea cu ochii de o sul’dam înconjurată de aură strălucitoare, s-ar fi dat de gol.

— Nu înțeleg cum de n-ai plecat și singură. Chiar dacă nu-ți puteai da seama cum să-ți scoți aia de la gât, puteai să-l iei după tine și să fugi. Așa, fără nici o strajă…

În vreme ce Min și Elayne o ajutau cu mișcări iuți să-și pună pe ea vechea rochie a lui Nynaeve, Egwene le explică totul despre neputința de a mișca brățara și despre greața care-o copleșea atunci când conducea Puterea fără sul’dam. Chiar în dimineața aceea, descoperise cum se putea deschide zgarda fără ajutorul Puterii – și, de asemenea, că dacă o atingea dorind s-o deschidă, brațul îi amorțea și nu mai putea să-l folosească. Putea s-o atingă atât cât dorea, câtă vreme nu se gândea s-o scoată. Altfel, însă… Nynaeve simți că-i venea și ei rău, din pricina brățării de la încheietură. Era ceva îngrozitor. Voia s-o scoată de la mână înainte să afle și alte lucruri despre a’dam, lucruri care, cine știe, ar fi făcut-o se simtă murdărită pentru totdeauna pentru c-o purtase. Desfăcând brățara, o scoase, o închise la loc și o atârnă într-un cui.

— Să nu crezi că asta înseamnă că poți să începi să strigi după ajutor, îi spuse Setei, amenințătoare. Dacă deschizi gura, încă te mai pot face să-ți dorești să nu te fi născut niciodată. Și nici măcar nu am nevoie de… mizeria aia.

— Nu… nu o să mă lăsați aici cu el, nu? șopti Seta. Nu se poate. Legați-mă, puneți-mi căluș ca să nu pot striga. Vă rog.

— Lasă-i-l la gât, râse amar Egwene. N-o să strige după ajutor chiar și fără căluș. În locul tău, Seta, mi-aș dori să mă găsească cineva care să-mi scoată zgarda și să nu-mi dezvăluie taina. Taina cea rușinoasă…

— Ce vrei să spui? întrebă Elayne.

— M-am gândit mult la asta, veni răspunsul. Numai asta puteam să fac, atunci când mă lăsau singură aici. Femeile care devin sul’dam spun că după câțiva ani încep, chipurile, să „învețe”. Cele mai multe dintre ele își dau seama imediat data când o alta conduce Puterea, chiar dacă nu sunt unite cu ea. Nu eram chiar convinsă, dar acum Seta mi-a dovedit-o.

— Ce anume? întrebă Elayne, apoi făcu ochii mari; își dăduse seama. Egwene continua:

— Nynaeve, un a’dam nu e de folos decât pentru o femeie care poate conduce. Nu înțelegi? Orice sul’dam poate s-o facă, la fel ca o damane.

Seta gemu înfundat, scuturând din cap și împotrivindu-se gândului din toate puterile.

— Ar alege moartea, mai degrabă decât să mărturisească așa ceva, chiar dacă ar ști. Ca să nu mai spunem că nu au parte de nici un fel de instrucție, așa că nu le e de nici un folos. Și totuși pot conduce.

— V-am spus, zise Min care tocmai încheia ultimii nasturi de la rochia lui Egwene. Zgarda n-ar fi trebuit să fie de nici un folos la gâtul ei. O femeie care nu conduce Puterea și-ar fi bătut joc de tine, dacă încercai s-o stăpânești cu un a’dam.

— Dar cum se poate? rosti Nynaeve. Credeam că Seanchanii le strâng pe toate femeile care conduc Puterea.

— Pe toate cele pe care le găsesc, îi spuse Egwene. Dar acestea sunt ca tine, ca mine, ca Elayne – noi ne-am născut înzestrate și eram gata s-o facem cu sau fără învățătură. Dar ce zici de fetele Seanchan care nu se nasc așa, dar care pot învăța? Nu toate femeile pot ajunge… Brațe care să strângă Lesa. Renna mi-a povestit – chipurile, în semn de prietenie. Am înțeles că în satele lor e zi de sărbătoare când vin sul’dam să pună fetele la încercare. Caută unele ca tine și ca mine, le pun zgarda de gât, dar le îngăduie și celorlalte să încerce brățara, ca să vadă dacă se pot uni cu sărmana damane. Cele care pot sunt luate pentru a fi pregătite ca sul’dam. Acestea sunt femeile care pot învăța să conducă Puterea.

— Nu, nu, nu, jelea Seta, fără încetare, pe înfundate.

— Știu că e o ticăloasă, zise Elayne, dar parcă aș vrea s-o ajut cumva. Ne-ar fi putut fi soră, numai că Seanchanii au stricat totul.

Nynaeve deschise gura să spună că mai bine se preocupau de ele însele, când ușa se deschise. Renna intră și se opri cu mâinile în șolduri, privind-o țintă pe Nynaeve.

— Ce-i aici? O audiență? N-am dat nimănui îngăduința să se lege cu micuța mea Tuli. Nici măcar nu știu cine…

Apoi o zări pe Egwene – care nu mai era îmbrăcată în cenușiu, ci în rochia lui Nynaeve, și nu mai avea zgarda la gât. Făcu ochii mari, dar nu mai avu răgazul să strige. Înainte ca altcineva să se fi putut mișca, Egwene luă carafa cu apă pentru spălat și o lovi pe Renna în pântece. Carafa se sparse, iar femeia își pierdu răsuflarea, scoase un sunet slab și se îndoi de mijloc. După ce o văzu la pământ, Egwene sări la ea, mârâind, și luă zgarda pe care-o purtase și care încă zăcea pe podea. I-o prinse la gât, apoi, dintr-o singură mișcare, luă și brățara și și-o potrivi la încheietură. Rânjea ca o fiară și o privea fix pe Renna, spintecând-o cu ochii. Îngenunchind pe umerii ei, îi astupă gura cu ambele mâini. Renna se cutremură din tot trupul; ochii stăteau să-i iasă din orbite; din gât îi ieșeau strigate înfundate; călcâiele i se zbăteau pe podea.

— Gata, Egwene! strigă Nynaeve, apucând-o de umeri și trăgând-o de pe Renna. Egwene, oprește-te! Nu asta vrei!

Renna zăcea pe spate cu ochii în tavan, vânătă la față și gâfâind. Dintr-odată, Egwene se aruncă în brațele lui Nynaeve și începu să suspine.

— Mi-a făcut rău, Nynaeve. M-a chinuit. Toate m-au chinuit, iarăși și iarăși, până când le-am făcut pe voie. Le urăsc. Le urăsc pentru că m-au chinuit și pentru că nu le-am putut opri să mă silească să fac ce voiau.

— Știu, spuse cu blândețe Nynaeve, mângâind-o pe păr. Ai dreptate să le urăști, Egwene. E firesc – o merită. Dar nu e drept să le îngădui să te facă asemenea lor.

Seta rămăsese cu fața în palme. Renna își pipăia zgarda, nevenindu-i să creadă; mâna îi tremura. Egwene se desprinse din brațele lui Nynaeve și-și șterse lacrimile cu mișcări iuți.

— Nu sunt asemenea lor, nu. Nu sunt. Dar mi-ar plăcea să le omor, spuse ea, scoțându-și brățara și aruncând-o.

— O merită, zise mohorâtă Min, privindu-le pe cele două.

— Rand i-ar ucide pe cei care fac așa ceva, spuse Elayne, de parcă își făcea singură curaj. Sunt convinsă.

— Poate că da, răspunse Nynaeve. Poate că o merită, poate că el le-ar ucide. Dar bărbații greșesc adesea, crezând că răzbunarea și omorul înseamnă dreptate.

Își aminti cum stătuse adesea la judecată cu Soborul Femeilor. Câteodată, li se înfățișau bărbați care credeau că femeile aveau să se lase mai ușor convinse decât semenii lor din Sfatul Satului. Credeau că le puteau amăgi cu vorbe frumoase, sau implorându-le mila. Soborul Femeilor era îndurător cu cei care-o meritau, dar era mereu drept – și Meștereasa trebuia să dea glas hotărârii luate. Ridica brățara aruncată de Egwene și o închise.

— Dac-aș putea, le-aș elibera pe toate femeile de aici, și le-aș nimici pe toate cele de teapa ăstora. Dar, de vreme ce nu pot…, continuă ea, prinzând brățara în cui, alături de cealaltă, și întorcându-se către cele două sul’dam; „Ba nu, nu trebuie să le mai spun așa. Nu mai sunt Brațe care strâng Lesa.” Dacă nu faceți zgomot, cine știe, poate că veți rămâne aici singure îndeajuns de multă vreme ca să vă scoateți zgărzile. Roata țese după cum îi este voia și poate că ați făcut îndeajuns de mult bine la viața voastră ca să acopere răul și-atunci o să vi se îngăduie să le scoateți. Dacă nu, atunci până la urmă veți fi găsite. Și cred că aceia care vă găsesc o să vă întrebe multe lucruri, înainte să vi le scoată. Poate că veți ajunge s-aveți parte chiar voi de traiul pe care l-ați hărăzit altora. Asta-i dreptatea, sfârși ea adresându-se prietenelor sale.

Renna rămăsese cu ochii în gol, îngrozită. Seta suspina cu fața în palme; umerii i se cutremurau. Nynaeve își oțeli sufletul – „Asta-i dreptatea își spuse. Cu adevărat.” – și le scoase pe celelalte din cameră. Nici la ieșire nu le băgă nimeni în seamă. Probabil că era din pricina rochiei, se gândi Nynaeve – cu toate că de-abia aștepta s-o dea jos, să-și pună orice altceva pe ea – cea mai murdară zdreanță i s-ar fi părut mai ușor de îndurat. Fetele rămaseră tăcute, mergând foarte aproape de ea, până când ajunseră iarăși în strada pietruită. Poate că din pricina a ceea ce făcuse sau de frică să nu le oprească cineva – nu știa. Se încruntă: oare s-ar fi simțit mai bine dacă le-ar fi lăsat să-și piardă firea și să le omoare pe cele două?

— Cai, spuse Egwene. O să avem nevoie de cai. Știu grajdul în care-au dus-o pe Bela, dar nu cred că putem ajunge acolo.

— Pe Bela va trebui s-o lăsăm, zise Nynaeve. Plecăm cu o corabie.

— De ce nu e nimeni pe-aici? întrebă Min, iar Nynaeve își dădu seama că strada era pustie.

Oamenii dispăruseră fără urmă, fiecare prăvălie și fereastră erau ferecate. În susul străzii, dinspre port, urca un grup de soldați Seanchan – vreo sută sau poate mai mulți – frumos încolonați. În frunte mergea un ofițer, cu armura sa pictată. Erau destul de departe de cele patru, dar veneau cu pași neînduplecați, solemni, iar lui Nynaeve i se păru că toți ochii erau îndreptați către ea. „E o prostie. Nici nu le văd ochii, din pricina coifurilor. Dacă ar fi dat cineva alarma, ar fi fost în spatele nostru.” Și totuși se opri.

— Sunt și în spate, șopti Min – de-acum, într-adevăr, se auzea zgomotul de pași. Nu știu care-o să ne ajungă primii.

Nynaeve trase aer adânc în piept și se uită, dincolo de soldații care se apropiau, către portul plin de corăbiile înalte, masive, ale Seanchanilor. Picătura nu se zărea, dar nădăjdui că era încă acolo, pregătită.

— N-au treabă cu noi. O să trecem frumușel pe lângă ei. „Pe Lumină, oare vom putea?”

— Și dacă-ți cer să vii cu ei, Nynaeve? întrebă Elayne. Din pricina rochiei. Dacă încep să pună întrebări?

— Nu mă las dusă înapoi, spuse sumbră Egwene. Mai bine mor. Le arăt eu ce m-au învățat.

Nynaeve observă, dintr-odată, o strălucire aurie împrejurul celeilalte.

— Nu! striga ea, dar era prea târziu.

Cu un zgomot ca de tunet, strada de sub picioarele primelor rânduri de soldați Seanchan explodă. Noroiul, pietrele și bărbații înarmați fură aruncați într-o parte, ca apa dintr-o fântână. Egwene se întoarse cu fața către ceilalți. Strălucea încă. Mugetul se făcu iarăși auzit și o ploaie de noroi căzu asupra lor. Soldații Seanchan, strigându-și poruncile, se adăpostiră, tot în formație, pe alei și prin tot felul de cotloane. În câteva clipe dispăruseră cu toții, cu excepția celor care zăceau împrejurul celor două cratere din caldarâm. Unii dintre aceștia încă se mai mișcau. Peste tot se auzeau gemete. Nynaeve ridică brațele, încercând să privească în toate părțile.

— Proastă ce ești! Încercam să nu fim observate…

De-acum acest lucru devenise imposibil. Nu nădăjduia decât să-și poată croi drum pe lângă soldați, strecurându-se pe alei până în port. „De-acum, probabil că orice damane și-a dat seama. E imposibil să n-o fi făcut.”

— N-o să le las să-mi pună iarăși zgarda, spuse aprigă Egwene. Nu!

— Aveți grijă! strigă Min.

Țiuind, o minge de foc mare cât un cal se arcui în văzduh peste acoperișuri și începu să cadă direct spre ele.

— Fugiți! zbieră Nynaeve, aruncându-se către aleea cea mai apropiată, între două prăvălii prăbușite. Căzu greu, pe burtă și gemu, cu răsuflarea aproape tăiată. Mingea de foc lovi. Un vânt fierbinte trecu pe deasupra ei, prin aleea îngustă. Gâfâind, se răsuci pe spate și se uită în spate, în stradă. Pietrele din locul în care se aflaseră erau sparte și înnegrite, cam la vreo zece pași în toate părțile. Elayne se ghemuise pe o altă alee, de cealaltă parte a străzii. Min și Egwene nu se vedeau. Nynaeve își duse mâna la gură, îngrozită. Elayne păru să-și dea seama ce gândea și clătină tare din cap, arătându-i cu degetul în josul străzii. Plecaseră într-acolo.

Nynaeve oftă, ușurată, apoi simți un fior de mânie. „Fată neghioabă! Puteam să trecem pe lângă ei!” Dar nu era vreme pentru învinuiri. Merse pe brânci până la colț și privi, cu mare grijă, pe lângă zid. O minge de foc, mare cât capul ei, pluti prin aer, venindu-i din față. Sări din loc chiar înainte ca aceasta să lovească, nimerind tocmai în locul în care stătuse și împroșcând-o cu sfărâmături de piatră. Înainte să-și dea seama, furia o făcu să se umple de Putere. Din văzduh căzu un trăsnet, lovind undeva în susul străzii, de unde venise mingea de foc. Un altul sfărâmă cerul. În clipa următoare, o luă la fugă în jos, pe alee. În urma ei, trăsnetul culca totul la pământ.

„Dacă Domon nu ne așteaptă cu corabia, am să-l… Lumină, fă să ajungem acolo nevătămate.”

Bayle Domon sări în picioare când trăsnetele se întinseră pe cerul cenușiu, căzând undeva în oraș, iarăși și iarăși. „Zic că nu-s nori îndeajuns pentru așa ceva!”

Se auzi și un muget puternic, iar o minge de foc se prăbuși pe un acoperiș, aproape de chei, aruncând împrejur țiglele sfărâmate. Cheiul era pustiu de ceva vreme – rămăseseră numai câțiva Seanchan care acum o luaseră la fugă, scoțându-și săbiile și strigând. Dintr-un depozit apăru un bărbat cu un grolm, alergând, ca să poată ține pasul cu salturile fiarei. Dispărură pe o stradă care urca. Unul din oamenii lui Domon apucă o secure și o ridică deasupra unei frânghii. Din doi pași, Domon prinse securea într-o mână și gâtul bărbatului în cealaltă.

— Am zis că Picătura rămâne aici până zic eu să plecăm, Aedwin Cole!

— Au înnebunit cu toții, căpitane! strigă Yarin.

Ecourile unei explozii umplu portul. Pescărușii se înălțară în văzduh, țipând ascuțit, iar trăsnetul căzu iarăși, undeva în oraș.

— Femeile alea, damane, o să ne omoare pe toți! Să plecăm cât încă se mai omoară între ele. N-o să ne observe!

— Am zis că mi-am dat cuvântul, spuse Domon, smulgând securea din mâna lui Cole și aruncând-o cu zgomot pe punte. Am zis că mi-am dat cuvântul. „Hai mai repede, femeie, se gândi el, Aes Sedai sau ce zici c-oi fi. Mai repede!”

Geofram Bornhald privi trăsnetele care cădeau peste Faime, apoi își luă gândul de la asta. O dihanie zburătoare, uriașă – un alt monstru de-al Seanchanilor, fără îndoială – bătea sălbatic din aripi ca să scape de fulgere. Dacă începea o furtună, avea să-i stânjenească pe dușmani la fel de mult ca și pe el. Orașul era încă ascuns de dealuri aproape despădurite – numai câteva aveau în vârf desișuri rare.

Cei o mie de bărbați erau răspândiți în jurul său într-un șir lung de călăreți care șerpuia prin văioagele dintre dealuri. Vântul rece le flutura mantiile albe și flamura pe care-o avea alături, soarele auriu, cu multe raze, însemnul Copiilor Luminii.

— Du-te, Byar, porunci el; bărbatul tras la față șovăi, iar Bornhald se răsti aprig: Am spus să pleci, Copile Byar!

— Cum poruncești, Senior Căpitan, răspunse acela, ducându-și mâna la inimă, apoi trase de frâie. Fiecare mișcare arăta cât de mult își dorea să rămână. Bornhald și-l scoase din minte. Făcuse tot ce fusese cu putință. Ridică glasul:

— Legiunea s-o pornească la pas!

Șeile scârțâiră când șirul lung de bărbați cu mantii albe o porni încet către Faime.

Rand privi, pe după colț către Seanchanii care se apropiau, apoi se ghemui la loc în aleea îngustă dintre două grajduri, strâmbându-se. Aveau să ajungă în curând. Pe obraz avea sânge închegat. Tăieturile făcute de Turak îl ardeau, dar nu avea timp pentru ele. Trăsnetul umplu iarăși cerul; îl simți cazând, prin tălpile încălțărilor. „Pe Lumina, ce se întâmplă oare?”

— Sunt aproape? întrebă Ingtar. Cornul lui Vaiere trebuie salvat, Rand.

În ciuda Seanchanilor, în ciuda trăsnetelor și a ciudatelor explozii care umpleau orașul, părea să nu dea atenție decât propriilor gânduri. Mat, Perrin și Hurin erau la celalalt capăt al aleii, urmărind altă patrulă Seanchan. De-acum, locul în care-și lăsaseră caii era aproape – dar, oare, puteau ajunge acolo?

— Egwene are necazuri, murmură Rand. Egwene. Un gând ciudat i se înfipsese în minte, de parcă anumite părți ale vieții sale erau în primejdie. Egwene era una dintre ele, un fir din frânghia împletită care era viața lui, dar mai erau și altele – și pe toate le simțea amenințate. Aici, în Faime. Iar dacă vreunul dintre aceste fire se rupea, viața lui nu avea să mai fie niciodată întreagă, așa cum fusese sortită. Nu înțelegea asta, dar o simțea și era convins.

— Aici, un bărbat poate ține piept altor cincizeci, spuse Ingtar; grajdurile erau foarte apropiate – și ei doi de-abia aveau loc să stea unul lângă altul. Un bărbat înfruntând alți cincizeci, într-o alee îngustă. Nu-i un chip rău de-a-ți găsi moartea. S-au făcut cântece și despre fapte mai puțin mărețe.

— Nu-i nevoie de așa ceva, spuse Rand. Nădăjduiesc.

În oraș, un acoperiș explodă. „Cum să fac să ajung acolo? Trebuie să dau de ea. De ele?” Clătinând din cap, privi iarăși pe după colț. Seanchanii se apropiau, nu se opriseră.

— N-am știut ce avea de gând să facă, spuse încet Ingtar, ca și cum vorbea cu sine însuși; își scosese și sabia, încercându-i tăișul cu degetul. Era un omuleț alb la față, pe care nu-l vedeai nici când te uitai drept la el. Mi s-a spus să-l duc în Fal Dara, până în fortăreață. N-am vrut, dar am fost obligat. Înțelegi? Am fost silit. Nu știam ce-avea de gând, până când nu l-am văzut trăgând cu săgeata aceea. Nici acum nu știu dacă era pentru Supremă sau pentru tine.

Rand se înfioră. Cu ochii țintă la Ingtar, șopti:

— Ce vrei să spui?

Ingtar, care-și cerceta tăișul sabiei, nu părea să-l fi auzit.

— Peste tot, omenirea se prăbușește. Semințiile se sfărâmă și pier. Iscoadele Celui Întunecat sunt peste tot, și nimănui dintre cei de la miazăzi nu pare să-i pese sau măcar să observe. Noi ne luptăm pentru ca Hotarele să nu cadă, pentru a-i ține la adăpost în casele lor și totuși, în fiecare an, în ciuda eforturilor noastre, Mana Pustiitoare înaintează. Iar oamenii din miazăzi cred că trolocii sunt mituri și Myrddraalii povești de-ale Menestrelilor. Părea singura cale, continuă el, încruntându-se și clătinând din cap. Aveam să pierim degeaba apărându-i pe unii pe care nici nu știau și care nu dădeau doi bani pe noi. Părea de înțeles. De ce să ne prăpădim de dragul lor, atunci când puteam încheia pace? Mai bine Umbra m-am gândit eu, decât să cădem în uitarea zădărniciei, precum Carallain, Hardar sau… părea atât de ușor de înțeles, atunci.

— Aiurezi, spuse Rand, apucându-l de pulpane. „Nu poate fi adevărat. N-are cum.” Spune limpede ce ai de spus. Parc-ai fi nebun!

Ingtar îl privi pentru prima oară. În ochii săi sclipeau lacrimi încă neplânse.

— Ești un om mai bun ca mine. Păstor sau nobil, dar ești mai bun. Profeția spune: „Fie ca acela care mă face să răsun să nu se gândească la glorie, ci doar la mântuire.” La mântuirea mea mă gândeam. Aș vrea să sun din Corn și să-i călăuzesc pe eroii tuturor Vârstelor la luptă cu Shayol Ghul. Așa ceva, cu siguranță, ar fi îndeajuns pentru a mă salva. Nimeni nu poate păși pe calea Umbrei într-atât de mult încât să nu mai poată ieși la Lumină. Așa se spune. Dac-aș fi sunat din Corn, m-aș fi curățat de tot ce-am fost și de tot ce-am făcut, cu siguranță.

— Vai, pe Lumină, Ingtar, oftă Rand, dându-i drumul și sprijinindu-se de peretele grajdului. Cred… cred că e de ajuns să-ți dorești. Cred că nu trebuie să faci altceva decât să nu mai fii… unul dintre ei.

Ingtar se înfioră, de parcă ar fi spus-o de-a dreptul: Iscoada Celui Întunecat.

— Rand, atunci când Verin ne-a adus aici prin Piatra de Trecere, am… am trăit alte vieți. Câteodată țineam Cornul în mâini, dar nu s-a-ntâmplat niciodată să sun din el. Am încercat să scap de ceea ce ajunsesem, dar n-am putut niciodată. Mereu mi se cerea altceva, ceva mai rău decât înainte, până ce am… Dar tu erai gata să renunți la tot pentru a-ți salva prietenul. Nu te gândeai la glorie. Oh, Lumina să m-ajute.

Rand nu știa ce să spună – era ca și cum Egwene i-ar fi spus că ucisese niște copii. Era ceva prea îngrozitor ca să poată crede. O mărturisire prea înfricoșătoare ca să nu fie adevărată. Prea înfricoșătoare. După o vreme, Ingtar vorbi din nou, fără să șovăie:

— Trebuie să fie un preț, Rand. Toate au un preț. Poate că-l pot plăti aici.

— Ingtar, eu…

— E dreptul fiecărui bărbat, Rand, să-și aleagă clipa când să Bage sabia în teaca propriului trup. Până și al unuia ca mine.

Înainte ca Rand să apuce să spună ceva, Hurin veni în fugă pe alee.

— Patrula s-a întors din drum, spuse el în grabă, și s-a dus în oraș. Par să se adune acolo. Mat și Perrin au pornit-o mai departe, adăugă, după ce aruncase o privire fugară în stradă și se trăsese la loc. Ar fi bine să-i urmăm și noi, Senior Ingtar, Senior Rand. Seanchanii ăia cu cap de gândac aproape c-au ajuns.

— Du-te, Rand, spuse Ingtar, întorcându-se cu fața spre stradă, fără să-i mai privească pe Rand sau pe Hurin. Du Cornul acolo unde trebuie să ajungă. Am știut de la bun început că Suprema trebuia să-ți dea ție însărcinarea. Dar nu mi-am dorit decât ca Shienar să rămână întreg, să nu se piardă în vârtej și să nu fie uitat.

— Știu, Ingtar, spuse Rand, trăgând aer adânc în piept. Să te scalde Lumina, Senior Ingtar din Casa Shinowa, și fie ca mâna Creatorului să te ocrotească. Fie să primești ultima îmbrățișare a mamei, să te întâmpine acasă, mai zise el, atingându-l pe umăr; Hurin rămase cu gura căscată.

— Îți mulțumesc, spuse încet Ingtar, apoi păru să se liniștească; pentru prima oară din noaptea în care trolocii atacaseră Fal Dara, Rand îl văzu așa cum fusese la început: încrezător și netulburat. Mulțumit. Rand se întoarse pe călcâie și-l văzu pe Hurin holbându-se la el, la amândoi.

— E vremea să plecăm.

— Dar Seniorul Ingtar…

— …Face ceea ce are de făcut, răspunse iute Rand. Noi, însă, plecăm.

Hurin încuviință, iar Rand se luă după el. De-acum, se auzeau și zgomotele pașilor Seanchanilor. Cu toate astea, nu întoarse capul.