În căutarea Cornului

40 Damane

În timp ce Poarta se deschidea, Egwene descălecă, iar când Liandrin le făcu semn să treacă își trase iapa de căpăstru, cu mare grijă. Chiar și așa, ea și Bela se împiedicară în ierburile culcate la pământ de deschiderea Porții, atunci când li se păru dintr-odată că se mișcau mult, mult mai încet. Poarta era înconjurată de un șir de tufișuri dese, care o ascundeau vederii. În apropiere, erau numai câțiva copaci, iar adierea dimineții răscolea frunzele care erau numai cu puțin mai colorate decât cele pe care le văzuse în Tar Valon. Cu ochii la prietenele ei, îi luă destulă vreme să observe că erau și alții acolo, stând puțin mai la o parte, dincolo de porți. Când îi văzu, rămase cu ochii la ei, neștiind ce să creadă; era o ceată foarte ciudată și auzise mult prea multe zvonuri despre războiul de la Capul Toman.

O seamă de bărbați în armuri, cel puțin cincizeci, cu piepturile aparate de platoșe din bucăți de oțel așezate una peste alta și cu coifuri de un negru-mat, ca niște capete de insecte, ședeau în șei sau stăteau lângă caii lor, cu ochii țintă la ea și la celelalte femei care tocmai ieșeau, dar și la Poarta de taină, vorbind între ei cu glas scăzut. Singurul bărbat cu capul descoperit, un om înalt, smead, cu nasul coroiat și care-și ținea coiful vopsit și poleit cu aur pe lângă trup, părea năucit de ceea ce vedea. Erau și femei - două dintre ele purtau rochii simple, cenușiu-închis, și câte o zgardă lată, de argint, și nu-și luau ochii de la cele care ieșeau pe Poarta. În spatele fiecăreia se afla o altă femeie care-i stătea foarte aproape, de parcă se pregătea să-i șoptească la ureche. Alte două, ceva mai depărtate una de alta, purtau fuste largi și împărțite, ca pentru călărie, care le veneau până la glezne. Piepții rochiilor și fustele erau împodobite cu dungi roșii, pe care erau brodate fulgere. Cea mai ciudată dintre toate era ultima femeie, care stătea întinsă pe un palanchin purtat de opt bărbați zdraveni, goi până la brâu, cu niște pantaloni negri și largi. Avea capul ras pe ambele părți, astfel încât îi rămăsese doar o creastă de păr negru, care-i cădea pe spate. Purta o robă lungă, alburie, cu desene de pasări și flori încadrate de ovale, aranjată cu grijă pentru a-i lăsa la vedere fustele de un alb-strălucitor. Unghiile ei erau foarte lungi, iar pe primele două de la fiecare mână și le vopsise cu albastru.

— Liandrin Sedai, întrebă neliniștită Egwene, știi cine sunt oamenii ăștia?

Degetele ei pipăiră frâiele, de parcă se întreba dacă s-o ia sau nu la fugă, dar Liandrin puse la loc frunza de Avendesora și înaintă încrezătoare, în timp ce Poarta începu să se închidă.

— Înaltă Doamnă Suroth? rosti ea; era și în același timp nu era o întrebare. Femeia din palanchin înclină din cap aproape imperceptibil.

— Iar dumneata ești Liandrin, zise, cu un accent ciudat, încât Egwene nici nu pricepu din prima clipă. Aes Sedai, adăugă, strâmbând din buze, iar soldații începură să murmure. Trebuie să isprăvim repede, Liandrin. Sunt patrule pe aici – nu ne putem lăsa descoperiți. Nu cred că te-ar bucura să ai de-a face cu Căutătorii Adevărului, și nici pe mine. Vreau să mă întorc în Faime înainte ca Turak să-și dea seama că am plecat.

— Despre ce vorbiți? întrebă Nynaeve. Despre ce vorbește, Liandrin?

Aceasta își puse o mână pe umărul lui Nynaeve și alta pe al lui Egwene.

— Iată cele două femei despre care ți s-a vorbit. Și încă una – Domnița-Moștenitoare din Andor.

Și făcu un semn spre Elayne. Cele două femei cu fulgere brodate pe rochii se apropiară de cele din fața Porții de Taină – Egwene observă că aveau cu ele câte un colac din metal sclipitor – iar soldatul cu capul gol le însoți, fără să-și duca mâna spre plăselele sabiei care i se ivea de peste umăr și zâmbind liniștit. Cu toate astea, Egwene nu-l scăpă din ochi. Liandrin nu păru tulburată – altfel, Egwene ar fi sărit pe dată în șaua Belei.

— Liandrin Sedai, întrebă ea insistentă, cine sunt oamenii ăștia? Vor și ei să-i ajute pe Rand și pe ceilalți?

Pe neașteptate, bărbatul cu nasul coroiat le apucă pe Min și pe Elayne de ceafă, iar în clipa următoare totul păru că se întâmplă în același timp. Bărbatul urlă un blestem, o femeie țipă – sau, poate, mai multe. Fără veste, adierea se preschimbă într-o vântoasă care luă cu sine, într-un vârtej de praf și frunze, strigatul mânios al lui Liandrin și făcu trunchiurile copacilor să se îndoaie și să geamă. Caii se ridicară în două picioare și nechezară ascuțit, iar una dintre femei se întinse și potrivi ceva în jurul gâtului lui Egwene. Cu mantia fluturându-i ca pânza unei corăbii, aceasta se încordă în bătaia vântului și trase de lucrul acela, ca o zgardă din metal bine lustruit. Nu se mișca; pipăindu-l, i se păru că era dintr-o singură bucată, cu toate ca știa că trebuia să fie o încuietoare pe undeva. Colacul argintiu pe care-l avea în mână femeia se întinse peste umărul lui Egwene. Celălalt capăt se unea cu o brățară sclipitoare, aflată pe încheietura stângă a femeii. Strângându-și pumnul cât putea de tare, Egwene o lovi necruțătoare, drept în ochi – apoi se împletici, cazând ea însăși în genunchi. I se învârtea capul și se simțea de parcă un bărbat masiv ar fi lovit-o în față. După ce ochii i se limpeziră, observă că vântul se potolise. Câțiva cai, printre care Bela și iapa lui Egwene, umblau liberi, iar unii dintre soldați blestemau și se chinuiau să se ridice. Netulburată, Liandrin își scutură praful și frunzele de pe fustă. Min era în genunchi, sprijinindu-se în palme, dând și ea să se ridice. Părea năucită. Bărbatul cu nasul coroiat stătea lângă ea. Din mână îi picura sânge. Cuțitul lui Min zăcea uitat, cu tăișul înroșit pe o parte – nu-l putea ajunge dintr-o singură mișcare.

Nynaeve și Elayne nu se mai vedeau, iar iapa lui Nynaeve dispăruse și ea, la fel ca niște soldați și una dintre perechile de femei. Celelalte două erau încă acolo, iar Egwene observă că erau legate între ele printr-un lanț argintiu, la fel ca acela care-o unea și pe ea cu femeia de alături.

Aceasta, șezând pe vine, își freca obrazul. Sub ochiul stâng îi apăruse deja o vânătaie. Era drăguță, cu părul lung și negru și ochii mari, căprui. Avea probabil cam cu zece ani mai mult decât Nynaeve.

— Prima lecție, spuse ea solemnă; în glas nu îi răsuna nici o urmă de dușmănie, ci părea chiar prietenoasă. N-am să-ți mai dau nici o altă pedeapsă de data asta. Cu o nouă damane, trebuia să fiu mai atentă. Sa nu uiți asta: de-acum ești damane, una dintre Cele-n Lesă, iar eu sunt sul’dam, Mâna care Ține Lesa. Când damane și sul’dam sunt unite, iar cea din urmă este lovită, damane simte durerea de două ori mai tare. Poate să și moară. Așa că să nu uiți că nu trebuie s-o rănești în nici un fel pe sul’dam și că trebuie s-o aperi chiar mai mult decât pe tine însăți. Eu sunt Renna. Ție cum îți zice?

— Nu sunt… ceea ce-ai spus, șopti Egwene. Trase din nou de zgardă, dar aceasta nu se desprinse. Se gândi s-o arunce pe cealaltă la pământ și să încerce să-i smulgă brățara de la încheietură, dar renunță. Chiar dacă nu încercau s-o oprească soldații, care păreau să nici nu le bage în seamă pe ea sau pe Renna, avea impresia năucitoare că femeia spunea adevărul. Atingându-și ochiul stâng, clipi de durere. Nu părea umflat, așa că probabil ca nu se învinețise precum cel al Rennei, dar tot o durea. Ochiul stâng – și la una și la cealaltă. Ridică glasul: Liandrin Sedai? De ce le permiți să facă una ca asta?

Liandrin își scutură palmele de praf, fără s-o privească.

— Primul lucru pe care trebuie să-l înveți, spuse Renna, este să faci întocmai cum ți s-a spus și pe dată.

Egwene gemu. Pe neașteptate, pielea începu s-o ardă și s-o înțepe, din tălpi și până în creștet, de parcă căzuse în urzici. Scutură din cap, când arsura deveni și mai puternică.

— Multe sul’dam, continuă Renna, cu glasul acela aproape prietenos, cred că damane n-ar trebui să aibă nume, sau cel puțin nu cele vechi. Dar eu sunt cea care te-a prins, așa că eu mă voi ocupa de învățătura ta și am să-ți îngădui să ți-l păstrezi. Dacă nu mă superi prea tare. Acum sunt numai puțin supărată pe tine. Vrei s-o ții tot așa până mă înfurii de tot?

Tremurând, Egwene scrâșni din dinți și își înfipse unghiile în palmă, silindu-se să nu se scarpine. „Proasto. Te întreabă numai cum te cheamă, atât.”

— Egwene, izbuti să rostească. Mă numesc Egwene al’Vere. Pe dată, mâncărimea fierbinte dispăru. Respiră adânc, tremurând încă.

— Egwene, spuse Renna. Frumos nume.

Apoi, spre groaza lui Egwene, o mângâie pe cap ca pe un câine. Își dădu seama că tocmai asta citise în glasul femeii – bunăvoința arătată unui câine pe care îl instruiești, și nu prietenia pe care-o simți pentru un alt om. Renna chicoti.

— Acum te-ai mâniat și mai tare. Dacă vrei să mă lovești iarăși, nu uita să nu dai prea tare, pentru că ai s-o simți de două ori mai mult ca mine. Nu încerca să conduci Puterea – asta n-ai s-o faci decât dacă-ți poruncesc eu.

Ochiul lui Egwene zvâcnea. Cu greu, se ridică în picioare și încercă să n-o mai bage în seamă pe Renna – cu toate că nu era ușor să n-o bagi în seamă pe cea care-ți ținea lațul de gât. Cealaltă chicoti iarăși, iar Egwene se înroși. Voia să se apropie de Min, dar lanțul încolăcit nu-i îngăduia. Strigă ușor:

— Min, ești bine?

Ridicându-se încet pe călcâie, Min încuviință, apoi își duse o mână la cap de parcă își dorea să nu-l fi mișcat. Un trăsnet sfâșie cerul senin, apoi căzu undeva printre copaci, în depărtare. Egwene tresări, apoi zâmbi. Nynaeve și Elayne erau încă libere. Dacă le putea elibera cineva, pe ea și pe Min, Nynaeve era aceea. Zâmbetul i se preschimbă într-o privire piezișă pe care i-o aruncă lui Liandrin. Nu știa de ce le trădase femeia Aes Sedai, dar avea să vină și răfuiala. „Cândva. Cumva.” Privirea mânioasă nu-i folosi la nimic – Liandrin nu-și luă ochii de la palanchin.

Bărbații cu pieptul gol îngenuncheară, punând palanchinul jos. Suroth coborî, aranjându-și cu grija roba, apoi se apropie de Liandrin cu pași ușori. În picioare purta numai niște papuci. Cele două femei erau cam de-o seamă. Ochii căprui și cei negri se priveau netulburați.

— Trebuia să-mi aduci două, spuse Suroth. În loc de asta, am numai una, iar două sunt libere – și una dintre ele este cu mult mai puternică decât mi s-a dat de înțeles. Toate patrulele de la două leghe distanță o să se ia după ea.

— Ți-am adus trei, spuse liniștită Liandrin. Dacă nu ești în stare să le păzești așa cum trebuie, poate că stăpânul nostru ar trebui să aleagă altul dintre voi care să-l slujească. Te sperii de niște prostii. Dacă apar patrulele, omoară-le.

Trăsnetul lovi din nou, nu foarte departe. Câteva clipe mai târziu, un zgomot ca de tunet răsună din locul în care căzuse. În văzduh se ridică un nor de praf. Nici Liandrin, nici Suroth nu observară.

— M-aș putea încă întoarce în Faime cu două damane, zise Suroth. Nu-mi face plăcere să îngădui unei… Aes Sedai – scuipă cuvântul ca un blestem – să se plimbe liberă.

Liandrin nu se schimbă la față, dar Egwene văzu un nimb luminos care o înconjură dintr-odată.

— Aveți grijă, înălțime, strigă Renna. E pregătită!

Soldații se înfiorară, apucându-și săbiile și lăncile, dar Suroth nu făcu altceva decât să-și lipească palmele una de alta, zâmbindu-i lui Liandrin pe deasupra unghiilor sale lungi.

— Doar n-ai să-mi faci vreun rău, Liandrin. Stăpânului nu i-ar plăcea, de vreme ce e limpede că de mine are mai multă nevoie, iar ție ți-e frică de el mai mult decât de gândul de-a deveni damane.

— Iar ție, Suroth, zâmbi Liandrin, cu toate că obrajii îi păliseră din pricina mâniei, ți-e frică de el mai mult decât de gândul că te-aș putea face să arzi ca un tăciune chiar acolo unde te afli.

— Tocmai. Amândurora ne e teamă de el. Dar până și nevoile stăpânului se vor schimba cu vremea. Până la urmă, toate marath‘damane vor fi puse în laț. Poate că eu însămi îți voi pune zgarda pe gâtul tău frumos.

— Cum spui, Suroth. Nevoile lui se vor schimba. Am să-ți amintesc de asta, în ziua în care vei îngenunchea în fața mea.

Deodată, un copac înalt, aflat cam la o milă depărtare, izbucni în flăcări ca o torță.

— Am obosit, spuse Suroth. Elbar, cheamă-i înapoi.

Bărbatul cu nasul coroiat scoase un corn cam cât pumnul său, care scoase un sunet aspru și pătrunzător.

— Pe femeia numită Nynaeve trebuie s-o găsești, rosti înfrigurată Liandrin. Elayne nu contează, dar fata asta și cealaltă trebuie să fie cu voi pe corăbii, când plecați.

— Știu foarte bine porunca, marath’damane, deși tare aș vrea să știu și pricina.

— Copila mea, rânji Liandrin, ți s-a spus atât cât trebuie să afli. Nu uita că tu slujești și te supui. Acestea două trebuie duse dincolo de Oceanul Aryth și ținute acolo.

— N-am să zăbovesc aici ca s-o caut pe această Nynaeve, pufni Suroth. N-am să-i mai fiu de nici un folos stăpânului, dacă Turak mă dă pe mâna Căutătorilor Adevărului. Femeia nu va rămâne prea multă vreme în libertate, continuă ea, fără să-i îngăduie lui Liandrin s-o întrerupă. Nici ea, nici cealaltă. Când ridicam iarăși pânzele, o să luam cu noi toate femeile din ținutul ăsta amărât care pot conduce Puterea, fie și puțin. Toate vor avea zgarda la gât. Dacă tu vrei să rămâi s-o cauți, fă-o. Patrulele vor veni curând, cu gândul de a-i înfrunta pe zdrențăroșii care se mai ascund încă prin ținut. Unele patrule au și damane și n-o să le pese pe cine slujești. Dacă scapi cu viața, lanțul și zgarda te vor învăța un nou fel de viață, și nu cred că stăpânul nostru se va obosi s-o elibereze pe una îndeajuns de neghioabă ca să se lase prinsă.

— Dacă le îngădui să rămână aici, spuse încordată Liandrin, stăpânul chiar că se va ocupa de tine, Suroth. Prinde-le pe amândouă, sau vei plăti.

Și porni cu pași mari spre Poarta de Taină, strângând hățurile iepei. În scurtă vreme, Poarta se închidea în urma ei. Soldații care plecaseră după Nynaeve și Elayne se întoarseră în galop, împreună cu cele două femei legate una de alta, damane și sul’dam, care călăreau alături. Trei bărbați duceau de căpestre caii pe care erau azvârlite niște leșuri. Egwene se simți încurajată, văzând că erau cu toți oameni în armură. Nu le prinseseră nici pe Nynaeve, nici pe Elayne. Min dădu să se ridice, dar bărbatul cu nasul coroiat își puse piciorul între umerii ei și o culcă la pământ. Ea începu să se zvârcolească slab, trăgându-și cu greu sufletul.

— Dacă-mi îngăduiți să vorbesc, Înaltă Doamna, spuse el, iar Suroth îi făcu un semn ușor, cu mâna. Țăranca asta m-a rănit, înălțime. Dacă nu vă este de folos…

Suroth, care deja se întorcea să plece, făcu iarăși un semn, iar el întinse brațul peste umăr să-și apuce sabia.

— Nu! strigă Egwene; o auzi pe Renna blestemând cu voce joasă, și dintr-odată mâncărimea fierbinte o cuprinse din nou, mai rău ca înainte, dar nu se opri. Va implor, Înălțime! Vă implor! E prietena mea!

Pe lângă fierbințeală, o cuprinse o durere așa cum nu mai simțise niciodată. Tot trupul i se încordă; se prăbuși cu fața în praf, scâncind, dar tot îl vedea în fața ochilor pe Elbar care-și scotea din teacă paloșul masiv, cu tăișul curbat și-l înălța cu ambele mâini deasupra capului.

— Va rog! Min, Min…

Fără veste, durerea încetă de parcă nici nu fusese. Rămase doar amintirea. Papucii din catifea albastra ai lui Suroth, prăfuiți de-acum, apărură în fața ei, dar n-o făcură să-și ia ochii de la Elbar care rămăsese cu paloșul deasupra capului, strivind-o pe Min cu piciorul la pământ… nemișcat.

— Țăranca asta e prietena ta? întrebă Suroth.

Egwene dădu să se ridice, dar văzând-o pe cealaltă ridicând uimită o sprânceană, rămase unde se afla și își dădu numai capul pe spate. Trebuia s-o salveze pe Min. „Și dacă asta înseamnă să mă umilesc…” Își descleștă buzele, nădăjduind că avea să pară că zâmbea.

— Da, Înălțime.

— Și dacă o cruț, dacă-i îngădui să te vadă din când în când, ai să-ți dai silința și ai să înveți ce ți se spune?

— Da, Înălțime, răspunse ea. Ar fi făgăduit orice pentru ca Min să scape nevătămată. „Am să-mi și țin făgăduiala, se gândi cu amărăciune, câtă vreme voi fi obligată.”

— Urcă fata în șa, Elbar, spuse Suroth. Leag-o, dacă nu se poate ține. Dacă această damane ne va dezamăgi, poate că am să-ți îngădui să-i iei capul și celeilalte.

Pornise deja către palanchin. Renna o trase pe Egwene în picioare, cu asprime, și o împinse către Bela, dar Egwene nu se uita decât la Min. Elbar se purta la fel de rău cu ea ca și Renna, dar i se păru că nu pățise nimic. Îl dădu la o parte pe Elbar, care încerca s-o lege în șa, și se urcă pe juganul ei, fără prea mult ajutor. Ciudatul Alai o porni la drum, către apus, cu Suroth în față și Elbar puțin în urma palanchinului ei, îndeajuns de aproape pentru a răspunde pe dată oricărei porunci. Renne și Egwene călăreau în spate, cu Min și celelalte sul’dam și damane, în urma soldaților. Femeia care, probabil, ar fi trebuit să-i pună zgarda de gât lui Nynaeve mângâia lanțul argintiu pe care încă îl mai avea cu ea și părea furioasă. Ținutul deluros era acoperit de pâlcuri rare de pădure. În scurtă vreme, trâmbele de fum care se înălțau din trunchiul copacului ars ramaseră numai ca o pată pe cer, în urma lor.

— Ți s-a făcut o mare cinste, spuse după o vreme Renna, când Înalta Doamna ți-a vorbit. Altădată ți-aș fi îngăduit să porți o panglică pentru a-ți aminti. Dar fiindcă i-ai atras atenția…

Egwene scoase un țipat. I se păru că o nuia subțire o lovise peste spate, apoi alta pe picior, pe braț. Veneau din toate părțile. Știa că nu erau aievea, și totuși ridică brațele ca să le oprească. Își mușcă buza pentru a-și înăbuși gemetele, dar pe obraji începură să-i curgă lacrimi. Bela necheza și se foia, însă lanțul care-o lega de Renna o împiedica pe Egwene să se îndepărteze. Nici un soldat nu întoarse capul.

— Ce-i faci? strigă Min. Egwene! Oprește-te!

— Ți s-a cruțat viața, Min… așa te cheamă, nu? spuse blând Renna. Învață-ți și tu lecția. Câtă vreme încerci să faci ceva, nu se va opri.

Min ridică pumnul, apoi îl lăsă să cadă.

— N-am să încerc nimic. Numai oprește-te, te rog. Îmi pare rău, Egwene.

Loviturile nevăzute continuară o vreme, ca și cum trebuia să i se arate lui Min că intervenția ei fusese inutilă, apoi încetară. Egwene nu se putea opri din tremurat. De data aceasta, durerea nu dispăru. Își ridică mâneca rochiei, crezând că avea să vadă vânătăile, dar pielea ei era neatinsă. Numai senzația rămăsese. Înghiți în sec.

— N-a fost vina ta, Min. Nici a ta, mai spuse Egwene, mângâind gâtul Belei, care-și dădea ochii peste cap.

— Vina a fost a ta, Egwene, spuse Renna; părea atât de răbdătoare și se purta foarte blând, de parcă avea de-a face cu una prea proastă pentru a înțelege, încât lui Egwene îi veni să țipe. Când o damane primește o pedeapsă, este întotdeauna vina ei, chiar dacă nu înțelege de ce. O damane trebuie să ghicească dinainte ce vrea să facă sul’dam. De data asta, însă, știi și de ce. Damane sunt ca niște mobile, sau unelte, se află mereu acolo, gata să fie folosite, dar nu trebuie să atragă atenția. Mai ales când vine vorba de cei de Sânge.

Egwene își mușcă buza până când simți gustul sângelui. „E un coșmar. Nu poate fi aievea. De ce-a făcut Liandrin așa ceva? De ce se întâmplă asta?”

— Pot… mi se îngăduie să pun o întrebare?

— Dinspre partea mea, da, zâmbi Renna. De-a lungul anilor, multe sul’dam vor purta această brățară – ele sunt întotdeauna mai multe la număr decât damane – iar unele ar fi în stare să te jupoaie dacă-ți ridici ochii din pământ sau dacă deschizi gura fără îngăduință, însă eu nu văd nici un motiv să nu te las să vorbești, câtă vreme ai grijă ce spui.

Una dintre celelalte sul’dam pufni tare; era legată de o femeie drăguță, cu părul negru, de vârstă mijlocie, care-și ținea privirea în jos.

— Liandrin, începu Egwene – nu mai avea de gând să-i rostească vreodată și titlul – și Înalta Doamnă vorbeau de un stăpân pe care-l slujesc amândouă. Cine este? întrebă ea, cu gândul la un bărbat cu chipul sluțit de arsuri aproape vindecate, cu ochii și gura care uneori izbucneau în flăcări – chiar dacă era doar un chip văzut în vise, părea prea de-a dreptul înfricoșător. Și ce vrea de la mine și… și de la Min?

Știa că era o prostie să ocolească numele lui Nynaeve – că doar nimeni nu avea să uite de ea, doar pentru că nu i se rostea numele, mai ales acea sul’dam cu ochi albaștri care-și mângâia lațul rămas nefolosit – dar era singura cale de a se împotrivi la care se gândise.

— Nu e treaba mea, iar a ta cu atât mai puțin, să-mi bag nasul în ce fac cei de Sânge, zise Renna. Înalta Doamnă o să-mi spună ce vrea să aflu, iar eu am să-ți spun ție ce cred că ar trebui să știi. Orice altceva vezi sau auzi trebuie să fie ca și cum n-ar fi fost niciodată rostit, ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Așa vei fi la adăpost, mai ales tu, o damane. Ești prea de preț pentru a fi ucisă pe dată, dar s-ar putea să te trezești nu doar pedepsită crunt, ci și fără limbă și fără mâini, ca să nu mai poți vorbi sau scrie. Damane își pot face treaba și fără ele.

Egwene se înfioră, deși nu era frig. Trăgându-și mantia pe umeri, dădu de laț și trase tare de el.

— Așa ceva e îngrozitor. Cum puteți să faceți asta? Ce minte bolnavă s-a putut gândi la o asemenea unealtă?

— Asta ar merita deja să rămână fără limbă, Renna, mârâi femeia cu ochi albaștri și cu lațul în mână.

— De ce să fie îngrozitor? răspunse, însă, Renna, zâmbind răbdătoare. Crezi că putem îngădui cuiva care face asemenea lucruri să rămână în libertate? Uneori se nasc și bărbați care ar deveni marath‘damane dac-ar fi femei – am auzit că așa e și pe aici – iar ei trebuie, firește, uciși; însă femeile nu își pierd mințile. E mai bine pentru ele să devină damane, decât să facă numai necazuri, luptându-se pentru putere. Cât despre cine s-a gândit prima oară la a’dam, află că a fost o femeie care-și spunea Aes Sedai.

Egwene își dădu seama că pe fața i se oglindea neîncrederea, căci Renna izbucni în râs:

— Atunci când Luthair Paendrag Mondwin, fiul lui Artur Aripă-de-Șoim, a dat prima oară piept cu Armatele Nopții, a găsit în rândul lor multe femei care-și spuneau Aes Sedai. Se luptau între ele pentru stăpânire și foloseau Puterea Supremă pe câmpul de luptă. Una dintre ele, pe nume Deain, care s-a gândit că i-ar fi fost mai bine să-l slujească pe împărat – firește, pe atunci nu era încă împărat – pentru că el nu avea nici o Aes Sedai în oastea sa, a venit la el cu această unealtă, făurită de propria-i mână: primul a’dam, prins în jurul gâtului uneia dintre surorile sale. Cu toate că femeia prinsă nu voia să-l slujească pe Luthair, unealta o silea. Deain a făurit mai multe, au fost găsite primele sul’dam, iar femeile prinse, care-și spuneau Aes Sedai, au aflat că erau de fapt numai marath’damane, Cele care trebuie înlănțuite. Se spune că atunci când i s-a pus și ei zgarda la gât, Deain a urlat de până și Turnurile de la Miazănoapte s-au cutremurat din temelii, dar firește ca și ea era marath’damane, așa că nu i se putea îngădui să umble liberă. Poate că vei fi și tu dintre cele care pot fauri un a’dam. Dacă va fi așa, vei fi de-a dreptul răsfățată – nu-ți face griji.

Egwene privi cu jale la ținutul peste care călăreau. Pământul începea să se înalțe, dând naștere unor dealuri joase, iar pădurea rară lăsase loc unor desișuri răspândite ici și colo. Nu erau multe locuri bune pentru a se ascunde, dar era sigură că ar fi izbutit să fugă.

— Adică trebuie să-mi doresc să fiu răsfățată ca un cățel de casă? spuse ea cu amărăciune. Să fiu legată o viață întreagă de bărbați și femei care mă considera un fel de animal?

— Bărbați, nu, chicoti Renna. Toate sul’dam sunt femei. Dacă un bărbat și-ar pune brățara la mână, de cele mai multe ori nu s-ar întâmpla nimic – ca și cum ar fi agățat-o de un cui din perete.

— Dar uneori, o întrerupse brutal femeia cu ochi albaștri, cu trăsăturile ei ascuțite și cu gura punga, cu buze subțiri și o înfățișare mereu furioasă, și tu și el ați muri în chinuri. Din vreme în vreme, împărăteasa își pune nobilii la încercare, legându-i de o damane. Asta-i face să asude și iscă mare veselie la Curtea celor Noua Luni. Bărbatul nu știe dacă va scăpa sau nu cu viață – decât la sfârșit. La fel și damane, sfârși ea, râzând cu răutate.

— Numai împărăteasa își îngăduie să irosească astfel viața unei damane, Alwhin, se răsti Renna, iar eu n-am de gând s-o instruiesc pe asta numai ca s-o văd dată la o parte.

— Până acum n-am văzut nici o instruire, Renna. Numai palavre, ca și cum ați fi prietene din copilărie.

— Da poate că e vremea să vedem ce poate să facă, spuse Renna, cercetând-o pe Egwene. Ai învățat oare să conduci Puterea la depărtarea aceea?

Și-i arătă un stejar înalt care se înălța singuratic în vârful unui deal. Egwene se încruntă – era cam la jumătate de milă de Alaiul lor. Nu încercase niciodată să treacă de lungul brațului, dar se gândi că ar fi fost cu putință.

— Nu sunt sigură, răspunse.

— Încearcă, îi zise Renna Simte copacul. Simte rășina din el. Vreau nu doar s-o încălzești, ci s-o faci să se încingă atât de tare încât fiecare picătură să se transforme în abur într-o clipă. Haide.

Tulburată, Egwene descoperi că tânjea să facă ce-i poruncise Renna. Nu condusese Puterea și nici măcar nu atinsese saidarul de două zile; dorința de a-și umple sufletul o făcea să se înfioare.

— Nu…, începu ea, dar în mai puțin de o clipă renunță să spună „vreau”; vânătăile nevăzute o ardeau prea tare ca să mai facă prostii. Nu pot, spuse în cele din urma. E prea departe și n-am mai făcut niciodată așa ceva.

Una dintre sul’dam râse răgușit, iar Alwhin spuse:

— Nici măcar n-a încercat.

— După ce-ai petrecut ceva timp ca sul’dam, spuse Renna, clătinând din cap aproape cu tristețe, înveți multe lucruri despre damane, chiar și fără brățară. Cu brățara la mână îți dai întotdeauna seama dacă damane încearcă să conducă sau nu. Să nu mă minți niciodată, nici măcar un pic, pe mine sau pe vreo altă sul’dam.

Dintr-odată, nuielele nevăzute se întoarseră, lovind-o peste tot corpul. Urlând, încercă să dea în Renna, dar femeia îi dădu liniștită pumnul la o parte. Egwene se simți de parcă ar fi lovit-o peste braț cu un băț. Își înfipse călcâiele în coastele Belei, însă Renna smuci lanțul și aproape că o dădu jos din șa. Înnebunită, dădu să apuce saidarul, vrând s-o rănească îndeajuns de mult pentru a o face să se oprească, așa cum fusese și ea rănită. Cealaltă clatină tristă din cap, iar Egwene gemu tare, căci pielea îi luase foc pe dată. Numai după ce se îndepărtă de saidar, arsura se mai domoli, însă loviturile nevăzute nu încetară și nici măcar nu se răriră. Încercă să strige că avea să-și dea silința, dacă Renna îi îngăduia, dar nu izbuti să rostească nici un cuvânt, ci doar să se zvârcolească și să zbiere. Mânioasă, Min striga și ea ceva și încerca să se apropie. Ca prin vis, Egwene o văzu pe Alwhin smucind de frâiele calului lui Min și luându-i-le din mâini, și pe altă sul’dam dându-i o poruncă aspră unei damane. Aceasta o privi pe Min, care începu brusc să urle și ea, fluturându-și brațele de parcă încerca să se apere de lovituri sau de acele unor viespi nevăzute. Din pricina propriului său chin, cel al lui Min părea îndepărtat. Strigatele lor îngemănate izbutiră să-i facă pe câțiva soldați să se întoarcă în șa. Aruncându-le o privire, râseră și se întoarseră la loc. Nu era treaba lor cum se purta o sul’dam cu o damane. Lui Egwene i se păru că totul ținu o veșnicie – dar în cele din urmă se termină. Se prăbuși istovită în șa, cu obrajii uzi de lacrimi, suspinând, cu fața ascunsă în coama Belei. Iapa necheză neliniștită.

— E bine că ești înflăcărată, spuse netulburată Renna. Cele mai bune damane sunt cele cu suficient de multă voință pentru a fi turnată și plăsmuită așa cum trebuie.

Egwene își strânse pleoapele. Ar fi vrut să-și astupe și urechile, ca să nu-i mai audă glasul. „Trebuie să scap. Trebuie, dar cum? Ajută-mă, Nynaeve. Lumină, fă să mă ajute cineva.”

— Ai să fii dintre cele mai bune, rosti mulțumită Renna, iar palma sa o mângâie pe păr, ca o stăpână care-și liniștește cățelul.

Nynaeve se aplecă în șa, ca să privească dincolo de șirul de tufișuri țepoase. Zări câțiva copaci, risipiți pe ici și colo; frunzele unora începuseră să se îngălbenească. Întinderile de ierburi și tufișuri dintre ei păreau pustii. Nu se mișca nimic, cu excepția palei subțiri de fum care tremura în bătaia vântului. Copacul ars fusese opera ei, precum și unul din trăsnetele căzute din senin și alte câteva lucruri pe care nu se gândise să le încerce decât după ce acele doua femei le încercaseră împotriva ei. I se păruse că lucrau cumva împreună, cu toate că nu înțelegea de ce erau astfel legate. Una purta o zgardă, dar și cealaltă era înlănțuită la fel de mult. Nynaeve era însă convinsă ca una dintre ele, sau amândouă, erau Aes Sedai. Nu le văzuse niciodată prea bine, ca să poată observa aura strălucitoare, dar așa trebuia să fie. „O să-mi facă mare plăcere să-i vorbesc lui Sheriam despre ele, se gândi cu amărăciune. Deci femeile Aes Sedai nu folosesc Puterea ca armă, da?”

Ea, însă, o făcuse. Le culcase la pământ pe cele două femei, cu ajutorul trăsnetului, și văzuse unul dintre soldați, sau mai degrabă trupul său, cum ardea din pricina unei mingi de foc pe care o făcuse să apară și o aruncase spre ei. Dar trecuse ceva vreme de când nu mai zărise nici un străin.

Avea fruntea plină de sudoare, și nu doar din pricina efortului. Pierduse legătura cu saidar și nu-l putea regăsi. La început se mâniase, știind ca Liandrin le trădase, și saidar i se descoperise fără să-și dea seama. Puterea i se revărsase în trup. I se părea că putea face orice. Iar câtă vreme o urmăriseră, furia de a se ști vânată ca un animal o hrănise. Acum vânătoarea încetase. Cu cât trecuse mai mult de când nu mai observase nici un dușman pe care să-l lovească, cu atât se îngrijorase mai tare la gândul ca puteau, cine știe cum, să-i pice în spate. O îngrijora și soarta celorlalte trei. Iar acum se văzuse silită să recunoască faptul că cel mai mult se simțea înfricoșată. Îi era teama pentru Egwene, Elayne și Min, dar și pentru ea. Și totuși, avea nevoie de mânie.

În spatele unui copac se mișcă ceva. Lui Nynaeve i se taie răsuflarea. Se întinse spre saidar, dar nimic din ceea ce-o învățaseră Sheriam și celelalte, nici un boboc care-i înflorea în minte, nici un pârâu pentru care trupul său era albia nu îi erau de folos. Simțea Izvorul aproape, dar nu-l putea atinge.

Elayne apăru de după copac, pășind aplecată și cu mare grijă, iar Nynaeve se clatină de ușurare. Rochia Domniței-Moștenitoare era murdară și sfâșiată, părul său blond era încâlcit și plin de frunze și crenguțe, iar ochii scrutători – mari, ca ai unei căprioare speriate. Cu toate astea, mâna cu care strângea un pumnal cu lama scurtă nu-i tremura. Nynaeve strânse frâiele și ieși la vedere. Elayne tresări înfricoșată, apoi duse mâna la gât și trase adânc aer în piept. Nynaeve descălecă. Se îmbrățișară, fericite că se regăsiseră.

— O clipă…, îngăimă Elayne când, în cele din urmă, se desprinseră, am crezut că ai fost… Nynaeve, știi unde s-au dus? Erau doi bărbați pe urmele mele. Mai aveau puțin până să mă ajungă, dar dintr-odată s-a auzit un sunet de corn, iar ei s-au întors și-au plecat la galop. Eram sub ochii lor, dar au plecat.

— Am auzit și eu cornul și de-atunci nu i-am mai văzut. Știi ceva de Egwene sau de Min?

Elayne clătină din cap, lăsându-se să alunece la pământ.

— Nu. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost bărbatul care-a lovit-o pe Min și a trântit-o jos. Iar una dintre femei încerca să prindă ceva la gâtul lui Egwene. Asta am izbutit să văd înainte să fug. Nu cred c-au scăpat, Nynaeve. Ar fi trebuit să fac ceva. Min l-a tăiat la mână pe cel care mă ținea, iar Egwene… Și eu am fugit, Nynaeve. Mi-am dat seama că eram liberă și am fugit. Mama ar face bine să se mărite cu Gareth Bryne și să facă altă fată cât poate de repede. Nu sunt bună să mă urc pe tron.

— Nu fi gâscă, spuse cu asprime Nynaeve. Nu uita că am și limba-oii printre ierburile mele.

Elayne își ținea capul în mâini. Dojana glumeață n-o făcu nici măcar să tresară.

— Ia ascultă-mă, fetițo. M-ai văzut cumva pe mine rămânând pe loc acolo, să mă lupt cu douăzeci sau treizeci de bărbați înarmați, ca să nu mai vorbesc de Aes Sedai? Dac-ai fi zăbovit, probabil că ai fi fost și tu prinsă. Dacă nu cumva te omorau de la bun început. Nu știu de ce, dar păreau interesați de Egwene și de mine. Poate că nu le-ar fi păsat dacă rămâneai în viață. „Și de ce or fi fost interesați de noi? Tocmai de noi? De ce-a făcut Liandrin asta? De ce?”

Dar nici acum nu găsi vreun răspuns, așa cum nu găsise nici prima oară.

— Dacă aș fi murit încercând să le ajut…, începu Elayne.

— Acum ai fi moartă. Și asta nu le-ar ajuta cu nimic, nici pe ele, și nici pe tine. Hai, sus, scutură-ți rochia, îi mai spuse Nynaeve, scotocind în desagi să găsească o perie. Și descâlcește-ți părul.

Elayne se ridică încet și luă peria, zâmbind ușor.

— Parc-ai fi Lini, bătrâna mea doică, spuse ea, începând să-și perie părul și clipind de durere, de câte ori dădea de un nod. Dar cum să facem să le ajutăm, Nynaeve? Oi fi tu la fel de puternică precum o soră adevărata, când te mânii, dar au și ei femei care pot conduce Puterea. Nu-mi vine să cred că sunt Aes Sedai, dar este posibil. Și nici nu știm încotro au luat-o.

— Spre apus, zise Nynaeve. Suroth aia a pomenit de Faime, iar asta este în partea cea mai dinspre apus a Capului Toman. O să mergem acolo. Nădăjduiesc să dau și de Liandrin. Am s-o fac să-și blesteme ziua în care maică-sa a dat cu ochii de taică-său. Dar mai întâi cred c-ar trebui să găsim niște veșminte de pe-aici. Am văzut în Turn femei din Tarabon și din Arad Doman – hainele lor nu seamănă deloc cu astea. În Faime, și-ar da seama imediat că suntem străine.

— N-aș spune nu la o rochie ca în Doman – cu toate că mama s-ar înfuria cumplit dac-ar afla că am purtat vreodată una, iar cu Lini n-aș mai avea pace în vecii vecilor – dar chiar dacă găsim un sat, cu ce să cumpărăm rochii noi? Nu știu câți bani ai tu, dar eu am numai zece galbeni și cam de două ori pe atât arginți. O să ne-ajungă vreo doua, trei săptămâni, dar după aceea nu știu ce vom face.

— Nici măcar câteva luni ca novice în Tar Valon nu te-au făcut să gândești altfel decât ca moștenitoarea unui tron, râse Nynaeve. Eu n-am nici a zecea parte din cât ai tu, și tot are să ne-ajungă vreo două sau trei luni, trăind în huzur. Și chiar mai mult, dacă suntem chibzuite. Nici prin gând nu-mi trece să cumpăr rochii și în nici un caz nu vor fi noi. Rochia mea cenușie de mătase, cu toate perlele și firul de aur, o să ne fie de folos. Dacă nu găsesc nici o femeie care să ne dea fiecăreia câte două, trei schimburi de haine simple, în schimbul ei, am să-ți dau ție inelul ăsta și voi fi eu novicea.

Încălecă și întinse brațul ca s-o ajute pe Elayne să urce în spatele ei.

— Și ce-o să facem când ajungem în Faime? întrebă Elayne, așezându-se pe crupa calului.

— Asta n-o s-o știu până când nu mă văd acolo, răspunse Nynaeve, apoi se opri, lăsând frâiele din mână. Ești sigură că vrei să faci asta? O să fie primejdios.

— Mai primejdios decât pentru Egwene și Min? Dacă ar fi în locul nostru, ne-ar veni în ajutor. Sunt sigură. Haide, ai de gând să rămânem aici până la noapte?

Elayne își înfipse călcâiele în coastele calului, iar acesta o porni. Nynaeve se călăuzi după soare, care nu ajunsese încă la amiază, având grijă să rămână mereu în urma lor.

— Va trebui să avem grijă. Femeile Aes Sedai pe care le cunoaștem noi recunosc o alta care poate conduce Puterea, numai dacă se apropie. Și astea ne-ar putea găsi, chiar și în mulțime, dacă ne caută – și mai bine să nu ne amăgim cu gândul că nu-i așa. „E limpede că ne așteptau, pe Egwene și pe mine. Dar de ce?”

— Da, să avem grija. Aveai dreptate și mai devreme. Nu le-am fi făcut nici un bine dacă ne lăsam prinse, zise Elayne, apoi adăugă după câteva clipe: Crezi că toate au fost minciuni, Nynaeve? Ceea ce ne-a spus Liandrin despre Rand, cum că ar fi în primejdie? Și despre ceilalți? O Aes Sedai nu minte.

La rândul ei, Nynaeve rămase pe gânduri, amintindu-și de ce-i spusese Sheriam – când o femeie ajungea soră în toata puterea cuvântului, își rostea jurămintele înăuntrul unui ter’angreal care-o împiedica să le încalce vreodată. „Să nu spui nici o vorbă neadevărată.” Acesta era unul dintre ele, dar toată lumea știa că adevărul rostit de o Aes Sedai putea să nu fie întocmai ceea ce credeai că auzi.

— Cred că Rand se află în Fal Dara, acum, și-și încălzește tălpile la focul Seniorului Agelmar, răspunse ea. „Nu mă pot gândi la el acum. Trebuie să mă gândesc la Egwene și la Min.”

— Așa o fi, oftă Elayne, foindu-se. Dacă avem mult de mers până în Faime, Nynaeve, să știi că am să vreau să stau și eu în șa, o parte din drum. Aici nu-i prea plăcut. Și n-o să ajungem niciodată dacă lași iapa asta să meargă după capul ei.

Nynaeve înghionti iapa, făcând-o să plece într-un trap iute, iar Elayne scoase un țipăt ușor și-și trase mantia. Nynaeve își spuse că n-avea să crâcnească, atunci când îi venea rândul să meargă la spate, nici măcar dacă Elayne avea să o pornească la galop – deocamdată, însă, avea de gând să nu plece urechea la văicărelile celeilalte, care tot sălta în sus și în jos la spatele ei. Nădejdea că, până la sosirea în Faime, teama putea să i se atenueze, preschimbându-se în mânie, era singura ei preocupare.

Adierea vântului deveni mai proaspătă, răcoroasă și curată. Se simțea frigul.