În căutarea Cornului

36 Printre Fruntași

Pe măsură ce străbăteau orașul Ogier, Rand văzu că Loial era din ce în ce mai neliniștit. Avea urechile la fel de țepene precum spinarea și făcea ochii tot mai mari de fiecare dată când era privit de alți Ogieri, mai ales de femei și de fete, ceea ce se întâmpla foarte des. Părea că așteaptă să fie condamnat la moarte.

Ogierul cu barbă arătă spre niște trepte late care duceau în jos, spre o movilă acoperită cu iarbă, cu mult mai mare decât restul; era de fapt o colină, aflată la rădăcina unuia dintre Falnicii Copaci.

— Nu vrei să ne aștepți aici, Loial? zise Rand.

— Fruntașii…, începu Juin.

— …Probabil că nu vor să ne vadă pe toți, încheie Rand în locul lui.

— Mai bine să îl lase în pace, adăugă și Mat.

Loial se grăbi să încuviințeze.

— Da. Da, cred… Mai multe femei Ogier se uitau la el, de la bunicuțe cu părul alb la fete de vârsta lui Erith, unele vorbind între ele, însă toate cu ochii ațintiți asupra lui. Îi tremurară urechile, dar privi ușa mare spre care duceau treptele și dădu din nou din cap. Da, o să stau aici și-o să citesc. Asta o să fac. O să citesc.

Scotoci în buzunar și scoase o carte. Se așeză pe moviliță de lângă trepte, cu cartea în mână și își vârî ochii în ea. O să stau aici și-o să citesc până veniți voi. Urechile îi zvâcneau, ca și cum simțea privirile femeilor.

Juin clătină din cap, apoi ridică din umeri și arătă din nou spre trepte.

— Vă rog. Fruntașii vă așteaptă.

Încăperea uriașă, fără ferestre, dinăuntrul movilei era făcută pe potriva Ogierilor; tavanul cu grinzi groase care se înălța la vreo sută de palme deasupra podelei ar fi fost vrednic de orice palat. Cei șapte Ogieri așezați la un fel de tribună chiar în fața ușii făceau ca odaia să pară ceva mai mică, însă Rand tot se simțea ca într-o grotă. Pietrele întunecate de pe jos erau mari și neregulate, dar netede, iar pereții cenușii păreau din stâncă. Grinzile din tavan, deși tăiate grosolan, aduceau cu niște rădăcini enorme.

În afară de scaunul cu spătar înalt din fața tribunei pe care stătea Verin și jilțurile masive ale Fruntașilor, nu mai era nici o altă mobilă în încăpere. Femeia Ogier de la mijlocul tribunei stătea pe un jilț puțin mai ridicat decât celelalte; la stânga ei erau trei bărbați cu barbă, îmbrăcați în haine lungi și largi, iar la dreapta ei – trei femei în rochii asemănătoare cu a ei, brodate de la gât până la poale cu cârcei de viță-de-vie și flori. Toți aveau fețe zbârcite și părul alb, chiar și la urechi și emanau o puternică impresie de demnitate.

Hurin căscă gura, iar Rand se trezi și el zgâindu-se. Nici măcar Verin nu se putea măsura cu înțelepciunea oglindită în ochii mari ai Fruntașilor, nici Morgase nu i-ar fi întrecut în autoritate, nici Moiraine în seninătate. Ingtar fu primul care făcu o plecăciune, cât se poate de ceremonioasă, în timp ce restul parcă prinseseră rădăcini.

— Eu sunt Alar, zise femeia Ogier din jilțul cel înalt după ce se așezară în cele din urmă lângă Verin, sunt prima dintre Fruntașii din steddingul Tsofu. Verin ne-a spus că aveți nevoie să treceți prin Poarta de Taină de aici. Cornul lui Vaiere este un lucru însemnat, însă, de mai bine de o sută de ani, noi nu am dat voie nimănui să apuce pe Căile de Taină. Nici noi, nici Fruntașii din alte steddinguri.

— Voi găsi Cornul, spuse Ingtar mânios. Trebuie. Dacă nu vă învoiți să ne lăsați să trecem prin Poarta de taină… Tăcu în clipa în care Verin se uită la el, dar chipul îi rămase încruntat.

Alar zâmbi.

— Nu te repezi așa. Voi, oamenii, nu stați niciodată să cugetați. Nu te poți încrede decât în judecățile făcute în tihnă. Surâsul i se stinse, făcând loc gravității, însă glasul îi era tot liniștit. Primejdiile de pe Căile de Taină nu pot fi înfruntate cu o sabie în mână, nu când vine vorba de Aieli și de troloci. Trebuie să vă spun că, dacă porniți pe Căile de Taină, nu numai că puteți înnebuni sau muri, dar vă primejduiți până și sufletele.

— Am văzut Vântul Negru, zise Rand, iar Mat și Perrin încuviințară. Nu puteau părea nerăbdători să mai treacă odată prin așa ceva.

— O să merg după Corn până la Shayol Ghul, dacă e nevoie, spuse Ingtar cu hotărâre. Hurin dădu din cap, ca și cum încuviința vorbele lui Ingtar.

— Adu-l pe Trayal, porunci Alar.

Juin, care rămăsese lângă ușă, se înclină și plecă.

— Nu e destul, îi zise lui Verin, să auziți ce se poate întâmpla. Trebuie să vedeți, să simțiți cu inima.

Până la întoarcerea lui Juin se lăsă o tăcere supărătoare, care deveni și mai stânjenitoare când acesta veni însoțit de două femei Ogier, care îl sprijineau pe un Ogier de vârstă mijlocie, cu barba neagră, care mergea târșâit, de parcă nu știa cum să se servească de picioare. Pielea îi atârna pe chip nu i se citea nimic, iar ochii mari erai goi; nu clipea dar nici nu se holba nici nu privea la ceva anume, ci părea să nu vadă nimic în jur. Una dintre femei șterse cu blândețe saliva care i se prelingea din colțul gurii, îl apucară de brațe ca să îl facă să se oprească; picioarele lui merseră înainte, șovăi, apoi rămase pe loc. Părea la fel de mulțumit și când stătea în picioare, și când mergea – sau, mai bine zis, se sinchisea la fel de puțin.

— Trayal a fost unul din ultimii Ogieri care au umblat pe Căile de Taină, spuse Alar încetișor. A ieșit de acolo așa cum îl vedeți. Vrei să-l atingi, Verin?

Verin se uită lung la ea, apoi se ridică și se îndreptă spre Trayal. Acesta nu făcu nici o mișcare când femeia Aes Sedai își puse mâinile pe pieptul lui lat, nici măcar nu părea să-și dea seama că este atins. Verin scoase un șuierat și se trase iute înapoi, privindu-l, apoi se întoarse spre Fruntași.

— E… gol. Trupul trăiește, dar înăuntru nu mai e nimic. Nimic. Toți Fruntașii arătau cumplit de abătuți.

— Nimic, zise una din femeile de la dreapta lui Alar. În ochii ei părea să se fi adunat toată durerea pe care Trayal nu o mai putea simți. Nici minte. Nici suflet. Din Trayal nu a mai rămas decât trupul.

— Era un Descântător iscusit, oftă unul dintre bărbați.

Alar făcu un semn, iar cele doua femei îl întoarseră pe Trayal ca să îl scoată afară; trebuiră să îl târască puțin înainte să înceapă să pășească.

— Știm ce primejdii trebuie să înfruntăm, spuse Verin. Dar trebuie să mergem după Cornul lui Vaiere.

Alar dădu din cap.

— Cornul lui Vaiere. Nici nu știu ce e mai rău – că e în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat sau că a fost găsit. Se uită pe rând la toți Fruntașii; fiecare dădu din cap, iar unul dintre bărbați își mângâie mai întâi barba, cufundat în gânduri. Foarte bine. Verin mi-a zis că nu e vreme de pierdut. O să vă duc eu însămi până la Poarta de taină. Rand era pe jumătate ușurat, pe jumătate speriat. Alar adaugă: Aveți cu voi un tânăr Ogier. Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan, din steddingul Shangtai. E departe de casă.

— Avem nevoie de el, se grăbi Rand să spună. Se opri o clipă, văzând privirile mirate ale Fruntașilor și ale lui Verin, apoi continuă cu încăpățânare. Avem nevoie de el. Și el vrea să meargă cu noi.

— Loial e prietenul nostru, zise și Perrin, chiar atunci când Mat spuse: Nu ne stă în drum și își poartă singur de grijă. Amândoi păreau stingheriți de privirile Fruntașilor, însă nu dădură înapoi.

— Din ce pricină n-ar putea veni cu noi? întrebă Ingtar. Cum zice și Mat, își poartă singur de grijă. Nu știu să avem nevoie de el, dar dacă vrea să vină, de ce?…

— Avem nevoie de el, îl întrerupse Verin. Puțini mai cunosc Căile de Taina, însă Loial a citit despre ele. Poate desluși Călăuzirile.

Alar îi privi pe fiecare în parte, după care își aținti ochii asupra lui Rand.

— Verin spune că ești ta’veren, sfârși ea prin a zice, și simt asta. Ceea ce înseamnă că ești într-adevăr un ta’veren puternic, căci la noi aceste Haruri sunt din ce în ce mai slabe. L-ai atras pe Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan, în ta’maral’ailen, Nodul pe care îl țese Pânza în jurul tău?

— Eu… eu nu vreau decât sa găsesc Cornul și… Rand nu își termina vorba. Alar nu pomenise de pumnalul lui Mat. Nu știa dacă Verin le povestise Fruntașilor sau păstrase tăcerea. E prietenul meu.

— Prietenul tău, spuse Alar. După noi, e foarte tânăr. Și tu ești tânăr, însă tu ești ta’veren. Va trebui să ai grijă de el și, după ce se termină, vei căuta să ajungă cu bine acasă, în steddingul Shangtai.

— Așa voi face, zise Rand. Părea o făgăduință, un jurământ.

— Atunci să mergem la Poartă.

Loial se ridică în picioare când îi văzu apropiindu-se, cu Alar și Verin în frunte. Ingtar își trimise pe Hurin după Uno și ceilalți soldați. Loial se uită pe furiș la Alar, apoi rămase în urmă cu Rand. Femeile Ogier care îl tot priviseră se făcuseră nevăzute.

— Au zis ceva Fruntașii despre mine? A?… Privi spatele lat al lui Alar, care tocmai îi poruncea lui Juin să aducă animalele. Porni împreună cu Verin înainte ca Juin să își termine plecăciunea și se înclină spre femeia Aes Sedai, ca să îi vorbească în șoaptă.

— I-a spus lui Rand să aibă grijă de tine, îi zise Mat lui Loial pe un ton solemn și să te ducă acasă ca pe un copil. Nu înțeleg de ce nu vrei să rămâi aici și să te însori.

— A zis că poți merge cu noi. Rand îi aruncă lui Mat o căutătură amenințătoare, care îl făcu pe acesta să chicotească. Părea ciudat să vezi un zâmbet pe chipul acela scofâlcit. Loial învârtea în mâna un fir de ochii-păsăruicii. Ai fost să culegi flori? îl întrebă Rand.

— Mi-a dat-o Erith. Se uita cum se roteau petalele albe. E foarte drăguță, chiar dacă Mat nu își dă seama.

— Asta înseamnă că nu mai vrei să mergi cu noi?

Loial tresări.

— Ce? A, nu. Adică ba da, vreau să merg. Mi-a dat o floare. Atâta tot. Scoase o carte din buzunar și puse floarea sub copertă. Când o vâri la loc, murmură ca pentru sine: Și a zis că sunt chipeș. Mat scoase un fluierat, se luă cu mâinile de burtă și porni mai departe împleticindu-se; Loial se înroși. Pai… ea a zis așa, nu eu.

Perrin îi dădu câteva castane lui Mat.

— Lui Mat nu i-a zis nimeni niciodată că e chipeș. Te invidiază.

— Nu-i adevărat, spuse deodată Mat, îndreptându-și spatele. Neysa Ayellin crede că sunt chipeș. Mi-a spus-o de mai multe ori.

— Neysa e drăguță? întrebă Loial.

— Are o față ca de capră, zise Perrin cu blândețe. Mat se înecă încercând să se împotrivească. Rand rânji. Neysa Ayellin era aproape la fel de frumoasa ca Egwene. Iar acum era aproape ca pe vremuri, aproape ca atunci când erau acasă și se tot necăjeau unul pe altul, râdeau și se înțepau.

Străbătură orașul; Ogierii îi salutau pe Fruntași, înclinându-se sau făcând o reverență și se uitau curioși la oameni. Totuși, fața încremenită a lui Alar nu lăsa pe nimeni să se oprească din drum ca să îi vorbească. Singurul lucru care arăta că ieșiseră din oraș era lipsa movilelor; erau Ogieri prin preajmă, fie cercetând copacii, fie lucrând cu rășină, ferăstraie sau topoare acolo unde erau crengi uscate sau unde copacii aveau nevoie de mai multă lumină. Își făceau treaba aproape drăgăstos.

Juin li se alătură, aducându-le caii de căpăstru, iar Hurin se apropie și el, împreuna cu Uno, cu ceilalți soldați și cu animalele de povară. Alar făcu semn cu degetul și spuse:

— Acolo e. Glumele conteniră. Rand era nedumerit. Firește că Poarta era Afară din stedding – Căile de Taină fuseseră începute folosind Puterea Supremă și, deci, nu ar fi putut fi făcute înăuntru – dar nimic nu arăta că trecuseră acel hotar. Apoi băgă de seamă că era o deosebire; impresia aceea de deznădejde dispăruse. Se înfioră. Saidinul era din nou acolo, așteptându-l.

Alar îi conduse pe lângă un stejar înalt, într-o poieniță în care era lespedea mare a Porții de taină, cu partea din față meșteșugit împodobită cu cârcei de viță-de-vie și tot felul de frunze. La marginea poieniței Ogierii construiseră un parmaclâc scund din piatră, ce părea să fi crescut din pământ, care aducea cu un cerc format din rădăcini. La vederea lui, Rand se simți tulburat. Își dădu apoi seama că rădăcinile semănau cu cele de muri și de măceși, de iederă otrăvitoare – nimeni n-ar fi vrut să se atingă de așa ceva. Alar se opri în fața parmaclâcului.

— E pus ca să-i alunge pe cei care ajung aici. Nu că asta s-ar întâmpla prea des. Eu nu o să trec peste el. Dar voi puteți. Juin nu se apropie nici ea; își tot ștergea mâinile de pieptul hainei și se ferea să se uite la Poarta de taină.

— Mulțumesc, îi spuse Verin. Ne este de mare trebuință, altminteri nu te-aș fi rugat.

Rand se încordă când femeia Aes Sedai pași peste parmaclâc și se îndreptă spre Poarta de taină. Loial trase adânc aer în piept și mormăi ceva. Uno și ceilalți soldați se foiră în șa și slăbiră săbiile în teacă. Săbiile nu aveau să le fie de nici un ajutor pe Căile de Taină, însă măcar se puteau amăgi că sunt pregătiți. Doar Ingtar și Verin păreau liniștiți; chiar și Alar își apucă fusta cu amândouă mâinile.

Verin smulse frunza de Avendesora, iar Rand se aplecă în față. Se simțea îmboldit să se cufunde în hău, să fie în locul de unde putea atinge saidinul, dacă era nevoie.

Frunzele cioplite tremurară în bătaia vântului nesimțit; în mijloc apăru o deschizătură, iar cele două jumătăți ale lespezii începură să se deschidă.

Rand stătea cu ochii ațintiți asupra Porții. Înăuntru nu era nici o reflectare argintie, mată, ci doar beznă.

— Închide-o! strigă el. Vântul Negru! Închide-o!

Verin privi Poarta, uluită, apoi aruncă frunza cu trei foi înapoi printre feluritele frunze de pe lespede; frunza rămase unde o pusese, iar femeia Aes Sedai se dădu înapoi. De îndată ce frunza de Avendesora fu la locul ei, Poarta de taină începu să se închidă. Deschizătura dispăru, cârceii de viță-de-vie și frunzele se contopiră, ascunzând Vântul Negru. Poarta era din nou o lespede de piatră, dar o lespede ce părea aproape vie.

Alar răsufla anevoie.

— Machin Shin. Atât de aproape.

— N-a încercat să iasă, zise Rand. Juin încercă să spună ceva, dar vorbele îi rămaseră în gât.

— Ți-am mai zis că Vântul Negru este creatura Cailor de Taină, spuse Verin. Nu se poate depărta de ele. Glasul îi era liniștit, dar tot își ștergea mâinile de fustă. Rand deschise gura, apoi se răzgândi. Și totuși, continuă ea, mă întreb de ce era aici. Mai întâi în Cairhien, acum aici. Mă mir. Se uită pieziș la Rand, care tresări. Verin își luase atât de iute ochii de la el încât nu credea să fi băgat cineva de seamă, însă lui Rand i se părea că vedea o legătură între el și Vântul Negru.

— N-am auzit niciodată ca Machin Shin să aștepte să se deschidă o Poartă, spuse Alar. Întotdeauna rătăcea pe Căile de Taină. Dar a trecut multă vreme și poate că i s-a făcut foame și speră să dea peste cineva care intră pe Poartă fără să fie atent. Verin, e limpede că nu puteți folosi Poarta asta. Și, chiar știind că v-ar fi fost de mare trebuință, nu pot spune că îmi pare rău. Căile de Taină sunt acum ale Umbrei.

Rand se încruntă. „E oare cu putință să mă urmărească pe mine?” Erau prea multe întrebări. Izbutise Padan Fain să îi poruncească Vântului Negru? Verin spunea că așa ceva era imposibil. Și de ce ar fi încercat Fain să îl oprească, după ce îi ceruse să meargă după el? Era convins de un singur lucru: că mesajul era adevărat. Trebuia să ajungă la Capul Toman. Și de ar fi găsit a doua zi Cornul lui Vaiere și pumnalul lui Mat ascunse sub o tufă, tot trebuia să se ducă acolo.

Verin era adâncită în gânduri. Mat se așezase pe parmaclâc și își ținea capul în mâini, iar Perrin se uita la el, îngrijorat. Loial părea ușurat că nu pot folosi Poarta de taină și rușinat de ușurarea pe care o simțea.

— Nu mai avem ce face aici, grăi Ingtar. Verin Sedai, te-am urmat, deși nu eram de acord cu dumneata, dar nu pot merge mai departe. O să mă întorc la Cairhien. Barthanes știe unde au plecat Iscoadele Celui Întunecat și voi găsi o cale de a-l face să-mi spună.

— Fain a plecat spre Capul Toman, zise Rand, cu istovire în glas. Și unde s-a dus, acolo sunt și Cornul lui Vaiere, și pumnalul.

— Probabil… Perrin ridică din umeri; nu avea prea multă tragere de inimă. Putem încerca să intram pe o altă Poartă. Dintr-un alt stedding.

Loial își mângâie bărbia și vorbi repede, ca și cum voia să uite cât de ușurat fusese că aici nu izbândiseră.

— Steddingul Cantoine e lângă Râul Iralell, iar steddingul Taijing e la răsărit de el, în Osia Lumii. Însă Poarta de taină din Caemlyn, unde era desișul, este mai aproape. Iar cea mai apropiata este cea din desișul din Tar Valon.

— Mă tem că, indiferent ce Poartă alegem, o să dăm din nou peste Machin Shin, spuse Verin, cu o privire pierdută. Alar se uită întrebător la ea, însă femeia Aes Sedai nu mai zise nimic cu voce tare. În schimb, mormăi ca pentru sine, scuturând din cap de parcă se mustra singură.

— Avem nevoie, spuse Hurin sfios, de una din Porțile acelea de trecere. O privi pe Alar, apoi pe Verin și, cum nici una nu îi zise să tacă, continuă, pe un ton din ce în ce mai încrezător. Domnița Selene spunea că, în vremurile de demult, Aes Sedai au cercetat lumile acelea și așa au știut cum să clădească aceste Căi de taină. Și locul în care eram… ne-a luat cu două zile mai puțin să străbatem o sută de leghe. Dacă am putea folosi o Piatră de trecere ca să intram în lumea aceea, sau într-una asemănătoare, nu ne-ar lua mai mult de o săptămână sau două să ajungem până la Oceanul Aryth și ne-am putea întoarce drept la Capul Toman. Poate că nu ar fi la fel de iute ca pe Căi, însă precis e mai rapid decât să o luăm călare spre apus. Ce zici, Senior Ingtar? Senior Rand?

Verin fu cea care îi răspunse.

— Am putea face ce spui, amușinarule, dar, fie că sperăm să nu mai dăm peste Machin Shin când deschidem Poarta, fie că sperăm să găsim o Piatră de trecere, e totuna. Cea mai apropiată Piatră pe care o știu e în Pustiul Aiel. Firește, am putea să ne întoarcem la Pumnalul Ucigașului-de-Neam, dacă dumneata, sau Rand, sau Loial, crezi că am putea găsi din nou Piatra aceea.

Rand se uită la Mat. Prietenul lui ridicase capul, plin de nădejde, când auzise vorbindu-se despre Pietre. Câteva săptămâni, așa zisese Verin. Dacă porneau călare spre apus, Mat nu avea să mai ajungă la Capul Toman.

— Știu eu unde e, spuse Rand, fără tragere de inimă. Se simți rușinat. „Mat e pe moarte, Cornul lui Vaiere e în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat, Fain va face rău celor din Emond’s Field dacă nu mergi după el, iar ție ți-e teamă să conduci Puterea. O dată la plecare și o dată la întoarcere. N-o să înnebunești din atâta lucru.” Ceea ce îl speria cu adevărat era acea nerăbdare pe care o simțea la gândul că va conduce din nou Puterea, că va curge prin el, că va fi din nou viu.

— Nu înțeleg, zise Alar încetișor. Pietrele de Trecere n-au mai fost folosite din Vârsta Legendelor. Nu credeam că mai e cineva care să știe să se servească de ele.

— Femeile din Ajah Brună știu multe lucruri, spuse Verin sec, iar eu știu cum să mă slujesc de Pietre.

Alar dădu din cap a încuviințare.

— În Turnul Alb există cu adevărat minuni la care nici nu visăm. Dar, dacă știi cum să te slujești de Pietrele de Trecere, nu e nevoie să vă duceți până la Pumnalul Ucigașului-de-Neam. E una nu departe de aici.

— Roata țese după cum îi e voia, iar în Pânză găsim tot ce ne este trebuincios. Privirea pierdută dispăru cu totul de pe chipul lui Verin. Du-ne acolo, spuse ea vioaie. Deja am irosit mult timp.