În căutarea Cornului

35 Steddingul Tsofu

După o jumătate de zi de mers, colinele pe care era așezat orașul Cairhien începură să se preschimbe în păduri și ținuturi mai netede; cei din Shienar încă își mai purtau armurile pe caii de povară. Pe unde o luaseră ei nu erau străzi, ci doar niște cărări răzlețe pentru căruțe și câteva ferme sau sate. Verin îi îndemna să se grăbească, iar Ingtar, – mormăind fără încetare că se lăsau prinși în capcană, că Fain nu le-ar fi spus niciodată unde se ducea cu adevărat, însă împotrivindu-se și să o ia în direcția opusă față de Capul Toman, ca și cum credea pe jumătate în adevărul spuselor lui Fain, iar faptul că erau la luni de zile depărtare de Capul Toman nu ținea decât de drumul pe care apucau – Ingtar îi făcea pe plac. Flamura cu bufnița cenușie flutura în vânt.

Rand călărea posac și hotărât, ferindu-se să vorbească cu Verin. Mai avea un lucru de făcut – datoria lui, cum ar fi zis Ingtar – și apoi putea scăpa de femeile Aes Sedai odată pentru totdeauna. Perrin părea să îi împărtășească starea și mergea uitându-se tot timpul în gol. Când, în cele din urmă, la căderea nopții, poposiră la marginea unei păduri, Perrin îi puse lui Loial întrebări despre stedding. Trolocii nu intrau în steddinguri; dar lupii? Loial îi răspunse scurt că doar creaturile Umbrei ocoleau steddingurile. Și femeile Aes Sedai, de bună seamă, căci dinăuntrul steddingurilor nu puteau atinge Adevăratul Izvor și nici conduce Puterea. Ogierul însuși nu părea să se îndrepte spre steddingul Tsofu cu mare tragere de inimă. Mat era singurul nerăbdător, aproape disperat să ajungă acolo. Avea chipul îngrozitor de palid, de parcă nu mai văzuse lumina soarelui de un an de zile, iar obrajii i se scofâlciseră, deși el spunea că e gata să se întreacă la fugă cu oricare dintre ei. Verin își punea mâinile pe el ca să-l Tămăduiască seara înainte de culcare și încă o dată dimineața, înainte să încalece, însă Mat arăta la fel. Chiar și Hurin se încrunta când îl privea.

A doua zi, soarele era deja sus pe cer când Verin se îndreptă deodată în șa și privi în jur. Ingtar, care era lângă ea, tresări.

Rand nu vedea nimic deosebit la pădurea în care se aflau acum. Sub copaci nu creștea mare lucru; își croiau cu ușurință drum pe sub stejari, hicori și fagi, dând din când în când peste câte un pin înalt sau un tufiș. Dar, mergând după ei, simți deodată un fior, ca și cum ar fi sărit în Izvorul de Vin în plină iarnă. Nu dură decât o clipă, apoi dispăru, lăsându-l înviorat. Și mai era și acea impresie îndepărtata de deznădejde, cu toate că nu-și dădea seama din ce pricină.

Fiecare, ajungând în acel loc, se cutremura sau spunea ceva. Hurin rămase cu gura căscată, iar Uno murmură: „Fir-ar să fie de…” după care scutură din cap, ca și cum nu mai știa ce să zică. În ochii galbeni ai lui Perrin se citea că știe despre ce e vorba. Loial trase adânc aer în piept.

— Ce… bine e… să fii din nou în stedding.

Rand se încruntă și privi împrejur. S-ar fi așteptat ca steddingul să fie cumva altfel, însă, în afară de acea înfiorare pe care o simțise, pădurea nu era cu nimic schimbată. Și mai era și faptul că se simțea odihnit, firește. Apoi o fată Ogier se ivi de după un stejar.

Era mai scundă decât Loial – ceea ce însemna că era cu un cap mai înaltă decât Rand – dar, la fel ca și el, avea nasul lat, ochii mari, gura mare și urechile păroase. Totuși, nu avea sprâncenele tot atât de lungi ca ale lui Loial, iar trăsăturile ei păreau chiar delicate și smocurile de păr de la urechi nu era atât de zburlite. Purta o rochie lunga, verde și o mantie verde brodată cu flori și ținea în mâna un mănunchi de clopoței, pe care parcă tocmai îi culesese. Se uită liniștită la ei, așteptând.

Loial se dădu jos de pe calul lui înalt și se grăbi să facă o plecăciune. Rand și ceilalți făcură întocmai, chiar dacă ceva mai încet; până și Verin înclină din cap. Loial le rosti numele, ceremonios, dar nu pomeni din ce stedding venea.

Fata Ogier – Rand era convins că nu era mai mare decât Loial – îi cercetă câteva clipe, apoi surâse.

— Fiți bineveniți în steddingul Tsofu. Glasul îi era mai plăcut decât al lui Loial, mai puțin tunător, ca al unui bondar mai mare. Eu sunt Erith, fiica Ivei fiica lui Alar. Fiți bineveniți. Am avut atât de puțini oaspeți din rândul oamenilor de când zidarii au plecat din Cairhien, iar acum sunteți atât de mulți. Ah, firește, au trecut pe aici și niște Pribegi, însă au plecat când… Vorbesc prea mult. O să vă duc la Fruntași. Doar că… Își plimbă privirea de la unul la altul, încercând să își dea seama cine e persoana cea mai însemnată și se opri în cele din urmă la Verin. Aes Sedai, ai atâția bărbați cu dumneata, și toți înarmați. Ai putea, rogu-te, să mai lași câțiva afară? Iartă-mă, dar e puțin neliniștitor să vezi atâția oameni înarmați într-un stedding.

— De bună seamă, Erith, răspunse Verin. Ingtar?

Ingtar dădu niște porunci lui Uno, iar el și Hurin fură singurii dintre cei din Shienar care o urmară pe Erith mai departe în stedding.

Ducându-și calul de căpăstru, ca și ceilalți, Rand ridică privirea când se apropie Loial; Ogierul tot trăgea cu ochiul la Erith, care mergea în față împreuna cu Verin și cu Ingtar. Hurin mergea între ei, uitându-se mirat în jur – la ce, Rand nu știa. Loial se aplecă ca să îi vorbească în șoaptă.

— Nu-i așa că e frumoasă, Rand? Și cântă când vorbește.

Mat chicoti, însă când Loial se uită întrebător la el, zise:

— E foarte drăguța, Loial. Puțintel cam înaltă pentru gustul meu, se-nțelege, dar foarte drăguță.

Loial se posomorî un pic, apoi dădu din cap a încuviințare.

— Da, așa e. Se lumină la față. Ce bine e să fii din nou în stedding. Nu că m-ar fi cuprins Dorul.

— Dorul? întrebă Perrin. Nu înțeleg, Loial.

— Noi, Ogierii, suntem legați de stedding, Perrin. Se spune că, înainte de Frângerea Lumii, puteam pleca oriunde și să stăm oricât, ca voi, oamenii, dar după aceea nu a mai fost așa. Ogierii s-au împrăștiat prin lume și nu își mai găseau steddingurile. Totul se mutase, totul se schimbase. Munții, râurile, chiar și mările.

— Toată lumea știe despre Frângere, spuse Mat nerăbdător. Ce are asta de-a face cu… Dorul?

— În timpul Exilului, pe când pribegeam, pierduți, ne-a cuprins Dorul. Dorința de a ne regăsim steddingurile, căminele. Mulți au murit din pricina asta. Loial clătină trist din cap. Mult mai mulți decât cei care au supraviețuit. Când, în sfârșit, am dat din nou de urma steddingurilor, unul câte unul, în vremea Legământului celor Zece Neamuri, părea că am biruit. Dorul, însă apucase deja să ne schimbe, își lăsase sămânța în noi. Acum, dacă un Ogier stă prea mult Afară, îl năpădește din nou Dorul; începe să-și piardă puterile și, dacă nu se întoarce, moare.

— Trebuie să rămâi aici o vreme? îl întrebă Rand neliniștit. Nu e nevoie să mori ca să mergi cu noi.

— O să știu când se apropie, râse Loial. O să mai treacă mult timp până când să îmi poată face rău. Dalar a petrecut zece ani printre Oamenii Marii fără să vadă nici un stedding și după aia s-a întors cu bine acasă.

O femeie Ogier apăru dintre copaci, oprindu-se o clipă ca să vorbească cu Erith și cu Verin. Îl cercetă pe Ingtar din cap până-n picioare, apoi își luă ochii de la el, ca și cum nu ar fi fost vrednic de atenție; Ingtar clipi des. După aceea își plimbă privirea peste Loial, Hurin și cei din Emond’s Field și dispăru în pădure; Loial părea că încearcă să se ascundă în spatele calului.

— În plus, zise el, uitându-se cu băgare de seamă după ea pe deasupra șeii, e mult mai plictisitor să stai într-un stedding decât să umbli prin lume cu trei ta’veren.

— Dacă iar începi cu povestea asta, mormăi Mat… Rand ridică iute vocea. – Trei prieteni, atunci. Sper că sunteți prietenii mei.

— Eu sunt, zise Rand simplu, iar Perrin dădu și el din cap.

Mat râse.

— Cum aș putea să nu fiu prieten cu cineva care joacă atât de prost zaruri? Își dădu mâinile în lături când Rand și Perrin se uitară urât la el. Da, bine. Îmi placi, Loial. Ești prietenul meu. Însă nu mai vorbi despre… Aaa! Câteodată semeni cu Rand. Coborî glasul. Cel puțin în stedding o să fim la adăpost.

Rand făcu o strâmbătură. Știa ce voia Mat să zică. „Aici în stedding, unde nu pot conduce Puterea.” Perrin îl lovi pe Mat peste umăr, dar când Mat se uită la el cu fața lui scofâlcită, parcă îi păru rău.

Rand auzi mai întâi muzica; flaute și scripci nevăzute îngânau o melodie veselă, care plutea printre copaci, voci pline cântau și râdeau.

Aproape în aceeași clipă își dădu seama că silueta uriașă pe care o vedea printre copaci era tot un copac, cu trunchiul striat, gros de douăzeci de pași. Cu gura căscată de uimire, se uită în sus, printre frunzele celorlalți copaci, până la crengile care se întindeau ca pălăria unei ciuperci enorme la vreo sută de pași deasupra pământului. Și se înălța și mai mult de atât.

— Arde-m-ar, murmură Mat. Ai putea construi zece case dintr-unul ca ăsta. Cincizeci de case.

— Să tai un Copac Falnic? Loial părea indignat și foarte mânios. Urechile îi erau nemișcate, țepene, iar sprâncenele lungi îi atârnau pe obraji. Falnicii Copaci nu sunt niciodată tăiați, afară doar dacă mor, dar asta nu se prea întâmplă. Puțini Copaci au mai rămas după Frângerea Lumii, însă cei mai mari dintre ei erau puieți în Vârsta Legendelor.

— Îmi pare rău, spuse Mat. Ziceam doar cât de mari sunt. Nu aș face rău copacilor tai. Loial dădu din cap, îmblânzindu-se parcă puțin.

Dintre copaci se iviră alți Ogieri. Cei mai mulți păreau să își vadă de treburi; deși toți se uitară la nou-veniți, ba chiar înclinară prietenos din cap sau făcură o mică plecăciune, nici unul nu se opri, nici unul nu le vorbi. Se mișcau curios, într-un fel în care seriozitatea maturității se împletea cu veselia nepăsătoare a copilăriei.

Știau și le plăcea cine erau și unde se aflau și toți păreau împăcați cu ei înșiși și cu lucrurile din jur. Rand se trezi că îi pizmuiește.

Puțini dintre bărbații Ogieri erau mai înalți decât Loial, însă era ușor să îți dai seama care erau mai în vârstă; toți aveau mustăți la fel de lungi precum sprâncenele și bărbi înguste sub bărbie. Cei mai tineri erau bine rași, ca Loial. Mulți dintre ei nu erau îmbrăcați decât în cămașă și duceau lopeți și sape sau găleți de smoală; ceilalți aveau surtuce simple, închise cu nasturi până la gât și mai largi în dreptul genunchilor, ca niște fuste. Femeile păreau să prefere florile brodate și multe purtau flori și în păr. Femeile mai tinere nu aveau decât mantiile brodate; cele mai în vârstă aveau broderie și pe rochii, iar unele femei cu părul cărunt aveau veșmintele împodobite cu flori și cârcei de viță-de-vie de la gât până la tiv. Câțiva Ogieri, mai ales femei și fete, îl priveau foarte iscoditor pe Loial; acesta mergea uitându-se drept înainte, iar urechile îi zvâcneau din ce în ce mai tare.

Rand tresări când văzu un Ogier ieșind ca din pământ, dintr-una din movilele acoperite cu iarbă și cu flori sălbatice dintre copaci. Apoi văzu ferestrele și o femeie Ogier care părea că întinde o foaie de plăcintă și își dădu seama că acelea erau casele Ogierilor. Tocurile de la ferestre erau din piatră, dar păreau că fuseseră cioplite de vânt și de apă de-a lungul generațiilor.

Falnicii Copaci, cu trunchiurile lor zdravene și rădăcinile groase cât trupul unui cal, aveau nevoie de mult loc, dar câțiva creșteau chiar în oraș. Pe deasupra rădăcinilor erau rampe de lut. De fapt, în afară de alei, singurul lucru după care deosebeai orașul de pădure era spațiul mare, deschis, din mijlocul așezării, în jurul unei buturugi, rămasă de bună seamă de la un Copac Falnic. Avea cam o sută de pași dintr-o parte în alta și era netedă și lustruită ca o podea obișnuită; din loc în loc erau trepte care duceau până la ea. Rand tocmai încerca să-și închipuie cât de înalt fusese copacul, când Erith vorbi destul de tare cât să o audă toți.

— Iată-i pe oaspeții noștri.

Trei femei se arătară de după buturugă. Cea mai tânără ducea un blid de lemn.

— Femei Aiel, zise Ingtar. Fecioarele Lăncii. Mai bine că nu l-am luat pe Masema cu mine. Cu toate acestea, se îndepărtă de Verin și de Erith și duse mâna la umăr, ca să își slăbească sabia în teacă.

Rand le cercetă, tulburat. Erau la fel cum spuneau oamenii că este și el. Două dintre femei erau deja la vârsta maturității, cea de-a treia doar o fetiță, însă toate trei erau înalte. Aveau părul de la roșcat până la blond, tăiat scurt, în afară de o șuviță subțire la spate, care le ajungea până la umeri. Purtau pantaloni largi băgați în niște cizme din piele moale și toate hainele erau în nuanțe de brun, cenușiu sau verde; probabil că se pierdeau printre stânci și copaci la fel de bine ca Străjerii cu mantiile lor. Deasupra umerilor se ițeau arcuri scurte, la cingătoare aveau tolbe cu săgeți și cuțite lungi și fiecare purta un scut mic, rotund, din piele de animal și un mănunchi de lănci cu coada scurtă și vârf lung. Chiar și cea mai tânără dintre ele pășea cu o grație care dădea de înțeles că știa să se folosească de armele pe care le avea.

Deodată, femeile îi zăriră și pe ceilalți oameni; părură la fel de uluite ca atunci când îi văzuseră pe Rand și pe însoțitorii lui, dar se mișcară cu iuțeala fulgerului. Cea mai tânără strigă: „Soldați din Shienar!” și se întoarse să pună blidul jos, cu grijă, în spatele ei. Celelalte două își scoaseră mantiile brune de pe umeri și le înfășurară în jurul capului. Femeile mai în vârstă își acoperiră fețele cu valuri negre, care nu lăsau să li se vadă decât ochii; fata se îndreptă de spate, vrând sa facă la fel. Ghemuite la pământ, înaintau cu pași hotărâți, ținând într-o mână scutul și mănunchiul de lănci, mai puțin una, pe care o aveau în mâna cealaltă.

Ingtar scoase sabia din teacă.

— Da-te la o parte, Aes Sedai. Erith, dă-te la o parte. Hurin apucă pumnalul cu lama zimțată și șovăi între sabie și ciomag; după ce mai aruncă o privire la sulițele femeilor Aiel, alese sabia.

— Nu trebuie să faceți așa ceva, se împotrivi fata Aiel. Își frângea mâinile și se uita pe rând la Ingtar și la femeile Aiel. Nu trebuie.

Rand își dădu seama că ținea în mână sabia cu pecetea bâtlanului. Perrin scosese pe jumătate securea de la cingătoare și se codea, clătinând din cap.

— Sunteți nebuni? îi întrebă Mat. Nu-și dăduse jos arcul. Nu-mi pasă dacă sunt Aieli, sunt niște femei.

— Încetați! strigă Verin. Încetați imediat! Femeile nu se opriră, iar Aes Sedai strânse pumnii, nemulțumită.

Mat se dădu înapoi și puse un picior în scară.

— Eu plec, le spuse. M-ați auzit? N-o să le las să împlânte o chestie din aia în mine, dar nici nu o să lovesc o femeie!

— Legământul! Loial țipă. Aduceți-vă aminte de Legământ! Dar nu izbuti să le potolească.

Rand văzu că atât femeia Aes Sedai, cât și fata Ogier se țineau departe de femeile Aiel. Se întrebă dacă nu cumva Mat avusese dreptate. Nu era convins că ar fi putut lovi o femeie, chiar dacă aceasta ar fi încercat să-l omoare. Își dădu seama că, chiar dacă izbutea să ajungă până la Roșcat, femeile Aiel erau acum doar la vreo treizeci de pași depărtare. De bună seamă că, de la distanța aia, lăncile îl puteau nimeri. Pe măsură ce femeile se apropiau, tot ghemuite, cu lăncile pregătite, încetă să își mai spună că nu se cuvine să le lovească și începu să se gândească la cum să le împiedice să îl lovească ele pe el.

Zbuciumat, căută hăul, care veni imediat. Și gândurile îl părăsiră ca și cum nu ar fi existat decât hăul. Strălucirea saidarului nu era acolo. Golul era acum mai gol decât fusese vreodată, mai întins, ca o gură hulpavă care voia să-l mistuie. Hulpavă după mai mult; întotdeauna mai era ceva.

Un Ogier pași pe neașteptate între cele doua pâlcuri de oameni; îi tremura barba.

— Ce înseamnă toate astea? Lăsați armele jos. Părea indignat. Pe voi – se uită fioros la Ingtar și Hurin, Rand și Perrin, dar nu îl ocoli nici pe Mat, care nu avea nici o armă în mână – vă înțeleg întrucâtva, dar voi… Se întoarse spre femeile Aiel, care se opriseră. Ați uitat Legământul?

Femeile își descoperiră capetele și fețele cu repeziciune, de parcă încercau să îl facă să uite că fuseseră vreodată acoperite. Fata se înroșise, iar celelalte două păreau rușinate. Una dintre femeile mai în vârstă, cea cu părul roșcat, spuse:

— Iartă-ne, Frate-Copac. Nu am uitat Legământul și nu am fi scos armele, dar suntem în ținutul Ucigașilor-de-Copaci, unde fiecare mână se ridică împotriva noastră, și am văzut oameni înarmați. Avea ochii cenușii, văzu Rand, ca ai lui.

— Sunteți într-un stedding, Rhian, zise Ogierul cu blândețe. Toata lumea e la adăpost în stedding, surioară. Aici nu sunt lupte, nimeni nu ridică mâna împotriva nimănui. Femeia dădu din cap, stingherită, iar Ogierul se uită la Ingtar și la ceilalți.

Ingtar băgă sabia în teacă; Rand făcu la fel, deși nu tot atât de repede ca Hurin, care părea aproape la fel de stânjenit ca și femeile Aiel. Perrin nu-și scosese securea de tot. Când luă mâna de pe plăselele sabiei, Rand lăsă hăul să se destrame și se înfioră. Hăul se risipi, dar lăsă în urma ecoul din ce în ce mai stins al golului și dorința de a-l umple cu ceva.

Ogierul se întoarse spre Verin și făcu o plecăciune.

— Aes Sedai, sunt Juin, fiul lui Lacel fiul lui Laud. Am venit să te duc la Fruntași. Vor să știe ce caută printre noi o femeie Aes Sedai, însoțită de bărbați înarmați și de unul dintre tinerii noștri. Loial își lăsă umerii în jos, ca și cum ar fi încercat să dispară cu totul. Verin le privi pe femeile Aiel, cu părere de rău, de parcă ar fi vrut să vorbească cu ele, apoi îi făcu semn lui Juin să o conducă; acesta plecă împreună cu ea, fără să îi spună nimic lui Loial, fără măcar să-i arunce o privire.

Rand și ceilalți rămaseră câteva clipe față în față cu femeile Aiel, tulburați. Cel puțin Rand era neliniștit. Ingtar stătea neclintit, iar pe chip nu i se citea nimic. Femeile își scoseseră vălurile, dar tot mai țineau lăncile în mână și îi cercetau pe cei patru bărbați de parcă ar fi vrut să vadă ce se ascunde înăuntrul lor. Rand, mai ales, fu ținta unor priviri din ce în ce mai mânioase. O auzi pe cea mai tânără dintre ele murmurând: „Poartă sabia”, cu un glas în care se amestecau groaza și disprețul. Apoi cele trei plecară, aplecându-se să ia blidul de lemn; se tot uitară peste umăr la Rand și la ceilalți până când dispărură printre copaci.

— Fecioarele Lăncii, șopti Ingtar. N-aș fi crezut ca vor da înapoi odată ce și-au pus vălul pe față. Cu atât mai puțin din pricina câtorva vorbe. Îl privi pe Rand și pe cei doi prieteni ai săi. Ar trebui să vedeți cum atacă Scuturile Roșii sau Soldații de Piatră. Și o avalanșă e mai ușor de oprit.

— Nu puteau să încalce Legământul odată ce li s-a adus aminte de el, zise Erith, zâmbind. Au venit după lemn descântat. În glas i se ghicea mândria. Avem doi Descântători aici în stedding. Au mai rămas foarte puțini. Am auzit ca în steddingul Shangtai e un Descântător tânăr, foarte înzestrat, dar noi avem doi. Loial roși, însă fata nu păru să bage de seamă. Dacă sunteți buni să mă urmați, o să vă arăt unde puteți aștepta până vorbesc Fruntașii.

Porniră după ea; Perrin murmură:

— Lemn descântat, aiurea. Femeile alea îl caută pe Cel care Vine cu Zorile.

Iar Mat adăugă sec:

— Te caută pe tine, Rand.

— Pe mine? Vorbești prostii. Ce te face să crezi că…

Se întrerupse când Erith cobori treptele ce duceau spre o casă acoperită cu flori sălbatice, ținută, din câte se părea, pentru oamenii care treceau pe acolo. Încăperile erau lungi de douăzeci de pași, iar tavanele pictate se înălțau la vreo treizeci de palme deasupra podelei, însă Ogierii făcuseră tot ce le stătuse în putința pentru ca oamenii să se simtă bine. Chiar și așa, mobila era puțin cam mare ca să fie comodă, scaunele erau înalte de îți atârnau picioarele, masa îi ajungea lui Rand mai sus de brâu. Hurin cel puțin ar fi încăput în picioare în căminul de piatră, care părea mai degrabă ros de apă decât făcut de o mâna de Ogier. Erith se uită șovăitoare la Loial, însă el îi alungă îndoielile și trase un scaun în colțul care se vedea cel mai puțin din ușă.

De îndată ce fata Ogier plecă, Rand îi luă deoparte pe Mat și pe Perrin.

— Cum adică mă caută pe mine? De ce? Din ce pricină? M-au privit drept în ochi și au plecat.

— S-au uitat la tine, zise Mat rânjind, de parcă nu te mai spălaseși de o lună și dormiseși laolaltă cu oile. Rânjetul i se stinse. Dar se prea poate ca pe tine să te caute. Am mai întâlnit un Aiel.

Rand ascultă, din ce în ce mai nedumerit, cum se întâlniseră cu Aielul la Pumnalul Ucigașului-de-Neam. Mat povesti cel mai mult, Perrin mulțumindu-se doar să mai adauge câte un cuvânt ici și colo, când înflorea prea tare. Mat istorisi cu o grămadă de amănunte cât de primejdios era Aielul și cum era să se ajungă la o luptă.

— Și cum tu ești singurul Aiel pe care îl știm, încheie el, s-ar putea să fie vorba despre tine. Ingtar zice că Aielii nu trăiesc în afara Pustiului, deci probabil că tu ești singurul.

— Nu mi se pare deloc amuzant, Mat, mormăi Rand. Nu sunt Aiel.

„Suprema Înscăunată zicea ca ești. Ingtar crede că ești. Tam spunea… Era bolnav, avea febră.” Femeile Aes Sedai și Tam îl dezrădăcinaseră; Tam era însă prea bolnav ca să știe ce spune. Îl lăsaseră să fie luat de vânt, apoi îi dăduseră altceva de care să se sprijine. Dragon Fals. Aiel. Dar nu astea erau rădăcinile lui. Nu pe astea le voia.

— Poate că sunt al nimănui. Însă Ținutul celor Două Râuri este singura casă pe care o am.

— N-am vrut să spun nimic, se împotrivi Mat. Doar că… Arde-m-ar, așa zice Ingtar. Masema spune la fel. Urien ar fi putut să-ți fie văr, iar dacă Rhian și-ar pune rochie și ar zice că ți-e mătușă, până și tu ai crede-o. Mă rog. Nu te uita așa la mine, Perrin. Dacă spune că nu e, așa e. Oricum, ce importanță are? Perrin clătină din cap.

Niște fete Ogier aduseră apă și ștergare, brânză, fructe și vin și niște pocale din cositor, puțin prea mari ca să le ții bine în mână. Veniră și alte femei Ogier, îmbrăcate în rochii brodate de sus până jos. Apărură una câte una, vreo douăsprezece, ca să îi întrebe dacă se simt bine, dacă au nevoie de ceva. Fiecare îl întreba câte ceva pe Loial înainte să plece. Loial le răspunse cuviincios, dar în foarte puține cuvinte, ridicându-se în picioare și strângând la piept, ca pe un scut, o carte legată în lemn, pe măsura Ogierilor și, după ce se îndepărtară, se cuibări în scaun cu ochii în carte. Cărțile din casa erau singurul lucru nefăcut pe potriva oamenilor.

— Miroase aerul ăsta, Senior Rand, zise Hurin, zâmbind. Stătea pe unul din scaunele de la masă, cu picioarele atârnând, legănându-le ca un copil. Nu că aș fi crezut că toate locurile miros urât, dar aici… Senior Rand, cred că aici nu a fost niciodată vreun omor. Nici măcar vreo rană, poate doar din întâmplare.

— Se spune că în steddinguri toată lumea e la adăpost. Îl privea pe Loial. Cel puțin așa zic poveștile. Înghiți și ultima bucățică de brânză și se duse spre Ogier. Mat îl urmă, cu un pocal în mână. Ce s-a întâmplat, Loial? îl întrebă Rand. De când am venit aici te tot frămânți, de parcă ai fi o pisică într-o curte plină de câini.

— Nimic, răspunse Loial, trăgând cu ochiul la ușă.

— Ți-e teamă că or să afle că ai plecat din steddingul Shangtai fără să îți dea voie Fruntașii?

Loial se uită îngrijorat în jur; urechile îi zvâcneau.

— Nu zice asta, șuieră el. Oricine te poate auzi. Dacă ar afla… Oftând din greu, se lăsă din nou în scaun, privindu-l ba pe Rand, ba pe Mat. Nu știu ce faceți voi, oamenii, dar printre Ogieri… Dacă o fată vede un băiat care îi place, se duce la mama ei. Sau, câteodată, mama vede un băiat pe care îl crede potrivit. Oricum, dacă se înțeleg, mama fetei merge la mama băiatului, iar băiatului nu i se spune decât atunci când nunta e deja rânduită.

— Și băiatul nu are nici un cuvânt de spus? întrebă Mat neîncrezător.

— Nu. Femeile zic întotdeauna că, dac-ar fi după noi, ne-am petrece viața însurați cu copacii. Loial se foi, strâmbându-se. Jumătate dintre căsătorii se fac între steddinguri; grupuri de Ogieri tineri merg din stedding în stedding ca să vadă și să fie văzuți. Dacă or să afle că sunt afară fără să mi se fi dat voie, Fruntașii vor hotărî de bună seamă că am nevoie de o nevastă care să mă potolească. Și numaidecât or să trimită vorbă în steddingul Shangtai, mamei mele, iar ea o să vină aici și o să mă însoare înainte să își scuture praful de pe haine. Mereu spunea că sunt prea repezit și că am nevoie de-o nevastă. Cred că m-a văzut când am plecat. Orice nevasta mi-ar alege… nici o nevastă n-o să mă lase să mă întorc Afară înainte să îmi albească barba. Nevestele întotdeauna zic că nici un bărbat nu trebuie lăsat afară până nu e destul de așezat și nu e în stare să își stăpânească pornirile.

Mat râse zgomotos; toate capetele se întoarseră spre el, însă, cum Loial îi făcea semne disperate, vorbi încet:

— La noi, bărbații aleg femeile și nici o nevastă nu îl poate opri pe bărbat să facă ceva. Rand se încruntă, aducându-și aminte cum începuse Egwene să se țină după el când erau mici. Iar jupâneasa al’Vere prinsese să îl bage în seamă mai mult decât pe ceilalți băieți. Mai târziu, unele fete dansau cu el la sărbători, altele nu, și cele care dansau cu el erau întotdeauna prietenele lui Egwene, iar celelalte erau fete pe care Egwene nu le plăcea. Își aminti și cum îl luase jupâneasa al’Vere deoparte pe Tam – „Și mormăia că Tam nu avea o soție cu care să poată vorbi!” – și, după aceea, Tam și toți ceilalți se purtaseră ca și cum el și Egwene erau făgăduiți unul altuia, chiar dacă nu îngenuncheaseră în fața Soborului Femeilor. Înainte nu se gândise niciodată așa la aceste lucruri. Cred că facem și noi la fel, murmura el, iar când Mat râse, adăugă: Știi cumva ca tatăl tău să fi făcut vreodată un lucru cu care mama ta nu era de acord? Mat deschise gura, rânjind, apoi se posomorî și o închise la loc.

Juin coborî scările până la ei.

— Dacă sunteți buni, vreți să veniți toți cu mine? Fruntașii vor să vă vadă. Nu se uită la Loial, însă acesta aproape că scăpă cartea din mână.

— Dacă Fruntașii încearcă să te convingă să rămâi, zise Rand, o să le spunem că avem nevoie de tine.

— Nici nu cred că e vorba de tine, spuse Mat. Fac rămășag că nu vor decât să ne spună că putem folosi Poarta de Taină. Se scutură și coborî și mai mult glasul. Chiar trebuie să o facem, nu-i așa. Nu era o întrebare.

— Rămâi și însoară-te sau apuc-o pe Căile de Taină. Loial era abătut. Viața e tare încâlcită când ai drept prieteni niște ta’veren.