În căutarea Cornului

4 Înfățișarea

Singură, în încăperea sa din acea parte a fortăreței rezervată femeilor, Moiraine își potrivi șalul, brodat cu un desen care reprezenta corzi răsucite de iederă și de viță, și se cântări din priviri, în oglinda înaltă și înrămata, aflată într-un colț. Atunci când era supărată, ochii săi mari și întunecați puteau să pară la fel de aprigi ca ochii de șoim. În clipa aceea, păreau să sfredelească ovalul de sticlă argintată. Numai întâmplarea făcuse ca șalul pe care-l purta să se afle în desagii de la șa, atunci când sosise în Fal Dara. Șalurile de felul acesta, care aveau pe spate, chiar la mijloc, Flacăra sclipitoare din Tar Valon și niște ciucuri lungi, a căror culoare reprezenta Ajah din care făcea parte posesoarea (al lui Moiraine era albastru precum cerul), se purtau, de cele mai multe ori, numai în Tar Valon, ba chiar numai în Turnul Alb. În afară întrunirilor Marelui Divan din Turn, nu se iveau prea multe prilejuri care să necesite purtarea șalului; dincolo de Zidurile Strălucitoare, cei mai mulți oameni de rând ar fi luat-o la fugă la vederea Flăcării, căutând să se ascundă sau, cine știe, să-i cheme în ajutor pe Copiii Luminii. Nici măcar o Aes Sedai nu era ferită de săgețile Mantiilor Albe, iar Copiii erau mult prea vicleni pentru a-i îngădui unei Surori să-l vadă pe cel care-o țintea, înainte să apuce să tragă, dându-i astfel răgazul de a se feri. Cât despre Moiraine, ea nu s-ar fi așteptat niciodată să fie silită să poarte șalul în Fal Dara. Numai că o întâlnire cu Suprema Înscăunată avea anumite tipicuri, pe care era obligată să le respecte.

Era o femeie zveltă și nicidecum înaltă, iar obrajii netezi, fără vârstă, așa cum aveau toate femeile Aes Sedai, o făceau adesea să pară mai tânăra decât era. Numai că Moiraine avea și mișcările grațioase și poruncitoare, precum și un calm care se putea impune în fața oricărei adunări. Se deprinsese cu aceste purtări încă din tinerețea petrecută în Palatul Regal din Cairhien, iar anii scurși de când devenise Aes Sedai nu o făcuseră să se schimbe – ba chiar dimpotrivă. Și totuși, în acea zi, calmul era doar aparent. „Probabil că sunt necazuri, altfel n-ar fi venit chiar ea în persoană”, gândi femeia. Era cel puțin a zecea oara când ideea i se strecurase în minte. Numai că, dincolo de ea, se mai aflau încă o mie de întrebări. „Ce fel de necazuri și, mai ales, pe cine a ales s-o însoțească?” De ce tocmai acolo? De ce tocmai atunci? Nu putea îngădui ca lucrurile să înceapă să meargă prost.

Inelul cu Marele Șarpe pe care-l purta pe mâna dreaptă sclipi slab, atunci când ea ridică brațul pentru a pipai lănțișorul delicat de aur împletit în pletele închise la culoare care-i cădeau în valuri pe umeri. Drept în mijlocul frunții îi atârna o piatră mică, albastră precum cerul. Multe dintre femeile din Turnul Alb știau ce putea face atunci când se folosea de piatră pentru a se concentra. Nu era cine știe ce – doar o mărgică de cristal albastru, bine șlefuit, de care se folosise pe când era tânără, pentru primii pași pe calea Puterii, fără să fie călăuzită de nimeni. Își reamintise, pe atunci, de poveștile despre așa-numitele angreal, sau despre sa’angreal, obiecte încă și mai puternice, legendarele rămășițe din Vârsta Legendelor cu ajutorul cărora femeile Aes Sedai conduceau mai multă Putere decât ar fi putut-o face în mod firesc; își reamintise, și se gândise că un asemenea obiect era de neînlocuit pentru stăpânirea Puterii. Surorile din Turnul Alb cunoșteau câteva dintre micile ei vicleșuguri, iar pe altele doar le bănuiau, ba chiar își imaginau că putea face și multe alte lucruri.

Atunci când auzise povestea, fusese de-a dreptul tulburată. De fapt, piatra nu o ajuta decât pentru câteva lucruri simple și mărunte – ce-i drept, folositoare, câteodată – soiul de lucruri care-i puteau trece prin minte unei copile. Dar dacă împreună cu Suprema veniseră și alte Surori, care nu aveau ce căuta acolo, se putea folosi de mărgică pentru a le lua pe nepregătite, din pricina tuturor poveștilor care circulau.

La ușă se auziră mai multe bătăi, iuți și nerăbdătoare. Nu putea fi vorba de nici o femeie din Shienar – ele nu ar fi îndrăznit să facă asta, cu atât mai puțin la ușa ei. Moiraine rămase cu privirile ațintite asupra oglinzii, până când își regăsi liniștea, ascunzându-și toate gândurile în adâncul sufletului. Apoi cercetă punga de piele moale care-i atârna la cingătoare. „O fi avut ea motive să plece din Tar Valon, dar o să uite de toate, după ce o să-i înfățișez aceasta nouă pricină.” Ciocăniturile răsunară din nou, mai puternice decât prima dată, înainte ca ea să traverseze încăperea și să deschidă ușa, zâmbindu-le liniștită celor două femei care veniseră s-o cheme.

Le recunoscu pe amândouă. Una era Anaiya, o femeie cu părul închis la culoare, cu un șal cu ciucuri albaștri, iar cealaltă – Liandrin, cu șalul ei roșu. Aceasta din urmă – la fel de tânără pe cât o arăta chipul, cu o față de păpușă și cu o gură micuță, cu colțurile lăsate în jos – avea brațul ridicat, pregătindu-se să bată din nou la ușă. Sprâncenele sale de culoare închisă, și ochii, încă și mai întunecați, ieșeau puternic în relief din pricina numeroaselor șuvițe împletite, de culoarea mierii. Asemenea trăsături, însă, nu erau neobișnuite pentru cineva din Tarabon. Cele două femei erau mai înalte decât Moiraine – deși, la drept vorbind, Liandrin nu o depășea decât cu o palmă.

Pe chipul sever al Anaiyei înflori un zâmbet, de îndată ce Moiraine deschise ușa. Era singura trăsătură frumoasă cu care se putea mândri, dar era îndeajuns; toată lumea se simțea la adăpost, mulțumită de sine și deosebită, atunci când o vedea pe Anaiya zâmbind.

— Moiraine, să te scalde Lumina. Mă bucur să te revăd. Ești bine? A trecut atâta vreme.

— Inima mea se bucură să te vadă, Anaiya. Să te scalde Lumina.

Era purul adevăr. Era bine să știe că avea măcar o prietenă printre femeile Aes Sedai care veniseră în Fal Dara.

Liandrin își subție buzele și-și aranjă șalul pe umeri, cu mișcări rapide.

— Suprema Înscăunată, chiar ea îți cere să mergi s-o vezi, Soră.

Până și glasul îi suna morocănos și rece, dar nu era din pricina lui Moiraine – sau, cel puțin, nu doar din pricina ei. Liandrin părea mereu nemulțumită. Încruntându-se, ea încercă să privească în încăpere, peste umărul lui Moiraine.

— Camera asta, chiar este păzită. Nu putem intra. De ce te ferești de Surorile tale?

— Mă feresc de toată lumea, răspunse liniștită Moiraine. Multe dintre slujnice sunt curioase când vine vorba de Aes Sedai și nu vreau ca ele să-și bage nasul când nu sunt pe aici. Până acum nu a fost nevoie de asta.

Ieșind pe coridor împreună cu celelalte, ea închise ușa și adaugă:

— N-ar fi mai bine să mergem? Nu trebuie s-o facem pe Supremă să ne-aștepte.

Porni în josul coridorului, alături de Anaiya, care-i vorbea despre tot felul de lucruri. Liandrin rămase o vreme cu ochii la ușă, ca și cum s-ar fi întrebat ce avea de ascuns Moiraine, apoi se grăbi să le ajungă din urmă. Se proțăpi de cealaltă parte a lui Moiraine, mergând înțepată, ca un străjer. Anaiya, în schimb, era mult mai liniștită și nu făcea decât să le țină companie. Tălpile lor încălțate în papuci ușori de-abia atingeau covoarele groase, țesute cu modele simple.

Mai multe femei îmbrăcate în livrele le făcură plecăciuni adânci, pe măsură ce treceau pe lângă ele. Unele le arătară mai mult respect decât dac-ar fi trecut însuși Seniorul din Fal Dara. Trei femei Aes Sedai, împreună, și însăși Suprema Înscăunată găzduită în fortăreață. Onoarea care li se făcea întrecea toate așteptările. Pe coridoare erau și câteva femei din Casele nobile; și ele se plecară, ceea ce cu siguranță n-ar fi făcut pentru Seniorul Agelmar. Moiraine și Anaiya zâmbiră și-și plecară frunțile, răspunzând fiecărui salut, fie că venea de la slujnice, fie de la femeile de vița nobila. Liandrin nici nu le băga în seamă.

Pe unde treceau întâlneau, firește, numai femei. Nici un bărbat din Shienar trecut de zece ani nu și-ar fi îngăduit să pătrundă în iatacurile acelea fără să i se fi dat voie sau fără să fi fost poftit, cu toate că erau și pe acolo câțiva băieței care alergau și se jucau pe coridoare. Văzându-le, ei se lăsară, stângaci, într-un genunchi, în timp ce surorile lor făceau reverențe. Din când în când, trecând pe lângă unul dintre ei, Anaiya zâmbea și-i ciufulea părul.

— De data asta, Moiraine, spuse Anaiya, ai stat prea multă vreme departe de Tar Valon. Mult prea multă. Tar Valon îți duce dorul, și surorile tale la fel. Și e nevoie de tine în Turnul Alb.

— Unele dintre noi trebuie să mai străbată și lumea, răspunse liniștită Moiraine. Marele Divan îl las în grija ta, Anaiya. Și totuși, acolo, în Tar Valon, tu auzi mai multe despre ceea ce se-ntâmplă în lume decât mine. Adesea, eu nici nu mai am răgazul să aflu ce se petrece în urma mea, prin locurile prin care tocmai am trecut. Ce vești mai sunt?

— Au apărut încă trei falși Dragoni, spuse Liandrin, scuipând cuvintele. În Saldaea, Murandy și Tear, au făcut ravagii. În vremea asta, voi, Albastrele, zâmbiți și vorbiți despre nimicuri, și tot încercați să vă agățați de trecut.

Anaiya ridică dintr-o sprânceană, iar Liandrin tăcu, pufnind aprig.

— Trei, șopti Moiraine, ca pentru sine; o clipă, ochii îi străluciră, dar își dădu seama iute și se feri. În ultimii doi ani au fost trei, iar acum încă trei deodată.

— O sa ne ocupăm și de ăștia, la fel ca și de cei dinaintea lor. Și de masculii ăștia paraziți, și de nespălații care se aduna sub steagurile lor.

Moiraine era aproape amuzată de siguranța din glasul lui Liandrin. Nu prea mult, însă, pentru că-și dădea mult prea bine seama de ceea ce se petrecea, ca și de diversele posibilități existente.

— N-au trecut decât câteva luni, Soră, și ai și uitat? Ultimul fals Dragon aproape că a distrus Ghealdan înainte ca armata sa, nespălată sau nu, să fie înfrântă. Da, de-acum Logain este în Tar Valon, și probabil că a fost domolit și nu mai este primejdios, dar unele dintre surorile noastre au murit pentru a-l putea învinge. Or, asta nu ne putem îngădui – chiar și o singură victimă, și tot este prea mult. Iar pierderile din Ghealdan sunt cu mult mai mari. Cei doi de dinaintea lui Logain nu puteau conduce Puterea și chiar și așa oamenii din Kandor și din Arad Doman și-aduc foarte bine aminte de satele arse și de bărbații morți în luptă. Crezi că lumea poate face față atât de ușor, când sunt trei la un loc? Oamenii o să se adune ca oile sub flamurile lor. Nici unui bărbat care a pretins că ar fi fost Dragonul Renăscut nu i-au lipsit credincioșii. Cât de cumplite or să fie războaiele de data asta?

— Nu-i chiar atât de rău, spuse Anaiya. Din câte știm, numai cel din Saldaea poate conduce Puterea. Nu a avut prea mult timp pentru a-și atrage credincioși, iar surorile noastre trebuie să fi ajuns deja acolo, ca să se ocupe de el. Cei din Tear îl hărțuiesc pe falsul Dragon și pe oamenii lui prin Haddon Mirk, iar omul din Murandy este deja în lanțuri.

Râse scurt, mirându-se parca, și continuă:

— Ca să vezi! Tocmai cei din Murandy s-au descurcat cel mai bine și cel mai repede. Dacă-i întrebi, ai zice că regatul nici nu contează pentru ei: spun că se trag din Lugard, din Inishlin, sau că sunt oamenii cine știe cărui mare Senior. Și totuși, de teamă că vreunul dintre vecinii lor ar putea profita de acest prilej pentru a-i invada, au sărit asupra falsului Dragon aproape imediat după ce-a deschis gura ca să-și declare intențiile.

— Cu toate astea, spuse Moiraine, trei dintr-odată nu pot fi trecuți cu vederea. Oare a reușit vreuna dintre surori să Proroceasca ceva?

Nu părea ceva foarte probabil – de mai multe veacuri, puține Aes Sedai dăduseră semne ca ar fi avut o asemenea înzestrare – așa că nu se miră văzând-o pe Anaiya clătinând din cap. Nu se miră, dar se simți un pic mai ușurată.

Ajunseră la o răspântie a mai multor coridoare, unde se întâlniră cu Domnița Amalisa. Aceasta făcu o reverență adâncă, lăsându-și fruntea mult în jos și desfăcându-și larg poalele fustei de un verde-deschis.

— Cinstire pentru Tar Valon, murmură ea. Slava femeilor Aes Sedai.

Pentru sora Seniorului din Fal Dara era nevoie de ceva mai mult decât de o aplecare a capului. Moiraine luă mâinile Amalisei și o ridică în picioare.

— Ne faci o mare onoare, Amalisa. Ridică-te, Soră.

Amalisa se îndreptă cu multă grație, roșie la față. Nu fusese niciodată în Tar Valon, iar cinstea de a fi numita Soră de către o Aes Sedai era ceva important chiar și pentru cineva de rang înalt, ca ea. Era o femeie scunda și de vârsta mijlocie, cu tenul întunecat. Se bucura de o frumusețe împlinită și matură, pe care culoarea din obraji o scotea și mai mult în evidență.

— Ești mult prea bună cu mine, Moiraine Sedai.

Moiraine zâmbi.

— Ne cunoaștem de multă vreme, nu-i așa, Amalisa? Să trebuiască oare să folosesc titlurile de noblețe atunci când îți vorbesc, ca și cum nu am fi stat niciodată de vorbă, la o ceașcă de ceai?

— Firește că nu, îi răspunse Amalisa, tot printr-un zâmbet.

Pe chip i se citea aceeași tărie care se oglindea și în trăsăturile fratelui ei, chiar dacă liniile obrajilor și maxilarelor erau ceva mai puțin aspre. Unii spuneau că, oricât de încercat și renumit războinic ar fi fost Agelmar, sora sa îl întrecea, ba chiar cu mult.

— Numai că, având-o aici pe Suprema Înscăunată… Când Regele Easar vine să viziteze Fal Dara, între patru ochi îi spun tot „Magami”, Unchiulețule, așa cum făceam când eram mică, iar el mă ducea în cârcă, dar în public trebuie să mă comport altfel.

Anaiya țâțâi din buze.

— Formalitățile sunt necesare câteodată, dar adesea bărbații pun un preț mult prea mare pe ele. Te rog, spune-mi Anaiya, iar eu îți voi spune Amalisa dacă-mi permiți.

Cu colțul ochiului, Moiraine o văzu pe Egwene, undeva în josul coridorului, dispărând grăbită după un colț. Pe urmele ei se împleticea o siluetă cocoșată, într-un surtuc de piele, cu capul în jos și cu multe boccele în brațe. Moiraine își îngădui un zâmbet ușor, pe care-l ascunse repede. „Dacă fata asta se dovedește și în Tar Valon la fel de descurcăreață, se gândi ea, ușor amuzată, cândva o să stea pe tronul Supremei Înscăunate. Dacă învață să se mai controleze puțin. Și dacă va mai dăinui tronul de Amyrlin pe care să se înscăuneze.”

Când își îndreptă din nou atenția către celelalte, o auzi pe Liandrin spunând:

— … Așa că m-aș bucura să am prilejul de a afla mai multe despre acest ținut.

Pe chip i se oglindea un zâmbet neprefăcut, aproape copilăros, iar vocea îi era blândă și prietenoasă. Auzind-o pe Amalisa care le invită pe data să vina alături de ea și de doamnele sale în grădinile sale private, și pe Liandrin care primi cu căldură invitația, Moiraine se forță să nu lase nimic să i se citească pe chip. Liandrin nu-și făcea prea multe prietene, și toate cele pe care le avea erau din Ajah Roșie. „Oricum, nu se împrietenește decât cu Aes Sedai. Cred că ar prefera să aibă de-a face cu un bărbat sau cu un troloc, decât cu o femeie care nu e înzestrată.” Îi trecu prin minte că, probabil, Liandrin nu făcea nici o deosebire între bărbați și troloci. La fel ca majoritatea celor care aleseseră să facă parte din Ajah Roșie.

Anaiya îi explica Amalisei că erau în drum spre Suprema Înscăunată.

— Firește, răspunse cealaltă. Fie s-o scalde Lumina, iar Creatorul să-și întindă brațul deasupra ei, ca s-o ferească de rău. Atunci rămâne pentru mai târziu.

Și, cu asta, își îndreptă umerii și aplecă ușor din cap, atunci când cele trei Aes Sedai se îndepărtară. După ce o porniră iarăși la drum, Moiraine începu s-o cerceteze pe Liandrin din priviri, fără să se uite vreodată direct la ea. Femeia cu părul de culoarea mierii mergea cu ochii ațintiți înainte, gânditoare, strângând din buzele roșii ca petalele de trandafir. Părea să fi uitat și de Moiraine și de Anaiya. „Ce-o fi punând la cale?”

Anaiya părea să nu fi observat nimic ieșit din comun, numai că așa era ea întotdeauna – reușea să-i accepte pe cei din jur și așa cum erau de fapt, și cum voiau să pară. Moiraine fusese dintotdeauna mirată că Anaiya se descurca atât de bine în Turnul Alb – asta pentru că toate cele viclene din fire păreau să creadă că onestitatea și bunăvoința ei, blândețea cu care-i accepta în jurul său pe toți nu erau altceva decât o mască sub care își ascundea cu multă pricepere adevăratul caracter. Aproape toate se arătau luate prin surprindere, atunci când se dovedea că ea credea cu adevărat ceea ce spunea, și spunea mereu ceea ce credea. Avea și talentul de a pătrunde până în străfundul fiecărui lucru. Și de a se împăca, fără să protesteze, cu ceea ce afla. În clipa aceea, de pildă, reîncepuse să vorbească, netulburată, despre ce mai era nou.

— Veștile din Andor sunt și bune, și rele. Revoltele de stradă din Caemlyn s-au stins odată cu venirea primăverii, dar încă se vorbește mult, mult prea mult, împotriva Reginei. Oamenii dau vina chiar și pe Tar Valon, pentru iarna cea lungă. Morgase nu mai e chiar atât de sigură de tronul ei așa cum era anul trecut, dar este încă Regină și așa va și rămâne, câtă vreme Gareth Byrne este Căpitanul Suprem al Gărzilor sale. Iar Elayne, Domnița-Moștenitoare, împreuna cu fratele său, Seniorul Gawyn, au ajuns în siguranță în Tar Valon, pentru învățătură. Exista o vagă îngrijorare în Turnul Alb că tradiția ar putea fi întreruptă.

— Cu neputință, câtă vreme mai trăiește Morgase, spuse Moiraine.

Liandrin tresări ușor, de parcă tocmai s-ar fi trezit din somn.

— Și să ne rugam să trăiască până la adânci bătrâneți. Alaiul Domniței-Moștenitoare a fost urmărit până la apele râului Erinin de către Copiii Luminii. Până la podurile din Tar Valon. Mai sunt încă și acum unii care s-au așezat la ieșirea din Caemlyn, așteptând un prilej favorabil, iar dincolo de ziduri sunt și oameni care pleacă urechea.

— Poate că a venit vremea ca Morgase să învețe să fie puțin mai grijulie, oftă Anaiya. Lumea devine cu fiecare zi mai primejdioasă, chiar și pentru o regină. Sau mai ales pentru o regină. Ea a fost încăpățânată de mică. Îmi aduc aminte când a venit în Tar Valon – era doar o copilă. Nu era îndeajuns de înzestrată pentru a ajunge o adevărată Aes Sedai, iar asta o scotea din minți. Câteodată, am impresia că din pricina asta o împinge pe fiică-sa de la spate, indiferent de ce vrea, de fapt, fata.

Moiraine pufni disprețuitoare.

— În sufletul lui Elayne, scânteia arde încă de la naștere. Nu a fost vorba despre vreo alegere. Morgase nu poate risca să-și lase fata să moară din lipsă de instruire, chiar dacă toate Mantiile Albe din Amadicia și-ar fi așezat tabăra dincolo de zidurile din Caemlyn. I-ar fi poruncit lui Gareth Byrne și Gărzilor sale să-și croiască drum până în Tar Valon, iar el s-ar fi supus, chiar dacă ar fi trebuit să meargă de unul singur.

„Și, cu toate astea, adevăratele puteri ale fetei trebuie să rămână ascunse. Oare oamenii din Andor ar fi în stare să o accepte pe Elayne pe Tronul Leului, după Morgase, dacă ar ști adevărul? Nu-i vorba doar de o regină educată în Tar Valon, așa cum cere tradiția, ci de o Aes Sedai în toata puterea cuvântului.”

Istoria de până atunci nu cunoștea decât câteva regine care avuseseră dreptul de a se numi Aes Sedai, și toate cele care îngăduiseră ca aceasta să se afle ajunseseră să regrete. Simți o undă de tristețe. Însă erau prea multe în joc pentru a-și putea permite să dea o mână de ajutor, sau chiar să-și facă griji pentru un singur regat și un singur tron.

— Și altceva, Anaiya?

— Trebuie să afli că în Illian a fost adunat Marele Alai pentru a porni pe urmele Cornului, pentru prima dată de patru sute de ani. Locuitorii de-acolo spun că se apropie Ultima Bătălie, adăugă Anaiya, tremurând ușor – lucru foarte firesc – dar fără să se întrerupă. Iar Cornul lui Vaiere trebuie găsit înainte de înfruntarea finală cu Umbra. Oamenii se adună deja din fiecare ținut, dornici să intre în legendă și să găsească acel Corn. Murandy și Altara, firește, sunt în gardă, crezând că totul nu este decât un pretext pentru ca locuitorii din Illian să-i atace. Probabil că tocmai datorită acestui lucru cei din Murandy l-au prins atât de repede pe falsul Dragon. Oricum, au să apară noi povești pe care barzii și Menestrelii să le adauge ciclului deja existent. Facă Lumina să nu fie și altceva, ci numai povești.

— Poate că nu vor fi poveștile la care se așteaptă lumea, spuse Moiraine.

Liandrin o sfredeli cu privirea, dar ea nu lăsa să i se citească nimic pe față.

— Probabil că nu, spuse calmă Anaiya. Pentru că tocmai poveștile cele mai neașteptate vor fi cele care-și vor găsi locul în ciclul de legende. Cam asta ar fi. În rest, sunt numai zvonuri. Seminția Mării se agită, corăbiile lor zboară din port în port aproape fără odihnă. Surorile aflate în Insule spun că se apropie venirea lui Coramoor, Alesul lor, dar nimeni nu vrea să spună mai multe. Știi că Atha’an Miere nu-și prea dau drumul la gură în fața străinilor, atunci când vine vorba de Coramoor, iar în aceasta privință, chiar și surorile noastre care se trag din rândurile lor se comportă la fel, de parcă n-ar fi Aes Sedai. Și Aielii par să se miște, dar nimeni nu cunoaște pricina. Cu ei, nimeni nu știe ce să creadă. Măcar, slavă Luminii, nu există nici un semn că ar avea de gând să treacă iarăși Osia Lumii. Ce n-aș da să avem măcar o soră din neamul lor. Măcar una. Știm prea puține despre ei, sfârși ea, oftând și clătinând din cap. Moiraine râse.

— Câteodată mi se pare că locul tău e mai degrabă în Ajah Brună, Anaiya.

— Șesul Almoth, spuse Liandrin, părând ea însăși uimită că deschisese gura.

— Ei da, Soră, dar ăsta e chiar un zvon și nimic mai mult, spuse Anaiya. Câteva șoapte pe care le-am auzit pe când plecam din Tar Valon. Chipurile, în Șesul Almoth și chiar la Capul Toman s-ar da niște lupte. Asta-i cam tot ce se știe. Zvonuri despre alte zvonuri. Am plecat înainte să avem răgazul de a afla mai multe.

— Probabil că e vorba de Tarabon și Arad Doman, spuse Moiraine, clătinând din cap. S-au tot certat pe Șesul Almoth de aproape trei sute de ani, dar niciodată până acum nu s-a mai ajuns la luptă deschisă.

Aruncă o privire spre Liandrin; devenind Aes Sedai, cu toatele ar fi trebuit să uite de vechile lor iubiri și de credința față de regatul de baștină și conducătorii lui, dar așa ceva era foarte greu.

— Oare de ce, tocmai acum?…

— Gata cu fleacurile, o întrerupse mânioasă femeia cu cosițe de culoarea mierii. Chiar pe tine, Moiraine, te așteaptă Suprema. Cu tine, chiar că n-o să aibă vreme de fleacuri.

Și, cu asta, o luă cu trei pași înaintea celorlalte și deschise două uși înalte. Pipăindu-și, fără să-și dea seama, punga de piele pe care o purta la cingătoare, Moiraine trecu de ea și pătrunse în încăpere, înclinând ușor din cap, ca și cum cealaltă se afla acolo ca să-i deschidă ei ușa. Nici măcar nu zâmbi, văzând căutătura mânioasă care trecu ca un fulger pe chipul lui Liandrin. „Ce-o fi în mintea sărmanei ăsteia?”

Pe podeaua anticamerei erau așternute mai multe straturi de covoare, țesute în culori vii; încăperea avea un aspect plăcut, datorită scaunelor, banchetelor pline de perne și măsuțelor din lemn, fie sculptat cu modele foarte simple, fie doar lustruit. Deschizăturile înalte și înguste, destinate arcașilor, erau încadrate de perdele de brocart, ca să semene cu niște ferestre adevărate, în cămine nu ardea nici un foc; ziua era călduroasă, iar răcoarea caracteristică pentru Shienar nu avea cum să se lase înainte de venirea nopții.

Înăuntru se aflau o parte dintre femeile care veniseră împreună cu Suprema Înscăunată – nu mai mult de șase. Nici Verin Mathwin, nici Serafelle – amândouă ținând de Ajah Brună – nu ridicară ochii la intrarea lui Moiraine. Serafelle își îndreptase întreaga atenție asupra paginilor unei cărți vechi, cu o învelitoare din piele roasă, pe care o ținea cu multă grijă, în timp ce Verin, o femeie plinuță, care ședea picior peste picior sub una dintre deschizăturile înguste care dădeau afară, își făcea de lucru cu o floare pe care o ținea în lumină și o cerceta, luându-și apoi notițe și desenându-i conturul, cu un scris frumos și ordonat, într-o carte pe care o ținea în echilibru pe genunchi. Pe podea, alături de ea, se afla o călimară destupată, iar în poala avea câteva flori. Surorile din Ajah Brună se ocupau, în general, numai de adunarea cunoștințelor din diverse domenii. Moiraine se întreba uneori dacă își dădeau, de fapt, seama de ceea ce se petrecea în lume, sau chiar de ceea ce se petrecea în imediata lor apropiere.

Celelalte trei femei care se aflau deja în încăpere se întoarseră, dar nu făcură nici un gest pentru a se apropia de Moiraine, ci doar o priviră. Pe una dintre ele, o femeie zveltă care făcea parte din Ajah Galbenă, nici n-o cunoștea; își petrecea prea puțină vreme în Tar Valon pentru a le cunoaște pe toate Aes Sedai, cu toate că, în ultimii ani, ele se împuținaseră. În schimb, pe celelalte două le știa. Carlinya avea pielea la fel de palidă și purtările la fel de reci ca și ciucurii albi ai șalului; era cu totul diferită de Alanna Mosvani, din Ajah Verde – o femeie brunetă și cu o fire aprigă; amândouă, însă, se ridicară și o priviră lung pe Moiraine, fără să spună nimic sau să lase să li se citească ceva pe chip. Alanna își potrivi șalul pe lângă corp, cu mișcări precise, dar Carlinya nici nu se mișcă. Femeia cea zveltă din Ajah Galbenă se îndepărtă, părând întristată.

— Lumina să vă scalde pe toate, scumpe Surori, spuse Moiraine, dar nu-i răspunse nimeni.

De Serafelle și Verin nici nu era convinsă că o auziseră. „Dar celelalte unde or fi?” Nu era obligatoriu să fie toate acolo – majoritatea rămăseseră probabil în încăperile lor, odihnindu-se după călătorie – numai că ea ajunsese de-acum la capătul răbdării, căci toate întrebările pe care nu le putea rosti i se învălmășeau în minte. Pe chip, însă, nu i se vedea nimic.

Ușa interioară se deschise și apăru Leane, dar fără toiagul său împodobit cu modele aurii. Păstrătoarea Cronicilor era înaltă cam cât un bărbat, zveltă și grațioasă ca o creangă de salcie, frumoasă încă, având pielea arămie și părul închis la culoare, tuns scurt. În loc de șal, ea purta o etolă albastră, lată cam cât un braț, pentru că, deși lua parte la Marele Divan, se afla acolo ca Păstrătoare, nu pentru a-și reprezenta Ajah.

— Iată-te, îi spuse ea, vioaie, lui Moiraine, apoi făcu un semn către ușa din spatele său. Vino, Soră, Suprema Înscăunată te așteaptă.

Vorbea pe un ton foarte firesc, cu un glas repezit, deformând ușor cuvintele. Așa făcea întotdeauna, fie că era supărată, veselă sau nerăbdătoare. În timp ce o urma, Moiraine se întreba ce simțea Leane în acel moment. Păstrătoarea trase ușa în urma lor, iar aceasta se închise cu un zgomot care-i amintea celeilalte de ușa unei temnițe.

Suprema Înscăunată, în persoană, ședea în spatele unei mese late, așezată la mijlocul covorului care acoperea podeaua, iar pe masă se afla un cub de aur frumos șlefuit, cam cât un cufăr de călătorie, împodobit cu modele complicate din argint. Masa era solidă, cu picioare groase, dar părea să se aplece sub povara pe care până și doi bărbați puternici de-abia ar fi izbutit s-o ridice.

La vederea sipetului, Moiraine reuși cu mare greutate să-și stăpânească tulburarea, care era cât pe ce să i se oglindească pe chip. Ultima oară când îl văzuse, obiectul era în siguranță, ferecat în tezaurul Seniorului Agelmar. Aflând de sosirea Supremei Înscăunate, plănuise să-i povestească ea însăși despre asta. Faptul că Suprema pusese deja stăpânire pe el nu era ceva prea important, ci oarecum îngrijorător. Moiraine se vedea în primejdia de a fi depășită de evenimente. Ea făcu o reverență adâncă și rosti solemn:

— Cum m-ai chemat, Maică, am venit pe dată.

Suprema întinse mâna, iar Moiraine sărută inelul cu Marele Șarpe, care nu se deosebea cu nimic de cele purtate de alte Aes Sedai. Ridicându-se, ea continuă pe un ton ceva mai firesc, deși nu mult mai călduros, căci simțea prezența Păstrătoarei, aflată în spatele ei, lângă ușă.

— Sper că ai călătorit bine, Maică.

Suprema era din Tear, și se născuse într-o familie umilă de pescari, nu în vreo mare Casă. Numele ei era Siuan Sanche, deși foarte puțini îl mai rostiseră sau se mai gândiseră vreodată la el, în cei zece ani scurși de când fusese aleasă din rândul Marelui Divan. Era Suprema Înscăunată – și asta spunea tot. Etola lată pe care o avea pe umeri era brodată în dungi de culorile celor șapte Ajah: Suprema făcea parte din toate și în același timp din nici una. Nu era prea înaltă și nici prea frumoasă – arătoasă ar fi fost o descriere mai bună, dar pe chipul său se vedea tăria care fusese acolo dintotdeauna, încă dinainte de alegerea sa, tăria unei fete care izbutise să supraviețuiască pe străzile din Maule, districtul în care se afla portul din Tear, iar privirea sa limpede și albastră îi făcuse pe mulți regi și regine, și chiar pe Maestrul Căpitan al Copiilor Luminii, să-și plece ochii. În momentul acela, însă, avea o privire obosită, și gura încordată.

— Am chemat vânturile ca să călătorim mai repede pe apele râului Erinin, Fiică, ba chiar am făcut și curenții să ne slujească, răspunse Suprema, cu un glas adânc și trist. Am văzut potopul pe care l-am provocat în satele înșirate pe malul apei, și numai Lumina știe ce urmări o să aibă isprava noastră asupra vremii. Probabil că nimeni n-o să ne mai iubească după pagubele pe care le-am provocat și recoltele pe care e posibil să le fi distrus cu totul. Și asta numai ca să ajungem aici cât mai repede.

Privirile îi căzură pe cubul de aur, frumos împodobit; ridică brațul pe jumătate, ca și cum ar fi vrut să-l atingă. Totuși, când vorbi din nou, nu se referi la el, ci la cu totul altceva.

— Elaida a venit în Tar Valon, Fiică. A sosit împreună cu Gawyn și Elayne.

Moiraine era conștientă de Leane, care stătea deoparte, tăcută ca întotdeauna în prezența Supremei Înscăunate, dar mereu la pândă, cu urechile ciulite.

— Mă uimește, Maică, răspunse ea cu multă grijă. Nu-i momentul potrivit ca Morgase să rămână fără sfatul unei Aes Sedai.

Morgase era una dintre puținele capete încoronate care recunoșteau pe față că aveau la Curte femei Aes Sedai care să le ajute să conducă. Aproape peste tot era așa, numai că nu erau mulți cei care o spuneau deschis.

— Elaida a insistat, Fiică, iar Morgase, chiar așa regină cum e, nu poate să-i țină piept și să se opună voinței ei. Oricum, poate că de data asta nici n-a vrut s-o facă. Elayne e înzestrată. Mult mai înzestrată decât cele pe care le-am văzut în ultima vreme. Face deja progrese. Surorile Roșii nu-și mai încap în piele de mândrie. Nu cred că fata gândește ca ele, dar e tânără și n-avem nici o siguranță. Chiar dacă nu reușesc s-o convingă, nici nu prea contează. E posibil ca Elayne să devină cea mai puternică Aes Sedai care s-a văzut într-o mie de ani, iar Ajah care a descoperit-o este cea Roșie. Datorită fetei, au câștigat deja multă influență în Marele Divan.

— Maică, aici, în Fal Dara, sunt două tinere care au sosit împreună cu mine, zise Moiraine. Ambele se trag din Ținutul celor Două Râuri, unde sângele din Manetheren este încă puternic, deși ele nici măcar nu-și mai amintesc că a existat cândva un regat cu numele ăsta. Străvechiul sânge cântă, Maică, iar acolo glasul său este foarte puternic. Egwene, o fată de la țară, este cel puțin la fel de înzestrată ca Elayne. Am văzut-o pe Domnița-Moștenitoare și știu. Cât despre cealaltă, Nynaeve, ea a fost Meștereasă în satul lor, deși e încă foarte tânără. Faptul că femeile din sat au ales-o, chiar și așa, e grăitor. Odată ce va ajunge să stăpânească lucrurile pe care acum le face fără să știe, va deveni una din cele mai puternice femei din Tar Valon. Prin învățătură, va ajunge să ardă ca o vâlvătaie, pe lângă care Elayne și Egwene vor fi numai niște lumânărele. Și e cu neputință ca vreuna dintre acestea două să aleagă Roșul. Bărbații le distrează, uneori le scot din sărite, dar le plac cu adevărat. Cu ajutorul lor, o să putem ține piept influenței pe care Ajah Roșie o deține în cadrul Marelui Divan.

Suprema dădu din cap, ca și cum nimic nu avea nici cea mai mică importanță. Moiraine ridică uimită din sprâncene, apoi își dădu seama și-și șterse orice urmă de emoție de pe chip. Acestea erau principalele motive de îngrijorare discutate la întrunirile Divanului: mai întâi că, an după an, se părea că se găseau din ce în ce mai puține fete care puteau fi instruite pentru a conduce Puterea, apoi că acelea care puteau ajunge cu adevărat departe erau încă și mai rare. Faptul că numărul și puterile lor scădeau era și mai rău decât teama acelora care încă dădeau vina pe Aes Sedai pentru Frângerea Lumii, decât ura cu care le priveau Copiii Luminii, chiar și decât lucrăturile Iscoadelor Celui întunecat. Coridoarele din Turnul Alb, odinioară pline de lume, erau aproape pustii. Ceea ce se putea realiza cândva cu ajutorul Puterii, cu mare ușurință, devenise foarte complicat, dacă nu chiar cu neputință de înfăptuit.

— Elaida a mai avut un motiv să vina în Tar Valon, Fiică. Mi-a trimis același mesaj cu șase porumbei ca să fie sigură că ajunge la mine – și cine știe câți alți porumbei a mai trimis înspre altele de prin Tar Valon – apoi a sosit chiar ea. A spus în fața Divanului că tu încerci să tragi sfori cu ajutorul unui tânăr care este ta’veren, și încă unul foarte primejdios, despre care ne-a povestit că a trecut prin Caemlyn, iar apoi, când ea a descoperit hanul la care stătuse, a aflat că plecase sau mai bine zis, că tu îl făcuseși dispărut.

— Oamenii de la han ne-au slujit cu credință și cu zel, Maică. Dacă le-a făcut vreun rău…, începu Moiraine, fără să izbutească să-și mai stăpânească asprimea din glas. În spatele ei, Leane se foi. Nimeni nu vorbea pe un asemenea ton cu Suprema Înscăunată, nici măcar un rege așezat pe tronul său.

— Credeam că știi deja, Fiica mea, că Elaida nu face nici un rău nimănui, cu excepția celor pe care-i crede periculoși. Iscoadele Celui Întunecat, sau bieții bărbați cu mințile rătăcite care încearcă să conducă Puterea. Sau cei care amenință lumea din Tar Valon. Dinspre partea ei, toți ceilalți, care nu sunt Aes Sedai, sunt aidoma unor pietre de pe tabla de joc. Din fericire pentru el, hangiul, un anume jupan Gill, dacă-mi aduc bine aminte, pare să aibă o părere foarte bună despre Aes Sedai, așa că a răspuns la toate întrebările ei în chip mulțumitor. Elaida chiar l-a lăudat, deși cel mai mult a vorbit despre tânărul pe care l-ai dus cu tine. Mai periculos decât toți cei de la Artur Aripă-de-Șoim încoace, așa ne-a zis. Știi că, din când în când, are darul Prorocirii, iar cuvintele ei au fost ascultate cu mare atenție de cele din Divan.

Mai mult de dragul lui Leane, Moiraine se strădui să-și îmblânzească tonul cât putea de mult; nu era cine știe ce schimbare, dar măcar făcu tot posibilul.

— Am cu mine trei tineri, Maică, dar nici unul dintre ei nu e rege, și mă îndoiesc profund că îndrăznesc măcar să viseze să unifice lumea sub un singur domnitor. Nimeni n-a mai împărtășit visul lui Artur Aripă-de-Șoim, după Războiul de O Sută de Ani.

— Așa-i, Fiică. Băieți de la țară, așa mi-a spus Seniorul Agelmar. Dar unul dintre ei este ta’veren.

Privirile Supremei se îndreptară din nou către cubul de aur șlefuit.

— S-a propus în Divan ca tu să fii trimisă în sihăstrie, să meditezi. Ideea a venit de la una dintre reprezentantele din Ajah Verde, iar celelalte două făceau semne de încuviințare, în timp ce ea vorbea.

Leane scoase o exclamație înăbușită de scârba sau poate de mânie și neputință. Când vorbea Suprema Înscăunată, ea obișnuia să rămână tăcută, dar de data aceasta Moiraine înțelegea perfect motivul pentru care îndrăznise s-o întrerupă. Ajah Verde fusese aliată cu cea Albastră de o mie de ani; încă din vremea lui Artur Aripă-de-Șoim, avuseseră întotdeauna același păreri.

— Nu vreau să mă apuc de plivit zarzavaturi în cine știe ce sătuc pierdut prin lume, Maică. „Și nici n-am s-o fac, orice-ar spune Marele Divan al Turnului.”

— S-a mai propus și altceva – și tot Verzile au avut ideea: anume ca, pe timpul retragerii tale, să fii dată în grija celor din Ajah Roșie. Reprezentantele Roșii au încercat să pară uimite, dar arătau ca niște cormorani scăpați într-o cămară uitată deschisă, pufni Suprema. Roșiile au pretins că nu prea le vine să ia în grijă pe cineva care nu face parte din Ajaha lor, dar au făgăduit să se supună dorinței Divanului.

Fără să vrea, Moiraine se înfioră.

— Așa ceva, Maică, ar fi… foarte neplăcut.

Ar fi fost mai mult decât neplăcut, ceva mult mai rău; surorile Roșii nu se arătau niciodată binevoitoare. Își luă gândul de la asta, lăsând chestiunea pentru mai târziu.

— Maică, nu pot să pricep de unde aceasta înțelegere, fie ea și prefăcută, dintre Verzi și Roșii. Credințele lor, atitudinea pe care o au față de bărbați, părerile despre scopul însuși al vieții noastre de Aes Sedai, totul le deosebește. Nu pot nici măcar să discute în liniște – totdeauna ajung la ceartă.

— Lucrurile se mai schimbă, Fiică. Sunt a cincea femeie care a fost aleasă Suprema Înscăunată din rândul Albastrelor. Poate că lumea crede că-i prea mult, sau că modul în care Ajah Albastră vede lucrurile nu mai este potrivit pentru o lume plină de falși Dragoni. Multe lucruri se schimbă, după o mie de ani, continuă Suprema, încruntându-se și vorbind parcă pentru sine. Străvechile ziduri slăbesc, iar străvechile stavile cad la pământ.

Scutură din cap, ca pentru a se trezi din visare, iar glasul îi deveni mai puternic.

— A mai fost o propunere, una care încă pute de la distanță, ca peștele uitat o săptămână la soare. De vreme ce Leane face parte din Ajah Albastră, iar eu, la rândul meu, provin tot de-acolo, s-a spus că, dacă iau cu mine două Surori Albastre, în această călătorie, am fi patru dintr-o singură Ajah. Mi s-a spus în față, în Divan, de parcă s-ar fi discutat despre repararea canalelor. Două Surori Albe s-au ridicat împotriva mea, și încă două Verzi. Galbenele au tot șopocăit una cu alta, apoi s-au abținut de la vot. Una singură a lipsit, pentru ca surorile tale Anaiya și Maigan să nu mai fie aici, cu noi. S-a spus chiar, și încă pe față, că eu n-ar trebui să părăsesc Turnul Alb.

Moiraine fu și mai tulburată decât atunci când auzise că Ajah Roșie voia să pună mâna pe ea. Din orice Ajah ar fi provenit, Păstrătoarea Cronicilor vorbea numai în numele Supremei, iar Suprema vorbea pentru toate femeile Aes Sedai și toate cele șapte Ajah. Așa fusese dintotdeauna și nimeni nu sugerase vreodată altceva, nici în cele mai negre zile ale Războaielor Troloce, nici măcar când Artur Aripă-de-Șoim le închisese pe toate femeile Aes Sedai care scăpaseră cu viață în Tar Valon, ca într-un coteț. La urma urmei, Suprema Înscăunată era Suprema Înscăunată. Fiecare Aes Sedai era legată prin jurământ să-i dea ascultare. Nimeni nu putea pune la îndoiala ce făcea ea, sau unde hotăra să meargă. Propunerea pe care tocmai o auzise se împotrivea unor tradiții și legi vechi de trei mii de ani.

— Cine-ar îndrăzni așa ceva, Maică?

Suprema Înscăunată râse cu amărăciune.

— Mai toți, Fiica mea. În Caemlyn sunt revolte. Marele Alai este chemat să se adune fără ca vreuna dintre noi s-o știe, până ce-am auzit proclamația. Falșii Dragorii apar ca ciupercile după ploaie. Neamurile pier, și din ce în ce mai mulți nobili au intrat în Jocul Caselor, mai mulți decât au fost vreodată, de când Artur Aripă-de-Șoim i-a potolit și i-a pus la locul lor. Iar lucrul cel mai rău este că noi știm, cu toatele, că Cel Întunecat se trezește. Arată-mi și mie o Soră care nu crede că Turnul Alb începe să scape situația de sub control, iar dacă nu e din Ajah Brună înseamnă că e moartă și îngropată. S-ar prea putea ca nici una dintre noi să nu mai aibă prea mult răgaz, Fiică. Uneori, mi se pare că simt cum se scurg clipele.

— Așa cum spui, Maică, lucrurile se schimbă. Dar primejdiile din afară Zidurilor Strălucitoare sunt mai mari decât cele dinăuntru.

O lungă vreme, Suprema tăcu, privind-o în ochi pe Moiraine, apoi încuviință din cap, cu mișcări lente.

— Leane, lasă-ne singure. Vreau să vorbesc între patru ochi cu Fiica mea Moiraine.

Leane șovăi doar o clipă, înainte să răspundă:

— Cum ți-e voia, Maică.

Moiraine își dădu limpede seama că era uimită. Suprema nu prea acorda audiențe fără prezența Păstrătoarei, mai ales când era vorba de o soră pe care avea motive s-o pedepsească.

Ușa se deschise, apoi se închise în urma lui Leane. Nu încăpea nici o îndoială că ea nu avea să sufle o vorbă în anticameră despre ceea ce se petrecuse înăuntru, dar vestea că Moiraine rămăsese singură cu Suprema avea să se răspândească printre femeile Aes Sedai din Fal Dara cu iuțeala vântului, iar apoi aveau să înceapă speculațiile.

De îndată ce ușa se închise, Suprema se ridică, iar Moiraine simți o furnicătură pe piele, vreme de-o clipă, în timp ce cealaltă conducea Puterea. În acel moment, Suprema Înscăunată părea învăluită de un nimb de lumină scânteietoare.

— Nu știu dacă vreuna dintre cele de-aici cunoaște șmecherii ca acelea ale tale din tinerețe, spuse Suprema, atingând ușor, cu un deget, piatra albastră de pe fruntea lui Moiraine, dar multe dintre noi putem recurge la anumite lucruri pe care ni le amintim din vremurile trecute. Oricum ar fi, de-acum nimeni nu mai poate auzi ce vorbim.

Dintr-odată, ea o îmbrățișă pe Moiraine, strângând-o în brațe cu căldură, ca pe o veche prietenă. Moiraine o strânse și ea, la fel de puternic.

— Tu, Moiraine, ești singura împreună cu care îmi mai pot aminti cine eram pe vremuri. Până și Leane e la fel ca toate celelalte – se comportă întotdeauna ca și cum etola și toiagul fac parte din însăși făptura ei, chiar și atunci când rămânem singure, ca și cum nu și-ar mai aminti ce ne mai hlizeam împreună când eram novice. Uneori îmi doresc ca tu și cu mine să fim tot novice, și acum, să mai fim încă îndeajuns de nevinovate pentru a vedea totul ca o poveste de-a Menestrelilor, devenită aievea, pentru a crede că o să ne găsim și bărbați – musai prinți, chipeși, puternici și blânzi…, ți-aduci aminte? – care să poată îndura să trăiască împreună cu o femeie cu puteri de Aes Sedai. Pentru a mai visa la sfârșitul fericit al poveștii Menestrelului, la un trai obișnuit, precum cel al altor femei, numai cu ceva mai multe înzestrări.

— Suntem Aes Sedai, Siuan. Avem o datorie. Chiar dacă tu și cu mine nu ne-am fi născut cu talentul de a conduce Puterea, crezi că ai putea renunța la toate astea pentru o casă și un soț, fie el și prinț? Eu nu cred. Ăsta-i un vis pentru o gospodină dintr-un sat de țară. Nici măcar Verzile nu merg atât de departe.

Suprema se trase cu un pas înapoi.

— Nu, n-aș renunța. De cele mai multe ori, asta cred. Dar au fost și momente în care m-am gândit cu invidie la gospodinele din sate. În clipa asta, de exemplu, aproape că-mi vine s-o spun. Moiraine, ascultă… Dacă află cineva ce plănuim noi, fie și Leane, o să fim amândouă Ferecate. Și pe bună dreptate, aș zice.