În căutarea Cornului

32 Vorbe primejdioase

Conacul Seniorului Barthanes se întindea ca o broască uriașă în noapte, mare cât o fortăreață, cu ziduri și turnuri. Totuși, nu era o fortăreață; erau ferestre înalte peste tot, luminate, de unde se revărsau cântece și râsete, însă Rand văzu străji în vârful turnurilor și pe acoperișuri, și nici o fereastră nu era aproape de pământ. Se dădu jos de pe Roșcat și își netezi haina, potrivindu-și sabia. Ceilalți descălecară și ei la piciorul scărilor late, din gnais, care duceau la ușile mari, bogat împodobite, ale conacului.

Zece soldați din Shienar, conduși de Uno, formau escorta. Bărbatul cu un singur ochi schimbă câteva vorbe cu Ingtar înainte să își ia oamenii și să se alăture celorlalte escorte; se adusese deja berea și un bou întreg fusese pus la frigare.

Ceilalți zece soldați fuseseră lăsați în oraș, împreună cu Perrin. Fiecare trebuia să fie acolo cu un rost, zisese Verin, iar Perrin nu avea cum să le fie de folos. Escorta era un semn de prestanță în ochii celor din Cairhien, însă mai mult de zece oameni ar fi dat de bănuit. Rand era acolo pentru că el primise invitația. Ingtar venise din pricina renumelui titlului său, iar Loial pentru că Ogierii erau foarte prețuiți de marile Case nobiliare din Cairhien. Hurin urma să treacă drept slujitorul lui Ingtar. Adevăratul scop era să încerce să ia urma trolocilor și a Iscoadelor Celui Întunecat; Cornul lui Vaiere nu putea fi departe de de ei. Mat, care încă mai bodogănea, trecea drept servitorul lui Rand, căci el simțea pumnalul dacă era pe aproape. Dacă Hurin nu izbutea, poate le găsea el pe Iscoadele Celui Întunecat.

Când Rand o întrebase pe Verin de ce vine și ea, femeia se mulțumise să zâmbească și spusese:

— Ca să nu dați de necazuri.

Pe când urcau scările, Mat mormăi:

— Tot nu pricep de ce trebuie să fiu servitor. El și Hurin mergeau în spatele celorlalți. Arde-m-ar, dacă Rand poate fi Senior, pot să-mi pun și eu o haină elegantă.

— Un servitor, zise Verin fără să se uite la el, poate să meargă în multe locuri în care altcineva nu poate pătrunde și mulți nobili nici nu-l bagă în seamă. Tu și Hurin aveți rostul vostru.

— Acum taci, Mat, adăuga Ingtar, dacă nu vrei să ne dai de gol. Se apropiau de ușile păzite de șase străji, cu Copacul și Coroana Casei Damodred pe piept și de șase bărbați în livrea verde-închis, cu blazonul Casei pe mânecă.

Rand trase adânc aer în piept și întinse invitația.

— Sunt Seniorul Rand din Casa al’Thor, zise el dintr-o suflare, ca să scape. Iar aceștia sunt oaspeții mei. Verin Aes Sedai din Ajah Brună. Seniorul Ingtar din Casa Shinowa, din Shienar. Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan, din steddingul Shangtai. Loial îi rugase să nu pomenească numele steddingului, dar Verin stăruise că trebuie să fie cât mai ceremonioși.

Servitorul care luase invitația, înclinându-se ușor, tresări la auzul fiecărui nume; aproape că îi ieșiră ochii din cap când fu pomenită Verin. Zise cu glasul gâtuit:

— Fiți bineveniți în Casa Damodred, Seniorilor. Fii binevenită, Aes Sedai. Fii binevenit, prietene Ogier. Le făcu semn celorlalți servitori să deschidă larg ușile și îi pofti pe toți înăuntru, cu o plecăciune, după care se grăbi să dea invitația unui alt bărbat în livrea și îi șopti ceva la ureche.

Acesta purta pe pieptul livrelei verzi blazonul cu Copacul și Coroana.

— Aes Sedai, zise el, folosindu-se de toiagul lung ca să facă o plecăciune adâncă, cu capul aproape de genunchi, fiecăruia în parte. Seniorilor. Prietene Ogier. Mă numesc Ashin. Binevoiți să mă urmați.

Pe coridor nu erau decât slujitori, însă Ashin îi conduse într-o sală mare plină de nobili, cu un scamator într-un capăt și niște saltimbanci în celălalt. Muzica și glasurile care se auzeau și din alte părți dădeau de înțeles că aceștia nu era nici singurii oaspeți, nici singurele reprezentații. Nobilii stăteau câte doi, câte trei sau câte patru, câteodată bărbați și femei laolaltă, păstrând întotdeauna distanța cuvenită pentru a nu auzi ce spuneau ceilalți. Oaspeții purtau culorile închise obișnuite în Cairhien; fiecare avea panglici viu colorate care le ajungeau cel puțin până la jumătatea pieptului, iar unora chiar până la talie. Femeile aveau părul ridicat în turnulețe complicate de cârlionți, fiecare diferit de celelalte și fustele lor închise erau atât de largi, încât ar fi trebuit să se întoarcă pe o parte ca să poată încăpea pe o ușă mai îngustă decât cele de la conac. Nici unul dintre bărbați nu avea capul ras precum soldații – toți aveau părul lung și purtau pălării de catifea închisa la culoare, unele înalte, altele turtite – și, ca și la femei, manșetele plisate de culoarea fildeșului aproape că le ascundeau mâinile. Ashin lovi cu toiagul în pământ și le vesti sosirea, rostind întâi numele lui Verin.

Atraseră privirile tuturor. Verin purta șalul cu ciucuri cafenii, brodat cu viță-de-vie; numele unei Aes Sedai stârni murmure printre Seniori și doamne și îl făcu pe scamator să scape din mână un cerc, deși nimeni nu se mai uita la el. Loial fu și el cercetat cu aproape la fel de multă curiozitate, chiar înainte ca Ashin să îi rostească numele. În pofida broderiei argintii de pe guler și de pe mâneci, negrul hainei lui Rand îl făcea să pară îmbrăcat foarte simplu față de cei din Cairhien, iar sabia lui și a lui Ingtar atraseră multe priviri. Nici un nobil nu părea să aibă armă. Rand auzi de mai multe ori cuvintele „sabie cu pecetea bâtlanului”. Unele căutături aduceau a încruntare; bănuia că erau cele ale nobililor pe care îi jignise, arzându-le invitațiile.

Un bărbat zvelt și chipeș se apropie de ei. Avea părul lung și cărunt și panglici de toate culorile îi brăzdau pieptul hainei cenușii, de la gât până la tighel, aproape de genunchi. Era foarte înalt pentru cineva din Cairhien, doar cu jumătate de cap mai scund decât Rand, iar felul în care umbla îl făcea să pară și mai înalt – își ținea bărbia ridicată, așa încât părea că se uită de sus la toată lumea. Ochii îi erau ca niște pietre negre. Cu toate acestea, se uită cu luare-aminte la Verin.

— Harul Luminii mă cinstește cu prezența dumitale, Aes Sedai. Vocea lui Barthanes Damodred era gravă și fermă. Își plimbă privirea peste ceilalți. Nu mă așteptam la oaspeți atât de aleși. Senior Ingtar. Prietene Ogier. Își înclină ușor capul în fața fiecăruia; Barthanes știa precis cât de puternic este. Și dumneata, tinere Senior Rand. Ai iscat multă vâlvă în oraș și în Case. Poate vom avea prilejul să stăm de vorbă astă-seară. Din tonul lui se ghicea că nu avea să îi pară rău dacă un asemenea prilej nu se ivea, că nu fusese deloc impresionat de vâlva pe care o stârnise, însă aruncă o privire furișă spre Ingtar și Loial, și spre Verin. Fiți bineveniți. Se lăsă condus de acolo de o femeie frumoasă, care își puse mâna împodobită cu inele și îngropată în dantelă pe brațul lui, dar ochii i se întoarseră spre Rand în timp ce se îndepărta.

Oamenii reîncepură să vorbească, iar scamatorul învârtea din nou cercurile într-o roată ce mai că ajungea la tavanul din ipsos. Saltimbancii nu se opriseră nici o clipă; o femeie sări în aer de pe mâinile făcute căuș ale unuia dintre tovarășii ei – părul dat cu ulei îi strălucea în lumina sutelor de lămpi pe când se învârtea – și ajunse în picioare pe mâinile unui bărbat care stătea la rândul lui pe umerii altuia. Acesta o ridică, întinzând brațele, iar cel de umerii căruia stătea îl ridică și pe el în același fel. Femeia întinse mâinile, ca și cum ar fi așteptat aplauze. Nimeni din cei din Cairhien nu păru să bage de seamă.

Verin și Ingtar se amestecară în mulțime. Ingtar avu parte de câteva priviri bănuitoare; la Verin se uitau cu ochii mari sau încruntați, ca și cum ar fi stat lângă un lup turbat. Mai ales bărbații o priveau așa, iar câteva femei chiar începură să vorbească cu ea.

Rand își dădu seama că Mat și Hurin dispăruseră deja în bucătărie, acolo unde se adunau toți servitorii oaspeților până când aveau să fie chemați. Spera că nu le va fi greu să se strecoare afară.

Loial se aplecă să îi spună ceva la ureche.

— Rand, e o Poartă de Taină pe aici. O simt.

— Vrei să zici că aici a fost odinioară un desiș Ogier? întrebă Rand cu glas scăzut. Loial încuviință.

— Când l-au plantat, nu găsiseră steddingul Tsofu, altminteri Ogierul care ajutase la zidirea Al’cair’rahienallen nu ar fi avut nevoie de un desiș care să le aducă aminte de stedding. Aici era o pădure când am mai trecut eu prin Cairhien, și aparținea Regelui.

— Probabil că Barthanes a dobândit-o în urma unui complot. Rand se uită neliniștit în jur. Lumea vorbea, dar erau mai mulți care stăteau cu ochii pe el și pe Ogier. Nu-l mai vedea pe Ingtar. Verin era în mijlocul unui grup de femei. Ar fi mai bine dacă am sta toți grupați.

— Verin a spus că nu, Rand. Zice că asta i-ar înfuria și i-ar face bănuitori, căci ar crede că ne ținem departe de ei. Trebuie să le alungăm orice îndoială până când Mat și Hurin izbutesc să găsească ceva.

— Am auzit și eu ce a spus Verin, Loial. Dar tot cred că, dacă Barthanes este Iscoada Celui Întunecat, atunci știe deja de ce suntem aici. Dacă umblăm singuri pe aici, e ca și cum i-am pofti să ne dea una în cap.

— Verin zice că nu o să facă nimic până când nu se lămurește dacă poate să se folosească cumva de noi. Fă cum a spus ea, Rand. Femeile Aes Sedai știu ce vorbesc. Loial pătrunse în mulțime și fu înconjurat de Seniori și doamne înainte să apuce să facă zece pași.

Câțiva oameni se îndreptară spre Rand, acum că rămăsese singur, însă el se întoarse în partea cealaltă și se grăbi să se îndepărteze. „Poate că femeile Aes Sedai știu ce vorbesc, dar mie nu-mi place ce se petrece aici. Lumină, de-aș ști dacă spune adevărul. Femeile Aes Sedai nu mint niciodată, dar adevărul spus de ele nu este întotdeauna adevărul pe care îl crezi tu.”

Se plimba necontenit, ca să nu trebuiască să intre în vorba cu nobilii. Mai erau multe alte săli, toate pline de Seniori și de doamne și cu tot felul de desfătări: trei Menestreli îmbrăcați în mantiile lor multicolore, scamatori și saltimbanci, muzicanți care cântau la flaut, luth, timpanon și lăută, plus alte cinci feluri de scripci, șase feluri de corn, drepte, curbate sau încovoiate, și zece feluri de tobe de diferite mărimi, de la tambure la timpane. La unii muzicanți se uită de două ori, la cei care aveau cornuri încovoiate, dar toate instrumentele erau din alamă.

„Doar n-or să țină Cornul aici, nerodule, își spuse el. Doar dacă Barthanes se hotărăște să îi cheme pe eroii din morminte ca să îi desfete oaspeții.”

Era până și un bard ce purta cizme cu lucrătură din argint din Tear și o haină galbenă; umbla dintr-o sală în alta, ciupind coardele harfei și oprindu-se când și când ca să Declame. Se uita disprețuitor la ceilalți Menestreli și nu zăbovea în locurile unde erau ei, însă Rand nu vedea alta deosebire între ei în afară de veșminte.

Deodată Barthanes se ivi lângă Rand. Un servitor în livrea îi întinse numaidecât o tavă de argint, înclinându-se adânc. Barthanes luă un pocal de sticlă, plin cu vin. Mergând cu spatele și înclinându-se mereu, servitorul îi tot întinse tava lui Rand, până când acesta scutură din cap, după care se pierdu în mulțime.

— Pari frământat, îi spuse Barthanes, sorbind din vin.

— Îmi place să merg. Rand se întrebă cum să urmeze sfaturile lui Verin și, amintindu-și despre ce îi zisese despre întâlnirea cu Suprema Înscăunată, luă poziția Pisicii care străbate curtea. Nu cunoștea un fel mai arogant de a păși. Barthanes strânse din buze, iar Rand se gândi că probabil Seniorul considera că e prea sfidător; nu se putea însă călăuzi decât după povețele lui Verin, așa că nu se opri. Ca să mai domolească încordarea, spuse curtenitor: Ce ospăț minunat. Aveți mulți prieteni și nu am văzut niciodată atâția Menestreli, muzicanți și saltimbanci.

— Mulți prieteni, încuviință Barthanes. O să-i poți spune lui Galldrian cât de mulți am și cine sunt ei. Unele nume s-ar putea chiar să-l mire.

— Nu l-am întâlnit niciodată pe Rege, Senior Barthanes, și nici nu cred să îl întâlnesc vreodată.

— Firește. Erai doar din întâmplare în acel sat spurcat. Nu cercetai cum merg lucrurile cu dezgropatul statuii. Grea misiune.

— Da. Începuse să se gândească din nou la Verin; ar fi fost bine să îi fi dat mai multe sfaturi despre cum să vorbească cu cineva care credea că minte. Adaugă fără să chibzuiască: Este periculos ca aceia care nu știu ce fac să umble cu lucruri din Vârsta Legendelor.

Barthanes își aținti privirea în pocal, visător, de parcă Rand ar fi spus ceva foarte important.

— Vrei să spui că nu ești de partea lui Galldrian? îl întrebă Barthanes în cele din urmă.

— V-am mai spus, Seniore, că nu l-am întâlnit niciodată pe Rege.

— Da, de bună seamă. Nu știam că și cei din Andor iau parte la Marele Joc. Nu vezi prea mulți prin Cairhien.

Rand trase adânc aer în piept, ca să nu îi răspundă mânios bărbatului că nu era câtuși de puțin interesat de Marele Joc.

— Pe râu sunt multe barje cu grâne care vin din Andor.

— Neguțători? Cine îi bagă în seamă? E ca și cum ai zice că trebuie să fii atent la omizile de pe frunze. Barthanes se arăta disprețuitor și față de neguțători, și față de omizi, însă și de data aceasta se încruntă, ca și cum Rand ar fi vorbit pe ocolite despre altceva. Nu mulți sunt bărbații care călătoresc în tovărășia unei Aes Sedai. Pari prea tânăr ca să fii Străjer. Probabil că Seniorul Ingtar este Străjerul lui Verin Sedai, nu-i așa?

— Suntem cine am spus că suntem, zise Rand și făcu o strâmbătură. „În afară de mine.”

Barthanes îl cercetă aproape fățiș.

— Tânăr. Tânăr ca să porți o sabie cu pecetea bâtlanului.

— Am mai puțin de un an, răspunse Rand fără voia lui și numaidecât își dori să nu fi deschis gura. I se părea că spusese o prostie, însă Verin îi zisese să se poarte ca atunci când se întâlnise cu Suprema Înscăunată, iar acesta fusese răspunsul pe care i-l dăduse Lan. După obiceiurile celor din Ținuturile de la Hotar, ziua în care primeai sabia era ziua ta de nume.

— Așa deci. Din Andor, dar cu educație primită în Ținuturile de la Hotar. Sau poate de la un Străjer? Miji ochii, uitându-se iscoditor la Rand. Înțeleg că Morgase are un singur fiu. Pe nume Gawyn, din câte am auzit. Trebuie că ești cam de un leat cu el.

— M-am întâlnit o dată cu el, zise Rand cu luare aminte.

— Aceiași ochi. Același păr. Am auzit că cei de viță regală din Andor au părul și ochii Aielilor.

Rand se împiedică, deși podeaua era din marmură netedă.

— Nu sunt Aiel, Senior Barthanes, și nu sunt nici de viță regală.

— Cum spui. Acum am la ce mă gândi. Cred că vom găsi despre ce să vorbim când ne vom mai întâlni. Barthanes dădu din cap și înălță pocalul în semn de salut, apoi se întoarse ca să discute cu un bărbat cărunt, cu multe panglici colorate pe haină.

Rand clătină din cap și plecă mai departe, ferindu-se să mai intre în vorba cu cineva. Era de ajuns că vorbise cu un Senior din Cairhien; nu voia să aibă de-a face și cu al doilea. Barthanes părea că găsește sensuri adânci în cele mai nevinovate cuvinte. Rand își dădu seama că aflase destule despre Daes Dae’mar ca să știe că habar nu avea de cum se juca. „Mat, Hurin, aflați repede ceva, ca să putem pleca de aici. Oamenii ăștia sunt nebuni.”

Apoi intra în alta sală, iar Menestrelul care stătea într-un colț, cântând la harfă și recitând o poveste din Marele Alai pornit pe urmele Cornului, era Thom Merrilin. Rand încremeni. Thom nu dădea semne că l-ar fi zărit, deși trecuse de două ori cu privirea pe deasupra lui. Părea că Thom chiar vorbise serios. Să nu se mai vadă deloc.

Rand se întoarse, dar o femeie păși ușor în fața lui și îi puse o mână pe piept; de sub dantelă apăru o încheietura fină. Nu-i ajungea nici până la umăr, însă coafura înaltă se termina la nivelul ochilor lui. Gâtul îi era acoperit de gulerul înalt, din dantelă gofrată, al rochiei, iar sub sâni rochia albastru-închis era acoperită de panglici colorate.

— Sunt Alaine Chuliandred, iar dumneata ești vestitul Rand al’Thor. Fiindcă e conacul lui Barthanes, bănuiesc că el are dreptul să-ți vorbească primul, însă suntem cu toții fermecați de ceea ce am auzit despre dumneata. Am auzit chiar că ai cânta la flaut. E adevărat?

— Da, cânt la flaut. „Cum de a?… Caldevwin. Lumină, oare în Cairhien toată lumea aude tot ce se spune?” Dacă sunteți bună să mă iertați…

— Am auzit că unii Seniori străini cântă la diferite instrumente, dar nu am dat niciodată crezare unor asemenea zvonuri. Mi-ar face mare plăcere să te aud cântând. Poate vrei să discutam despre una și alta. Barthanes părea să fie cucerit de conversația voastră. Soțul meu își petrece timpul gustând propriile vinuri și mă lasă singură. Nu stă niciodată de vorbă cu mine.

— Probabil că vă lipsește, zise Rand, încercând să se strecoare pe lângă ea și fustele ei largi. Femeia râse cristalin, de parcă ar fi spus cel mai amuzant lucru din lume.

O altă femeie veni lângă el și o altă mână i se puse pe piept. Purta la fel de multe panglici ca și Alaine și erau cam de aceeași vârstă, cu zece ani și mai bine mai mari decât el.

— Vrei să-l ții numai pentru tine, Alaine? Cele două femei își zâmbiră, dar se fulgerau cu privirea. Cea de-a doua îi surâse și lui Rand. Sunt Belevaere Osiellin. Toți cei din Andor sunt atât de înalți? Și atât de chipeși?

Rand își drese glasul.

— Aaa… unii sunt înalți. Iertați-mă, dar…

— Te-am văzut vorbind cu Barthanes. Se spune că îl cunoști și pe Galldrian. Trebuie să vii să mă vezi și să stăm de vorba. Soțul meu e plecat la moșiile noastre de la miazăzi.

— Ești la fel de subtilă ca o cocotă dintr-o tavernă, șuiera Alaine printre dinți, după care îi zâmbi lui Rand. Nu are deloc purtări alese. O femeie atât de grosolană nu ar putea fi pe placul nici unui bărbat. Adu-ți flautul la conac și o să stăm de vorba. Ce-ai zice să mă înveți și pe mine să cânt?

— Ceea ce Alaine crede că e subtilitate, spuse Belevaere pe un ton dulce, nu e decât lipsă de curaj. Un bărbat care poartă o sabie cu pecetea bâtlanului este de bună seamă neînfricat. E într-adevăr o sabie cu pecetea bâtlanului, nu-i așa?

Rand încercă să scape de ele.

— Dacă sunteți bune să mă iertați… Îl urmară pas cu pas, până când se izbi cu spatele de perete; fustele lor largi formau un alt zid în fața lui.

Tresări când o a treia femeie se alătură celorlalte două; fustele ei veniră să întregească zidul din fața lui. Era mai în vârstă decât ele, dar la fel de frumoasă, cu un zâmbet amuzat pe buze, care nu îi înmuia defel privirea tăioasă. Purta de două ori mai multe panglici decât Alaine și Belevaere; cele două îi făcură o reverență și se uitară posomorâte la ea.

— Femeile astea păianjen încearcă să te prindă în pânza lor? Femeia mai în vârstă râse. De cele mai multe ori se prind ele însele. Vino cu mine, frumosule Senior din Andor, și o să-ți povestesc despre necazurile pe care le-ai putea avea din pricina lor. Eu una nu am soț, așa că nu am de ce-mi face griji. Soții nu aduc decât necazuri.

Pe deasupra capului lui Alaine îl văzu pe Thom, care își îndrepta spatele după ce făcuse o plecăciune, deși nimeni nu aplaudase și nici nu îl băgase în seamă. Cu o strâmbătură, Menestrelul luă un pocal de pe tava unui servitor.

— Am văzut pe cineva cu care trebuie să vorbesc, le spuse Rand celor trei femei și se fofilă pe lângă ele, tocmai când ultima întinse mâna ca să îl apuce de braț. Toate trei se uitară lung după el; se grăbi să ajungă lângă Menestrel.

Thom îl privi pe deasupra buzei pocalului, apoi mai sorbi o dată din el.

— Thom, știu că ai zis că trebuie să ne despărțim, însă trebuia să mă descotorosesc cumva de femeile alea. Nu vorbeau decât despre unde sunt plecați soții lor, dar păreau că se gândesc la cu totul altceva. Thom se înecă, iar Rand îl bătu pe spinare. Bei prea repede și nu înghiți bine. Thom, ele sunt convinse că pun ceva la cale împreună cu Barthanes sau poate cu Galldrian, și mă îndoiesc că mă cred când le spun că nu e adevărat. Aveam nevoie de o scuză ca să plec de lângă ele.

Thom își mângâie mustățile lungi și se uită iscoditor spre celalalt colț al sălii, la cele trei femei. Stăteau una lângă alta, privindu-i.

— Știu cine sunt, băiete. Breane Taborwin ți-ar da niște lecții de care fiecare bărbat ar trebui să aibă parte cel puțin o dată în viața, dacă le poate face față. Îngrijorate din pricina bărbaților lor. Îmi place asta, băiete. Deodată privirea îi deveni pătrunzătoare. Mi-ai spus că nu mai ai de-a face cu femeile Aes Sedai. Iar asta-seară toată lumea vorbește de un Senior din Andor care a apărut pe neașteptate, însoțit de o femeie Aes Sedai. Barthanes și Galldrian. De data asta ai lăsat Turnul Alb să facă ce vrea din tine.

— A venit de-abia ieri, Thom. Și de îndată ce Cornul va fi la adăpost, o să mă rup din nou de ele. Asta vreau să fac.

— Vorbești de parcă acum nu ar fi la adăpost, zise Thom încetișor. Parcă acum câteva zile nu vorbeai așa.

— L-au furat Iscoadele Celui Întunecat, Thom. Și l-au adus aici. Barthanes e și el Iscoadă.

Thom părea să se uite la vinul din pocal, dar aruncă priviri în toate părțile, ca să se încredințeze că nu îi aude nimeni. Mai mulți erau cu ochii pe ei, urmărindu-i pe furiș în timp ce se prefăceau că discuta între ei, dar fiecare grup se ținea departe de celelalte. Cu toate acestea, Thom vorbi cu glas scăzut:

— E primejdios să spui așa ceva dacă nu e adevărat și încă și mai primejdios dacă e adevărat. O asemenea acuzație, împotriva celui mai puternic om din regat… Spui că Cornul e la el? Probabil că iar vrei să îmi ceri ajutorul, acum că ai din nou de-a face cu Turnul Alb.

— Nu. Hotărâse că Thom avusese dreptate, chiar dacă Menestrelul nu știa de ce. Nu putea să mai amestece pe nimeni în treburile lui. Vroiam doar să scap de femeile alea.

Menestrelul suflă în mustăți, uluit.

— Bine. Da. E bine așa. Ultima dată când te-am ajutat, m-am ales cu un picior scurtat, iar tu pari să te fi lăsat din nou prins în lațul celor din Tar Valon. De data asta va trebui să te eliberezi singur. Părea că vrea să se convingă singur de ce spune.

— Așa o să fac, Thom. Promit. „De îndată ce Cornul va fi la adăpost, iar Mat va avea din nou nenorocitul ăla de pumnal. Mat, Hurin, unde sunteți?”

Ca și cum gândul ar fi fost o chemare, Hurin se ivi în sală, căutându-l din priviri printre Seniori și doamne. Aceștia nu îi dădură nici o atenție; servitorii nu existau decât atunci când aveau nevoie de ei. Când îi zări pe Rand și pe Thom, se strecură printre grupurile de nobili și făcu o plecăciune în fața lui Rand.

— Seniore, am fost trimis după Domnia Voastră. Servitorul dumneavoastră a căzut și și-a scrântit glezna. Nu știu cât de rău, Domnia Voastră.

O clipă Rand rămase nedumerit; apoi pricepu. Știa că toți ochii sunt ațintiți asupra lui, așa că vorbi îndeajuns de tare ca să fie auzit de cei din apropiere.

— Netot neîndemânatic. La ce-mi servește dacă nu poate merge? Poate că ar fi bine să merg și să văd cât de rău s-a lovit.

Părea că rostise cuvintele potrivite. Hurin se înclină din nou și spuse, ușurat:

— Cum dorește Domnia Voastră. Sunteți bun să mă urmați?

— Te pricepi foarte bine să faci pe Seniorul, zise Thom încetișor. Dar nu uita un lucru. Cei din Cairhien joacă Daes Dae’mar, însă Turnul Alb a pornit Marele Joc. Fii cu băgare de seamă, băiete. Aruncând o privire aspră spre nobili, puse pocalul gol pe tava unui servitor care trecea pe acolo și se îndepărtă, ciupind strunele harfei. Începu să recite Nevasta Mili și neguțătorul de mătăsuri.

— Condu-mă, îi spuse lui Hurin, simțindu-se ca un nerod. Ieși din sală pe urmele amușinarului, simțind că îl priveau.