În căutarea Cornului

9 Plecări

Curtea exterioară forfotea de lume când Rand ajunse în cele din urmă acolo, cu desagii și bocceaua în care avea harfa și flautul. Soarele se înalță pe cer. Bărbații se învârteau grăbiți în jurul cailor, trăgând de chingi și de hamuri, vorbind tare. Alții se repezeau să mai pună câte ceva în desagi sau aduceau apă bărbaților care lucrau sau se năpusteau să ia ceva ce uitaseră. Dar toată lumea părea că știe precis ce are de făcut și unde merge. Meterezele și locurile unde stăteau arcașii erau din nou pline de lume și aerul dimineții fremăta de agitație. Copitele cailor bocăneau pe pietre. Unul din caii de povară începu să lovească cu picioarele, iar grăjdarii alergară să-l liniștească. Aerul era greu de mirosul cailor. Din pricina arcului petrecut peste umăr, mantia lui Rand nu putea flutura în vântul care umfla flamurile cu șoim negru de pe turnuri.

De dincolo de porțile deschise se auzea zgomotul făcut de lăncierii și arcașii Supremei Înscăunate care se așezau în formație. Ieșiseră printr-o poartă laterală. Unul dintre trâmbițași își încerca goarna.

Câțiva Străjeri aruncară o privire înspre Rand când acesta traversă curtea; unii ridicară din sprâncene când văzură sabia cu pecetea bâtlanului, dar nici unul nu spuse nimic. Jumătate dintre ei purtau acele mantii la care era greu să te uiți fără să te cuprindă amețeala. Mandarb, armăsarul lui Lan, era și el acolo, mare și negru, cu ochii fioroși, dar Lan nu se vedea prin preajmă, tot așa cum nici o Aes Sedai și nici o femeie nu se zăreau încă pe acolo. Iapa albă a lui Moiraine, Aldieb, pășea grațios pe lângă armăsar.

Armăsarul murg al lui Rand se afla lângă celălalt grup de oameni, în partea opusă a curții, cu Ingtar, sangeagașul care purta flamura cu bufniță cenușie a lui Ingtar și cu alți douăzeci de oameni îmbrăcați în armură și înarmați cu sulițe cu două picioare de oțel în vârf, toți deja pe cai. Vizierele le acopereau chipurile, iar mantiile aurii cu șoimul negru brodat pe piept ascundeau zalele de dedesubt. Doar coiful lui Ingtar avea o creastă, o semilună deasupra frunții, cu vârfurile în sus. Rand îi recunoscu pe unii dintre ei. Uno gură-spurcată, cu o cicatrice lungă pe față și cu un singur ochi. Ragan și Masema. Alții cu care schimbase câteva vorbe sau jucase pietre. Ragan îi făcu semn cu mâna, iar Uno dădu din cap, dar Masema nu fu singurul care se uita cu răceală la el și îi întoarse spatele. Caii lor stăteau liniștiți, dând din coadă.

Murgul nu avu astâmpăr cât timp Rand lega desagii și bocceaua în spatele șeii. Puse piciorul în scară și murmură:

— Încetișor, băiete.

Se ridică în șa și îl lăsă pe armăsar să zburde puțin.

Spre mirarea lui Rand, Loial apăru călare dinspre grajduri, venind să li se alăture. Calul Ogierului, cu chișițe păroase, era la fel de mare și de robust ca un armăsar Dhurran de prima mână. Pe lângă el, toate celelalte dobitoace păreau de mărimea Belei, dar cu Loial în șa, calul semăna aproape cu un ponei.

Din câte își putea da seama Rand, Loial nu purta nici un fel de armă; nu auzise niciodată ca vreun Ogier să folosească vreo armă. Steddingurile îi apărau îndeajuns. Iar Loial avea propriile sale idei cu privire la ce îi era trebuincios pentru drum. Buzunarele de la tunica sa lungă erau umflate de diferite lucruri, iar în desagi se vedeau limpede cotoarele cărților.

Ogierul își opri calul puțin mai încolo și se uită la Rand – smocurile de păr de la urechi i se mișcau necontenit.

— Nu știam că vii și tu, spuse Rand. Credeam că te-ai săturat să mergi cu noi. De data asta nu știm cât vom fi plecați și unde vom ajunge.

Loial ridică puțin din urechi.

— Nu știați nici prima dată când v-am întâlnit. În plus, ce am spus atunci spun și acum. Nu pot rata prilejul să văd cum se țese istoria în jurul unui ta’veren. Și să ajut la găsirea Cornului…

Mat și Perrin se apropiară călare de Loial și se opriră. Mat avea cearcăne, dar obrajii îi plesneau de sănătate.

— Mat, zise Rand, îmi pare rău pentru ce-am spus. Perrin, n-am vorbit serios. A fost o prostie.

Mat se margini să îi arunce o privire, apoi scutură din cap și îi spuse ceva lui Perrin, dar Rand nu auzi ce. Mat nu avea la el decât arcul și tolba, dar Perrin purta la cingătoare securea cu tăișul în formă de semilună și vârful curbat.

— Mat? Perrin? Chiar nu am vrut, însă cei doi porniră mai departe, spre Ingtar.

— Asta nu e o haină potrivită pentru drum, zise Loial.

Rand se uită la spinii aurii care împodobeau mânecile purpurii ale hainei și făcu o strâmbătură. „Nu e de mirare că Mat și Perrin încă mai cred că îmi dau aere.” Când se întorsese în odaie descoperise că totul fusese deja împachetat și dus afară. Toate surtucele simple pe care le avea erau pe caii de povară, așa ziseseră servitorii; toate hainele care mai rămăseseră în dulap erau la fel de bogat împodobite ca și cea pe care o purta acum. În desagi nu erau decât niște cămăși, niște ciorapi de lână și o pereche de pantaloni de schimb. Cel puțin dăduse jos șnurul de aur de la mânecă, deși mai avea încă acul în formă de vultur roșu în buzunar. La urma urmei, Lan i-l dăduse în dar.

— O să mă schimb diseară, când ne oprim, mormăi el. Trase adânc aer în piept. Loial, am spus tot felul de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun și sper c-o să mă ierți. Ai tot dreptul să îmi porți pică, dar sper că totuși n-o vei face.

Loial rânji și își ciuli urechile. Își aduse calul mai aproape.

— Și eu spun tot timpul lucruri pe care nu se cade să le spun. Fruntașii ziceau întotdeauna că vorbesc un ceas încheiat înainte să gândesc.

Lan se ivi pe neașteptate lângă calul lui Rand, îmbrăcat în armura lui cu zale verzi-cenușii care îl făcea de neobservat în pădure sau în întuneric.

— Trebuie să vorbesc cu tine, păstorule. Se uită la Loial. Între patru ochi, dacă nu te superi, Ziditorule.

Loial încuviință din cap și se îndepărtă.

— Nu știu dacă ar trebui să te ascult, îi spuse Rand Străjerului. Toate hainele astea fistichii, toate lucrurile pe care mi le-ai zis… nu mi-au fost de mare ajutor.

— Când nu poți obține o mare victorie, trebuie să înveți să te mulțumești și cu unele mai mici. Dacă ai izbutit să îi faci să creadă că ești ceva mai mult decât un fermier din care pot face ce vor, înseamnă că ai obținut o mică victorie. Acum taci și ascultă-mă. Nu am timp decât pentru o ultimă lecție, cea mai grea. Cum să bagi sabia în teacă.

— Ai petrecut câte o oră în fiecare dimineață punându-mă doar să scot nenorocita asta de sabie din teacă și să o vâr la loc. În picioare, așezat, culcat. Cred că pot să o bag la loc în teacă fără să mă tai.

— Ți-am spus să mă asculți, păstorule, mârâi Străjerul. Va veni o vreme când va trebui să îți îndeplinești scopul cu orice preț. S-ar putea ca acea vreme să te prindă atacând sau apărându-te. Și singura cale va fi să bagi sabia în teaca propriului tău trup.

— E o nebunie, spuse Rand. De ce aș?…

Străjerul îl întrerupse.

— O să-ți dai seama la vremea potrivită, păstorule, vei ști când merită să faci asta ca să obții ceea ce vrei, când nu mai ai de ales. Asta înseamnă să bagi sabia în teacă. Ține minte.

Apăru și Suprema Înscăunată, înaintând cu pași mari prin curtea plină de oameni, însoțită de Leane și toiagul ei; Seniorul Agelmar mergea pe lângă ea. Chiar și îmbrăcat într-o haină de catifea verde, Seniorul din Fal Dara nu părea nelalocul lui printre atâția bărbați în armură. Celelalte femei Aes Sedai nu se zăreau încă. Rand prinse o frântură din conversația lor când trecură pe lângă el.

— Dar, Maică, se împotrivea Agelmar, nu ai avut timp să te odihnești după drum. Mai stai măcar câteva zile. Îți făgăduiesc că astă-seară va fi un ospăț cum nu se pomenește în Tar Valon.

Suprema scutură din cap fără să își încetinească mersul.

— Nu pot, Agelmar. Știi prea bine că aș mai rămâne, dacă aș putea. Oricum nu aveam de gând să stau aici prea multă vreme, și e nevoie de mine la Turnul Alb numaidecât. Ar trebui să fiu acolo acum.

— Maică, mi-e rușine să te văd plecând chiar a doua zi. Îți jur că seara de ieri nu se va mai repeta. Am triplat gărzile de la porțile orașului și din fortăreață. Am chemat saltimbanci din oraș și vine și un bard din Mos Shirare. Regele Easar din Fal Moran e și el pe drum. Am trimis vorbă de îndată ce…

Vocile se stinseră treptat, înghițite de larma pregătirilor. Suprema Înscăunată nu aruncase nici măcar o privire înspre Rand.

Când se uită în jur, Străjerul plecase și nu se mai zărea nicăieri. Loial își trase calul aproape de Rand.

— E greu de prins și de stăpânit, nu-i așa, Rand? Nu e aici, apoi e acolo, apoi pleacă și nu îl vezi niciodată venind sau plecând.

„Cum să bagi sabia în teacă.” Rand se înfioră. „De bună seamă, toți Străjerii sunt nebuni.”

Străjerul cu care vorbea Suprema Înscăunată sări deodată în șa. Galopa deja când ajunse la porțile larg deschise. Suprema se uita după el, îmboldindu-l parcă să meargă și mai repede.

— Încotro a pornit așa grăbit? se întrebă Rand cu voce tare.

— Am auzit, spuse Loial, că urma să trimită astăzi pe cineva până în Arad Doman. Se spune că ar fi necazuri pe Șesul Almoth, iar Suprema Înscăunată vrea să știe ce anume se petrece acolo. Ce nu înțeleg eu este de ce acum. Din câte am auzit, zvonurile despre necazurile astea au venit din Tar Valon odată cu femeile Aes Sedai.

Rand simți fiori reci pe șira spinării. Tatăl lui Egwene avea o hartă mare acasă, o hartă la care Rand se uitase adesea, visând, înainte să afle cum e când visele se adeveresc. Era o hartă veche, ce înfățișa locuri și neamuri despre care neguțătorii spuneau că nu mai există, dar Șesul Almoth era și el marcat, chiar lângă Capul Toman. „Ne vom întâlni din nou la Capul Toman.” Era de partea cealaltă a lumii, la Oceanul Aryth.

— Nu are nimic de-a face cu noi, murmură el. Nimic de-a face cu mine.

Loial nu păru să audă. Ogierul își freca nasul cu un deget gros cât un cârnat și se uita iscoditor la poarta pe care dispăruse Străjerul.

— Dacă voia să știe, de ce nu a trimis pe cineva înainte să plece din Tar Valon? Dar voi, oamenii, sunteți întotdeauna așa de repeziți, vă înfierbântați așa de repede, numaidecât săriți și începeți să țipați. Urechile îi înțepeniră de rușine. Îmi pare rău, Rand. Vezi, ce spuneam, vorbesc înainte să gândesc. Și eu mă înfierbânt repede câteodată, știi doar.

Rand izbucni în râs. Un râs slab, dar îi făcea bine să aibă de ce râde.

— Poate că dacă am trăi la fel de mult ca voi, am fi și noi mai așezați.

Loial avea nouăzeci de ani; potrivit tradiției Ogierilor, mai avea zece ani până să poată ieși singur din stedding. Faptul că plecase totuși, înainte să fie destul de mare, dovedea – susținea Loial – cât era de nechibzuit. Dacă Loial este repezit, își spuse Rand, atunci cei mai mulți trebuie că sunt de piatră.

— Poate că așa este, răspunse Loial, gânditor, dar voi, oamenii, faceți atât de multe în viață. Noi nu facem decât să ne înghesuim în stedding. Desișurile și ce am zidit, toate erau gata înainte ca Lungul Exil să ia sfârșit. Loial ținea foarte mult la aceste desișuri, mai mult decât la orașele pentru care Ogierii rămăseseră în amintirea oamenilor. Loial plecase de acasă tocmai ca să vadă aceste desișuri, copacii plantați ca să aducă aminte Ziditorilor de stedding. De când am găsit drumul înapoi spre stedding… Amuți când se apropie Suprema Înscăunată.

Ingtar și ceilalți bărbați se foiră în șa, pregătindu-se să descalece și să îngenuncheze, dar Suprema le făcu semn să rămână pe loc. Leane era lângă ea, iar Agelmar cu un pas în spate. Judecând după chipul lui mohorât, renunțase să încerce să o convingă să mai rămână.

Suprema se uită la fiecare dintre ei înainte să înceapă să vorbească. Privirea ei nu poposi asupra lui Rand mai mult decât asupra celorlalți.

— Pacea fie cu sabia ta, Senior Ingtar, grăi ea în cele din urmă. Preaslăviți fie Ziditorii, Loial Kiseran.

— Ne faci mare cinste, Maică. Pacea fie cu Tar Valon. Ingtar făcu o plecăciune, stând în șa, iar ceilalți Shienarani îi urmară pilda.

— Cinste Tar Valonului, zise Loial, înclinându-se la rândul său. Doar Rand și cei doi prieteni ai săi nu schițară nici un gest.

Rand se întrebă ce le spusese celor doi. Leane se uită încruntată la toți trei, iar Agelmar făcu ochii mari de mirare, dar Suprema Înscăunată nici nu îi băgă în seamă.

— Plecați în căutarea Cornului lui Vaiere, spuse ea, și duceți cu voi speranțele întregii lumi. Cornul nu poate fi lăsat pe mâini străine, cu atât mai puțin în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat. Cei care vin la chemarea lui vor veni indiferent cine sună din Corn, căci ei sunt legați de Corn, nu de Lumină.

Se stârni vâlvă printre cei de față. Toata lumea credea că eroii chemați din mormânt vor lupta în numele Luminii. Dar dacă puteau lupta și în numele Umbrei, atunci…

Suprema Înscăunată continuă, dar Rand nu o mai asculta. Simțea din nou o prezență nevăzută. I se ridică părul pe ceafă. Scrută cu privirea locurile unde stăteau arcașii și care dădeau spre curte, se uită la rândurile de oameni îngrămădiți pe metereze, deasupra zidurilor. Undeva printre ei erau doi ochi care îl urmăriseră tot timpul. Căutătura aceea se lipise de el ca pecinginea. „Nu poate fi un Pierit, nu aici. Atunci cine? Sau ce?” Se răsuci în șa, căutând. Murgul începu din nou să salte încoace și încolo.

Deodată, ceva zbură prin fața lui Rand. Un bărbat care trecea prin spatele Supremei Înscăunate scoase un țipat și se prăvăli la pământ: o săgeată cu o pană neagră la capăt îi ieșea dintr-o parte. Suprema rămase nemișcată, uitându-se calm la o tăietură din mânecă; mătasea cenușie se păta încet de sânge.

O femeie țipă și, dintr-odată, toată curtea răsună de strigăte. Oamenii de pe ziduri începură să se frământe, și toți bărbații din curte își scoseseră săbiile. Chiar și el, își dădu Rand seama, nedumerit.

Agelmar ridică sabia spre cer.

— Găsiți-l! tună el. Aduceți-l la mine! Se albi la față când văzu sângele de pe mâneca Supremei Înscăunate. Căzu în genunchi, cu capul plecat. Iartă-mă, Maică. N-am știut să te apăr. Mi-e rușine.

— Vorbești prostii, Agelmar, spuse Suprema Înscăunată. Leane, lasă-mă pe mine și îngrijește-te de bărbatul acela. Uneori m-am tăiat mai rău curățând pește; el însă are nevoie de ajutor. Agelmar, ridică-te. Ridică-te, Senior al Fal Darei. Nu este vina ta. Nu are de ce să-ți fie rușine. Anul trecut, la Turnul Alb, cu propriile mele gărzi la fiecare poartă și înconjurată de Străjeri, un bărbat cu un cuțit a izbutit să ajungă la zece pași de mine. O Mantie Albă, fără îndoială, deși nu pot dovedi asta. Ridică-te, te rog, altfel îmi va fi mie rușine. Agelmar se ridică încetișor, iar Suprema pipăi mâneca despicată. M-aș fi așteptat ca un arcaș al Mantiilor Albe, ba chiar și o Iscoadă a Celui Întunecat, să ochească mai bine. Ochii îi sclipiră când se uită în sus spre Rand. Dacă într-adevăr în mine a tras. Întoarse privirea înainte ca Rand să apuce să citească ceva pe chipul ei; îi venea să descalece și să se ascundă.

„Nu în ea a tras, și știe prea bine asta.” Leane, care era în genunchi, se ridică în picioare. Cineva acoperise cu o mantie chipul bărbatului care fusese lovit de săgeată.

— A murit, Maică. În glas i se ghicea oboseala. Era deja mort când a căzut la pământ. Chiar dacă aș fi fost lângă el…

— Ai făcut tot ce se putea, Fiica mea. Moartea nu poate fi Tămăduită.

Agelmar se apropie de ele.

— Maică, dacă sunt cumva ucigași ai Mantiilor Albe prin preajmă sau Iscoade ale Celui Întunecat, trebuie să-mi îngădui să îți dau oameni care să te însoțească. Cel puțin până la râu. Dacă ți s-ar face vreun rău cât timp ești în Shienar, nu mi-aș ierta-o niciodată. Te rog, întoarce-te în apartamentele femeilor. Le voi păzi cu viața mea până când vei fi gata de plecare.

— Stai liniștit, îi spuse Suprema. Zgârietura asta nu mă va împiedica să plec. Dar, dacă insiști, accept bucuroasă ca oamenii tăi să mă însoțească până la râu. Dar nu voi îngădui ca această întâmplare să îl întârzie pe Ingtar. Nu trebuie să pierdem nici o clipă până ce nu va fi găsit Cornul. Îmi dai îngăduința să poruncesc supușilor tăi?

Agelmar înclină din cap în semn de încuviințare. În momentul acela i-ar fi dat și Fal Dara dacă i-ar fi cerut-o.

Suprema Înscăunată se întoarse din nou înspre Ingtar și oamenii adunați în spatele lui. Nu se mai uită deloc la Rand. Fu surprins să o vadă dintr-odată zâmbind.

— Bănuiesc că în Illian Alaiul nu pornește după Corn cu atâta zarvă, spuse ea. Dar voi sunteți adevăratul Alai. Sunteți puțini, ca să mergeți repede, dar îndeajuns de mulți ca să faceți ceea ce trebuie. Te însărcinez pe tine, Senior Ingtar din Casa Shinowa, vă însărcinez pe toți, găsiți Cornul lui Vaiere și nu lăsați nimic să vă stea în cale.

Ingtar își smulse sabia de la spate și sărută lama.

— Pe viața și sufletul meu, pe Casa și cinstea mea, jur că așa voi face, Maică.

— Atunci porniți.

Ingtar își îndreptă calul spre poartă.

Rand își înfipse călcâiele în coastele murgului și porni în galop după coloana care dispărea deja pe poartă.

Fără să știe ce se petrecuse înăuntru, lăncierii și arcașii Supremei Înscăunate, cu Flacăra din Tar Valon pe piept, stăteau în picioare, formând un zid de-a lungul drumului care ducea de la porți la oraș. Toboșarii și trâmbițașii așteptau lângă porți, gata să își ocupe locul în formație în momentul în care ar fi plecat Suprema. În spatele rândurilor de bărbați în armură, piața din fața fortăreței era ticsită de lume. Unii ovaționau flamura lui Ingtar, alții credeau, fără îndoială, că aceasta însemna că Suprema Înscăunată se pregătea de plecare. Vuietul asurzitor al mulțimii îl însoți pe Rand cât traversă piața.

Îl prinse din urmă pe Ingtar acolo unde casele cu streșini joase și prăvăliile se înșirau de o parte și alta a drumului și încă și mai multă lume se îmbulzea de-a lungul străzii pavate cu piatră. Și aici erau unii care ovaționau. Mat și Perrin călăreau în fruntea coloanei, cu Ingtar și Loial, dar se dădură amândoi înapoi când Rand li se alătură. „Cum o să-mi pot vreodată cere iertare dacă nici măcar nu vor să stea pe lângă mine cât să apuc să spun două vorbe? Arde-m-ar, dar nu pare deloc că ar fi pe moarte.”

— Changu și Nidao au dispărut, zise Ingtar pe neașteptate. Părea neprietenos și mânios, dar și tulburat. I-am numărat pe toți cei din fortăreață, vii sau morți, aseară și din nou azi de dimineață. Doar ei doi nu au ieșit la numărătoare.

— Changu era ieri de strajă la temniță, spuse Rand încetișor.

— Și Nidao. Urma să facă amândoi de strajă. Întotdeauna stăteau împreună, chiar dacă trebuiau să facă schimb sau să stea mai mult. Nu erau de strajă când s-a întâmplat, dar… Au luptat la Pasul Tarwin, acum o lună, și l-au salvat pe Seniorul Agelmar când i s-a prăbușit calul și era înconjurat de troloci. Acum asta. Iscoadele Celui Întunecat. Trase adânc aer în piept. Totul se duce de râpă.

Un bărbat călare își tăie drum prin gloata de pe marginea drumului și veni în spatele lui Ingtar. După haine, era orășean, slab, cu chipul ridat, cu părul cărunt și lung. O boccea și niște ploști de apă erau legate în spatele șeii. La cingătoare îi atârna o sabie scurtă și un rupe-săbii – un pumnal cu lama zimțată, precum și un ciomag.

Lui Ingtar nu-i scăpă căutătura nedumerită a lui Rand.

— El este Hurin, amușinarul nostru. Nu era cazul să-l pomenesc în fața femeilor Aes Sedai. Nu că ar face ceva rău. Regele are un amușinar în Fal Moran și mai este unul în Ankor Dail. Doar că femeilor Aes Sedai nu prea le plac lucrurile pe care nu le înțeleg, și cum e bărbat… Nu are nimic de-a face cu Puterea, firește. Aaa! Spune-i tu, Hurin.

— Da, Senior Ingtar, zise bărbatul. Se înclină adânc în fața lui Rand, stând în șa. E o cinste să vă servesc, stăpâne.

— Spune-mi Rand. Rand îi întinse mâna; Hurin șovăi o clipă, apoi i-o strânse, rânjind.

— Cum dorești, Senior Rand. Seniorul Ingtar și Seniorul Kajin n-au nimic împotriva obiceiurilor oamenilor – nici Seniorul Agelmar, firește – dar în oraș se vorbește că ești un prinț de la miazăzi, iar unii Seniori străini țin foarte mult ca fiecare să-și cunoască locul.

— Nu sunt Senior. „Măcar o să scap de asta.” Sunt Rand, atâta tot.

Hurin clipi.

— Cum dorești, Seni… – ah! – Rand. Știi, eu sunt amușinar. Duminică se împlinesc patru ani de când fac asta. Nu mai auzisem de așa ceva înainte, dar apoi mi s-a spus că mai sunt și alții ca mine. La început nu era mare lucru, doar că simțeam mirosuri urâte atunci când nimeni nu simțea nimic, însă după aceea a devenit altceva. Mi-a luat un an întreg până să îmi dau seama ce era. Simțeam mirosul violenței, al uciderii, al durerii. Simțeam unde se întâmpla. Putem lua urma ucigașilor. Fiecare urmă e diferită, așa că nu le poți încurca. Seniorul Ingtar a auzit de mine și m-a luat în slujba lui, să ajut ca Regele să facă dreptate.

— Simți mirosul violenței? întrebă Rand. Nu-și putu stăpâni imboldul de a se uita la nasul barbarului. Era un nas obișnuit, nici prea mare, nici prea mic. Vrei să spui că poți lua urma cuiva care, să zicem, a ucis pe altcineva? După miros?

— Da, pot face asta, Seni… – ah! – Rand. Urma devine mai slabă cu trecerea timpului, dar cu cât este mai multă violență, cu atât durează mai mult. Simt mirosul unui câmp de luptă chiar și după zece ani, chiar dacă urmele oamenilor care au fost acolo s-au pierdut. Lângă Mana Pustiitoare, urmele trolocilor nu se pierd aproape niciodată. Mirosul uciderii, al durerii. Însă o bătaie într-o tavernă, o mână ruptă – mirosul dispare în câteva ceasuri.

— Înțeleg de ce nu vrei să afle femeile Aes Sedai.

— Ah, Seniorul Ingtar avea dreptate în privința femeilor Aes Sedai, să le scalde Lumina, Sen… Rand. Era una în Cairhien odinioară – din Ajah Brună, dar jur că mi s-a părut că e Roșie înainte să îmi dea drumul – m-a ținut o lună încheiată, încercând să afle cum fac. Nu-i plăcea să nu știe una ca asta. Tot mormăia: „E ceva vechi care a revenit sau e nou?” și se holba la mine de ai fi zis că eu eram cel care se servea de Puterea Supremă. Aproape că începusem și eu să am îndoieli. Dar nu am înnebunit și nu fac nimic. Doar simt mirosul.

Lui Rand îi veniră în minte cuvintele lui Moiraine. „Vechile stavile se prăbușesc. În vremea noastră este ceva ce aduce a decădere și a schimbare. Lucruri din vechime iau din nou viață și se nasc lucruri noi. S-ar putea să trăim sfârșitul unei Vârste.”

— Deci vom lua urma celor care au furat Cornul cu ajutorul nasului tău.

Ingtar dădu din cap a încuviințare. Hurin rânji, plin de mândrie, și spuse:

— Așa vom face, Sen… Rand. Odată am mers pe urmele unui asasin până la Cairhien și altă dată până la Maradon, ca să-i aduc în fața Regelui și să se facă dreptate. Rânjetul îi dispăru de pe buze și păru tulburat. Dar acum e mult mai rău. Omorurile miros urât, iar urmele ucigașilor duhnesc îngrozitor, dar acum… Își încreți nasul. Au fost oameni aici seara trecută. Iscoade ale Celui Întunecat, de bună seamă, dar Iscoadele nu se recunosc după miros. O să iau urma trolocilor și a Jumate-Oamenilor. Și a ceva cu mult mai înspăimântător. Începu să adulmece, încruntându-se și murmurând ceva pentru sine, dar Rand tot îl mai auzea. Ceva cu mult mai înspăimântător, să mă ajute Lumina.

Ajunseră la porțile orașului și, când trecură de ziduri, Hurin își sumeți capul în vânt. Nările îi fremătară, apoi pufni, scârbit.

— Pe acolo, Senior Ingtar. Arătă spre miazăzi.

Ingtar păru mirat.

— Nu înspre Mană?

— Nu, Senior Ingtar. Ptiu! Hurin se șterse la gură cu mâneca. Mai că le simt gustul. Au luat-o înspre miazăzi.

— Înseamnă că Suprema Înscăunată avea dreptate, zise Ingtar încetișor. O femeie înțeleaptă, care ar merita să fie slujită de cineva mai vrednic decât mine. Ia-le urma, Hurin.

Rand se întoarse și privi cercetător în urmă, de-a lungul drumului care ducea la fortăreață. Spera că Egwene era bine. „Nynaeve o să aibă grijă de ea. Poate că e mai bine că totul s-a petrecut pe neașteptate, așa nu ai timp să simți imediat durerea.”

Porni după Ingtar și flamura cu bufnița cenușie înspre miazăzi. Vântul se întețea și, în pofida soarelui, îi îngheța spatele. I se păru că aude hohote de râs, slabe și batjocoritoare.

Luna lumina străzile umede și întunecate din Illian, care încă mai răsunau a petrecere. Peste doar câteva zile Marele Alai avea să pornească la drum, cu toata pompa și ceremoniile care, potrivit tradițiilor, se păstraseră tocmai din Vârsta Legendelor. Sărbătoarea închinată Alaiului se contopise cu Serbarea lui Teven, cu întrecerile sale renumite și premiile pentru Menestreli. Cel mai însemnat premiu dintre toate, ca de obicei, îi revenea celui care povestea cel mai iscusit Marele Alai plecat pe urmele Cornului.

Astă-seară Menestrelii erau primiți în palatele și conacele din oraș, acolo unde petreceau oamenii însemnați și puternici și Corniați din toate colțurile lumii plecați să găsească, dacă nu chiar Cornul lui Vaiere, cel puțin nemurirea prin cântec și poveste. Aveau să fie muzică și dansuri, evantaie și înghețată care să alunge prima căldură adevărată din an, dar carnavalul se revărsase și pe străzi în această noapte înăbușitoare și luminată de lună. Era carnaval în fiecare zi și în fiecare noapte, până la plecarea Alaiului.

Lumea trecea în fugă pe lângă Bayle Domon, purtând măști și costume care de care mai neobișnuite și mai fistichii, multe dintre ele lăsând trupurile la vedere. Alergau țipând și cântând, cinci-șase o dată, apoi perechi rătăcite chicotind și ținându-se strâns, apoi cete zgomotoase de douăzeci. Artificiile pocneau în aer, explozii aurii și argintii pe negrul cerului. Erau aproape la fel de mulți Artificieri în oraș cât Menestreli.

Lui Domon nu-i stătea capul nici la artificii, nici la Cornul lui Vaiere. Se ducea să se întâlnească cu cei care, credea el, încercau să îl omoare.

Traversă Podul Florilor, peste unul dintre numeroasele canale ale orașului, spre Cartierul Înmiresmat, zona portului. Canalul puțea ca o oală de noapte și nu era nici un semn că ar fi fost vreodată flori prin apropiere. Cartierul mirosea a cânepă și catran de la docuri și de la corăbiile care erau construite și a mâl; miasma era și mai puternică din pricina aerului fierbinte care părea aproape îndeajuns de umed cât să îl bei. Domon răsufla anevoie; de fiecare dată când se întorcea din ținutul de la miazănoapte era surprins, chiar dacă se născuse aici, de căldura de la începutul verii.

Într-o mână ducea un ciomag gros, iar pe cealaltă și-o ținea pe plăselele sabiei scurte de care se servise adesea ca să-și apere barca de bandiți. Nu puțini tâlhari stăteau la pândă în nopțile astea de benchetuială, când prada era bogată și oamenii amețiți de vin.

Totuși, el era un bărbat masiv, bine legat, și nici unul dintre cei care umblau după aur nu l-ar fi crezut într-atât de bogat, dat fiind că purta un surtuc cu o croială simplă, cât să merite să se pună cu forța și ciomagul lui. Cei câțiva care îl vedeau deslușit când trecea printr-un ochi de lumină pe lângă vreo fereastră se dădeau înapoi și așteptau să se îndepărteze. Părul negru care îi ajungea până la umeri și barba lungă care îi lăsa dezgolită buza de sus încadrau o față rotundă, dar chipul acela nu fusese niciodată blajin, iar acum era atât de încruntat încât ai fi crezut că vrea să își facă drum printr-un zid. Trebuia să se întâlnească cu niște oameni și asta nu-i era deloc pe plac.

Alți petrecăreți trecură în fugă pe lângă el, cântând fals, încurcând cuvintele din pricina băuturii. „Cornul lui Vaiere, ce aiureală! își spuse Domon ursuz. Eu vreau să îmi păstrez barca. Și viața, de-mi ajută Soarta.”

Intră într-un han care avea pe firmă un bursuc uriaș, cu dungi albe, care țopăia pe picioarele din spate și un bărbat care purta o lopată de argint. Se numea Bursucul țistuit, deși nici măcar Nieda Sidoro, hangița, nu mai știa ce însemna acest nume; fusese întotdeauna un han cu acest nume în Illian.

Odaia mare a hanului, cu rumeguș pe jos, era bine luminată și liniștită; doar un muzicant zdrăngănea la corzile unei lăute unul din cântecele triste ale Oamenilor Mării. Nieda nu permitea ca în hanul ei să fie harmalaie, iar nepotul ei, Bili, era destul de vânjos ca să scoată un om afară cu o singură mână. Marinarii, docherii și neguțătorii veneau la Bursucul ca să bea ceva și poate să stea puțin de vorbă, să joace pietre sau săgeți. Acum camera era pe jumătate plină; chiar și cei cărora le plăcea tihna fuseseră ispitiți de carnaval. Vorbeau încet, dar Domon îi auzi pomenind despre Alai, despre Falsul Dragon pe care îl prinseseră cei din Murandy, despre cel pe care locuitorii din Tear îl urmăreau prin Haddon Mirk. Se pare că se punea întrebarea ce ar fi mai bine – să moară Falsul Dragon sau să moară cei din Tear.

Domon făcu o strâmbătură. „Falși Dragoni! Of, Soartă, nu mai ești nicăieri la adăpost.” Dar nu prea îi păsa nici de Falșii Dragoni, nici de Alai.

Proprietăreasa îndesată, cu părul prins în coc la spate, ștergea o cană, urmărind ce se întâmpla în încăpere. Nu se opri din treabă, nici măcar nu se uită la el, însă pleoapa stângă i se lăsă în jos și trase cu coada ochiului la o masă din colț, unde erau așezați trei bărbați. Erau foarte tăcuți, chiar și pentru un loc ca Bursucul, aproape posaci, iar pălăriile lor de catifea în formă de clopot și hainele de culoare închisă, cu dungi argintii, stacojii și aurii brodate pe piept, ieșeau în evidență printre veșmintele simple ale celorlalți.

Domon oftă și se așeză și el la o masă din colț. „Din Cairhien, de data asta.” Luă o cană de bere brună de la o fată care servea și bău îndelung din ea. Când o puse jos, cei trei bărbați cu haine în dungi stăteau lângă masa lui. Făcu un gest discret, dându-i de înțeles Niedei că nu avea nevoie de Bili.

— Căpitanul Domon? Nu-i prea puteai deosebi, dar ceva din tonul celui care vorbise îl făcu pe Domon să îl creadă căpetenia lor. Nu păreau înarmați; în pofida hainelor elegante, arătau de parcă nu așa le era felul. Privirile le erau nemiloase, iar chipurile cât se poate de obișnuite. Căpitanul Domon, de pePicătura!

Domon încuviință, dând scurt din cap, iar cei trei se așezară, fără să aștepte să fie poftiți. Același bărbat vorbi; ceilalți doi priveau, aproape fără să clipească. „Gărzi, își spuse Domon, în ciuda hainelor lor elegante. Cine o fi, de are nevoie de gărzi care să-l păzească?”

— Căpitane Domon, avem pe cineva care trebuie adus de la Mayene la Illian.

— Picătura e barcă de râu, îl întrerupse Domon. Merge pe apă mică, nu are chilă pentru apă adâncă. Nu era tocmai adevărat, dar nu era nevoie să le explice mai mult unora care stăteau pe uscat. „Cel puțin o să fie altceva decât la Tear. Sunt mai deștepți.”

Bărbatul nu păru tulburat de întrerupere.

— Am auzit că ai renunțat la negoțul pe râu.

— Poate că da, poate că nu. Nu m-am hotărât. De fapt se hotărâse. Nu voia să se mai întoarcă în susul râului, înapoi la Ținuturile de la Hotar, nici pentru toată mătasea trimisă în jos, înspre Tear. Blănurile și mirodeniile din Saldaea nu meritau osteneala, și asta nu avea nimic de-a face cu Falsul Dragon despre care auzise acolo. Dar se întrebă încă o dată cum de mai știa cineva de planurile lui. Nu vorbise cu nimeni, însă ceilalți știau.

— Poți acosta la Mayene destul de ușor. Nu mă îndoiesc, căpitane, că pentru o mie de galbeni te vei învoi să mergi de-a lungul malului.

Fără să vrea, Domon făcu ochii mari. Era de patru ori mai mult ca ultima dată, și chiar și atunci fusese o ofertă care te lăsa fără grai.

— Pe cine vreți să vă aduc pentru banii ăștia? Chiar pe Prima Domniță din Mayene? Au izbutit cei din Tear să o izgonească în cele din urmă?

— Nu ai nevoie de nume, căpitane. Bărbatul puse pe masă o pungă mare de piele și un pergament cu sigiliu. Punga zornăi tare când o împinse peste masă. Pe cercul mare de ceară roșie de pe pergamentul făcut sul era însemnul Cairhienului – un soare cu multe raze răsărind. Pentru început, două sute. Pentru o mie de galbeni, nu cred că ai nevoie de nume. Înmânează asta, cu sigiliul nedesfăcut, căpitanului portului din Mayene și el îți va da alte trei sute, precum și călătorul. Vei primi restul de la mine, când aduci călătorul aici. Atâta vreme cât nu vei încerca să afli identitatea acestui călător.

Domon trase adânc aer în piept. „Soartă, merită drumul, chiar de n-o să primesc decât banii din punga asta.” Iar o mie însemna mai mulți bani decât ar fi făcut în trei ani. Bănuia că, dacă ar cerceta puțin, ar descoperi semne, doar semne, că aceasta călătorie avea de-a face cu niște înțelegeri secrete între Consiliul celor Nouă din Illian și Prima Domniță din Mayene. Regatul ei – de fapt doar un oraș – era, la drept vorbind, o provincie din Tear, doar numele îi era altul, și fără îndoiala că ar fi vrut ca Illian să îi vina în ajutor. Și erau mulți în Illian care spuneau că era vremea să se pornească din nou la război, că Tear își oprea o parte mai mare decât se cuvenea din negoțul de pe Marea Furtunilor. De bună seamă ar fi căzut în cursă, dacă nu ar fi văzut trei asemenea în ultima lună.

Se întinse să ia punga, dar bărbatul care vorbise îl apucă de încheietură. Domon se uită mânios la el, însă bărbatul îi întoarse privirea, liniștit.

— Trebuie să pornești cât mai repede, căpitane.

— Când se crapă de ziuă, mormăi Domon, iar bărbatul încuviință din cap și îi dădu drumul la mână.

— Când se crapă de ziuă, atunci, Căpitane Domon. Nu uita, tăcerea îți va cruța viața și vei putea să îți cheltuiești banii.

Domon îi urmări cu privirea pe cei trei care se îndepărtau, apoi se zgâi posac la punga și pergamentul din fața lui. Cineva voia să o ia spre răsărit. Tear sau Mayene, nu avea importanță, atâta vreme cât mergea spre răsărit. Credea că știe cine voia acest lucru. „Dar, de fapt, habar nu am.” Mai puteai ști cine este Iscoada Celui Întunecat? Dar el știa că Iscoadele Celui Întunecat îl urmăriseră încă de când plecase din Maradon ca să vină din nou în josul râului. Iscoadele Celui Întunecat și troloci. Măcar de asta putea fi sigur. Adevărata întrebare, la care nu avea nici o umbră de răspuns, era de ce?

— Necazuri, Bayle? întrebă Nieda. Arăți de parcă ai fi văzut un troloc. Chicoti, lucru la care nu te-ai fi așteptat de la o femeie de dimensiunile ei. Ca mai toți cei care nu fuseseră niciodată în Ținuturile de la Hotar, nu credea în troloci. Încercase să îi spună adevărul; femeii îi plăceau poveștile lui și credea că sunt toate niște minciuni. Nu credea nici că există zăpadă.

— Nu, nimic, Nieda. Desfăcu punga, scoase un ban fără să se uite și i-l aruncă. Băutură pentru toată lumea cât ajunge, apoi o să-ți mai dau încă unul.

Nieda se uită mirată la galben.

— Galben din Tar Valon! Acum faci negoț cu vrăjitoarele, Bayle?

— Nu, zise el răgușit. Asta nu fac!

Nieda mușcă galbenul, apoi îl ascunse sub cingătoarea ei lată.

— Da, e aur. Și, oricum, bănuiesc că vrăjitoarele astea nu sunt atât de rele cum le înfățișează unii. N-aș îndrăzni să spun asta multor bărbați. Știu pe cineva care schimbă din ăștia. Nu trebuie să-mi mai dai altul astă-seară, cu cât de puțină lume este aici. Mai vrei bere, Bayle?

Încuviință din cap, amorțit, deși cana din fața lui era aproape plină, iar femeia se îndepărtă. Îi era prietenă și nu avea să vorbească despre ceea ce văzuse. Rămase zgâindu-se la punga de piele. O altă cană îi fu pusă în față, înainte chiar să fi apucat să deschidă punga cât să se uite la monedele dinăuntru. Le răscoli cu degetele lui bătătorite. Galbenii luceau la lumina lămpii și fiecare purta însemnul Flăcării din Tar Valon. Se grăbi să închidă punga la loc. Erau bani primejdioși. Unu-doi galbeni puteau trece neobservați, dar atât de mulți i-ar fi făcut pe oameni să creadă exact ceea ce credea și Nieda. Erau Copii ai Luminii în oraș și, deși nu exista nici o lege în Illian care să-ți interzică să ai de-a face cu femeile Aes Sedai, dacă Mantiile Albe ar fi auzit de așa ceva, n-ar mai fi avut scăpare. Bărbații aceștia se încredințaseră că nu poate să ia aurul și să rămână în Illian.

În timp ce stătea acolo, făcându-și tot felul de griji, Yarin Maeldan, secundul lui, veșnic morocănos, înalt și adus de spate ca o barză, intră în han, mohorât, și se așeză la masa căpitanului.

— Cam e mort, căpitane.

Domon se uită țintă la el, încruntându-se. Alți trei din oamenii lui fuseseră deja uciși, câte unul de fiecare dată când nu se învoise să pornească spre răsărit. Magistrații nu făcuseră nimic; era primejdios să umbli pe străzi noaptea, ziceau ei, iar marinarii erau neciopliți și arțăgoși. Magistraților nu le prea păsa de ce se petrecea în Cartierul Înmiresmat, atâta vreme cât cetățenii respectabili nu pățeau nimic.

— Dar de data asta m-am învoit, murmură el.

— Nu e tot, căpitane, continuă Yarin. L-au tăiat cu cuțitele, de parcă vroiau să afle ceva de la el. Și niște bărbați au încercat să se strecoare la bordul Picăturii cu mai puțin de-un ceas în urmă. Străjile de la doc i-au pus pe fuga. E a treia oară în zece zile când se întâmplă una ca asta; nu știam că bandiții ăștia care dau târcoale pe chei sunt atât de îndărătnici. De obicei așteaptă să treacă ceva vreme înainte să încerce din nou. Și cineva mi-a cotrobăit aseară prin odaia de la Delfinul Argintiu. Au luat niște arginți, ca să cred eu că erau hoți, dar nu s-au atins de catarama aia de la cingătoare pe care o am, cea bătută cu granate și piatra-lunii, care era la vedere. Ce se petrece, căpitane? Oamenilor a început să le fie teamă, și până și eu sunt puțin neliniștit.

Domon se ridică în picioare.

— Îmboldește echipajul, Yarin. Găsește-i pe ceilalți și spune-le că Picătura pleacă la drum de îndată ce sunt destui oameni la bord. Își îndesă pergamentul în buzunarul de la surtuc, înșfăcă punga cu galbeni și își împinse secundul afară pe ușă. Îmboldește-i, Yarin, altminteri o să-i las pe uscat pe toți cei care nu ajung la timp.

Domon îi dădu un brânci lui Yarin ca să-l convingă să o ia la fugă, apoi se furișă spre docuri. Chiar și tâlharii care auzeau zăngănitul banilor din pungă se dădeau la o parte din calea lui, căci acum mergea cu pașii cuiva care se pregătește să ucidă.

Când ajunse, câțiva oameni se cățărau deja la bordul Picăturii, iar alții alergau în picioarele goale pe cheiurile de piatră. Nu știau ce anume se temea el că îl urmărește, nu știau nici măcar dacă îl urmărește cineva, dar știau că are câștiguri bunicele și că, după obiceiul din Illian, dă o parte echipajului.

Picătura avea optzeci de picioare lungime, doua catarge, traversa lată, cu loc pentru încărcătură atât pe punte, cât și în cală. În ciuda a ceea ce le spusese bărbaților din Cairhien – dacă într-adevăr erau din Cairhien – Domon credea că rezistă și la apă adâncă. Marea Furtunilor era mai liniștită vara.

— Trebuie să reziste, mormăi el și coborî cu pași mari în cabina lui.

Aruncă punga cu galbeni pe patul lipit de carenă, cum erau de altfel și celelalte lucruri din cabina de la pupa, și scoase pergamentul din buzunar. Aprinse un felinar care atârna în cârlig deasupra capului lui și-l cercetă cu băgare de seamă, întorcându-l pe toate fețele, ca și cum ar fi putut să citească ce era înăuntru fără să-l deschidă. Se auzi o bătaie la ușă și se încruntă.

— Intră.

Yarin își băgă capul înăuntru.

— Toată lumea e la bord, mai puțin trei pe care nu i-am găsit. Dar am trimis vorbă în toate tavernele, tripourile și prăvăliile din cartier. Or să ajungă și ei înainte să se facă lumină și să pornim în susul râului.

— Picătura o să pornească la drum chiar acum. Spre mare. Domon nu stătu să asculte protestele lui Yarin despre lumină și maree, și despre cum Picătura nu era făcută să iasă pe mare. Acum! Picătura poate ieși în larg și la reflux. Doar n-ai uitat cum să navighezi la lumina stelelor, nu-i așa? Scoate-o în larg, Yarin. Scoate-o de îndată și vino din nou la mine după ce trecem de dig.

Secundul șovăi – nu se mai întâmplase niciodată ca Domon să nu fie pe punte, dând ordine, în momente mai dificile, iar acum, când Picătura urma să iasă în larg, noaptea, era tocmai un asemenea moment – apoi încuviință dând din cap și ieși. Peste câteva clipe, vocea lui Yarin care dirija echipajul și zgomotul înfundat al picioarelor pe punte se auziră și în cabina lui Domon. Nu le băgă în seamă, nici măcar atunci când barca se înclină, ieșind din port.

În cele din urmă, ridică ferestruica felinarului și puse o lamă de cuțit în flacără. Grăsimea de pe lamă începu să ardă, iar fumul se ridică învălătucindu-se, dar, înainte ca metalul să se înroșească, dădu hărțile la o parte și întinse pergamentul pe masă, băgând cu mare grijă lama fierbinte sub cercul de ceară. Partea de sus se desprinse.

Era o scrisoare simplă, fără nici o introducere sau formă de salut; broboane de sudoare îi acoperiră fruntea.

Ceara subțire, de culoare roșie, de sub semnătură, purta sigiliul din Cairhien, soarele cu multe raze, și Cele Cinci Stele ale Casei Riatin.

— Apărătorul Zidului Dragonului, aiurea! bodogăni Domon. Nimeni nu se mai poate numi așa.

Cercetă cu mare atenție pecețile și semnătura, ținând scrisoarea aproape de lampă, cu nasul aproape vârât în pergament; sigiliul nu avea nici un cusur, iar scrisul lui Galldrian nu-l cunoștea. Dacă nu semnase Regele însuși, bănuia că cel care semnase în locul lui imitase cu dibăcie scrisul lui Galldrian. În orice caz, nu avea prea mare importanță. În Tear, acea scrisoare ar fi fost acuzatoare în mâinile cuiva din Illian. La fel și în Mayene, unde influența Tearului era atât de mare. Acum nu era război, iar în porturi oamenii veneau și plecau după voie, dar cei din Tear nu-i prea plăceau pe cei din Illian, și invers. Mai ales dacă aveau o astfel de justificare.

O clipă îi trecu prin cap să ardă pergamentul la flacăra felinarului – era primejdios să ții o asemenea scrisoare, fie că erai în Tear, în Illian sau în orice altă parte a lumii – dar în cele din urmă îl ascunse într-un ungher tainic din spatele mesei, sub o tăblie pe care numai el știa cum s-o deschidă.

— Toate lucrurile mele, ei?

Strângea tot felul de lucruri vechi, câte putea și el, trăind la bord. Lucrurile pe care nu le putea cumpăra, pentru că erau prea scumpe sau prea mari, le păstra în amintire. Toate acele relicve ale vremurilor trecute, acele minunații răspândite prin lume care îl atrăseseră de copil spre lumea corăbiilor. Adăugase patru obiecte colecției lui, la Maradon, în ultima călătorie, și în acel moment începuse să fie urmărit de Iscoadele Celui Întunecat. Și un timp și de troloci. Auzise că Whitebridge arsese din temelii după ce plecase el de acolo și umblaseră zvonuri că ar fi fost troloci, dar și un Myrddraal. Toate acestea îl încredințaseră că nu i se părea și îl făcuseră să fie cu ochii-n patru când i se făcuse acea primă propunere ciudată – prea mulți bani pentru o simplă călătorie până la Tear, prea neconvingătoare povestea.

Scotoci în cufăr și puse pe masă obiectele pe care le cumpărase la Maradon. O Fachie, despre care se spunea că se păstrase din Vârsta Legendelor. Cu siguranță meșteșugul facerii lor se pierduse. Era un obiect foarte scump și mai rar decât un magistrat cinstit. Semăna cu o bară obișnuită de sticlă, mai groasă decât degetul lui mare de la mână, și lungă aproape cât brațul lui, însă când o ținea în mână strălucea la fel de puternic ca un felinar. Fachiile se spărgeau ca sticla; aproape că își pierduse barca în focul care izbucnise din pricina primeia pe care o avusese. O sculptură din fildeș, înnegrită de vreme, care înfățișa un bărbat cu o sabie. Cel care i-o vânduse pretindea că, dacă o țineai mai mult în mână, începeai să te încălzești. Nici Domon, nici cei pe care îi lăsase să o țină în mână nu se încălziseră, dar era veche, iar asta era de ajuns pentru Domon. Țeasta unei pisici, mare cât cea a unui leu și atât de veche încât se preschimbase în piatră. Dar nici un leu nu avusese vreodată colți lungi de un picior, ca ai unui elefant. Și un disc gros de mărimea unei palme, jumătate alb și jumătate negru, cu o linie șerpuitoare care separa culorile.

Vânzătorul din Maradon spusese că era din Vârsta Legendelor, crezând că îl păcălește, însă Domon se târguise foarte puțin înainte să plătească, căci recunoscuse ceea ce îi scăpase acestuia: vechiul însemn al Aes Sedai, dinainte de Frângerea Lumii. Era primejdios să ai un asemenea lucru, dar nici nu puteai trece nepăsător pe lângă el dacă erai fascinat de obiectele vechi.

Și era din inimă-de-piatră. Vânzătorul nu îndrăznise să adauge și asta la minciunile pe care credea că le spune. Nici un vânzător din Maradon nu-și permitea nici măcar o bucățică de cuendillar. Discul era tare și neted, și nu avea altă valoare decât vechimea, dar Domon se temea că tocmai asta căutau urmăritorii. Mai văzuse și în alte locuri Fachii și sculpturi din fildeș, și chiar oase preschimbate în piatră. Dar, chiar dacă știa ce vor – dacă într-adevăr știa – tot nu-și putea închipui de ce; și nici măcar nu mai era sigur cine îl urmarea. Galbeni din Tar Valon și un vechi însemn al Aes Sedai. Își frecă buzele cu mâna; simțea în gură gustul amar al fricii.

Se auzi un ciocănit la ușă. Puse discul jos și trase o hartă desfăcută peste lucrurile de pe masă.

— Intră.

Yarin intră în cabină.

— Am trecut de dig, căpitane.

Domon fu mirat, apoi se mânie pe el însuși. Nu ar fi trebuit să se cufunde atât de mult în gânduri încât nici să nu mai simtă cum Picătura trecuse peste ridicături.

— Ia-o spre apus, Yarin. Stai tu la cârmă.

— Ebou Dar, căpitane?

„Nu e destul de departe. Mai trebuie cinci sute de leghe.”

— O să stăm acolo până când fac rost de hărți și umplem butoaiele de apă, apoi pornim spre apus.

— Spre apus, căpitane? Tremalking? Oamenii Mării sunt zgârciți cu străinii.

— Spre Oceanul Aryth, Yarin. Se face mult negoț între Tarabon și Arad Doman și nici nu trebuie să-ți faci griji din pricină că apa nu e destul de adâncă. Aud că nu le prea place marea. Și toate orășelele de la Capul Toman, toate libere, neatârnate. Putem lua chiar blănuri și mirodenii aduse în Bandar Eban.

Yarin scutură încet din cap. Nu vedea niciodată partea bună a lucrurilor, dar era un marinar de nădejde.

— Blănurile și mirodeniile or să coste mai mult decât dacă ne-am duce singuri după ele, în susul râului. Și am auzit că ar fi un război pe acolo. Dacă Tarabon și Arad Doman se luptă, probabil că nu se mai face nici negoț. Mă îndoiesc că vom face mulți bani dacă mergem doar în orașele de la Capul Toman, chiar dacă acolo nu e război. Faime e cel mai mare dintre ele, și până și el e mic.

— Cei din Tarabon și din Doman s-au certat adesea pe Șesul Almoth și Capul Toman. Însă, dacă ești deștept, poți face negoț chiar dacă au ajuns să se lupte. Spre apus, Yarin.

Domon așteptă ca Yarin să ajungă sus, apoi băgă și discul alb-negru în ascunzătoarea din spatele mesei și puse restul lucrurilor la loc în fundul cufărului. „Iscoade ale Celui Întunecat sau Aes Sedai, n-o să joc după cum vor ei. Să-mi ajute Soarta, n-o s-o fac.”

Simțindu-se pentru prima dată la adăpost după luni de zile, Domon urcă pe punte tocmai când Picătura se apleca într-o parte ca să aibă vânt din proră și pornea pe marea întunecată spre apus.