În căutarea Cornului

39 Fuga din Turn

În timp ce străbăteau Turnul, Egwene și Elayne își înclinau frunțile către fiecare grup de femei pe lângă care treceau. Era bine pentru ele că, în ziua aceea, erau în Turn și foarte multe persoane din afară, se gândi Egwene, mult prea multe pentru ca fiecare să aibă drept călăuză o Aes Sedai sau o Aleasă. De unele singure sau în grupuri mici, cu veșminte mai bogate sau mai simple, după obiceiurile din mai multe ținuturi, unele încă pline de praful drumului, vizitatoarele nu intrau în vorbă cu nimeni, ci-și așteptau rândul să pună întrebări femeilor Aes Sedai sau să-și prezinte rugămințile. Câteva femei – doamne nobile sau negustorese ori soții de neguțător – aveau și slujnicele cu ele. Veniseră până și câțiva bărbați cu petiții – aceștia stăteau deoparte, părând tulburați la gândul că se aflau în Turnul Alb și trăgând neliniștiți cu ochiul la toți cei din jur.

Nynaeve mergea în frunte, cu privirea ațintită înainte, cu mantia fluturându-i. Pășea de parcă știa foarte bine încotro se îndreaptă – ceea ce era adevărat, câtă vreme nu le oprea nimeni – și de parcă era cu totul îndreptățită să se afle acolo – ceea ce, firește, era cu totul altă problemă. Îmbrăcate cu hainele cu care veniseră în Tar Valon, nu mai aduceau câtuși de puțin cu niște obișnuite ale Turnului. Fiecare își alesese cea mai bună rochie, cu fustele despărțite pentru călărie, și o mantie din lână fină, bogat împodobită. Câtă vreme se țineau departe de toți cei care le puteau recunoaște – și deja se furișaseră pe lângă unii care le cunoșteau chipurile – Egwene se gândea că puteau izbândi fără vreo greutate.

— Rochia asta ar fi mai bună pentru o plimbare prin gradina vreunui nobil decât pentru o călătorie la Capul Toman, spusese aspru Nynaeve, în timp ce Egwene o ajuta să-și încheie nasturii unui veșmânt de mătase cenușie, brodat cu fir de aur și cu perle cusute în chip de flori pe piept și pe mâneci, dar s-ar putea să ne ajute să trecem neobservate.

Iar acum, Egwene își aranja mantia și își netezi propria rochie, din mătase verde, brodată cu aur, apoi trase cu ochiul la Elayne, în albastru cu dungi alburii, nădăjduind ca Nynaeve să fi avut dreptate. Deocamdată, toată lumea le luase drept vizitatoare sosite să-și prezinte cererile, nobile, sau măcar bogătașe, dar i se părea că tot avea să le dea cineva de gol. Uimită, își dădu seama și de ce – cu cele câteva luni în care nu îmbrăcase decât rochia simplă a novicelor, se simțea stânjenită cu una atât de frumoasă.

Trecură pe lângă câteva femei de la țară, în rochii de lână simple, de culori închise, strânse laolaltă. Acestea le făcură plecăciuni. De îndată ce trecură de ele, Egwene se uită la Min, care era tot în pantaloni și cu cămașă bărbătească, largă, purtată pe sub un surtuc și o mantie brună, ca de băiat, și cu o pălărie veche, cu boruri largi, care-i ascundea părul tuns scurt.

— Trebuie să facă cineva și pe slujitorul, le spusese ea, râzând. Femeile îmbrăcate așa ca voi au cel puțin un slujitor după ele. Dacă trebuie să o luăm la fugă, o să vă doriți s-aveți și voi pantaloni.

Așa că îi puseseră în brațe patru perechi de desagi, plini cu haine călduroase, căci până să se întoarcă, iarna avea să vină cu siguranță. Mai erau acolo și bucate luate pe ascuns din bucătărie, cât să le ajungă până ce puteau cumpăra altele.

— Sigur nu vrei să duc și eu câte ceva, Min? întrebă în șoaptă Egwene.

— Nu sunt grele, doar mari, răspunse rânjind aceasta, de parcă totul i se părea un joc – sau, cel puțin, așa voia să lase să se creadă. Ca să nu mai spun că oamenii s-ar întreba cum de o doamnă atât de nobilă ca tine își cară singură desagii. N-ai decât să-i iei și pe ai mei, dacă poftești, după ce…, începu ea, dar dintr-odată rânjetul i se stinse și șopti tulburată: Aes Sedai!

Egwene își ridică privirea. Pe coridor în jos, drept către ele, venea o Aes Sedai cu părul lung, negru și strălucitor, și pielea ca de fildeș, ascultând ce-i spunea o femeie cu haine grosolane, de la țară, cu o mantie peticită. Nu le văzuse încă, dar Egwene o recunoscu. Era Takima, din Ajah Brună, care le învăța istoria Turnului Alb și a femeilor Aes Sedai, și care-și recunoștea elevele de la o sută de pași. Fără să se tulbure, Nynaeve o apucă pe un coridor lateral, dar acolo dădură peste o Aleasă, o femeie deșirată și mereu încruntată, care trecu iute pe lângă ele, trăgând de ureche o novice roșie la față. Egwene înghiți în sec:

— Irella și Else. Oare ne-au văzut? întrebă ea; nu-și putea face curaj să se uite în urmă.

— Nu, răspunse Min după o clipă. Nu ne-au văzut decât hainele. Egwene respiră adânc, ușurată, și o auzi și pe Nynaeve făcând la fel.

— Cred că o să-mi plesnească inima înainte să ajungem la grajduri, șopti Elayne. Asta înseamnă aventură, Egwene? Să stai cu inima cât un purice și cu stomacul întors pe dos?

— Cam așa ceva, spuse încet Egwene; îi venea greu să creadă că fusese o vreme când de-abia aștepta să pornească într-o aventură, să facă ceva primejdios și nemaivăzut, ca eroii din povești. Acum se gândi că, după ce totul trecea, partea nemaivăzută era singura care rămânea, însă mai era și alta, foarte neplăcută, despre care poveștile nu pomeneau nimic. Îi spuse asta și lui Elayne.

— Și totuși, spuse sigură pe ea Domnița-Moștenitoare, eu n-am mai avut până acum parte de așa ceva, și probabil că nici n-o să mai am, câtă vreme mama mai are un cuvânt de spus – adică până mă urc eu însămi pe tron.

— Gata cu vorba, spuse Nynaeve; se aflau singure în coridor, lucru de mirare, și nu se vedea nimeni în nici o direcție, iar ea le arătă niște scări înguste care coborau. Probabil că astea sunt cele pe care le căutam, dacă nu cumva m-am rătăcit, cu atâtea ocoluri.

Începu să coboare, de parcă totuși era sigură, iar celelalte o urmară. Într-adevăr, ușa de la capătul scărilor le scoase în curtea prăfuită a grajdurilor de la miazăzi, unde erau ținuți caii novicelor – ai celor care aveau așa ceva – până când era din nou nevoie de ei. De cele mai multe ori, asta nu se întâmpla decât după ce erau Alese, sau când erau trimise acasă. Turnul se profila uriaș în spatele lor – dependințele sale erau întinse, iar zidurile se înălțau chiar mai mult decât cele ale orașului.

Nynaeve pătrunse în grajd cu pași mari, de parcă se afla pe moșia ei. Acolo mirosea a curat, a fân și a cai. De-o parte și de alta se întindeau două șiruri de boxe, luminate de razele care intrau prin luminatoare. Bela cea flocoasă și iapa cenușie a lui Nynaeve se aflau lângă ușă – lucru de mirare. Bela își scoase botul pe deasupra ușiței și necheză încet, recunoscând-o pe Egwene. Înăuntru era un singur rândaș, un bărbat plăcut la înfățișare, cu barba încărunțită, care mesteca un pai.

— Pune șaua pe cai, îi spuse Nynaeve, pe un ton poruncitor. Ăștia doi. Min, găsește-ți calul și pe cel al lui Elayne.

Min lăsă desagii și o luă pe Elayne cu ea, mai spre spatele grajdurilor. Rândașul se uită urât după ele și își scoase paiul din gura, cu mișcări leneșe.

— Probabil că e o greșeală, domniță. Caii ăștia…

— …Sunt ai noștri, spuse neclintită Nynaeve, încrucișându-și brațele pe piept, pentru ca inelul cu Marele Șarpe să iasă în evidență. Pune șaua pe ei imediat.

Egwene își ținu răsuflarea. Hotărâseră ca, dacă li se făceau greutăți și nu aveau de ales, Nynaeve să încerce să treacă drept Aes Sedai, măcar în ochii celor care s-ar fi putut lăsa înșelați. Nu surorile, firește, și nici Alesele, probabil că nici novicele, dar un rândaș… Bărbatul se uita lung la inel, apoi la Nynaeve:

— Mi s-a vorbit de doi cai, spuse el în cele din urmă, fără să pară tulburat. Pentru o Aleasă și o novice. Numai că domniile voastre sunteți patru.

Egwene simți că-i venea să râdă. Era limpede că Liandrin nu le crezuse în stare să-și ia caii singure. Nynaeve părea dezamăgită, așa că glasul i se ascuți.

— Scoate caii și pune șaua pe ei. Dacă nu, să te Tămăduiască Liandrin, dacă binevoiește.

Rândașul rosti cu glas scăzut numele femeii Aes Sedai, dar după ce ridică ochii spre chipul lui Nynaeve se supuse imediat, bombănind încetișor. Min și Elayne se întoarseră cu caii lor tocmai când el termina de strâns curelele. Min avea un jugan cu picioare lungi, cenușiu-deschis, iar Elayne o iapă murgă cu gâtul lung. După ce urcară în șa, Nynaeve îi spuse rândașului:

— Fără îndoială că ți s-a poruncit să-ți ții gura. Fie că suntem două sau două sute, asta așa trebuie să rămână. Dacă pui cuvântul meu la îndoială, gândește-te ce ți-ar face Liandrin dacă te-ai apuca să povestești ce nu trebuie.

În timp ce ieșeau din grajd, Elayne îi aruncă bărbatului o monedă și șopti:

— Pentru osteneală, om bun. Te-ai descurcat bine. Mama zice că biciul și vorba bună sunt mai de folos decât biciul singur, zâmbi ea afară, când prinse privirea lui Egwene.

— Sper să nu fie nevoie de nimic de soiul ăsta când dăm de gărzi, zise aceasta. Poate că Liandrin a vorbit și cu ei.

Cu toate acestea, atunci când ajunseră la poarta din zidul gros de la miazăzi de Turn, nu avură cum să-și dea seama dacă străjerii fuseseră sau nu preveniți. Aceștia le făcură semn să treacă fără să le arunce decât o privire, făcându-le o plecăciune grăbită. Străjile aveau menirea de a-i ține la distanță pe oamenii primejdioși, dar, din câte se părea, nu primiseră nici o poruncă de a opri pe cineva să iasă. Adierile răcoroase de lângă râu le îngăduiră să-și tragă glugile pe față, în timp ce călăreau la pas pe ulițele orașului. Ropotul copitelor pe străzile pavate se pierdea printre șoaptele mulțimii care umplea toate cotloanele și muzica ce se auzea din clădirile pe lângă care treceau. În jurul lor, oameni îmbrăcați în felurite veșminte, din toate ținuturile, de la cele închise la culoare și sobre din Cairhien până la cele viu colorate ale Pribegilor, se dădeau la o parte ca apele unui râu pe lângă o stâncă – și totuși, tot nu izbuteau să mărească pasul. Egwene nici nu se uita la nemaivăzutele turnuri cu podurile lor ce se pierdeau în văzduh, sau la casele care aduceau cu valurile sparte ale marii sau cu stâncile bătute de vânt ori cu niște cochilii meșteșugite, mai mult decât cu ceva făurit de mâna omului. Femeile Aes Sedai ieșeau adesea în oraș, iar în mulțimea aceea se puteau întâlni cu cineva fără să-și dea seama. După o vreme, observă că și celelalte erau la fel de atente ca și ea. Cu toate acestea, când zări desișul Ogier, se simți de-a dreptul ușurată.

Falnicii Copaci se zăreau deja pe deasupra acoperișurilor – aveau mai bine de o sută de lungimi în înălțime. Dedesubtul lor, masivii stejari, ulmi sau brazi păreau de-a dreptul pitici. Desișul, care avea peste cinci mile de la un capăt la altul, era înconjurat de un soi de zid, alcătuit însă numai dintr-un șir nesfârșit de arcade răsucite din piatră, fiecare înaltă de cinci lungimi și de două ori pe-atâta de lată. În exteriorul zidului se întindea o stradă pe care se înghesuiau trăsuri, căruțe și oameni, dar dincolo de el se vedea un peisaj aproape sălbatic. Desișul nu arăta ca un parc sădit de mâna omului, dar nici cu totul dezordonat, precum adâncurile pădurii. Părea mai degrabă a fi o operă de arta plăsmuită de natura, cea mai frumoasă pădure, cei mai minunați copaci care puteau exista pe lume. Unele frunze începuseră deja să-și schimbe culoarea, iar petele de portocaliu, galben și roșu pierdute în mulțimea de verde i se păreau lui Egwene o priveliște desăvârșită a frunzișului la vreme de toamnă.

Câțiva oameni se plimbau chiar dincolo de arcadele deschise, dar nici unul nu le băgă în seamă pe cele patru femei care se afundară călare pe sub copaci. Orașul dispăru din vedere aproape imediat – până și zgomotele fură întâi înăbușite de frunziș, apoi se stinseră cu totul. După zece pași, păreau să se afle la câteva mile distanță de orașul cel mai apropiat.

— La capătul de la miazănoapte al desișului a spus, mormăi Nynaeve, uitându-se împrejur. Nu exista nici o margine care să ajungă mai la miazănoapte decât…

Dar se întrerupse atunci când, de sub un pâlc de arbori negri de soc apărură în goana doi cai – o iapă cu pielea neagră și strălucitoare, cu un călăreț în spate, și un cal de povară, nu prea încărcat. Iapa se ridică în două picioare, lovind văzduhul cu copitele, atunci când Liandrin smuci frâiele. Pe chipul femeii Aes Sedai, mânia se oglindea ca o mască.

— V-am zis să nu spuneți nimănui! Nimănui!

Egwene observă bețele cu lămpi la capete de pe spinarea calului de povară și i se păru ciudat.

— Sunt prietenele noastre, începu Nynaeve, încordându-se, dar Elayne o întrerupse.

— Iartă-ne, Liandrin Sedai. Nu ne-au spus nimic, noi am auzit. Nu voiam să tragem cu urechea la ceva ce nu era pentru noi, dar așa s-a-ntâmplat. Și vrem și noi să-l ajutăm pe Rand al’Thor. Și pe ceilalți, firește, se grăbi să adauge.

Liandrin se uită chiorâș la ea și la Min. Soarele de la amiază, strecurându-și razele printre crengi, le umbrea chipurile ascunse de glugi.

— Așa, zise ea în cele din urmă, fără să-și ia ochii de la cele două fete. Pusesem pe cineva să aibă grijă de voi, dar dacă sunteți aici, foarte bine. Unde merg două, merg și patru.

— Să aibă grija, Liandrin Sedai? întrebă Elayne. Nu înțeleg.

— Copilă, se știe că voi patru sunteți prietene. Nu crezi că sunt unii care ar veni să vă pună întrebări de îndată ce s-ar fi aflat că ele au plecat? Crezi ca Ajah Neagră va fi blândă cu tine, numai pentru că vei moșteni un tron? Dac-ați fi rămas în Turnul Alb, poate că n-ați fi scăpat cu viață până în zori.

Toate patru căzură pe gânduri, auzind aceste vorbe, dar după numai câteva clipe, Liandrin smuci frâiele și le strigă s-o urmeze. Le călăuzi în adâncul desișului, până ce ajunseră la un gard înalt și masiv de fier, în vârful căruia se aflau țepi lungi, ascuțiți ca briciul. Era ușor curbat, de parcă înconjura o bucată mare din desiș, și se pierdea printre copaci, la stânga și la dreapta. În locul în care ajunseseră se afla și o poartă, ferecată cu un lacăt mare. Liandrin îl deschise cu o cheie pe care o scoase din mantie, le făcu semn să treacă, apoi îl închise la loc în urma lor și porni mai departe. De deasupra, dintre crengi, se auzi chițăitul unei veverițe, iar din depărtare răsună sunetul unui trunchi de copac lovit de o ciocănitoare.

— Unde mergem? întrebă Nynaeve, apoi, văzând că Liandrin tăcea, se uita mânioasă la celelalte. De ce ne tot afundăm în pădure? Trebuie să trecem un pod sau să luam o corabie, dacă este să plecam din Tar Valon, iar aici nu este nici pod, nici…

— Este asta, în schimb, le anunță Liandrin. Gardul e făcut ca să-i țină departe pe cei care-ar putea să-și facă singuri rău, dar azi nevoia ne silește.

Și le arătă ceea ce părea a fi o lespede înaltă și groasă de piatră, așezată în picioare. Una din fețe era acoperită cu un model de frunze și corzi, meșteșugit sculptate. Lui Egwene i se puse un nod în gât. Dintr-odată, își dădu seama de ce Liandrin luase lămpile cu ea. Gândul nu-i plăcea de loc. O auzi pe Nynaeve șoptind:

— O Poartă de taină.

Și una, și cealaltă își aduceau foarte bine aminte de Căi.

— Am făcut-o o dată, spuse Egwene, și pentru Nynaeve, dar și pentru ea însăși. Putem s-o facem și acum. „Dacă Rand și ceilalți au nevoie de noi, trebuie să-i ajutăm și gata.”

— E chiar o?… începu Min cu glasul sugrumat, dar nu izbuti să termine.

— O Poartă de taină, șopti și Elayne. Credeam că nimeni nu mai poate folosi Căile. Sau măcar că nimeni nu mai are îngăduința.

Liandrin descălecase deja și scosese frunza de Avendesora din perete; porțile tocmai se deschideau, ca două uși uriașe alcătuite din corzi de viță pline de sevă, dând la iveala un soi de oglindă argintie, umbrită, în care de-abia li se întrezăreau chipurile.

— Nu te obligă nimeni să vii, spuse Liandrin. Mă poți aștepta aici, după gard, departe din calea primejdiei, până mă întorc. Sau poate că Ajah Neagră te va găsi înaintea celorlalți, adăugă ea, cu un zâmbet nu prea binevoitor; în spate, Poarta de taină se deschise cu totul și rămase nemișcată.

— N-am spus că nu vin, zise Elayne, cu toate că se uita lung la pădurea din jur.

— Dacă e s-o facem, spuse răgușită Min, cu ochii țintă la Poartă, s-o facem odată. Arde-te-ar Lumina, Rand al’Thor, mai șopti ea sau, cel puțin, asta i se păru lui Egwene că auzise.

— Eu intru ultima, grai Liandrin. Hai, înăuntru toate. Vă urmez. Iute! Iute!

Începuse și ea să-și rotească privirile împrejur, de parcă se aștepta să le fi urmărit cineva. Egwene nu-și dădea seama ce putea fi, dar știa că oricine ar fi venit le-ar fi împiedicat, probabil, să treacă prin Poartă. „Rand, nerod cu creier de lână ce ești, de ce nu poți și tu, măcar o dată, să dai de necazuri care să nu mă silească să mă port ca o fată din povești?” Își înfipse călcâiele în coastele Belei, iar iapa, plictisită de lungul răstimp petrecut în grajd, se năpusti înainte.

— Încet! strigă Nynaeve, dar era prea târziu.

Egwene și Bela se îndreptară dintr-un salt către imaginile lor întunecate; cele două iepe flocoase își atinseră boturile, apoi părură să se contopească. Și Egwene se pierdu în îmbrățișarea propriei imagini, cu un fior de gheață. Timpul păru să se întindă la nesfârșit, ca și cum cleștele de gheață punea stăpânire, pas cu pas, pe fiecare fir de păr, iar pașii țineau câteva minute. Dintr-odată, se trezi dincolo – Bela începu sa se împleticească prin întuneric, mergând atât de repede încât aproape c-o aruncă din șa. Apoi își veni în fire și se opri, tremurând, iar Egwene coborî pe dată și-i pipai picioarele, în beznă, ca să vadă dacă nu cumva se rănise. Se simțea de-a dreptul bucuroasă că nu se vedea nimic – astfel, nimeni nu-i putea observa obrajii roșii de rușine. I se spusese deja că timpul și distanțele erau altfel înăuntrul Căilor, dar se mișcase din loc fără să se gândească. Împrejurul ei, în toate părțile, era beznă cu excepția Porții deschise, care se vedea precum o fereastră cu vitraliu, privită dinăuntru. Nu lăsa lumina să pătrundă – întunericul părea s-o apese din toate direcțiile – dar siluetele celorlalte încă se vedeau, mișcându-se îngrozitor de încet, ca niște imagini de coșmar. Nynaeve stăruia ca fiecare să ia câte o lampă și să o aprindă, dar Liandrin se codea, părând că voia să ajungă cât mai repede de cealaltă parte.

Când Nynaeve trecu și ea prin Poartă – ducându-și de căpăstru iapa cenușie și mergând foarte, foarte încet – Egwene mai că nu dădu fuga s-o îmbrățișeze. Lumina lămpii era la fel de binevenită ca și Nynaeve însăși – cercul strălucitor era mai îngust decât ar fi trebuit să fie, căci întunericul îl înconjura, încercând să-l mistuie. Și Egwene începuse să se simtă prizonieră, de parcă tenebrele din jurul ei ar fi strâns-o în chingi. Cu toate acestea, se mulțumi să spună:

— Bela e bine, iar eu nu mi-am rupt gâtul așa cum meritam.

Cândva, înăuntrul Căilor fusese lumină, înainte ca atingerea spurcată a Celui întunecat, care întinase saidinul, Puterea cu care fuseseră făurite, să fi început să le roadă. Nynaeve îi întinse bățul cu lampa, cu o mișcare bruscă, și se întoarse să scoată altul de sub șa.

— Câtă vreme știi că o meritai, înseamnă că nu o meritai, la urma urmei, murmură ea și chicoti. Câteodată mi se pare că soiul ăsta de vorbe potrivite au dat numele Meștereselor. Uite încă una: dacă-ți rupi gâtul, am eu grijă să ți-l pun la loc, ca să ți-l mai pot rupe o dată.

Nu era încrâncenată, iar Egwene începu și ea să râdă, până ce-și aminti unde se aflau. Nici Nynaeve nu-și îngădui prea multă veselie. Min și Elayne trecuseră șovăielnic prin Poartă, ducându-și caii de căpăstru, cu lămpile în mână. Era limpede că se așteptau ca, de cealaltă parte, să dea peste cine știe ce lighioane. La început părură ușurate că nu era decât întuneric, dar în scurta vreme strânsoarea înăbușitoare le făcu să se foiască de pe un picior pe altul, neliniștite. Liandrin puse frunza de Avendesora la loc și trecu călare prin Poarta care se închidea, ducând de căpăstru și calul de povară. Nici nu așteptă s-o vadă închisă de tot, ci-i trecu, fără nici o vorbă, lui Min căpăstrul și o apucă de-a lungul unei dungi albe, de-abia întrezărită în lumina lămpii, care ducea în adâncul Căilor. Pe jos părea să fie stâncă, mâncată și pătată. Egwene se urcă în grabă în șa – nici celelalte nu zăboviră mai mult. Pe lume părea să nu mai existe nimic decât piatra aspră de sub copitele cailor. Dunga albă, dreaptă ca o săgeată, le duse prin întuneric către o lespede mare, acoperită cu incrustații argintii – litere Ogiere, șterse pe alocuri, ca și cum ar fi fost roase de aceeași mană.

— Călăuzirea, șopti Elayne, răsucindu-se în șa ca să privească neliniștită împrejur. Elaida m-a învățat câte ceva despre Căi. Nu cine știe ce. Nu îndeajuns, mai zise ea posomorâtă. Sau poate prea mult.

Netulburată, Liandrin scoase o bucată de pergament, pe care o compară cu Călăuzirea, apoi o îndesă la loc într-un buzunar al mantiei, înainte ca Egwene s-o poată zări, și le conduse mai departe. Lumina lămpilor se opri brusc, până să se topească la margini în întuneric, suficientă însă ca să lase să se vadă o balustradă groasă de piatră, mâncată din loc în loc. Erau pe o Insulă, așa cum le spuse Elayne. Din pricina beznei, nu se vedea cât era de mare – probabil că avea vreo sută de pași, din câte i se păru lui Egwene. Balustrada era întreruptă de poduri și rampe de piatră – fiecare avea alături un stâlp, cu câte un singur rând de scriere de-a Ogierilor. Podurile păreau să nu ducă nicăieri. Rampele urcau sau coborau. Trecând călare pe lângă ele, nu era cu putință să le vadă capetele.

Oprindu-se numai să arunce o privire la stâlpi, Liandrin o apucă pe o rampă care cobora. Pe dată, în jurul lor nu mai rămaseră decât rampa și întunericul. Peste tot se așternuse o tăcere apăsătoare. Lui Egwene i se păru că nici zgomotul de copite nu ajungea mai departe de câțiva pași, dincolo de cercul de lumină.

Rampa cobora fără încetare, răsucindu-se, până când ajunse la o altă Insulă, cu balustrada sa întreruptă de gurile podurilor și de alte rampe, și cu Călăuzirea pe care Liandrin o compară cu pergamentul. Insula părea să fie din piatră, la fel ca prima. Egwene își dori să nu fi fost atât de sigură că aceea se afla chiar deasupra capetelor lor. Nynaeve vorbi dintr-odată, dând glas aceleiași îngrijorări. Vocea ei părea netulburată, numai că se opri o clipă ca să înghită în sec.

— S-ar… s-ar putea, răspunse slab Elayne; privirile sale se îndreptară mai întâi în sus, apoi se lăsară iute în jos. Elaida spunea că legile firii nu acționează aici înăuntru. Cel puțin nu așa cum se întâmplă afară.

— Pe Lumină! bombăni Min, apoi ridică glasul. Cât ai de gând să ne ții aici?

— Până când ieșim, răspunse femeia Aes Sedai, întorcând capul spre ele, făcându-și cozile de culoarea mierii să se clatine. Dacă mă bateți la cap, o să dureze mai mult.

Apoi se întoarse la pergamentul pe care-l cerceta, și la Călăuzire. Egwene și celelalte tăcură. Liandrin le duse mai departe, din Călăuzire în Călăuzire, de-a lungul rampelor și podurilor care păreau să străbată fără vreun sprijin întunericul nesfârșit. Nu le băga deloc în seamă pe tovarășele sale, iar Egwene se trezi întrebându-se dacă avea să se întoarcă după ele, în caz că se pierdeau. Probabil că și celelalte gândeau la fel, pentru că se țineau cât puteau de aproape de iapa neagră.

Uimită, Egwene își dădu seama că simțea încă apropierea de saidar, care o ispitea, și dorința de a-l atinge, de a-i conduce revărsarea. Se așteptase, pe undeva, ca urma murdară cu care Umbra spurcase căile să i-o ascundă. Într-un fel, simțea și spurcăciunea. Era o senzație foarte slabă, care n-avea nimic de-a face cu saidarul, dar era sigură că, dacă încerca să soarbă din Adevăratul Izvor, avea să fie ca și cum și-ar fi întins brațul gol printr-o pală de fum murdar și uleios, ca să apuce o cană curată. Orice-ar fi făcut ar fi fost murdărit. Pentru prima dată, de mai multe săptămâni, îi veni foarte ușor să reziste ispitei.

Trecuse multă vreme și afară ar fi fost târziu în noapte, atunci când Liandrin se opri pe o Insulă și descălecă pe neașteptate, spunându-le că aveau să se oprească să mănânce și să doarmă, și că găseau de-ale gurii în desagii calului de povară.

— Împărțiți cum se cuvine bucatele, le zise ea, fără să se obosească să le arate cu care dintre ele vorbea. O să ne ia aproape două zile să ajungem la Capul Toman. Nu vreau să ajungeți acolo moarte de foame, dacă ați fost așa de neghioabe încât să nu vă luați nimic cu voi.

Cu mișcări repezite scoase șaua de pe cal și îl priponi, apoi se așeză pe șa și așteptă ca una dintre ele să-i aducă de mâncare. Elayne îi duse niște pâine și brânză. Femeia Aes Sedai le arătă clar că nu avea nevoie de tovărășia lor, așa că se așezară toate patru să mănânce undeva mai departe, înghesuite laolaltă, șezând pe șei. Bezna le tăia orice poftă. După o vreme, Egwene spuse:

— Liandrin Sedai, dar dacă ne întâlnim cu Vântul Negru?

Min repeta numele pe tăcute, întrebătoare, însă Elayne scoase un țipăt înfundat.

— Moiraine Sedai spunea că nu poate fi ucis și nici măcar vătămat prea tare. Simt cum locul acesta întinat de-abia așteaptă să strice tot ce-am putea face cu ajutorul Puterii.

— Nici măcar să nu vă gândiți la Izvor, dacă nu vă spun eu, răspunse aspru Liandrin. Uite ce-i, dacă una ca voi încearcă să conducă Puterea aici înăuntru, s-ar putea să-și piardă mințile, la fel ca un bărbat. Nu ați fost încă pregătite să țineți piept spurcăciunii bărbaților care-au făurit Căile. Dacă apare Vântul Negru, am să am eu grijă, mai spuse ea, subțiindu-și buzele și uitându-se cu atenție la o bucată de brânză pe care apoi o băgă în gură, cu un surâs. Moiraine nu știe așa de multe precum crede.

— Nu-mi place femeia asta, șopti Egwene, îndeajuns de încet ca să fie sigură că n-o putea auzi.

— Dacă Moiraine poate să se întovărășească cu ea, putem și noi, zise încet Nynaeve. Nu că Moiraine mi-ar plăcea mai mult, dar dacă au început iarăși să se lege de Rand și de ceilalți…

Tăcu, trăgându-și mantia mai aproape de trup. Era întuneric, nu frig, dar parcă era totuna.

— Ce-i Vântul asta Negru? întrebă Min. Elayne îi povesti tot ce-i spusese Elaida sau maică-sa, iar Min oftă: Pânza are de dat socoteală pentru multe. Nu știu dacă vreun bărbat merită să faci așa ceva.

— Nu era musai să vii, îi aminti Egwene. Puteai să pleci din Turn când voiai și nimeni n-ar fi încercat să te oprească.

— Da, puteam să plec unde vedeam cu ochii, răspunse cu amărăciune Min. La fel de ușor ca tine sau ca Elayne. Dar Pânzei nu-i prea pasă ce vrem noi, Egwene. Și dacă, după toate prin care treci pentru el, Rand nu te ia de nevastă? Dacă se însoară cu vreo femeie pe care n-ai văzut-o niciodată, sau cu Elayne sau cu mine? Atunci ce faci?

— Mama n-ar îngădui-o, chicoti Elayne.

O vreme, Egwene rămase tăcută. Era cu putință ca Rand să nu se însoare niciodată. Iar dacă ajungea… Nu-l vedea cu nici un chip făcând rău cuiva. „Nici măcar după ce înnebunește?” Trebuia să fie o cale pentru a opri asta, pentru a o schimba. Femeile Aes Sedai știau și puteau face atât de multe. „Dar dacă i-ar putea pune capăt, de ce n-o fac?” Singurul răspuns era că nu era cu putință, și tocmai asta nu voia să audă. Încercă să pară voioasă.

— Nu prea cred că mă voi mărita cu el. Știi bine că femeile Aes Sedai nu se mărită prea adesea. Dar în locul tău nu mi-aș pune nădejdea în el. Nici în locul tău, Elayne. Nu prea cred…, începu să spună, apoi i se puse un nod în gât și tuși ca s-o ascundă. Nu prea cred că se va căsători vreodată. Dar dacă o face, îi doresc numai bine celei care se încurcă cu el – chiar și dacă ar fi una dintre voi.

Se strădui să pară că era adevărat și i se păru că izbutise.

— E încăpățânat ca un catâr și îi stă mintea numai la prostii, dar e un om blând și domol, continuă ea; glasul îi tremura, dar se ascunse în spatele unui hohot de râs.

— Oricât ai spune tu că nu-ți pasă, zise Elayne, cred că te-ai împotrivi mai rău ca mama. Dar e un băiat interesant, Egwene, mai interesant decât oricare altul pe care l-am întâlnit vreodată, chiar dacă e doar un păstor. Dacă-l dai la o parte, ca o neghioabă, numai tu ai să fii de vină atunci când mă voi hotărî să vă țin piept și ție, și mamei. S-a mai întâmplat ca Principele din Andor să nu fi fost nobil înainte de căsătorie. Dar n-ai să fii neghioabă, așa că nu mai încerca să te ascunzi. Fără îndoiala că vei alege Verdele și-l vei face Străjerul tău – unul dintre ei. Singurele Verzi care au un singur Străjer, după știința mea, sunt măritate cu el.

Egwene se sili să țină pasul, spunându-le că, dacă avea să aleagă Verdele, voia să aibă zece Străjeri. Min o urmărea din priviri, încruntându-se, iar Nynaeve o privea și ea gânditoare pe Min. În cele din urmă tăcură, atunci când începură să-și schimbe veșmintele cu unele mai potrivite pentru călătorie. Nu era ușor să rămâi vesel în locul acela.

Egwene adormi greu și dormi iepurește, visând urât. Nu-l văzu pe Rand, ci pe bărbatul cu ochi de foc. De data aceasta, chipul său nu mai era acoperit de mască. Arăta înspăimântător, plin de arsuri aproape vindecate. O privi și râse. Visa și alte lucruri, dar nu la fel de groaznice. Se visă pierdută pentru vecie în străfundurile Căilor și urmărita de Vântul Negru. Se simți recunoscătoare atunci când vârful încălțării de călărie a lui Liandrin i se înfipse în coaste ca s-o trezească. I se părea că nu dormise deloc.

Liandrin le trase după ea, fără preget, întreaga zi – sau ceea ce trecea drept zi, când nu aveau decât lămpile să țină loc de soare – și nu le îngădui să se oprească pentru odihnă decât când începură să se clatine în șa. Stânca era tare, dar femeia Aes Sedai, nemiloasă, le trezi după numai câteva ceasuri și porniră la drum de îndată ce se urcară în șa. Rampe, poduri, Insule, Călăuziri. Egwene văzu atât de multe în bezna dimprejur, încât le pierdu numărul. Cât despre ceasurile sau zilele scurse, le uitase de mult. Liandrin nu le lăsă să se oprească decât puțin, pentru masă și pentru a odihni caii, iar întunericul le apăsa ca o povară pe umeri. Zăceau în șa ca niște baloturi de grâne – toate, în afară de femeia Aes Sedai pe care nici oboseala, nici lipsa luminii nu păreau s-o tulbure. Era la fel de proaspătă ca și în Turnul Alb, și la fel de rece. Nu îngăduia nimănui să tragă cu ochiul la pergamentul cu ajutorul căruia găsea drumul. Nynaeve o și întrebă o dată despre el, dar nu răspunse decât:

— E ceva ce tu n-ai putea înțelege.

Și, dintr-odată, clipind istovită, Egwene o văzu pe Liandrin îndepărtându-se de o Călăuzire, dar nu către vreun alt pod sau rampă, ci de-a lungul unei dungi albe, ștearsă de vreme, care se pierdea în întuneric. Se uită la prietenele ei și se grăbiră toate s-o urmeze. În față o văzură la lumina lămpilor pe femeia Aes Sedai care scotea deja frunza de Avendesora de pe Poarta de taină.

— Am ajuns, spuse zâmbind Liandrin. În cele din urmă v-am adus acolo unde trebuie să mergeți.