În căutarea Cornului

30 Daes Dae’mar

Din camera pe care o împărțeau Hurin și Loial, Rand se uita pe fereastră la șirurile ordonate în care era împărțit Cairhienul, la casele de piatră și acoperișurile de țiglă. Nu mai vedea breasla Artificierilor; chiar dacă nu ar fi fost ascunsă de turnurile uriașe și de conacele marilor Seniori, nu ar fi văzut-o din pricina zidurilor orașului. Artificierii erau încă pe buzele tuturor, deși trecuseră câteva zile de când înălțaseră pe cer o floare a nopții, și pe aceea prea devreme. Aceeași poveste era spusă într-o sută de feluri, însă nici unul nu se apropia de adevăr.

Rand se întoarse cu spatele la fereastră. Spera că nu pățise nimeni ceva din cauza focului, dar Artificierii nici măcar nu recunoscuseră că izbucnise un foc. Aveau lacăt la gură când venea vorba de ce se petrecea în breasla lor.

— O să stau eu de strajă, îi spuse lui Hurin. De îndată ce vin înapoi.

— Nu e nevoie, Seniore. Hurin făcu o plecăciune adâncă, precum cei din Cairhien. Pot să stau eu de strajă. Nu vă deranjați, Domnia Voastră.

Rand trase adânc aer în piept și schimbă o privire cu Loial. Ogierul se margini să ridice din umeri. Amușinarul era din zi în zi mai ceremonios; Loial zicea doar că oamenii se purtau adesea foarte ciudat.

— Hurin, îi zise Rand, pe vremuri îmi spuneai Senior Rand, și nu te înclinai de fiecare dată când mă uitam la tine. „Vreau să-și îndrepte spatele și să îmi spună din nou Senior Rand, își zise el, mirat. Senior Rand! Lumină, trebuie să plecam de aici înainte să mă trezesc că vreau într-adevăr să îmi facă plecăciuni.” Vrei să stai jos? Mă obosește să mă uit la tine.

Hurin se ridica, ținându-și spinarea țeapănă; părea gata să sară la cel mai mic semn al lui Rand. Nu se așeză și era tot încordat.

— Nu se cuvine, Domnia Voastră. Trebuie să le arătăm oamenilor din Cairhien că știm cum să ne purtam.

— Încetează cu asta, strigă Rand.

— Cum poruncește Domnia Voastră.

Rand se strădui să nu ofteze din nou.

— Hurin, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să țip la tine.

— E dreptul dumneavoastră, zise Hurin cu simplitate. Dacă nu fac ceea ce doriți, aveți dreptul să țipați la mine.

Rand făcu un pas spre amușinar, vrând să-l ia de guler și să-l scuture puțin.

Un ciocănit la ușa care dădea în odaia lui Rand îi făcu pe toți să înlemnească; Rand fu totuși mulțumit să vadă că Hurin nu așteptă să îi ceară voie și puse mâna pe sabie. Rand avea la cingătoare sabia cu pecetea bâtlanului; ieșind, duse mâna la plăsele. Așteptă ca Loial să se așeze pe pat, potrivindu-și picioarele și pulpanele hainei ca să acopere cât mai bine sipetul învelit în pătura de sub pat, apoi deschise cu o smucitură ușa.

Era hangiul, care se foia de nerăbdare. Îi întinse o tavă pe care erau doua pergamente.

— Iartă-mă, Seniore, zise Cuale dintr-o suflare. Nu mai puteam aștepta până să cobori și apoi nu erai în camera dumitale și… și… Iartă-mă, dar… Legănă tava.

Rand înhăță invitațiile – fuseseră atât de multe – fără să se uite la ele, îl apucă pe hangiu de braț și îl îndreptă cu fața spre ușa care dădea în coridor.

— Mulțumesc de osteneală, Jupan Cuale. Acum însă, dacă ne-ai putea lăsa singuri…

— Dar, Seniore, se împotrivi Cuale, acestea sunt de la…

— Mulțumesc. Rand îl împinse pe hangiu în coridor și închise ușa în spatele lui. Aruncă pergamentele pe masa. N-a mai făcut niciodată asta. Loial, crezi că a tras cu urechea înainte să bată?

— Începi să gândești precum cei din Cairhien. Ogierul râse, dar urechile îi zvâcneau. Adăugă: Cu toate acestea, hangiul e din Cairhien, așa că se prea poate. Nu cred că am zis ceva ce nu ar fi trebuit să audă.

Rand încercă să își aducă aminte. Nici unul dintre ei nu pomenise de Cornul lui Vaiere, de troloci sau de Iscoadele Celui Întunecat. Când se trezi întrebându-se ce ar fi putut Cuale înțelege din ceea ce vorbeau, se certă singur.

— Locul asta te face și pe tine să te porți ciudat, mormăi el, ca pentru sine.

— Domnia Voastră. Hurin ridicase pergamentele sigilate și se uita la peceți cu ochii mari de uimire. Domnia Voastră, acestea sunt de la Seniorul Barthanes, Primul Înscăunat al Casei Damodred, și de la – vocea îi era gâtuită de emoție – Rege.

Rand nici nu le bagă în seama.

— În foc cu ele, ca și celelalte. Nedeschise!

— Dar, Domnia Voastră!

— Hurin, zise Rand răbdător, tu și Loial mi-ați explicat Marele Joc. Dacă merg într-un loc unde sunt poftit, indiferent unde, cei din Cairhien or să creadă că particip la urzelile cuiva. Dacă nu mă duc, or să creadă oricum ceva. Dacă trimit un răspuns, or să caute un înțeles ascuns, la fel și dacă nu răspund. Și întrucât se pare că jumătate din Cairhien pândește cealaltă jumătate, toata lumea știe ce fac. Le-am ars pe primele două și o să le ard și pe astea, ca și pe celelalte. Într-o zi aruncase în vatra din sala mare douăsprezece astfel de invitații, fără să le deschidă. Să creadă ce vor, măcar mă port la fel cu toți. Nu sunt de partea nimănui și nu sunt împotriva nimănui.

— Am încercat să îți spun că nu merge așa, zise Loial. Indiferent ce ai face, cei din Cairhien or să creadă că e vorba de o intrigă. Cel puțin, așa spunea Fruntașul Haman.

Hurin îi întinse invitațiile lui Rand, ca și cum i-ar fi dat niște aur.

— Domnia Voastră, aceasta are pecetea lui Galldrian. Pecetea lui personală, Domnia voastră. Și aceasta e pecetea personală a Seniorului Barthanes, care este mâna dreaptă a Regelui. Domnia Voastră, dacă le ardeți, vă vor deveni dușmani. Până acum nu s-a întâmplat nimic, pentru că celelalte Case așteaptă sa vadă ce puneți la cale și probabil că se gândesc că aveți niște aliați foarte puternici dacă vă permiteți să îi jigniți. Dar Seniorul Barthanes – și Regele! Dacă îi jigniți, nu vor pregeta să vă pedepsească.

Rand își trecu mâinile prin păr.

— Și dacă îi refuz pe amândoi?

— Nu se poate, Domnia Voastră. Toate Casele v-au trimis invitații, până la ultima. Dacă le refuzați și pe acestea… – măcar una dintre Case își va da seama că nu sunteți aliat al Regelui sau al Seniorului Barthanes și atunci vă vor face să plătiți pentru jignirea pe care le-ați adus-o, neonorându-le invitațiile. Domnia voastră, am auzit că acum Casele din Cairhien folosesc ucigași. Un cuțit pe stradă. O săgeată de pe acoperiș. Otravă picurată în vin.

— Le-ai putea accepta pe amândouă, propuse Loial. Știu că nu vrei, Rand; s-ar putea însă să fie chiar amuzant. O seară la conacul unui Senior sau chiar la Palatul Regal. Rand, cei din Shienar credeau în tine.

Rand se strâmbă. Știa că fusese o întâmplare că cei din Shienar credeau că e Senior; o asemănare de nume, niște vorbe printre servitori, Moiraine și Suprema Înscăunată care stârniseră totul. Dar și Selene crezuse. „Poate că o să fie și ea acolo.”

Totuși, Hurin clătină din cap.

— Ziditorule, nu cunoști Daes Dae’mar atât de bine pe cât crezi. Acum nu se mai joacă așa, nu în Cairhien. Dacă ar fi vorba de alte Case, nu ar conta. Chiar dacă uneltirile duc la omoruri, când sunt în văzul lumii se prefac că nu se vrăjmășesc. Dar nu și acestea doua. Casa Damodred a avut tronul până când l-a pierdut Laman și acum îl vrea înapoi. Regele i-ar nimici dacă nu ar fi aproape la fel de puternici ca și el. Casa Riatin și Casa Damodred sunt cei mai aprigi dușmani. Dacă acceptați amândouă invitațiile, cele două Case vor afla de îndată ce trimiteți răspunsul și fiecare va crede că faceți parte din complotul celeilalte împotriva sa. Nu vor șovăi nici o clipă să folosească cuțitul sau otrava.

— Și bănuiesc, mârâi Rand, că, dacă accept invitația unei singure Case, cealaltă va crede că sunt aliatul ei. Hurin încuviință. Și probabil că vor încerca să mă omoare, ca să nu fac ceea ce-și închipuie ei că fac. Hurin încuviință din nou. Vezi vreo cale să nu vrea să mă omoare nici o Casă? Hurin scutură din cap. Mai bine nu le ardeam pe primele două.

— Da, Domnia Voastră. Însă nu cred că ar fi schimbat prea mult lucrurile. Indiferent pe cine ați fi acceptat sau ați fi respins, cei din Cairhien tot ar fi căutat un înțeles ascuns.

Rand întinse mâna și Hurin îi puse în palma cele două pergamente. Unul era sigilat, dar nu cu pecetea cu Copacul și Coroana a Casei Damodred, ci cu Mistrețul care se năpustește asupra prăzii al lui Barthanes. Pe pecetea celuilalt, era Cerbul lui Galldrian. Pecețile personale. Se pare că izbutise să iște curiozitatea celor mai de seamă oameni fără să facă nimic.

— Oamenii ăștia sunt nebuni, spuse el, căznindu-se să găsească o ieșire.

— Da, Domnia Voastră.

— O să mă duc cu ele în sala mare, zise el încetișor. Vestea despre ce se întâmplă în sala mare la amiază ajungea în zece Case până la căderea serii și în toate celelalte până la răsăritul soarelui. N-o să desfac sigiliile. Așa vor ști că nu am răspuns la nici una. Or să stea și or să aștepte să vadă ce planuri am și poate că o să mai câștig câteva zile. Ingtar trebuie să ajungă curând. E musai.

— Asta înseamnă să gândești ca unul de-al locului, Domnia Voastră, spuse Hurin, rânjind.

Rand se uită acru la el, apoi îndesă pergamentele în buzunar, peste răvașul de la Selene.

— Să mergem, Loial. Poate Ingtar a și sosit.

Când intrară în sala mare, nimeni nu le aruncă nici o privire. Cuale lustruia o tavă de argint, de parcă viața lui atârna de cât de tare strălucea. Fetișcanele alergau de la o masă la alta, ca și cum Rand și Ogierul nici nu erau acolo. Toți cei de la mese se uitau țintă la cănile din față, ca și cum secretul puterii se ascundea în vin sau în bere. Nimeni nu spuse nimic.

După câteva clipe, scoase cele două invitații din buzunar, cercetă pecețile, apoi le vârî la loc. Cuale tresări când Rand se îndreptă spre ușă. Înainte să o închidă în urma lui, auzi cum oamenii încep din nou să sporovăie.

Rand mergea cu pași mari pe stradă și atât de iute că Loial nu trebuia să-și încetinească mersul ca să stea lângă el.

— Trebuie să găsim o cale să ieșim din oraș, Loial. Povestea cu invitațiile n-o să țină mai mult de două-trei zile. Dacă Ingtar nu vine până atunci, oricum trebuie să plecăm.

— De acord, zise Loial.

— Dar cum?

Loial începu să numere pe degetele lui groase.

— Fain e pe aproape, altminteri nu am fi dat peste troloci în Talpă. Dacă plecăm călare, vor năvăli peste noi de îndată ce vom ieși din oraș. Dacă mergem cu caravana unui neguțător, o vor ataca. Nici un neguțător nu avea mai mult de cinci sau șase gărzi, care de bună seamă aveau s-o ia la sănătoasa dacă vedeau un troloc. Măcar de am ști câte Iscoade și câți troloci are Fain. I-ai mai împuținat și tu. Nu pomeni de trolocul pe care îl omorâse chiar el, însă din încruntarea lui și din felul în care sprâncenele lungi îi atârnau pe obraji, era limpede că se gândea și la asta.

— Nu contează câți are, răspunse Rand. Și zece e prea mult. Dacă ne atacă zece troloci, nu cred că vom reuși să scăpăm cu viață. Se feri să se gândească la felul cum ar fi putut totuși să înfrunte zece troloci. La urma urmei, când vrusese să îl ajute pe Loial, nu izbutise.

— Nici eu nu cred. Nu avem nici bani ca să luam o corabie, dar chiar și așa, dacă am încerca să ajungem la cheiurile din Talpă – probabil că Fain a pus Iscoade de pază. Dacă i s-ar părea că vrem să ne urcăm pe o corabie, nu cred că s-ar sinchisi prea mult că i-ar putea vedea cineva pe troloci. Și, chiar dacă am scăpa cumva de ei, ar trebui să dăm explicații străjilor orașului, iar ei precis nu ne-ar crede că nu putem deschide sipetul. Așa că…

— Nu putem lăsa pe nimeni să vadă sipetul, Loial.

Ogierul încuviință.

— Și ideea cu cheiurile nu e bună. Cheiurile erau numai pentru barjele cu grâne și bărcile pe care le foloseau Seniorii și doamnele. Nimeni nu se putea apropia dacă nu avea permisiune. Te puteai uita la ele de pe zid, dar era atât de abrupt, încât până și Loial și-ar fi frânt gâtul. Loial își flutură degetul mic, ca și cum ar mai fi vrut să spună ceva. Păcat că nu putem merge la steddingul Tsofu. Trolocii n-ar intra niciodată într-un stedding. Însă nu cred să ne lase să ajungem atât de departe fără să ne atace.

Rand nu răspunse. Erau în fața casei în care stăteau străjerii, de lângă poarta pe care intraseră prima oară în Cairhien. Dincolo de ea, Talpa forfotea de oameni, iar doi paznici stăteau cu ochii pe ei. Lui Rand i se păru că un bărbat, îmbrăcat în ceea ce fuseseră odinioară niște haine bune din Shienar, se ascunsese în mulțime când îl văzuse, dar nu era convins. Erau prea mulți oameni, în veșminte din toate ținuturile și toți se grăbeau încoace și încolo. Urca treptele de la casa străjerilor, printre paznicii în platoșă.

În vestibulul mare erau bănci tari de lemn pentru oamenii veniți cu treburi pe acolo, cei mai mulți săraci, așteptând cu o răbdare umilă, îmbrăcați în haine simple, închise la culoare. Erau și câțiva din Talpă, pe care îi dădeau de gol veșmintele ponosite și viu colorate, nădăjduind de bună seamă să obțină permisiunea să caute de lucru în oraș.

Rand merse drept la masa lungă din fundul camerei. La ea stătea un singur bărbat, cu o fâșie de pânză verde pe piept; nu era soldat. Era plinuț și pielea părea că de-abia îl încape; potrivi hârtiile de pe masă și mută de două ori călimara înainte să ridice privirea spre Rand și Loial, cu un zâmbet mieros.

— Cu ce vă pot fi de folos, Seniore?

— Cu ce speram să îmi fii de folos și ieri, răspunse Rand mai răbdător decât era de fapt, și alaltăieri, și răsalaltăieri. A sosit Seniorul Ingtar?

— Seniorul Ingtar?

Rand trase adânc aer în piept.

— Seniorul Ingtar din Casa Shinowa, din Shienar. Cel de care te-am întrebat din prima zi când am venit aici.

— Nimeni cu acest nume nu a intrat în oraș, Seniore.

— Ești sigur? N-ai nevoie să te uiți la cele scrise?

— Seniore, casele de straja schimba între ele izvodurile în care sunt trecuți străinii care vin în Cairhien, o dată la răsărit și o dată la căderea nopții, iar eu le cercetez de îndată ce ajung la mine. E multă vreme de când nu am mai văzut un Senior din Shienar.

— Și Domnița Selene? Înainte să mă întrebi din nou, îți mai spun o dată că nu știu din ce Casă face parte. Dar ți-am zis cum o cheamă și ți-am descris-o de trei ori. Nu e de ajuns?

Bărbatul își dădu mâinile în laturi.

— Îmi pare rău, Seniore. E foarte greu, dacă nu îi știi Casa. Părea foarte curtenitor. Rand se întrebă dacă i-ar spune, chiar de ar ști.

O mișcare la una dintre uși îi atrase atenția lui Rand – un bărbat care se pregătea să pășească în vestibul și care apoi se întoarse în grabă.

— Poate Căpitanul Caldevwin să îmi fie de folos, îi spuse Rand conțopistului.

— Căpitanul Caldevwin, Seniore?

— Tocmai l-am văzut în spatele dumitale.

— Îmi pare rău, Seniore. Aș fi aflat dacă ar fi fost într-adevăr aici.

Rand se zgâi la el până când Loial îl atinse pe umăr.

— Rand, cred că ar trebui să mergem.

— Mulțumesc pentru ajutor, zise Rand, cu vocea gâtuită. O să mă întorc mâine.

— E o plăcere să fac tot ce pot, zise bărbatul cu un zâmbet prefăcut.

Rand ieși din casa străjerilor atât de iute încât Loial trebui să mărească pasul ca să-l prindă din urmă.

— Mințea, Loial. Nu încetini, ci merse zorit mai departe, de parcă ar fi vrut să își domolească mânia în acest fel. Caldevwin era acolo. S-ar putea să mintă cu privire la tot. S-ar putea ca Ingtar să fie deja aici și să ne caute. Pun rămășag că știe și unde e Selene.

— Poate că așa e, Rand. Daes Dae’mar…

— Lumina m-am saturat să tot aud de Marele Joc. Nu vreau să-l joc. Nu vreau să am nimic de-a face cu el. Loial mergea pe lângă el, fără să scoată o vorba Știu, zise Rand în cele din urmă. Ei cred că sunt Senior și în Cairhien până și Seniorii străini iau parte la Joc. Mai bine nu îmbrăcam niciodată această haină. „Moiraine, își spuse el cu amărăciune. Încă îmi mai face necazuri.” Totuși, aproape imediat, fu nevoit să recunoască, chiar dacă fără tragere de inimă, că Moiraine nu putea fi învinovățită pentru toate acele lucruri. Avusese întotdeauna un motiv să pretindă că e altcineva. La început ca să-l încurajeze pe Hurin, apoi ca să încerce să o impresioneze pe Selene. După Selene, nu mai avusese cum să renunțe. Micșoră pașii, apoi se opri. Când Moiraine m-a lăsat să plec, am crezut că totul va fi din nou simplu. Până și căutatul Cornului, până și… am crezut că totul va fi simplu. „Până și cu saidinul care nu îți dă pace?” Lumină, ce n-aș da să fie din nou simplu.

— Ta’veren, începu Loial.

— Nu vreau să aud nici de asta. Rand porni la fel de repede ca mai înainte. Nu vreau decât să-i dau pumnalul lui Mat și Cornul lui Ingtar. „Și după aia? Să înnebunesc? Să mor? Dacă mor înainte să înnebunesc, măcar n-o să fac rău nimănui. Dar nu vreau nici să mor. Lan n-are decât să vorbească despre cum trebuie să bagi sabia în teacă, însă eu sunt păstor, nu Străjer.” Dacă aș putea să nu-l ating, murmură el, poate că… Owyn aproape a izbutit.

— Ce anume, Rand? N-am înțeles.

— Nu, nimic, spuse Rand, pe un ton plictisit. Aș vrea să vină Ingtar. Și Mat, și Perrin.

O vreme umblară în tăcere; Rand era cufundat în gânduri. Nepotul lui Thom o dusese aproape trei ani, conducând Puterea numai când credea că e neapărată nevoie. Dacă Owyn reușise să nu conducă Puterea decât arareori, probabil că era posibil să nu o conduci deloc, indiferent cât de ademenitor era saidinul.

— Rand, zise Loial, e un foc acolo sus.

Rand își alungă gândurile negre și se uită în zare, încruntat. O coloană groasă de fum negru se ridica deasupra acoperișurilor. Nu vedea ce e jos, însă era prea aproape de han.

— Iscoadele Celui Întunecat, rosti el, cu privirea ațintită la fum. Trolocii nu pot intra nevăzuți în oraș, dar Iscoadele… Hurin! O rupse la fuga, cu Loial lângă el.

Cu cât se apropiau mai mult, cu atât era mai limpede; într-un sfârșit ajunseră lângă Apărătorul Zidului Dragonului. De la ferestrele de sus se revărsa fum, iar flăcările își croiau drum prin acoperiș. În fața hanului, se adunaseră o mulțime de oameni. Cuale țipa și alerga de colo colo, cu ochii pe cei care cărau mobila în stradă. Bărbați înșirați pe două rânduri dădeau galeți cu apă scoasă dintr-un puț de pe stradă și luau înapoi gălețile goale. Cei mai mulți se mărgineau să stea și să se uite; o nouă pălălaie izbucni prin acoperișul de țiglă și toți scoaseră un strigăt de uimire.

Rand își făcu loc printre oameni și se duse la hangiu.

— Unde e Hurin?

— Ai grijă cu masa aia! se răsti Cuale. Să n-o zgârii! Se uită la Rand și clipi des. Fața îi era murdară de funingine. Seniore? Cine? Slujitorul dumitale? Nu îmi amintesc să îl fi văzut, Seniore. Probabil a ieșit. Nu da drumul la sfeșnicele alea, netotule! Sunt din argint! Cuale se fâțâia dintr-o parte în alta și stătea cu gura pe oamenii care scoteau lucrurile din han.

— Hurin n-ar fi plecat, zise Loial. N-ar fi lăsat… Se uită împrejur și nu își mai termină vorba; unii de pe acolo păreau să se uite cu la fel de multă curiozitate la Ogier ca la foc.

— Știu, răspunse Rand și se năpusti în han.

În sala mare nici n-ai fi zis că hanul luase foc. Cele două rânduri de bărbați se întindeau până sus pe scări, trecând gălețile de la unul la altul, iar alții se căzneau să scoată în stradă mobila care mai rămăsese; jos nu era însă mai mult fum decât ar fi fost dacă ar fi ars ceva în bucătărie. Sus însă, fumul începea să se îngroașe. Tușind, Rand urcă în fugă scările.

Șirurile de oameni se opreau brusc înainte de al doilea cat; de pe scări, bărbații aruncau apa într-un coridor plin de fum. Flăcările care înghițiseră pereții luceau roșu prin fumul negru.

Cineva îl apucă pe Rand de braț.

— Nu poți urca, Seniore. Sus nu mai e nimic. Ogierule, spune-i și dumneata.

Rand își dădu pentru prima oară seama că Loial venise după el.

— Întoarce-te, Loial. O să-l scot eu de acolo.

— Nu poți să îl duci și pe Hurin, și sipetul. Ogierul ridică din umeri. Și apoi, doar n-o să-mi las cărțile să ardă.

— Atunci, apleacă-te. Mergi pe sub fum. Rand se lăsă în genunchi și urcă în patru labe până sus. Aproape de podea, aerul era tot înecăcios, însă ceva mai curat, așa că putea respira. Dar până și aerul părea cumplit de fierbinte. Nu putea să tragă aer în piept pe nas. Respira pe gură și simțea cum i se usucă limba.

Câteodată apa pe care o aruncau bărbații ajungea la el, udându-l până la piele. Nu se răcorea decât o clipă; fierbințeala se făcea numaidecât simțită. Se târî mai departe; știa că Loial e în spatele lui, pentru că îl auzea tușind.

Un perete aproape că nu se mai vedea din pricina flăcărilor, iar podeaua începuse deja să fumege. Îi părea bine că nu zărea ce era deasupra fumului. Pârâiturile care se auzeau erau destul de neliniștitoare.

Ușa de la odaia lui Hurin nu luase încă foc, însă era atât de fierbinte încât trebui să încerce de două ori înainte să izbutească să o deschidă. Prima dată îl văzu pe Hurin, întins pe jos. Rand se târî până la el și îl ridică. Avea o umflătură la cap, mare cât o prună.

Hurin deschise ochii; privirea îi era încețoșată.

— Senior Rand? șopti el slab…. ciocănit la ușă… am crezut că sunt alte invi… Dădu ochii peste cap. Rand fu ușurat când simți că încă îi mai bate inima.

— Rand… Loial tuși. Era lângă pat și ridicase cuverturile. Sipetul dispăruse.

Sus, tavanul trosni și bucăți de lemn în flăcări căzură pe podea. Rand zise:

— Ia cărțile. Eu o să-l iau pe Hurin. Grăbește-te. Încercă să îl pună în spate pe amușinarul neputincios, însă Loial îl apucă el pe Hurin.

— Cărțile or să ardă, n-avem ce face, Rand. Nu poți și să-l duci pe Hurin, și să te târăști, iar dacă te ridici în picioare, n-o să ajungi nici până la scări. Ogierul îl puse pe Hurin pe spinarea lui lată, cu brațele și picioarele atârnând de o parte și de alta. Tavanul pârâi amenințător. Trebuie să ne grăbim, Rand.

— Du-te, Loial. Du-te. Vin și eu.

Ogierul se strecură afară cu povara lui, iar Rand porni după el. Apoi se opri, privind ușa care ducea la odaia lui. Flamura era încă acolo. Flamura Dragonului. „Las-o să ardă, își zise. Dar un alt gând răspunse, ca și cum ar fi fost rostit de Moiraine însăși: Viața ta ar putea depinde de asta. Tot mai încearcă să se folosească de mine. Viața ta ar putea depinde de asta. Femeile Aes Sedai nu mint niciodată.”

Oftând, se rostogoli pe podea și deschise cu piciorul ușa care dădea în camera lui.

Cealaltă odaie fusese cuprinsa de flăcări. Patul era un rug aprins, iar limbi de foc vărgau deja podeaua. Nu putea să se târască. Se ridică și, ghemuit pe vine, intră în cameră, strâmbându-se de durere din pricina căldurii, tușind, înecându-se. Din haina umedă se ridicau aburi. O parte a dulapului ardea. Trase de ușă. Desagii erau înăuntru, încă la adăpost; într-unul din buzunare era îndesată flamura lui Lews Therin Telamon. Lângă desagi era cutia de lemn cu flautul. Șovăi o clipă. „Aș putea s-o las să ardă.”

Tavanul gemu. Înșfăcă desagii și cutia cu flautul și se repezi afară pe ușă, ajungând în genunchi în cealaltă odaie, tocmai când niște grinzi se sfărâmară de podea, chiar în locul unde stătuse el. Se târî înapoi spre coridor, trăgând povara după el. Podeaua se cutremura din pricina grinzilor care tot cădeau.

Când ajunse înapoi la scări, bărbații cu galeți dispăruseră. Nu trebui decât să se lase să alunece pe trepte până la catul de jos, apoi se ridică în picioare și ieși în fugă din hanul acum gol. Lumea se zgâi la el: era plin de funingine. Se duse împleticindu-se până la peretele casei de care Loial îl sprijinise pe Hurin. O femeie din mulțime îl ștergea pe Hurin cu o bucată de pânză, dar amușinarul ținea încă ochii închiși și răsufla întretăiat.

— E vreo Meștereasă prin preajmă? întrebă Rand. Are nevoie de ajutor. Femeia se uită la el fără nici o expresie pe chip, iar Rand încercă să își aducă aminte cum le spuneau oamenii femeilor care în Ținutul celor Două Râuri se numeau Meșterese. O Înțeleaptă? O femeie căreia îi ziceți Muma? O femeie care se pricepe la ierburi și la leacuri?

— Sunt Făcătoare-n stele, dacă asta vrei să spui, răspunse femeia, însă pe omul acesta nu pot să-l tămăduiesc. Pot doar să-i alin suferința. Mă tem că i s-a frânt ceva în cap.

— Rand! Tu ești!

Rand încremeni. Era Mat, care își ducea calul de căpăstru prin mulțime, cu arcul atârnat pe spate. Era palid și tras la față, dar era tot Mat, ba chiar rânjea, deși cam slab. Iar în urma lui venea Perrin, cu ochii lui galbeni care străluceau de la foc și care atrăgea la fel de multe priviri ca și vâlvătaia. Și Ingtar, care tocmai descăleca, îmbrăcat într-o haină cu guler înalt în loc de armură; plăselele sabiei i se ițeau peste umăr.

Rand simți cum îl trec fiori reci.

— E prea târziu, le spuse. Ați venit prea târziu. Și se așeză pe jos și începu să râdă.