În căutarea Cornului

16 În oglinda întunericului

— N-ar fi trebuit să faci asta, Senior Rand, spuse Hurin când acesta îi trezi în zori. Soarele nu se ivise încă pe cer, dar era destula lumină. Ceața se topise, dar întunericul încă mai stăruia, micșorându-se parcă în silă. Dacă te istovești ca să ne cauți pe noi, Seniore, cine o să se mai îngrijească să ne ducă acasă?

— Trebuia să chibzuiesc, zise Rand. Nu mai rămăsese nici o urmă de ceață, nici un semn că Ba’alzamon fusese acolo. Duse mâna la batista înfășurată în jurul palmei drepte. Dovada că Ba’alzamon fusese în acel loc. Voia să scape de acolo. E vremea să plecam dacă vrem să le prindem pe Iscoadele lui Fain. E deja târziu. Putem mânca niște pâine pe drum.

Loial, care se întindea, rămase cu brațele în aer, cam la înălțimea lui Hurin, dacă ar fi stat pe umerii lui Rand.

— Ce-ai pățit la mână, Rand?

— M-am lovit. Nu-i mare lucru.

— Am niște alifie în desagi…

— Nu e nevoie. Știa că glasul îi e tăios, dar, dacă l-ar fi lăsat pe Loial să se uite la semnul făcut cu fierul roșu, acesta i-ar fi pus tot felul de întrebări la care nu voia să răspundă. Pierdem timpul. Să mergem! Începu să îl înșeueze pe Roșcat, anevoie, din pricina mâinii, iar Hurin încălecă.

— N-ai de ce să fii așa țâfnos, mormăi Loial.

O urmă de animal, își zise Rand pe când porneau la drum, ar fi fost ceva firesc în lumea aceea. Erau prea multe lucruri neobișnuite acolo. Ar fi fost bucuros să vadă măcar o urmă de copită. Fain, Iscoadele Celui Întunecat și trolocii trebuie că lăsaseră niște urme. Cercetă cu băgare de seamă pământul, încercând să deslușească și cea mai mică urmă lăsată de altă ființă. Nu era nimic, nici măcar o piatră răsturnată sau un bulgăre strivit de tină. Se uită și în spate, ca să se încredințeze că ei lăsau urme; iarba culcată arata limpede pe unde veniseră, însă în față pământul era neatins. Dar Hurin susținea că simte urma, slabă și subțire, care ducea tot spre miazăzi.

Amușinarul se concentră și de data aceasta asupra urmei, ca un ogar care fugărește o căprioară, iar Loial mergea din nou cufundat în gânduri, mormăind ceva ca pentru sine și mângâind ghioaga uriașă pe care o ținea pe șa în fața lui.

Nu călăreau de mai mult de un ceas când Rand văzu săgeata. Era atât de preocupat de urme, încât, când, în cele din urmă, o zări, coloana ascuțită, înaltă și groasă, se deslușea limpede deasupra copacilor din apropiere.

— Mă întreb ce-o fi. Era chiar în drumul lor.

— Nu știu ce ar putea fi, Rand, spuse Loial.

— Dacă… Dacă asta ar fi lumea noastră, Senior Rand… Hurin se foi neliniștit în șa. Monumentul de care ne vorbea Seniorul Ingtar – cel închinat izbânzii lui Artur Aripă-de-Șoim în fața trolocilor – era tot o săgeată. Însă acela a fost dărâmat acum o mie de ani. Nu a mai rămas nimic din el, doar o movilă de pământ, mare cât un deal. Am văzut-o când m-am dus la Cairhien după Seniorul Agelmar.

— Ingtar spunea că mai aveam de mers trei sau patru zile, zise Loial. Dacă într-adevăr aici e. Nu văd de ce ar trebui să fie aici. Nu cred că e vreun om prin preajmă.

Amușinarul își coborî din nou ochii în pământ.

— Păi despre asta e vorba, nu-i așa, Ziditorule? Nu sunt oameni, dar e asta. Poate că ar trebui s-o ocolim, Senior Rand. Cine știe cine sau ce e acolo.

Rand bătu câteva clipe darabana pe oblâncul șeii, cugetând.

— Trebuie să rămânem cât mai aproape de urmă, sfârși el prin a spune. Și așa nu pare că ne apropiem de Fain și nu vreau să pierdem și mai mult timp. Dacă vedem oameni sau ceva neobișnuit, o să facem un ocol, până găsim din nou urma. Dar până atunci, mergem drept înainte.

— Cum poruncești, Seniore. Era ceva ciudat în glasul lui Hurin. Amușinarul îi aruncă o privire piezișă. Cum poruncești.

Rand se încruntă, apoi înțelese și oftă la rândul lui. Seniorii nu dădeau lămuriri oamenilor lor, ci doar altor Seniori. „Nu eu i-am cerut să mă creadă Senior. Dar el așa a crezut, păru să-i răspundă o voce slabă, iar tu l-ai lăsat. Ai luat o hotărâre; acum trebuie să-ți faci datoria.”

— Ia-le urma, Hurin, spuse Rand.

Amușinarul dădu pinteni calului; chipul îi fu străbătut de un surâs de ușurare.

Soarele palid urca tot mai mult, iar când ajunse în înaltul cerului, se aflau la doar o milă depărtare de săgeată. Ajunseseră la unul dintre pârâiașe, adânc de vreo doua palme, iar copacii erau rari. Rand vedea movila pe care era construită; semăna cu un deal rotund, cu vârful turtit. Săgeata cenușie se înălța la cel puțin o mie de palme deasupra pământului și deslușea acum că vârful era cioplit în formă de pasăre cu aripile întinse.

— Un șoim, zise Rand. Este monumentul lui Artur Aripă-de-Șoim. Fără doar și poate. Au fost oameni pe aici, chiar dacă acum nu mai sunt. L-au construit în alt loc și l-au lăsat în picioare. Hurin, ia gândește-te puțin la asta. Când o să ne-ntoarcem, o să putem povesti cum arată cu adevărat. Vom fi singurii din lume care l-am văzut.

Hurin dădu din cap a încuviințare.

— Da, Seniore. Copiii mei se vor bucura să le povestesc cum am văzut săgeata lui Aripă-de-Șoim.

— Rand, începu Loial, cu îngrijorare în glas.

— Putem merge în galop până acolo, zise Rand. Haideți. O să ne prindă bine să galopăm nițel. Se prea poate ca locul asta să fie mort, dar noi suntem vii.

— Rand, spuse Loial, nu cred că e…

Nemaiașteptând să termine, Rand își înfipse călcâiele în coastele Roșcatului, iar armăsarul țâșni înainte. Trecu peste firul subțire de apă din două sărituri, apoi urcă pe malul celălalt. Hurin veni numaidecât după el. Rand îl auzi pe Loial strigând în urma lui, dar râse și îi făcu semn cu mâna Ogierului să vină și el, apoi porni mai departe în galop. Dacă își ținea privirea ațintită asupra unui punct, pământul nu mai aluneca atât de mult, iar vântul îi dezmierda plăcut obrazul.

Movila era foarte întinsă, însă povârnișul acoperit de iarbă era domol. Săgeata fumurie se înălța spre cer, însă, deși ascuțită, era suficient de pătrățoasă și de lată încât să pară masivă, aproape scundă. Lui Rand îi pieri zâmbetul de pe buze și îl struni pe Roșcat, întunecându-se la față.

— Asta e monumentul lui Aripă-de-Șoim, Senior Rand? întrebă Hurin, neliniștit. Parcă nu arată așa cum ar trebui.

Rand recunoscu scrierea ascuțită, grosolană care acoperea partea din față a monumentului și recunoscu și câteva din semnele dăltuite pe laturi, înalte cât un stat de om. Țeasta cu coarne a trolocilor Da’vol. Pumnul de fier al neamului Dhai’mon. Tridentul neamului Ka’bol și vârtejul neamului Ahf’frait. Era și un șoim, sculptat în partea de jos. Stătea întins pe spate, cu aripile mari desfăcute, străpuns de un fulger, iar corbii îi ciuguleau ochii. Aripile uriașe din vârful săgeții păreau să acopere soarele.

Îl auzi pe Loial apropiindu-se în galop de el.

— Am încercat să-ți spun, Rand, zise Loial. E un corb, nu un șoim. Am văzut deslușit. Hurin își întoarse calul, refuzând să se mai uite la săgeată.

— Dar de ce? întrebă Rand. Artur Aripă-de-Șoim i-a înfrânt pe troloci aici. Așa zicea Ingtar.

— Nu aici, spuse Loial încetișor. De bună seamă nu aici. „Din Piatră în Piatră merg firele lui «dacă», între lumile care ar putea exista”. M-am tot gândit la asta și cred că știu ce înseamnă acele „lumi care ar putea exista”. Așa cred. Lumile care ar fi putut fi lumea noastră dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Poate că de asta arată totul atât de… spălăcit. Pentru că este un „dacă”, un „poate”. O umbră a lumii adevărate. Cred că în lumea asta trolocii au învins. Poate că din această pricină nu am văzut nici sate, nici oameni.

Lui Rand i se făcu pielea de găină. Dacă izbândeau în luptă, trolocii nu mai lăsau oamenii în viață decât ca să-i mănânce. Dacă biruiseră într-o lume întreagă…

— Dacă ar fi învins trolocii, ar fi trebuit să fie peste tot. Până acum ar fi trebuit să vedem o mie. Am fi murit de ieri.

— Nu știu ce să zic, Rand. Poate că după ce au omorât oamenii s-au omorât între ei. Trolocii nu trăiesc decât ca să ucidă. Asta e tot ce fac; asta sunt ei. Nu știu.

— Seniore Rand, spuse pe neașteptate Hurin, s-a mișcat ceva acolo.

Rand își întoarse iute calul, gata să vadă troloci pregătindu-se să-i atace, dar Hurin arata undeva în spate, pe unde veniseră, spre nimic.

— Ce-ai văzut, Hurin? Unde?

Amușinarul lăsă mâna în jos.

— Chiar la marginea pâlcului de copaci de acolo, cam la o milă depărtare. Mi s-a părut că e… o femeie… și încă ceva ce nu am văzut deslușit, dar… Se înfioră. Mi-e greu să văd lucrurile care nu sunt chiar sub nasul meu. Locul ăsta îmi întoarce stomacul pe dos. A fost doar o închipuire, Seniore. Văd numai năluci pe aici. Umerii i se lăsară, ca și cum ar fi simțit apăsarea săgeții. Probabil că nu era decât vântul, Seniore.

— Mă tem că trebuie să ne gândim și la altceva, spuse Loial. Părea din nou tulburat. Arătă spre miazăzi. Ce vezi acolo?

Rand miji ochii; lucrurile din depărtare alunecau din nou înspre el.

— Un ținut precum cel pe care l-am străbătut. Copaci. Apoi niște dealuri și niște munți. Nimic altceva. Ce-ai vrea să văd?

— Munții, oftă Loial. Urechile i se pleoștiră, iar capetele sprâncenelor îi atingeau obrajii. Trebuie să fie Pumnalul Ucigașului-de-Neam, Rand. Dacă lumea asta este ca a noastră, nu poate fi altceva. Numai că Pumnalul Ucigașului-de-Neam e la vreo sută de leghe la miazăzi de Erinin. Chiar mai departe. E greu să judeci distanțele în locul ăsta, dar… cred că o să ajungem acolo până la căderea întunericului. Nu mai era nimic de adăugat. Nu ar fi putut străbate o sută de leghe în mai puțin de trei zile.

Fără să-și dea seama, Rand murmură:

— Poate că locul ăsta e precum Căile de Taină. Îl auzi pe Hurin gemând și îi păru rău că nu-și ținuse gura.

Nu era un gând plăcut. Dacă pătrunzi printr-o Poartă – se găseau chiar lângă steddingul Ogierilor și în desișurile lor – dacă intri acolo și mergi o zi încheiată, te poți trezi că ieși pe o altă Poartă la o sută de leghe de locul de unde ai plecat. Căile erau acum întunecoase și mucegăite, iar să o apuci pe acolo însemna moarte sau nebunie. Chiar și Pieriții se temeau să meargă pe Căi.

— Dacă e așa, Rand, întrebă Loial cu glas scăzut, un pas greșit poate să ne omoare și aici? Sunt oare lucruri pe care nu le-am văzut încă și care ne pot face ceva mai rău decât să ne omoare? Hurin scoase din nou un geamăt.

Băuseră din apă, călăriseră de parcă nu aveau nici o grijă pe lume. Neatenția ucidea grabnic dacă te aflai pe Căile de Taină. Rand înghiți în sec, nădăjduind să scape de golul din stomac.

— E prea târziu să ne facem griji din pricina a ceea ce a fost, spuse el. Însă de aici înainte o să fim cu mare băgare de seama. Îi aruncă o privire lui Hurin. Amușinarul își băgase capul între umeri, iar ochii îi fugeau în toate părțile, ca și cum se întreba ce avea să sară la el și de unde. E drept că de-a lungul timpului urmărise și prinsese ucigași, dar asta era mult mai rău decât s-ar fi așteptat. Nu te lăsa, Hurin. Încă n-am murit, și nici n-o să murim. Va trebui să fim cu grijă de aici înainte. Atâta tot.

În acea clipă auziră un țipăt slab din depărtare.

— O femeie! zise Hurin. Până și această umbră de firesc îl însufleți puțin. Știam eu că am văzut…

Se auzi un al doilea țipat, mai deznădăjduit decât primul.

— Doar dacă poate zbura, spuse Rand. E la miazăzi de noi. Dădu pinteni calului și porni în galop.

— Ai zis să fim cu băgare de seamă! striga Loial după el. Lumină, Rand, adu-ți aminte! Ai grijă!

Rand se culcă pe spinarea Roșcatului, lăsând armăsarul să alerge. Era atras de țipete. Era simplu să spui că trebuia să fie cu băgare de seamă, însă în vocea femeii se ghicea groaza. Trebuia să uite de tot, dacă voia să o ajute. La marginea altui pârâiaș, cu malurile mai abrupte și mai înalte decât ale celorlalte, trase de hățuri: Roșcatul alunecă într-o ploaie de pietre și de țărână. Țipetele veneau… Acolo!

Văzu totul dintr-o privire. La două sute de pași mai încolo, femeia stătea lângă un cal în pârâiaș, amândoi lipiți de mal. Femeia se apăra cu o bucată ruptă de creangă de… o lighioană ce mârâia amenințător. Rand înghiți în sec și rămase o clipă încremenit. Dacă broaștele ar fi fost la fel de mari ca urșii, sau dacă urșii ar fi avut pielea verde-cenușie a broaștelor, cam așa ar fi arătat. Un urs uriaș.

Fără să se mai gândească la lighioană, descălecă și își pregăti arcul. Dacă se apropia călare, s-ar fi putut să fie prea târziu. Femeia de-abia mai izbutea să se ferească de lighioană. Distanța era destul de mare – tot clipea în timp ce se căznea să își dea seama cam la ce depărtare e; distanța părea să se schimbe de fiecare dată când creatura se mișca – însă și ținta era mare. Mâna bandajată îl stânjenea, dar slobozi numaidecât o săgeată.

Săgeata i se împlântă pe jumătate în piele, iar lighioana se întoarse cu fața la Rand. În pofida distanței, Rand făcu un pas înapoi. Capul acela uriaș, în formă de pană, nu-l văzuse niciodată la vreun animal, cum nu văzuse nici gura aceea mare, ca un cioc cu buze, încovoiat ca să sfâșie carnea. Și avea trei ochi, mici și înspăimântători, cu zbârcituri întărite înjur. Adunându-se, lighioana porni spre el în salturi uriașe, stropind cu apă în jur. Lui Rand i se părea că unele salturi erau de două ori mai mari decât celelalte, deși era convins că erau toate la fel.

— În ochi, strigă femeia. Glasul îi era uimitor de liniștit. Trebuie să îl lovești în ochi ca să îl ucizi.

Puse săgeata în arc. Încercă să se cufunde în hău, deși fără tragere de inimă; nu voia, dar tocmai pentru astfel de împrejurări îl pregătise Tam, și știa că altminteri nu avea să izbutească „Tatăl meu”, își spuse el, simțindu-se pierdut, apoi îl cuprinse golul. Lumina tremurătoare a saidinului era acolo, dar nu o băgă în seamă. Era una cu arcul, cu săgeata, cu silueta hidoasă care se apropia de el. Una cu ochiul. Nici nu simți când săgeata plecă din arc.

Lighioana se ridică să mai sară o dată, dar săgeata o nimeri în ochiul din mijloc. Se prăbuși la pământ, împroșcând cu apă și cu mâl. Nu se mai mișca.

— Bună lovitură, și vitejească, spuse femeia. Venea înspre el pe cal. Rand fu puțin mirat că nu fugise de îndată ce lighioana se întorsese spre el. Trecu pe lângă leș, fără măcar să arunce o privire în jos, apoi se cațără pe mal și descălecă. Puțini ar cuteza să înfrunte un grolm, Seniore.

Era îmbrăcată toată în alb; rochia îi era despicată ca să poată călări; la brâu purta o cingătoare de argint, iar cizmele aveau și ele ornamente de argint. Până și șaua era albă, cu incrustații de argint. Iapa de culoarea zăpezii, cu gâtul arcuit și pasul grațios, era aproape la fel de mare ca murgul lui Rand. Dar privirea îi rămase ațintită asupra femeii – după părerea lui, avea cam aceeași vârstă cu Nynaeve. Era înaltă; o palmă de ar fi avut mai mult și ar fi putut să se uite drept în ochii lui. Era frumoasă; pielea de culoarea fildeșului contrasta puternic cu părul negru și lung și ochii ei întunecați. Mai văzuse femei frumoase. Moiraine era frumoasă, chiar dacă rece, la fel și Nynaeve, când nu era furioasă. Egwene și Elayne, Domnița-Moștenitoare din Andor – îți tăiau răsuflarea. Dar femeia aceasta… Limba i se lipi de cerul gurii; simți cum începe să-i bată din nou inima.

— Slujitorii dumitale, Seniore?

Tresări și se uită în jur. Hurin și Loial se apropiaseră de ei. Hurin se zgâia ca și el și până și Ogierul părea subjugat.

— Prietenii mei, zise el. Loial și Hurin. Pe mine mă cheamă Rand. Rand al’Thor.

— Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse Loial pe neașteptate, de parcă ar fi vorbit cu sine însuși, dar dacă există într-adevăr o frumusețe omenească desăvârșită, la chip și la trup, atunci tu…

— Loial! strigă Rand. Ogierului îi înțepeniră urechile de rușine. Și Rand roșise; ce spusese Loial era foarte aproape de ceea ce gândea și el.

Femeia râse cântat, dar în clipa următoare deveni ceremonioasă ca o regină pe tron.

— Eu mă numesc Selene, spuse ea. Ți-ai pus viața în primejdie ca să o salvezi pe a mea. Îți aparțin, Rand al’Thor. Și, spre groaza lui Rand, îngenunche în fața lui.

Stânjenit, fără să se uite la Hurin sau la Loial, Rand se grăbi să o ridice în picioare.

— „Bărbatul care nu își dă viața ca să salveze o femeie nu e bărbat.” Se făcu de îndată de rușine, căci se înroși. Era o vorbă din Shienar, și știa bine că e prea pretențioasă, însă felul ei de a se purta îl molipsise și pe el și nu se putuse înfrâna. Vreau să zic… Adică, n-a fost… „Tâmpitule, nu poți să-i spui unei femei că n-a fost mare lucru să-i salvezi viața.” A fost o cinste pentru mine. Asta aducea a Shienar, și era și destul de convențional. Spera să fie de ajuns; nu-i mai venea nimic în cap, de parcă era încă împresurat de gol.

Deodată își dădu seama că femeia îl privește țintă. Expresia de pe chipul ei nu se schimbase, dar ochii ei întunecați îl făceau să se simtă despuiat. Îi răsări în minte imaginea Selenei fără haine pe ea. Se înroși din nou.

— Aaa! Și de unde ești, Selene? N-am văzut altă ființă omenească de când am ajuns aici. E vreun oraș prin preajmă?

Femeia se uită la el gânditoare, iar Rand se dădu înapoi cu un pas. Era limpede că stătea prea aproape de ea.

— Nu sunt din lumea aceasta, Seniore, spuse ea. Aici nu sunt oameni. Nimic viu, în afară de grolmi și de alte câteva lighioane asemenea lor. Sunt din Cairhien. Cât despre cum am ajuns aici, nu prea știu. Ieșisem să călăresc și m-am oprit să dorm puțin, iar când m-am trezit, eram aici, eu și calul meu. Nădăjduiesc, Seniore, că mă vei salva din nou și mă vei ajuta să ajung acasă.

— Selene, nu sunt… adică, spune-mi, te rog, Rand. Urechile îi luaseră din nou foc. „Lumină, nu contează dacă mă crede și ea Senior. Arde-m-ar, nu contează.”

— Dacă așa vrei… Rand, spuse ea cu un zâmbet. Lui Rand i se puse un nod în gât. O să mă ajuți?

— Firește. „Arde-m-ar, dar e atât de frumoasă. Și se uită la mine de parcă aș fi un viteaz din povești.” Își scutură capul, ca să scape de gândurile neroade. Dar mai întâi trebuie să-i găsim pe cei pe care îi căutăm. O să încerc să te feresc de primejdii, dar trebuie să-i găsim. E mai bine totuși să vii cu noi decât să stai singură aici.

Femeia rămase tăcută câteva clipe; pe chip nu i se citea nimic. Rand habar n-avea la ce se gândea, vedea doar că îl cercetează din nou cu privirea.

— Un bărbat care își cunoaște datoria, zise ea în cele din urmă. Un zâmbet fugar îi atinse buzele. Îmi place asta. Da. Cine sunt ticăloșii pe care îi căutați?

— Iscoade ale Celui Întunecat și troloci, Domniță, izbucni Hurin. Îi făcu o plecăciune stângace din șa. Au ucis oameni în fortăreața din Fal Dara și au furat Cornul lui Vaiere, dar Seniorul Rand o să-l ia înapoi.

Rand se uită mâhnit la amușinar; Hurin rânji. Se terminase cu ascunzișurile. Probabil că aici nu conta, dar după ce aveau să se întoarcă în lumea lor…

— Selene, nu trebuie să spui nimănui despre Corn. Dacă se află, o sută de oameni or să vină după noi ca să încerce și ei să pună mâna pe el.

— Nu, nu ar fi bine să cadă în mâinile cui nu trebuie, zise Selene. Cornul lui Vaiere. Nici nu-ți închipui de câte ori am visat să îl ating, să îl țin în mână. Trebuie să-mi făgăduiești că o să mă lași să-l ating.

— Mai întâi trebuie să-l găsesc. Să mergem. Rand îi întinse mâna ca să o ajute să urce pe cal; Hurin descălecă și îi ținu scara. Lighioana aia pe care am omorât-o – ce era? Un grolm? S-ar putea să mai fie și altele. Selene îi strânse mâna cu o putere neașteptată, iar pielea îi era… Ca de mătase? Mai fină, mai catifelată. Rand se înfioră.

— Întotdeauna sunt și altele, zise Selene. Iapa albă se smuci și se zbârli la Roșcat, însă Selene o liniști.

Rand își petrecu arcul peste umăr și îl încălecă pe Roșcat. „Lumină, cum poate avea cineva pielea atât de catifelată?”

— Hurin, unde e urma? Hurin? Hurin!

Amușinarul tresări și își luă ochii de la Selene.

— Da, Senior Rand. A… urma. Spre miazăzi, Seniore. Tot spre miazăzi.

— Să pornim. Rand se uită tulburat la grolmul verde-cenușiu care zăcea în apa. Era mai bine când credeau că sunt singurele ființe vii din acea lume. Ia-le urma, Hurin.

Selene merse la început lângă Rand, vorbind despre una și despre alta, punându-i întrebări și numindu-l Senior. De mai multe ori fu cât pe-aci să-i spună că nu e Senior, ci doar păstor, dar de fiecare dată se uită la ea și nu izbuti să meargă până la capăt. Era convins că o doamnă ca ea nu ar fi vorbit în același fel cu un păstor, nici măcar cu cel care îi salvase viața.

— Vei fi un bărbat de seamă când vei fi găsit Cornul lui Vaiere, îi zise Selene. Un bărbat vrednic să fie pomenit în legende. Bărbatul care sună din Corn își va făuri propriile legende.

— Nu vreau să sun din Corn și nu vreau să fiu pomenit în nici o legendă. Nu știa dacă se dăduse cu parfum, dar părea să aibă un miros aparte, ceva care îl făcea să nu se gândească decât la ea. Arome iuți și dulci îi gâdilau nasul.

— Orice bărbat vrea să fie un om de seamă. Ai putea fi cel mai mare bărbat din toate Vârstele.

Semăna prea mult cu ceea ce îi spusese Moiraine. Dragonul Renăscut avea de bună seamă să străbată Vârstele.

— Nu eu, zise el cu înfocare. Eu sunt – se gândi la cum avea să-l disprețuiască dacă i-ar fi spus acum că e doar un păstor, după ce o lăsase să creadă că este Senior, așa că nu mai continuă. Eu nu vreau decât să-l găsesc. Și să ajut un prieten.

Selene tăcu o clipă, apoi spuse:

— Te-ai lovit la mână.

— Nu e mare lucru. Încercă să își bage mâna în haină – îi zvâcnea pentru că ținuse frâul – dar Selene se întinse și i-o apucă.

Rand fu atât de uimit, încât o lăsă; oricum nu avea cum să se împotrivească – fie o trăgea înapoi, dar asta ar fi fost o grosolănie, fie o lăsa să desfacă batista. Atingerea îi era răcoroasă și sigură. Palma îi era roșie și umflată, dar bâtlanul se vedea limpede.

Puse degetul pe urma de fier roșu, dar nu spuse nimic, nici măcar nu îl întrebă cum o dobândise.

— Ar putea să-ți înțepenească mâna dacă nu te îngrijești. Am o alifie care ar putea fi de folos.

Luă o sticluță de piatră dintr-un buzunar al mantiei, îi scoase dopul și începu să îi ungă arsura cu o pomadă albă în timp ce mergeau.

La început alifia era rece, însă părea să îi pătrundă cald în piele. Și dădea rezultate, așa cum se întâmpla câteodată cu alifiile lui Nynaeve. Se uită uimit cum roșeața dispărea și umflătura se micșora sub atingerea degetelor ei.

— Unii bărbați, zise Selene, fără să își ridice privirea de la mâna lui, aleg să caute mărirea, în timp ce alții sunt siliți să o facă. E întotdeauna mai bine să alegi decât să fii silit. Bărbatul care este silit nu este niciodată pe deplin liber. Trebuie să joace după cum îi spun cei care îl silesc.

Rand își trase mâna. Urma de fier roșu părea veche de cel puțin o săptămână, aproape vindecată.

— Ce vrei să spui? întrebă el.

Selene îi zâmbi, iar Rand se simți rușinat de izbucnirea lui.

— Cornul, firește, zise ea calm, punând alifia la loc. Așa cum stătea pe iapa ei înaltă, care mergea în pas cu Roșcatul, aproape că putea să-l privească pe Rand drept în ochi. Dacă o să găsești Cornul lui Vaiere, nu vei putea ocoli mărirea. Dar vei fi oare silit sau va fi alegerea ta? Asta e întrebarea.

Își scutură mâna. Semăna atât de mult cu ceea îi spusese Moiraine.

— Ești Aes Sedai?

Selene ridică din sprâncene; ochii ei întunecați scânteiară, dar glasul îi era blând.

— Aes Sedai? Eu? Nu.

— Nu am vrut să te jignesc. Îmi pare rău.

— Să mă jignești? Nu m-ai jignit, doar că nu sunt Aes Sedai. Buzele i se arcuiră într-un surâs batjocoritor; chiar și așa era foarte frumoasă. Se pitesc în ascunzișul lor când ar putea face atât de multe. Slujesc când ar putea conduce, lasă oamenii să poarte războaie când ar putea aduce liniștea în lume. Nu, să nu mă numești niciodată Aes Sedai. Zâmbi și își puse mâna pe brațul lui ca să îi arate că nu e supărată – atingerea ei îl făcu să înghită în sec – dar se simți ușurat când rămase în urmă lângă Loial. Hurin îi făcu o mică reverență, ca un vechi slujitor de familie.

Rand era ușurat, dar în același timp îi simțea lipsa. Era la doar câțiva pași în spate – se răsuci în șa ca să se uite la ea cum călărea lângă Loial; Ogierul stătea aplecat în șa ca să poată vorbi cu ea – dar nu era ca atunci când călărea lângă el și îi simțea parfumul amețitor, putea s-o atingă. Se întoarse la loc. Nu că ar fi vrut să o atingă – își aminti că o iubește pe Egwene; se rușină că trebuia să își aducă aminte așa ceva – dar era frumoasă, și credea că e senior, și zicea că ar putea fi un bărbat de seamă. Se certă singur, posac. „Și Moiraine spune că poți fi un bărbat de seamă; Dragonul Renăscut. Selene nu e Aes Sedai. Așa e; e o femeie nobilă din Cairhien, iar tu ești un biet păstor. Nu știe asta. Cât o s-o mai lași să creadă o minciună? Doar până scăpăm de aici. Dacă scăpăm. Dacă.” După aceea se cufundă într-o tăcere mohorâtă.

Încercă să se uite cu băgare de seamă la ținutul pe care îl străbăteau – dacă Selene spunea că mai erau lighioane din acelea… grolmi… prin preajmă, trebuia să o creadă, iar Hurin era prea atent la urmă ca să mai observe și altceva; Loial era adâncit în discuția cu Selene și nu ar fi văzut nimic până în ultima clipă – dar era greu. Dacă întorcea capul prea repede îi dădeau lacrimile; un deal sau un pâlc de copaci care păreau la o milă depărtare se apropiau la doar câțiva pași dacă se uita din alt unghi.

Munții erau din ce în ce mai aproape, de asta era sigur. Pumnalul Ucigașului-de-Neam se desena acum amenințător pe cer, ca un dinte de ferăstrău ridicându-se deasupra coamelor acoperite cu zăpadă. Ținutul din jurul lor se preschimba deja în dealuri, prevestind apropierea munților. Aveau să ajungă acolo cu mult înainte de căderea întunericului, probabil peste un ceas sau două. „Mai mult de o sută de leghe în mai puțin de trei zile. Nu, chiar mai puțin. Am petrecut aproape o zi la miazăzi de Erinin în lumea reală. Peste o sută de leghe în mai puțin de două zile.”

— Zice că ai avut dreptate cu privire la locul ăsta, Rand. Rand tresări, apoi își dădu seama că Loial venise lângă el.

O căută pe Selene cu privirea și văzu că mergea lângă Hurin; amușinarul rânjea, tot clătina din cap și mai că nu se lovea cu mâna peste frunte de fiecare dată când femeia spunea ceva. Rand se uită pieziș la Ogier.

— Mă mir că te-ai îndurat să o lași să plece, după cum stăteați amândoi cu capetele lipite. Ce vrei să zici cu asta?

— E o femeie fascinantă, nu-i așa? Unii Fruntași nu știu atât de multe despre istorie cât știe ea – cu precădere despre Vârsta Legendelor – și despre… Ah, da. Zice că ai dreptate în privința Căilor, Rand. Aes Sedai, unii dintre ei, au cercetat lumi ca aceasta și, pornind de la ceea ce au găsit, au făcut Căile de Taină. Spune că există lumi în care se schimbă timpul și nu distanțele. Dacă stai o zi acolo, te poți trezi că în lumea reală a trecut un an, sau poate douăzeci. Sau invers. Acele lumi – această lume și toate celelalte – sunt oglindiri ale lumii reale, așa zice ea. Lumea asta pare mai palidă pentru că este o oglindire mai slabă, o lume care avea puține șanse să existe cu adevărat. Altele seamănă mai mult cu lumea noastră. Acelea sunt la fel de solide ca și lumea noastră și acolo trăiesc oameni. Aceiași oameni, din câte spune ea. Închipuie-ți una ca asta, Rand! Ai putea să mergi într-o astfel de lume și să te întâlnești cu tine. Pânza are o infinitate de chipuri, zice ea, și fiecare chip ce poate exista va exista.

Rand scutură din cap, apoi regretă, căci totul în jur începu să se miște încoace și încolo, iar stomacul i se întoarse pe dos. Trase adânc aer în piept.

— De unde știe toate astea? Tu știi mai multe lucruri decât oricine altcineva, Loial, dar despre lumea asta nu auziseși decât niște zvonuri.

— E din Cairhien, Rand. Biblioteca regală din Cairhien este una dintre cele mai mari din lume, poate cea mai mare după cea din Tar Valon. Aielii au cruțat-o cu bună știință când au ars orașul. Aielii nu distrug cărți. Știai că ei…

— Nu-mi pasă de Aieli, spuse Rand cu înfocare. Dacă Selene știe atât de multe, sper că a citit și despre cum poate să ne ducă înapoi acasă. Aș vrea ca Selene…

— Ai vrea ca Selene să ce? Femeia li se alătură, râzând. Rand se zgâi la ea de parcă fusese plecată luni la rând; așa părea.

— Aș vrea ca Selene să mai meargă lângă mine, spuse el. Loial chicoti, iar Rand simți cum fața îi ia foc.

Selene zâmbi și îi aruncă o privire lui Loial.

— Te rog să ne ierți, alantin.

Ogierul îi făcu o plecăciune din șa și rămase în urmă; urechile i se lăsară în jos de mâhnire.

O vreme, Rand călări în tăcere, bucurându-se de tovărășia lui Selene. Din când în când se uita la ea cu coada ochiului. Ar fi vrut să își dea seama exact ce crede despre ea. Ar fi putut oare să fie Aes Sedai, chiar dacă tăgăduise? Să fi fost trimisă de Moiraine ca să îl facă să meargă mai departe pe calea pe care trebuia să o urmeze potrivit planurilor femeilor Aes Sedai? Moiraine nu ar fi avut cum să știe că va pătrunde în această lume ciudată, și nici o femeie Aes Sedai nu ar fi încercat să țină la distanță o lighioană cu un băț când ar fi putut s-o omoare pe loc sau să o pună pe fugă folosind Puterea. Bine atunci. Dacă tot îl socotea Senior și nimeni din Cairhien nu avea cum s-o contrazică, ar fi putut foarte bine să o lase să creadă asta. Era, fără doar și poate, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată, inteligentă și învățata, iar ea îl credea curajos; ce altceva mai puteai cere de la o soție? „Asta-i nebunie curată. Dacă m-aș putea însura, aș lua-o pe Egwene, dar nu pot cere unei femei să se mărite cu cineva care o să înnebunească și poate să îi facă rău.” Dar Selene era atât de frumoasă!

Văzu că îi cercetează sabia. Își pregăti explicația. Nu, nu era maestru săbier, iar sabia i-o dăduse tatăl lui. „Tam. Lumină, de ce nu poți fi cu adevărat tatăl meu?” Alungă fără milă acest gând.

— A fost o lovitură minunată, spuse Selene.

— Nu, nu sunt… începu Rand, apoi clipi. Lovitură?

— Da. Ochiul acela atât de mic, de la o sută de pași. Mânuiești cu măiestrie arcul.

Rand se foi, stingherit.

— Ah, mulțumesc. Tata m-a învățat o șmecherie. Îi povesti despre gol, despre cum îl învățase Tam să folosească arcul. Ba chiar se trezi povestindu-i despre Lan și lecțiile de scrimă.

— Contopirea, zise ea, cu mulțumire în glas. Îl văzu nedumerit și adăugă: Așa este numită… În unele locuri. Contopirea. Ca să înveți cum să te folosești pe deplin de ea, cel mai bine e să te învălui tot timpul în ea, să rămâi mereu în mijlocul ei – cel puțin așa am auzit.

Nici măcar nu trebuia să se gândească la ce îl aștepta în hău ca să știe ce trebuie să răspundă, dar se mulțumi doar să spună:

— O să mă mai gândesc.

— Înconjoară-te mereu cu acest gol, Rand al’Thor, și vei afla nebănuite feluri de a-l folosi.

— Am zis că o să mă mai gândesc. Selene deschise din nou gura ca să spună ceva, dar Rand o întrerupse. Știi toate lucrurile astea. Despre gol – Contopire, cum îi spui. Despre lumea asta. Loial citește tot timpul; a citit mai multe cărți decât am văzut eu vreodată, dar despre Pietre n-a găsit decât un fragment.

Selene se îndreptă în șa, aducându-i brusc aminte de Moiraine și de Regina Morgase, când erau furioase.

— S-a scris o carte despre aceste lumi, zise ea rece. Oglinzile Roții. Vezi, alantin nu a citit toate cărțile care există.

— De ce îi spui alantin? N-am auzit niciodată…

— Piatra de Trecere lângă care m-am trezit e acolo, spuse Selene, arătând spre munți, la răsărit de locul unde se aflau. Rand ducea dorul blândeții și zâmbetului ei. Dacă mă duci până la ea, poți să mă trimiți acasă, după cum ai făgăduit. Putem ajunge acolo într-un ceas.

Rand abia dacă se uita în direcția spre care arătase ea. Dacă voia să o trimită înapoi în lumea ei, trebuia să folosească Piatra – Piatra de Trecere, cum îi zicea Selene – iar asta însemna să conducă Puterea.

— Hurin, cum e urma?

— Mai slabă ca niciodată, Senior Rand, dar încă o mai simt. Amușinarul zâmbi larg și făcu o mică reverență lui Selene. Cred că începe să o ia spre apus. Sunt niște trecători pe acolo, spre vârful Pumnalului, din câte îmi amintesc eu de când am fost la Cairhien.

Rand oftă. „Fain sau vreuna din Iscoadele lui trebuie să știe și altă modalitate de a folosi Pietrele. Iscoadele Celui Întunecat nu pot conduce Puterea.”

— Trebuie să caut Cornul, Selene.

— Nici măcar nu știi dacă prețiosul tău Corn e în lumea asta. Vino cu mine, Rand. O să fii pomenit în legende, îți făgăduiesc. Vino cu mine.

— Poți folosi și singură Piatra, Piatra asta de Trecere, zise el mânios. De îndată ce vorbele îi ieșiră din gură, îi păru rău că le rostise. „De ce trebuie să-mi tot spună despre legende?” Se încăpățâna să continue. Piatra de Trecere nu te-a adus aici singură. Tu ai făcut asta, Selene. Dacă ai folosit Piatra ca să ajungi aici, poți s-o folosești și ca să te întorci. Te duc până acolo, dar după aceea trebuie să plec în căutarea Cornului.

— Nu știu nimic despre cum se folosesc Pietrele de Trecere, Rand. Dacă am făcut ceva, nu îmi aduc aminte ce anume.

Rand o privi cu atenție. Stătea dreaptă în șa, ca o regină, dar părea mai blajină. Mândră, dar vulnerabilă; avea nevoie de el. Îi dăduse vârsta lui Nynaeve – cu câțiva ani mai mare decât el – dar greșise. Era de-un leat cu el, frumoasă și avea nevoie de el. Se gândi o clipă la gol și la lumină. Saidin. Dacă voia să folosească Piatra de Trecere, trebuia să atingă din nou acea scârnăvie.

— Rămâi cu mine, Selene, spuse el. O să găsim Cornul și pumnalul lui Mat și o să găsim și o cale de a ne întoarce. Îți făgăduiesc. Rămâi cu mine.

— Ești întotdeauna… Selene trase adânc aer în piept, ca și cum ar fi vrut să se liniștească. Ești întotdeauna atât de îndărătnic, îmi place asta la un bărbat. Nu e mare lucru de capul unui bărbat care cedează ușor.

Rand se îmbujoră: și Egwene îi spunea asta câteodată, dar ei se cunoșteau de când erau copii. Venind din partea lui Selene, aceste vorbe și privirea care le însoți îl uluiră. Se întoarse ca să îi spună lui Hurin să caute în continuare urma. Din spate se auzi un grohăit îndepărtat. Înainte să apuce să se întoarcă, se auzi încă unul și alte trei chiar lângă el. La început nu izbuti să deslușească nimic, căci totul părea să se unduiască, dar apoi le văzu prin pâlcurile întinse de copaci – tocmai ajunseseră în vârful unui deal. Cinci siluete, la doar o milă depărtare, cel mult o mie de pași, și care se apropiau în salturi uriașe.

— Grolmi, spuse Selene calm. O haită mică, dar se pare că ne-au luat urma.