În căutarea Cornului

23 Încercarea

Nynaeve își roti privirile bănuitoare de jur împrejurul uriașei încăperi aflate undeva dedesubtul Turnului Alb. La fel de bănuitoare, trase cu ochiul și la Sheriam, care stătea lângă ea. Mai-marea peste novice părea să aștepte ceva, chiar cu oarecare nerăbdare. În cele câteva zile petrecute în Tar Valon, Nynaeve nu le văzuse pe Aes Sedai altfel decât netulburate, așteptând zâmbitoare ca lucrurile să se întâmple, toate la timpul lor.

Încăperea boltită fusese săpată în adâncul stâncos al insulei; lumina lămpilor urcate în vârful unor stâlpi înalți se reflecta din pereții albicioși și netezi de piatră. Chiar la mijloc, dedesubtul bolții, se afla o alcătuire din trei arcade rotunjite, argintii, îndeajuns de înalte pentru ca un om să pășească pe dedesubtul lor, așezate pe un inel gros, de argint, una lângă alta, atingându-se la margini. Totul era dintr-o singura bucată – nu se vedeau îmbinări. Ce se afla înăuntru nu se vedea. Acolo, lumina sclipea ciudat, iar dacă o privea prea multă vreme, Nynaeve simțea un ghem în stomac. În locul unde fiecare arcada atingea inelul, câte o femeie Aes Sedai ședea cu picioarele încrucișate pe podeaua de stânca goala, cu ochii la alcătuirea argintie. O alta stătea în apropiere, lângă o masă simpla pe care se aflau trei pocale mari de argint – toate umplute cu apă limpede, din câte știa Nynaeve (de fapt, din câte i se spusese). Toate cele patru femei își purtau șalurile, la fel ca și Sheriam – al ei avea ciucuri albaștri, ai celei de lângă masă – roșii, iar ale celor așezate lângă arcade – verzi, albi și cenușii. Nynaeve era îmbrăcată tot cu una din rochiile care i se dăduseră în Fal Dara, una de un verde-deschis, brodată cu flori micuțe, albe.

— Întâi mă lăsați să tai frunza la câini de dimineața până seara, bombăni Nynaeve, iar acum mă zoriți.

— Ceasul potrivit nu stă să aștepte pe nimeni, răspunse Sheriam. Roata țese după cum îi este voia, și când îi este voia. Răbdarea e o virtute care trebuie deprinsă, și totuși noi toate trebuie să fim gata pentru orice schimbare într-o clipă.

Nynaeve se strădui să n-o fulgere cu privirea. Lucrul cel mai supărător pe care-l aflase despre femeia cu părul ca de foc era că uneori rostea niște lucruri care păreau vechi zicale, deși de fapt nu erau.

— Ce e asta?

— Un ter’angreal.

— Bun, dar cu asta n-am aflat nimic. Ce face?

— Copila mea, ter’angrealele fac multe lucruri. La fel ca angrealele, sau sa’angrealele, sunt rămășițe din Vârsta Legendelor care folosesc Puterea Supremă, deși nu sunt chiar atât de puține precum celelalte două. Unele ter’angreale trebuie folosite de o femeie Aes Sedai, pentru a-și îndeplini ținta, însă altele nu au nevoie decât de apropierea unei femei care poate conduce. Se crede că ar exista și unele care pot fi folosite de toți oamenii. Spre deosebire de angreale și sa’angreale, aceste lucruri au fost făurite pentru scopuri precise. Mai avem unul în Turn care întărește jurămintele și le face de neîncălcat. Când vei ajunge o adevărată Aes Sedai, îți vei rosti jurămintele ținându-l în mână – vei jura să nu rostești nici un cuvânt care nu este adevărat, să nu făurești vreodată arme cu care un om să-l omoare pe altul și să nu folosești vreodată Puterea Supremă ca armă, decât împotriva Iscoadelor Celui Întunecat și a Făpturilor Umbrei, sau, dacă nu se poate altfel, pentru a-ți apăra viața, pe aceea a Străjerului tău sau pe aceea a unei alte surori.

Nynaeve clatină din cap. I se părea prea mult de jurat, sau poate prea puțin. O și spuse.

— Cândva, pentru Aes Sedai nu era nevoie de jurăminte. Se știa ce erau și care era menirea lor, și asta era totul. Multe dintre noi ar dori să mai fie la fel și acum. Dar Roata se învârte, iar vremurile se schimba Jurămintele pe care le rostim, gândul că suntem legate de ele ajută neamurile lumii să aibă de-a face cu noi fără teama că ne vom slobozi puterea Puterea Supremă, împotriva lor. Am făcut această alegere în vremea care s-a scurs între Războaiele Troloce și Războiul de O Sută de Ani, și datorită lor Turnul Alb este încă în picioare, iar noi putem face tot ce putem împotriva Umbrei, spuse Sheriam, și trase aer adânc în piept. Pe Lumină, copilă, încerc acum să te învăț lucruri pe care orice alta femeie ajunsa aici, unde ești tu, le-ar fi învățat de-a lungul mai multor ani. Nu e cu putința să rămânem la ter’angreale. Nu știm de ce au fost făurite. Nu îndrăznim să folosim decât câteva iar felul în care le folosim s-ar prea putea să nu fie câtuși de puțin cel pentru care au fost gândite la bun început. Pe cele mai multe am învățat să le ocolim – și ne-am plătit prețul. De-a lungul anilor, multe Aes Sedai au pierit, sau și-au pierdut înzestrările, din pricina asta.

— Și-acum o să mă puneți pe mine să pășesc acolo, înăuntru? se înfioră Nynaeve; lumina dintre cele trei arcade nu mai sclipea atât de puternic ca la început, dar tot nu se putea zări ce se afla acolo.

— Acesta știm ce face. Te pune față în față cu temerile tale cele mai adânci, zâmbi Sheriam, binevoitoare. Nu te va întreba nimeni ce-ai văzut și nu trebuie să povestești mai mult decât vrei. Temerile fiecăreia sunt numai ale ei.

Fără să vrea, Nynaeve se gândi cât se temea de păianjeni, mai ales pe întuneric; și totuși probabil că nu asta voia să spună Sheriam.

— Și asta-i tot? Intru printr-o arcada și ies prin alta? De trei ori și-apoi gata?

Femeia Aes Sedai își potrivi șalul, ridicând iritată un umăr.

— Așa cum o spui, pare mult prea ușor… Dar răspunsul e da, spuse ea sec. Pe drum ți-am explicat ce trebuie să știi despre ceremonial, ceea ce i se îngăduie fiecăreia să știe dinainte. Dac-ai fi fost novice, ai fi știut deja totul pe dinafară, dar nu te îngrijora că ai putea greși. Dacă e nevoie, am să-ți reamintesc. Ești sigură că poți face față? Dacă vrei să te oprești acum, e încă vreme să-ți înscriu numele pe lista novicelor.

— Nu!

— Foarte bine atunci. O să-ți spun două lucruri pe care nici o femeie nu le află până ce nu ajunge aici. Primul: odată ce-ai început, trebuie să mergi până la capăt. Dacă nu, oricât ai fi de înzestrată, vei părăsi Turnul, fără să ți se facă nici un rău, ți se va da îndeajuns de mult argint pentru a putea trăi vreme de un an și nu vei mai fi primită niciodată înapoi.

Nynaeve deschise gura să spună că nu avea de gând să renunțe, dar Sheriam o întrerupse cu un gest autoritar.

— Ascultă, și vorbește numai când știi ce ai de spus. Al doilea lucru: să cauți, să-ți dai toata silința înseamnă să înfrunți primejdiile. Aici le vei cunoaște. Unele femei au intrat și n-au mai ieșit niciodată. Când ter’angrealului i s-a îngăduit să se domolească nu mai erau acolo. Și n-au mai fost văzute niciodată. Dacă vrei să scapi cu viața, trebuie să fii hotărâtă. Dacă șovăi, dacă te lași…

Nu-și sfârși gândul, dar tăcerea era mult mai grăitoare.

— E ultima ta șansă, copilă. Poți să renunți acum, chiar acum, iar eu am să-ți înscriu numele pe lista novicelor și nu vei avea decât un semn împotrivă-ți. Ți se va mai îngădui să cobori aici de două ori și doar după al treilea eșec vei fi scoasă din Turn. Nu e nici o rușine. Multe șovăie. Nici eu n-am putut s-o fac de prima oară. Acum poți răspunde.

Nynaeve își plimbă privirile pe deasupra arcadelor argintii. Lumina dinăuntru nu mai tremura; se preschimbase într-o strălucire domoală, alburie. Ca să afle ceea ce dorea, avea nevoie de libertatea Aleselor de a pune întrebări, de a studia de unele singure, fără alte îndrumări decât cele pe care le cereau. „Trebuie s-o fac pe Moiraine să plătească pentru ce ne-a făcut. Trebuie.”

— Sunt pregătită.

Cu pași mici, Sheriam pătrunse în încăpere. Nynaeve o urmă. Ca la un semn, sora cea Roșie rosti, cu glas puternic și solemn:

— Pe cine aduci cu tine, Soră?

Cele trei Aes Sedai dimprejurul ter’angrealului nici măcar nu-și întoarseră capetele.

— Pe cineva care vine pentru Alegere, Soră, răspunse Sheriam, la fel de solemn.

— E pregătită?

— E pregătită să lase în urmă ceea ce era și, înfruntându-și temerile, să fie Aleasa.

— Își cunoaște spaimele?

— Nu le-a înfruntat niciodată, dar acum dorește s-o facă.

— Atunci, fie să dea cu ochii de ceea ce-o înfricoșează.

La două palme de arcade, Sheriam se opri, iar Nynaeve făcu întocmai.

— Rochia, șopti Sheriam, fără s-o privească.

Nynaeve se înroși, dându-și seama că uitase deja ce-i spusese cealaltă pe drum. Cu mișcări grăbite, își scoase hainele, încălțările și ciorapii. O clipă, în timp ce-și împăturea veșmintele și le rânduia alături, izbuti aproape să uite ce-avea de făcut. Ascunse cu grija inelul lui Lan în faldurile rochiei; nu voia să fie zărit. Când termină, ter’angrealul era încă acolo, în așteptare. Stânca de sub tălpile ei era rece. Pe tot trupul, pielea i se făcu de găină, dar nu lăsă umerii în jos, ci începu să respire încet. Nu voia ca nici una din celelalte să observe că-i era frică.

— Primul drum, spuse Sheriam, este pentru ceea ce-a fost. Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.

Nynaeve se frământă o clipă apoi păși înainte pe sub arcadă, în cercul de lumină strălucitoare care o înghiți, ca și cum văzduhul însuși sclipea, ca și cum s-ar fi înecat într-o mare de lumină. Lumina era peste tot. Era totul.

Dându-și seama că era dezbrăcată, Nynaeve tresări, apoi făcu ochii mari de uimire. De ambele părți se întindea un zid de piatră de două ori mai înalt ca ea și foarte neted, ca și cum ar fi fost sculptat. Cu degetele de la picioare simțea un pavaj de piatră neregulat și prăfuit. Sus, cerul părea plat și ca de plumb, în ciuda lipsei norilor, iar soarele atârna, umflat și roșu, deasupra capului. În ambele direcții se zăreau deschizături în zid, porți însemnate cu coloane mici și pătrate. Nu putea vedea la depărtare, din pricina zidului, dar pământul cobora, atât în fața ei, cât și în spate. Prin porți se întrezăreau alte ziduri groase, cu locuri de trecere printre ele. Se afla într-un uriaș labirint. „Unde sunt? Cum am ajuns aici?” Un alt gând îi înflori în minte, ca un glas străin, „Înapoi e o singură cale.” Clătină din cap.

— Dacă e o singură cale, n-am s-o găsesc stând aici.

Împrejur, măcar, era cald și uscat.

— Sper să găsesc niște haine înainte să dau peste oameni, murmura ea.

Își aducea parcă aminte de copilărie, când se jucase pe hârtie de-a labirintul; exista un meșteșug pentru a găsi drumul, dar nu mai știa care. În rest, tot trecutul i se părea tulbure, ca și cum era vorba de lucruri întâmplate altuia. Fără să-și ia mâna de pe zid, porni la drum; praful de sub tălpile ei se înălța în vârtejuri. Ajunsă la prima intrare, se trezi că avea în fața încă un coridor care părea aidoma cu cel în care se afla. Trăgând adânc aer în piept, o porni drept înainte, străbătând alte coridoare, identice. La un moment dat, ajunse într-un loc diferit. Calea se despărțea în două. O luă la stânga și ajunse la o altă răspântie. Încă o dată, stânga. La cea de-a treia, drumul din stânga o duse într-o fundătură. Furioasă, se întoarse pe unde venise și o apucă la dreapta. De data aceasta trecu de patru răspântii ca să ajungă într-un loc de unde nu mai putea înainta. O clipă, rămase cu privirile ațintite în gol.

— Cum am ajuns aici? se întrebă cu voce tare. Unde-o fi locul ăsta? „Înapoi e o singura cale.”

Se întoarse iarăși. Era convinsă că exista un meșteșug pentru a găsi ieșirea. La ultima răspântie o apucă la stânga, apoi la dreapta, la următoarea. Stânga, apoi dreapta. Drept înainte până la răspântie. Stânga, apoi dreapta. Părea să meargă bine. Măcar de data asta trecuse de vreo duzina de răspântii, fără să se înfunde. Ajunse la alta. Cu coada ochiului, zări o mișcare, întorcându-se să vadă ce era, dădu de un alt coridor printre pereții netezi de piatră. Dădu să o apuce la stânga… apoi se întoarse ca fulgerul, întrezărind iarăși o umbră mișcătoare. Nu era nimic, dar de data asta era sigură. Fusese cineva în spatele ei. Era cineva. Ușor speriată, o apuca iute în direcția opusă.

Iarăși și iarăși, prinse cu coada ochiului o mișcare slabă, în timp ce străbătea coridoarele unul după altul. Era prea iute ca să poată vedea mai mult. Înainte să apuce să întoarcă ochii, se și pierduse. O luă la fugă. Pe când era copilă, în Ținutul celor Două Râuri, nu mulți băieți izbuteau să țină pasul cu ea. „Ținutul celor Doua Râuri? Ce-i asta?”

Printr-o intrare din fața ei apăru un bărbat, înveșmântat cu haine vechi, mucegăite, aproape putrezite. Era bătrân. Foarte bătrân. Pielea pergamentoasă și uscată care îi acoperea creștetul lăsa impresia că nu era nici un pic de carne dedesubt. Avea capul plin de coji și numai câteva smocuri de păr sârmos, și ochii atât de adânciți în orbite încât păreau să se ițească din străfundurile unor peșteri. Nynaeve se opri, clătinându-se, simțind sub tălpi podeaua aspră de piatră.

— Sunt Aginor, spuse zâmbind bărbatul, și am venit să te iau.

Inima începu să-i bată cu putere. Unul dintre Rătăciți.

— Nu, nu, nu e cu putință!

— Ești o fată drăguță, o să mă bucur de tine.

Dintr-odată, Nynaeve își aminti că era dezbrăcată. Scoțând un strigat înfundat și înroșindu-se la față, numai pe jumătate din pricina mâniei, se năpusti pe cel mai apropiat coridor. În spatele ei răsună un hohot spart de râs și se auzi zgomotul scos de bărbatul care alerga, la fel de iute ca și ea. Gâfâind, continua să-i spună ce-avea să-i facă dacă o prindea, cuvinte care-i întorceau stomacul pe dos, chiar dacă abia le auzea. Cu disperare, începu să caute o cale de scăpare, întorcând capul într-o parte și într-alta în timp ce alerga, cu pumnii strânși. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.” Dar nu era nimic, doar labirintul nesfârșit. Oricât de repede fugea, vorbele spurcate ale bărbatului răsunau fără încetare din urma ei. Treptat, spaima se preschimbă cu totul în mânie.

— Arde-l-ar focul! suspină ea. Arde-l-ar Lumina! Așa ceva nu e îngăduit!

În pieptul ei, ceva înflori, se deschise, se desfăcu către lumină. Cu buzele rânjite, se întoarse cu fața la urmăritorul ei, tocmai când Aginor apăru de după un colț, râzând și alergând dezordonat.

— Nu ți-e îngăduit! urlă Nynaeve, amenințându-l cu pumnul, apoi deschizând palma, de parcă arunca ceva; numai pe jumătate uimită văzu o minge de foc care porni plutind din mâna ei.

Aceasta îl lovi pe Aginor în piept și explodă culcându-l la pământ. O vreme, el rămase întins, apoi se ridică împleticindu-se. Părea să nu-și dea seama că pieptarul surtucului îi fumega.

— Îndrăznești?! Îndrăznești?!

Se clătină, și pe bărbie i se scurse o dâră de salivă. Pe neașteptate, cerul se umplu de nori, fuioare amenințătoare negre-cenușii. Din ei izbucniră fulgere care se îndreptară drept spre inima lui Nynaeve. O clipă, i se păru că timpul își oprise curgerea, ca și cum clipa aceea urma să țină la nesfârșit. Simți revărsarea dinlăuntrul ei – saidar, așa cum îi șopti un gând îndepărtat – și simți și curgerea pereche a fulgerului. Apoi conduse unda într-o altă direcție. Timpul se năpusti înainte. Trosnind puternic, fulgerul sfărâmă piatra deasupra capului lui Aginor. Rătăcitul făcu ochii mari și se trase înapoi, împleticit:

— Nu se poate! Nu e cu putință!

Apoi făcu iarăși un salt înapoi, când fulgerul lovi chiar în locul în care stătuse, făcând piatra să țâșnească precum o fântână de sfărâmături. Neagră la față, Nynaeve o porni spre el. Iar Aginor fugi.

Saidar era ca un râu învolburat, urlându-i în trup. Simțea pietrele dimprejurul ei și văzduhul, simțea scânteile minuscule, curgătoare, ale Puterii Supreme care cuprindea și crea totul. Și-l simțea pe Aginor făcând, la rândul sau… ceva. Era o senzație slabă, foarte îndepărtată, ca și cum era vorba de ceva ce nu putea ajunge să cunoască vreodată, dar zări ce se întâmpla în jurul ei și înțelese.

Pământul se cutremura și mugea sub tălpile ei. Zidurile i se prăvăleau dinainte, bucăți de piatră care-i astupau calea. Se cățără pe ele, fără să-i pese că muchiile ascuțite îi însângerau palmele și picioarele, fără să-și ia ochii de la Aginor. Se iscă un vânt care pătrunse mugind pe coridoare, drept în fața ei, dezlănțuit, biciuindu-i obrajii și făcându-i ochii să lăcrimeze, încercând s-o dărâme; abătu curgerea, iar Aginor se prăbuși pe coridor, ca un tufiș scos din rădăcini. Ea aduse unda la pământ, îi schimba direcția, iar zidurile de piatră căzură de jur împrejurul lui Aginor, ferecându-l. Fulgerul se năpusti, condus de privirea ei, lovind în cerc în jurul bărbatului. Piatra sărea din loc, din ce în ce mai aproape. Simțea cum Rătăcitul se lupta pentru a abate din nou fulgerele către ea, dar, pas cu pas, sclipirile ucigașe se apropiau. La dreapta ei sclipi ceva, rămas descoperit prin prăbușirea zidurilor. Simți cum puterile lui Aginor se micșorau, îi simți încercările deznădăjduite de a o lovi, din ce în ce mai slabe și mai temătoare. Și totuși, cumva, știa că bărbatul nu renunțase. Dacă-l cruța, avea s-o urmărească la fel de nemilos ca și mai înainte, sigur că era prea slabă pentru a-l înfrânge, la urma urmei, prea slabă pentru a-l opri să facă ce voia.

În locul zidurilor de piatră se înălța o arcada argintie, învăluită într-o sclipire molatică, de aceeași culoare. „Calea de întoarcere…” În clipa în care Rătăcitul încetă să mai lupte, încercând, în schimb, din toate puterile, s-o țină în loc, ea știu. Dar forța lui nu mai era de ajuns, nu se mai putea apăra de loviturile ei. De-acum, trebuia să se ferească de bucățile de piatră care cădeau pe el, sfărâmate de fulgere. Loviturile îl făcură să cadă iarăși la pământ. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.”

Fulgerele dispărură. Nynaeve își întoarse privirile de la locul în care zăcea Aginor, pentru a vedea arcada. Apoi se uită iarăși la el, tocmai la timp pentru a-l vedea strecurându-se în patru labe peste mormanul de pietre și dispărând. Plină de mânie neputincioasă, șuieră printre dinți. Labirintul era încă în picioare, în cea mai mare parte. Erau sute de cotloane printre dărâmături, în care dușmanul se putea ascunde. I-ar fi luat prea mult să-l găsească, dar era convinsă că, dacă nu-l găsea ea prima, avea s-o urmărească fără încetare. Recăpătându-și puterile, avea s-o atace când se aștepta mai puțin.

„Înapoi e o singură cale.”

Speriată, se uită iarăși și văzu, cu ușurare, că arcada se afla încă acolo. Dacă-l putea găsi repede pe Aginor…

„Nu șovăi.”

Cu un strigat de mânie, se cățără peste pietrele prăbușite, îndreptându-se spre arcadă.

— Am să-i fac să plătească pe cei din pricina cărora mă aflu aici, mormăi. Am să-i fac să-și dorească să aibă parte de ce-a primit Aginor. Am să…

Pași pe sub arcada și lumina se revărsa asupra ei.

— Am să…, spuse Nynaeve, ieșind de sub arcadă și oprindu-se să vadă ce era în jur, nu se schimbase nimic – ter’angrealul argintiu, femeile Aes Sedai, încăperea – dar amintirile veniră ca o lovitură, gândurile pierdute ciocnindu-se unul de altul în mintea ei. Ieșise prin aceeași arcadă prin care intrase. Sora cea Roșie ridică un pocal de argint și îi turnă pe creștet un șuvoi de apă limpede și rece.

— Te-ai curățat de păcatele pe care le-ai făcut, recita ea, și de cele care ți s-au făcut. Te-ai curățat de nelegiuirile făptuite și de cele făptuite împotriva ta. Te afli în fața noastră curată și pură, în inimă și-n suflet.

Nynaeve se înfioră, simțind apa care i se scurgea pe trup, picurând pe jos. Sheriam o luă de braț cu un zâmbet ușurat, dar din glasul ei nu răzbătu nici o urmă de îngrijorare.

— Te-ai descurcat bine până acum. Întoarcerea e un lucru bun. Adu-ți aminte ce țintă ai, și vei merge bine și mai departe.

Și o conduse în jurul ter’angrealului, către a doua arcadă.

— Părea aievea, spuse în șoaptă Nynaeve; își amintea totul, își amintea cum condusese Puterea Supremă cu ușurință, de parcă doar ridica brațul, își amintea de Aginor și de ceea ce voia să-i facă Rătăcitul. Se înfioră iarăși. Oare a fost aievea?

— Nimeni nu știe, răspunse Sheriam. Când privești în urmă, așa s-ar zice, iar unele femei au ieșit purtând pe trup urmele rănilor căpătate înăuntru. Altele s-au văzut sfâșiate până la os, și totuși au ieșit fără nici o zgârietură. Totul e altfel pentru fiecare femeie care intră. Cei din vechime spuneau că există multe lumi. Poate că acest ter’angreal te duce într-unele dintre ele. Dar dacă-i pe așa, legile lui sunt mult prea stricte pentru un obiect menit doar să te ducă dintr-un loc într-altul. Eu nu cred că-i aievea. Dar amintește-ți că, aievea sau nu, primejdia este la fel de adevărată ca un pumnal care-ți străpunge inima.

— Am condus Puterea. A fost atât de ușor.

— Așa ceva n-ar trebui să fie cu putință, șuiera Sheriam, tulburată, cercetând-o cu privirea. N-ar trebui nici măcar să-ți amintești că ai izbutit să conduci. Măcar ai scăpat nevătămată. Simt că încă mai ai înzestrarea, la fel de mult ca și înainte.

— Din ce-mi spui, s-ar zice că e primejdios, răspunse șovăielnic Nynaeve, iar Sheriam șovăi și ea.

— Se crede că nu e nevoie de avertismente, de vreme ce oricum nu ții minte nimic, acolo înăuntru, dar… Acest ter’angreal a fost găsit în vremea Războaielor Troloce. În arhive există însemnări despre primele cercetări. Prima soră care a pătruns a fost înzestrată cu cele mai puternice mijloace de apărare, fiindcă nimeni nu știa ce avea să se întâmple. Și-a păstrat amintirile, așa că a condus Puterea, atunci când a fost amenințată. Și a ieșit stoarsă de orice înzestrare, fără putință de a mai conduce sau măcar de a simți Adevăratul Izvor. A doua a primit și ea mijloace de apărare și a pățit același lucru. A treia a intrat neprotejată. Înăuntru a uitat tot, dar s-a întors nevătămată. De-asta toată lumea este trimisă acolo fără nici un sprijin. Nynaeve, să nu mai conduci Puterea după ce intri. Știu că e foarte greu să ții minte, dar trebuie să încerci.

Nynaeve înghiți în sec. Își amintea totul, chiar și clipele în care nu-și amintise.

— N-am s-o fac, spuse. „Dacă n-o să uit.”

Îi venea să râdă nestăpânit. Ajunseseră deja în dreptul celei de-a doua arcade. Strălucirea era la fel de puternică. Sheriam îi aruncă o ultima privire îngrijorată, apoi o lăsă singură.

— A doua oară pentru ce este. Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.

Nynaeve rămase cu ochii ațintiți la arcada argintie și sclipitoare. „De data asta peste ce-o să dau?” Celelalte așteptau, privind-o. Hotărâtă, pași înăuntru, în lumină.

Coborând privirea, rămase surprinsă să observe că purta o rochie brună, simplă, și tresări. De ce se holba la propria sa rochie? „Înapoi e o singură cale.” Rotindu-și privirea de jur împrejur, zâmbi. Se afla la marginea pajiștii din Emond’s Field, între casele cu acoperiș de stuf și drept în fața hanului Izvorul de Vin. Izvorul însuși țâșnea cu tărie din stânca singuratică ascunsa printre ierburile de pe pajiște, iar pârâiașul se scurgea către răsărit, pe sub sălciile de lângă han. Ulițele erau pustii, dar era dimineața în zori, ceea ce însemna că oamenii încă se ocupau de treburile din gospodărie. Uitându-se la han, zâmbetul i se șterse. Arata ponosit. Văruiala se cojise, un oblon atârna spart, iar printr-o spărtură din acoperiș se vedea capătul putred al unui căprior. „Ce s-o fi întâmplat cu Bran? E așa de ocupat să fie Staroste, încât a uitat să aibă grijă de han?”

Ușa se deschise și ieși Cenn Buie, care împietri în loc când o văzu. Bătrânul meșter de acoperișuri era zbârcit ca o rădăcină de stejar, dar privirea pe care i-o arunca era la fel de prietenoasă:

— Deci te-ai întors, da? Ei, mai bine ți-ai căuta iarăși de drum.

Nynaeve se încruntă, văzându-l scuipând drept la picioarele ei, apoi grăbindu-se să se îndepărteze. Cenn nu fusese niciodată un om plăcut, dar nici nu se purta de obicei atât de grosolan. Nu cu ea, cel puțin. Niciodată pe față. Urmărindu-l din priviri, văzu semne de stricăciune prin tot satul – bucăți de stuf care ar fi trebuit înlocuite, curțile pline de buruieni, ușa de la locuința jupânesei al’Caar care atârna în afară, din pricina unei balamale rupte. Clătinând din cap, intră în han. „O să-i spun vreo două vorbe lui Bran despre asta”

Sala cea mare era pustie, în afară de o singură femeie cu cosița groasă, căruntă, petrecută peste umăr. Tocmai ștergea o masă, dar după cum rămăsese în picioare, cu privirile pierdute, Nynaeve înțelese că nu era atentă la ce făcea. Încăperea părea plină de praf.

— Marin?

Marin al’Vere tresări, ducându-și o mână la gât, și făcu ochii mari. Părea cu mulți ani mai în vârstă decât își amintea Nynaeve. Părea istovită.

— Nynaeve? Nynaeve! Oh, chiar tu ești. Și Egwene? Ai adus-o înapoi? Spune-mi că da.

— Pai…, începu Nynaeve, apoi își duse o mână la cap. „Unde este Egwene?” I se părea că ar fi trebuit sa-și aducă aminte. Nu. Nu, n-am adus-o. „Înapoi e o singură cale.”

Jupâneasa al’Vere se prăbuși într-unul din scaunele cu spătarul drept.

— Nădăjduiam și eu. De când a murit Bran…

— Bran a murit?

Lui Nynaeve nu-i venea să creadă; bărbatul masiv, zâmbitor, părea să fie sortit sa trăiască veșnic.

— Ar fi trebuit să fiu aici.

Cealaltă țâșni în picioare și se duse iute să tragă cu ochiul printr-o fereastră, către pajiște și sat.

— Dacă Malena află că ești aici, vor fi necazuri. Sunt sigură că Cenn s-a dus imediat să-i spună. Acum el e Starostele.

— Cenn? Cum se poate ca bărbații ăștia cu creier de lână să-l fi ales pe Cenn?

— Din pricina Malenei. Le-a convins pe toate femeile din Sobor să-și pună bărbații să treacă de partea lui, răspunse Marin, apropiindu-și fața de fereastră cât putea de mult, încercând să privească în toate părțile în același timp. Bărbații ăștia nătângi nu vorbesc între ei despre ce gândesc. Probabil că fiecare bărbat care-a votat pentru Cenn a crezut că era singurul pe care nevastă-sa îl bătuse la cap să-l convingă și că un vot nu însemna nimic. Ei, uite că acum au aflat. Cu toții ne-am învățat lecția.

— Și cine-i Malena asta, care învârte Soborul Femeilor după bunul ei plac? N-am auzit niciodată de ea.

— E din Dealul Străjii. E Meș…, începu Marin, întorcându-se de la fereastră și frângându-și mâinile. Malena Aylar este Meștereasa, Nynaeve. Când am văzut că tu nu te întorci… pe Lumină, sper să nu afle că ești aici.

Nynaeve clătină din cap, nevenindu-i să creadă.

— Marin, ți-e teama de ea. Tremuri. Ce fel de femeie este? Și de ce Soborul Femeilor a ales pe cineva ca ea?

— Probabil că am fost nebune toate, râse amar jupâneasa al’Vere. Malena a venit aici s-o vadă pe Mavra Mallen, cu o zi înainte ca aceasta să trebuiască să se întoarcă în Deven Ride, iar în noaptea aceea câțiva copii s-au îmbolnăvit și Malena a rămas să-i îngrijească, apoi oile au început să moară și Malena s-a ocupat și de asta. Părea firesc s-o alegem pe ea, dar… Nynaeve, se poartă așa de urât. Te sfredelește cu privirea până ce faci tot ce vrea ea. Se ține de tine și se tot ține până ce nu mai ai puterea să spui nu. Și mai rău. A trântit-o la pământ pe Alsbet Luhhan.

Prin mintea lui Nynaeve trecu imaginea lui Alsbet Luhhan și a soțului ei Haral, fierarul. Femeia era aproape la fel de înaltă ca el și foarte masivă, deși nu mai puțin chipeșă.

— Alsbet e aproape la fel de tare ca și Haral. Nu-mi vine să cred că…

— Malena nu-i masivă, dar e… e neîmblânzită, Nynaeve. A fugărit-o pe Alsbet pe Pajiște cu un bâț în mână și nici una dintre noi, cele care eram acolo, nu am îndrăznit să o oprim. Când au aflat, Bran și Haral au spus că trebuie să plece, chiar dacă asta însemna să se amestece în treburile Soborului. Cred că unele femei ar fi plecat urechea, dar cei doi bărbați s-au îmbolnăvit în aceeași noapte și au murit la o zi unul de celalalt, spuse Marin, mușcându-și buzele și privind în jurul ei de parcă se temea să n-o audă cineva; coborî glasul. Malena i-a îngrijit. A spus că era datoria ei, chiar dacă i se opuseseră. Și am văzut… am văzut cu ochii mei semințe de cernușcă cenușie în leacurile pe care le-a luat cu ea după aceea.

— Dar…, începu Nynaeve, cu un oftat de uimire, ești sigură, Marin? Ești convinsă?

Cealaltă încuviință, gata gata să izbucnească în plâns.

— Marin, dacă bănuiai măcar că femeia asta l-a otrăvit pe Bran, cum ai putut să nu spui Soborului?

— A spus că Bran și Haral nu pășeau în Lumină, îngăimă Marin, fiindcă vorbeau așa despre Meștereasă. A spus că de-asta au și murit; că i-a părăsit Lumina. Tot timpul vorbește despre păcate. A spus că Paet al’Caar a păcătuit și el, vorbind împotriva ei după moartea lui Bran și a lui Haral. Dar n-a spus altceva decât că nu e la fel de pricepută la Vindecări așa cum erai tu, dar ea i-a desenat pe ușă Colțul Dragonului, în văzul tuturor, cu un cărbune. Cei doi băieți ai lui au murit în mai puțin de-o săptămână – când mama lor s-a dus să-i trezească, i-a găsit morți. Biata Nela. Am găsit-o rătăcind prin sat, râzând și plângând în același timp, urlând că Paet era Cel Întunecat și că-i omorâse băieții. Paet s-a spânzurat a doua zi, mai spuse ea, cutremurându-se și coborând glasul, încât Nynaeve de-abia o mai putea înțelege. Mai sunt încă patru fete aici, sub acoperișul meu. În viață, Nynaeve. Înțelege ce-ți spun. Sunt încă în viață și tot așa vreau să rămână.

Nynaeve simți o răceală în oase.

— Marin, nu poți îngădui așa ceva. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi”, se auzi glasul, dar ea îl alungă. Dacă femeile din Sobor rămân împreună, puteți scăpa de ea.

— Împreună împotriva Malenei? râse Marin, dar râsul ei aducea cu un suspin. Tuturor ne e teamă de ea. Dar se pricepe la copii, în ultima vreme s-ar zice că e mereu câte un copil bolnav, dar Malena face tot ce poate. Aproape nimeni nu murea de boală când erai tu Meștereasă.

— Marin, ascultă-mă. Nu înțelegi de ce se îmbolnăvește mereu câte un copil? Dacă nu vă poate face să vă temeți de ea, vă face să credeți că aveți nevoie de ea pentru copii. Ea e de vină, Marin. La fel ca și pentru moartea lui Bran.

— Nu e cu putință, șuieră Marin. N-ar face așa ceva. Nu cu cei mici.

— Ba da, Marin… „Înapoi e…” – dar Nynaeve alungă gândul fără milă. E cineva din Sobor care nu se teme? Cineva care poate să dea ascultare?

— Toata lumea se teme, răspunse cealaltă. Dar Corin Ayellin te-ar putea asculta și dacă pleacă urechea, mai poate trage după ea încă două sau trei. Nynaeve, dacă găsim îndeajuns de multe femei care să te-asculte, vrei să fii din nou Meștereasa noastră? Cred că tu ești singura care nu s-ar lăsa înfricoșată de Malena, chiar dacă totul se dă pe față. Nici nu știi cum e.

— Da, vreau. „Înapoi e… Nu! Sunt oamenii mei!” Ia-ți mantia și hai la Corin.

Marin nu prea voia să părăsească hanul, dar după ce Nynaeve izbuti s-o scoată afară, începu să se furișeze din ușă în ușă, cu umerii aduși, privind încoace și încolo. Înainte să fi făcut jumătate din drum, Nynaeve văzu o femeie înaltă și deșirată care venea cu pași mari din cealaltă parte a pajiștii, către han, retezând capetele buruienilor cu o nuia groasă de salcie. Așa osoasă cum era, emana forță și hotărâre. Avea o gură subțire și aspră. Cenn Buie pășea grăbit în urma ei.

— Malena, zise Marin, trăgând-o pe Nynaeve între două case și vorbind în șoaptă de parcă se temea ca femeia să nu le audă, chiar și de la depărtare. Știam că Cenn se va duce la ea.

Ceva o făcu pe Nynaeve să privească peste umăr. În spatele ei se afla o arcadă argintie, care se întindea de la o casă la cealaltă și sclipea puternic. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.” Marin scoase un țipăt înfundat.

— Ne-a văzut. Lumina să ne-ajute, vine încoace.

Femeia cea înaltă o apucase pe pajiște, lăsându-l pe Cenn în urmă, neștiind încotro să se îndrepte. Dar pe chipul Malenei nu se vedea nici urmă de nehotărâre. Pășea încet, de parcă nu era nici o speranță de scăpare. Zâmbetul crud de pe chip i se lățea cu fiecare pas. Marin o trase pe Nynaeve de mânecă.

— Trebuie să fugim. Trebuie să ne-ascundem, Nynaeve, haide. Probabil că Cenn i-a spus cine ești. Nu suporta să audă pe nimeni vorbind de tine.

Arcada argintie îi atrăgea privirile lui Nynaeve. „Înapoi e…” Scutură din cap, încercând să-și amintească. „Nu e aievea.” O privi pe Marin, cu chipul schimonosit de spaimă. „Trebuie să fii hotărâtă ca să scapi cu viață.”

— Te rog, Nynaeve. M-a văzut cu tine. M-a… văzut! Te rog, Nynaeve!

Malena se apropia fără milă. „Oamenii mei.” Arcada sclipea. „Calea de întoarcere. Nu-i aievea.”

Suspinând, Nynaeve își smulse brațul din strânsoarea lui Marin și se năpusti către sclipirea argintie. Urletul lui Marin îi răsună în urechi.

— Pe Lumină, Nynaeve, ajută-mă! AJUTĂ-MĂ!

Revărsarea de lumină o învălui.

Cu ochii pierduți în gol, Nynaeve se împletici prin arcadă, de-abia văzând ce se afla în jurul ei. Ultimul urlet al lui Marin încă-i mai răsuna în urechi. Nici nu clipi atunci când un șuvoi de apă rece i se revărsă dintr-odată pe creștet.

— Te-ai curățat de trufie deșartă. Te-ai curățat de așteptările neîntemeiate. Vii în fața noastră curată și pură, în inimă și în suflet.

Când sora cea Roșie se retrase, Sheriam veni să o ia de braț. Nynaeve tresări, apoi își dădu seama cine era. O apucă pe Sheriam de gulerul rochiei, cu ambele mâini.

— Spune-mi că nu era aievea. Spune-mi!

— A fost rău? întreba Sheriam, descleștându-i pumnii de parcă se așteptase la așa ceva. Totdeauna este mai rău, iar a treia oară e cel mai cumplit.

— Mi-am lăsat prietena… Mi-am lăsat neamul… În Puțul Osândelor, ca să mă întorc. „Lumină, te implor, fă să nu fi fost aievea. Doar nu am… trebuie s-o fac pe Moiraine să plătească! Trebuie!”

— Există mereu o pricină care să te facă să rămâi, ceva care să te împiedice sau să-ți ia ochii. Ter’angrealul țese lațuri în care să rămâi prinsă, cu ajutorul minții tale, și le țese puternice, cu neputință de rupt, mai tari ca oțelul și mai primejdioase ca orice otravă. De-asta îl folosim pentru această încercare. Trebuie să-ți dorești să devii Aes Sedai mai mult decât orice altceva pe lume, îndeajuns de mult pentru a înfrunta totul, pentru a te elibera, pentru a izbândi. Turnul Alb nu poate cere mai puțin de-atât. Iar tu trebuie să ne dai ce-ți cerem.

— Cereți multe, spuse Nynaeve, cu ochii la cea de-a treia arcadă către care o ducea femeia cu părul roșu. „A treia oară e cel mai cumplit.” Mi-e frică, șopti ea. „Ce poate fi mai cumplit decât ce-am făcut adineauri?”

— E bine, spuse Sheriam. Vrei să fii Aes Sedai, să conduci Puterea Supremă. Nimeni nu trebuie să aibă asemenea gânduri fără teamă și fără respect. Teama te va face prudentă, iar prudența te va ține în viață. Dar nimeni nu te va sili să intri și a treia oară, copilă, sfârși ea, întorcând-o pe Nynaeve cu fața la arcadă.

— Dacă nu merg mai departe, spuse Nynaeve, umezindu-și buzele cu limba, o să mă scoateți din Turn și n-o să-mi mai dați voie să mă întorc. Iar ăsta-i cel mai cumplit lucru.

Sheriam încuviință, o dată și încă o dată. Nynaeve trase aer în piept.

— Sunt gata.

— A treia oară, rosti solemn Sheriam, este pentru ceea ce va fi. Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.

În goană, Nynaeve trecu pe sub arcada.

Râzând, alerga printre vârtejuri de fluturi care se înălțau din florile sălbatice întinse, ca o pătură colorată ce-i ajungea până la genunchi, peste pajiștea din vârful dealului. Iapa ei sură se foia nervoasă, cu frâiele atârnând, la marginea pajiștii, iar Nynaeve se opri din alergat, ca să nu-și mai sperie animalul. Câțiva fluturi i se așezară pe rochie, pe florile brodate cu fir sau cu perle, iar alții începură să dea târcoale safirelor și ametistelor din părul care-i cădea liber pe umeri. La poalele dealului, salba celor O Mie de Lacuri se întindea prin orașul Malkier, reflectând cele Șapte Turnuri care ajungeau cu crestele la nori, cu flamurile Cocorului Auriu fluturând în vârf, învăluite în cețuri. În oraș erau o mie de grădini, dar ea o iubea mai presus de toate pe aceasta din vârful dealului, plină de flori sălbatice. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.”

Zgomotul de copite o făcu să se întoarcă. Al’Lan Mandragoran, Regele din Malkier, descălecă de pe armăsarul său și se îndreptă spre ea, printre fluturi, râzând. Chipul său era al unui om aspru, dar zâmbetul pe care-l păstra numai pentru ea îi mai înmuia trăsăturile ca de piatră. Rămase cu ochii la el, și se tulbură când îl văzu luând-o în brațe și sărutând-o. O clipă rămase așa, pierdută, răspunzându-i la sărut. Picioarele îi atârnau în văzduh și nici nu-i păsa. Dintr-odată, însă, îl împinse și-și trase capul înapoi.

— Nu, spuse ea, împingând și mai tare. Lasă-mă. Lasă-mă jos.

Uimit, el o puse jos, iar Nynaeve se trase câțiva pași înapoi.

— Nu așa ceva, spuse ea. Nu pot înfrunta asta. Orice altceva, dar asta nu. „Te rog, fă să fie iar Aginor.” O amintire i se învolbură în minte. „Aginor?”

Nu știa de unde apăruse acel gând. Amintirile țâșneau încoace și încolo, niște bucățele schimbătoare ca gheață purtată de apele unui râu. Încercă să le prindă, încercă să se agațe de ceva.

— Iubirea mea, nu te simți bine? întrebă îngrijorat Lan.

— Nu-mi spune așa! Nu sunt iubirea ta! Nu te pot lua de soț! Rămase uimită văzându-l cum își dădu capul pe spate și începu să râdă.

— Dacă fiii noștri aud așa ceva, cum că n-am fi căsătoriți, s-ar putea tulbura, scumpă soție. Și cum să nu fii iubirea mea? Alta nu am și nici nu voi avea vreodată.

— Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă întorc chiar acum.

Deznădăjduită începu să caute arcada, dar găsi numai pajiște și cer. „Mai tare ca oțelul și mai primejdioasă ca otrava. Lan. Pruncii lui Lan. Lumină, ajută-mă!”

— Să te întorci? Unde? În Emond’s Field? Dacă vrei, am să-i trimit veste lui Morgase și am să cer o escortă.

— Singură, murmură ea, căutând în continuare. „Unde este? Trebuie să plec.” N-am să mă încurc cu asta. N-aș putea îndura. Asta nu. Trebuie să mă întorc chiar acum!

— Să te încurci cu ce, Nynaeve? Ce nu poți îndura? Nu, Nynaeve. Aici poți veni singură, dacă vrei, dar dacă Regina din Malkier ar sosi în Andor fără escorta cuvenită, Morgase s-ar tulbura, dacă nu s-ar simți de-a dreptul jignită. Doar nu vrei s-o insulți, nu? Credeam că sunteți prietene.

Nynaeve se simți de parcă cineva ar fi lovit-o în cap, de mai multe ori, amețind-o.

— Regină? spuse ea șovăielnic. Și avem și copii?

— Ești sigură că te simți bine? Poate ar trebui să te duc la Sharina Sedai.

— Nu, se feri ea, trăgându-se iarăși înapoi. Fără Aes Sedai. „Nu e aievea. De data asta n-am să mă las. Nu!”

— Ei, foarte bine, spuse el fără să se grăbească. Ești soția mea, cum să nu fii regina? Aici suntem în Malkier, nu în vreun regat de la miazăzi. Ai fost încoronată acolo, într-unul din cele Șapte Turnuri, atunci când ne-am schimbat și inelele.

Fără să-și dea seama, Lan își ridică mâna stângă. Pe arătător purta un inel simplu, de aur. Nynaeve își coborî privirea spre propria sa mână, spre inelul pe care știa că avea să-l zărească, apoi își strânse palma în cealaltă, fără să poată spune dacă o făcea ca să-l ascundă, pentru a se convinge că nu era cu adevărat acolo sau pentru a nu-l mai pierde niciodată.

— Acum îți amintești? continuă el, și întinse brațul, ca pentru a o mângâia pe obraz, dar ea se trase înapoi încă șase pași; Lan oftă. Bine, iubirea mea, cum dorești. Avem trei copii, deși numai unul mai este cu adevărat mic. Maric îți ajunge aproape până la umăr și nu se poate hotărî ce-i place mai mult – caii sau cărțile. Elnore a început deja să facă exerciții ca să le sucească mințile băieților, atunci când n-o bate la cap pe Sharina întrebând-o când o să fie îndeajuns de mare să plece în Turnul Alb.

— Elnore era numele mamei mele, spuse ea încet.

— Așa mi-ai zis atunci când l-ai ales. Nynaeve…

— Nu, de data asta nu mă mai las. Asta nu. Nu vreau!

În spatele lui, printre copacii de la marginea pajiștii, zări arcada argintie. N-o văzuse mai înainte pentru că era ascunsă printre crengi. „Înapoi e o singură cale.” Se întoarse către ea.

— Trebuie să plec.

Lan o prinse de mâna și, dintr-odată, i se păru că picioarele i se preschimbaseră în stane de piatra. Nu se putea desprinde.

— Draga mea, nu știu de ce ești tulburată, dar, orice-ar fi, spune-mi și am să fac tot ce trebuie. Știu că nu sunt cel mai bun dintre soți. Când te-am întâlnit, eram aspru și singuratic, dar tu ai izbutit să mă înmoi… măcar puțin.

— Ești cel mai bun soț dintre toți, șopti ea, în timp ce, îngrozită, începu să-și amintească de viața pe care o avuseseră împreună, de râs și de lacrimi, de certuri aprige și de împăcări dulci; amintirile nu erau limpezi, dar le simțea crescând mai puternice, mai pline de viață. Nu pot.

Arcada era acolo, la câțiva pași. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.”

— Nynaeve, nu știu ce se-ntâmplă, dar simt că te pierd. Nu pot îndura asta, spuse el, mângâind-o pe păr; închizând ochii, ea își apăsă obrazul de degetele lui. Rămâi cu mine, pe vecie.

— Aș vrea să rămân, răspunse încet Nynaeve. Aș vrea să rămân cu tine.

Când deschise ochii, arcada dispăruse… „O singură cale”.

— Nu! Nu!

— Ce te tulbură? o întrebă Lan, întorcând-o cu fața spre el. Trebuie să-mi spui ca să te pot ajuta.

— Nu e aievea.

— Nu e aievea? Înainte să te întâlnesc, credeam că numai sabia este aievea. Uită-te în jur, Nynaeve. E adevărat. Orice vrei tu putem face să se adeverească împreună, tu și cu mine.

Curioasă, ea își plimbă privirea de jur împrejur. Pajiștea era încă acolo. Cele Șapte Turnuri se înălțau încă deasupra celor O Mie de Lacuri. Arcada dispăruse, dar în rest nu se schimbase nimic. „Aș putea rămâne aici. Cu Lan. Nu s-a schimbat nimic.” Gândurile i se învârtejeau în minte. „Nu s-a schimbat nimic. Egwene e singură în Turnul Alb. Rand va conduce Puterea și va înnebuni. Și cu Mat și Perrin, cum rămâne? Își mai pot lua viețile înapoi, fie și o mică parte? Iar Moiraine, cea care ne-a distrus, e încă liberă și nevătămată.”

— Trebuie să mă întorc, șopti ea.

Nemaiputând să îndure durerea oglindită pe chipul lui, se îndepărtă. Plină de hotărâre, își alcătui în minte imaginea unui boboc de floare, un boboc alb crescut pe o creangă de mărăcini. Spinii și-i desena ascuțiți, nemiloși, dorindu-și să-i simtă în carne, simțindu-se ca și cum atârna deja între crengile tufișului. Glasul lui Sheriam Sedai îi răsună în gând undeva, departe, spunându-i că era primejdios să încerce să conducă Puterea. Bobocul se deschise, iar saidar o umplu de lumină.

— Nynaeve, spune-mi ce s-a-ntâmplat.

Glasul lui Lan o zăpăci, dar se forță să nu-l asculte. Trebuia să mai existe o cale de întoarcere. Privind țintă înspre locul în care fusese arcada, încercă să găsească vreo urmă, dar nu era nimic.

— Nynaeve…

Încercă să-și aducă aminte imaginea arcadei, să-i dea forma și s-o alcătuiască până la cel mai mic amănunt. Un cerc de metal sclipitor, plin de o strălucire ca o văpaie de zăpadă. I se păru că o vede tremurând în fața ei, între ea și copaci, apoi dispăru. Ba era acolo, ba dispărea, ba se vedea iarăși…

— …Te iubesc…

Absorbi saidar, trăgând în piept unda Puterii Supreme până când simți că plesnește. Strălucirea care-o umplea, care se revarsă împrejurul ei, o orbea. Arșița părea s-o mistuie. Arcada tremurătoare deveni mai clară, mai puternică, apăru întreagă înaintea ei. Focul și durerea păreau s-o cuprindă; i se păru că oasele îi ard și își simți capul ca pe un cuptor.

— …Din toată inima…

Alergă spre arcada argintie, fără să-și îngăduie să se uite înapoi. Fusese convinsă că lucrul cel mai cumplit pe care-l auzise vreodată avea să fie strigătul de ajutor al lui Marin al’Vere, părăsită, dar acum acela i se părea dulce ca mierea, pe lângă glasul înspăimântat al lui Lan care-o urmarea.

— Nynaeve, te rog nu mă părăsi.

Strălucirea albicioasă o mistui.

Goală, Nynaeve se împletici pe sub arcadă și căzu în genunchi, cu colțurile buzelor lăsate în jos, suspinând, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Sheriam îngenunche lângă ea. Nynaeve întoarse capul și o fulgeră din priviri.

— Te urăsc! reuși să îngaime, furioasă, înghițind în sec. Le urăsc pe toate femeile Aes Sedai!

Sheriam oftă ușor, apoi o ridică în picioare.

— Copila mea, aproape toate care trec prin asta spun cam același lucru. Nu e puțin lucru să fii silită să-ți înfrunți temerile. Dar asta ce-i? întrebă ea dintr-odată, întorcându-i palmele în sus.

Mâinile lui Nynaeve tremurară din pricina unei dureri neașteptate, pe care n-o mai simțise până atunci. În palma fiecărei mâini, chiar la mijloc, se afla înfipt câte un spin lung și negru. Sheriam îi scoase cu grijă. Nynaeve simți atingerea răcoroasă a femeii, care-i aducea Tămăduirea. În urma fiecărui spin rămaseră cicatrice mici, pe dosul mâinii și în palmă. Sheriam se încruntă.

— N-ar trebui să rămână urme. Și cum de te-ai ales numai cu doi, și încă înfipți așa de bine, drept în mijloc? Dacă te-ai fi prins într-un tufiș de mărăcini, ar fi trebuit să fii plină de zgârieturi și de spini.

— Ar trebui, încuviință cu amărăciune Nynaeve. Poate că m-am gândit că plătisem și-așa destul.

— Mereu există un preț, răspunse femeia Aes Sedai. Haide, acum. Pe primul l-ai plătit. Vino să-ți iei răsplata.

Și o împinse ușor înainte. Nynaeve își dădu seama că mai erau și alte Aes Sedai în încăpere. Apăruse și Suprema, cu etola ei dungată, înconjurată de șapte surori cu șalurile pe umeri, fiecare din altă Ajah. Toate erau cu ochii la Nynaeve. Amintindu-și ce-i spusese Sheriam, înainta cu pași mici și îngenunche în fața Supremei, care avea în mână ultimul pocal. Încet, încet, i-l turnă pe creștet.

— Te-ai curățat de Nynaeve al’Maera din Emond’s Field. Te-ai curățat de toate chingile care te leagă de lume. Vii în fața noastră curată și pură, în inimă și în suflet. Ești Nynaeve al’Maera Aleasă a Turnului Alb.

Înmânându-i pocalul altei surori, Suprema o ridică pe Nynaeve în picioare.

— De-acum ești a noastră. Soarta a pecetluit-o.

În ochii Supremei părea să se reflecte o strălucire întunecată. Nynaeve se înfioră, dar nu pentru că era goală și udă.