În căutarea Cornului

47 Mormântul nu-mi stinge chemarea

Mat și Perrin încălecaseră deja când Rand și Hurin îi prinseră din urmă. Undeva în spatele lui, Rand îl auzi pe Ingtar strigând: ,,Lumina și Shinowa”, apoi zăngănit de oțel amestecat cu larma celorlalte glasuri.

— Unde e Ingtar? întrebă Mat. Ce se petrecere? Legase Cornul lui Vaiere de oblâncul șeii, ca și cum ar fi fost un corn obișnuit, dar pumnalul îl ținea la cingătoare, ocrotind plăselele cu mâna lui palidă, ce părea făcută doar din oase și ligamente.

— Se luptă pe viață și pe moarte, spuse Rand tăios, urcându-se pe Roșcat.

— Atunci trebuie să-l ajutăm, zise Perrin. Mat poate duce Cornul și pumnalul…

— Face asta ca să putem noi scăpa, spuse Rand. „Și pentru asta.” O să-i ducem toți Cornul lui Verin și apoi voi o s-o ajutați să-l ducă unde zice ea că trebuie să se afle.

— Ce vrei să spui? întrebă Perrin. Rand dădu pinteni murgului, iar Roșcatul porni în galop spre dealurile de dincolo de oraș.

— Lumina și Shinowa! se auzi în spatele lui strigatul lui Ingtar, triumfător și fulgere brăzdară cerul, ca și cum i-ar fi răspuns.

Rand dădu bice Roșcatului, după care se întinse pe gâtul murgului; calul galopa nebunește, cu coama și coada fluturând. Ar fi vrut să nu i se pară că fuge de țipătul lui Ingtar, că fuge de ceea ce ar fi trebuit să facă. „Ingtar, Iscoada Celui Întunecat. Nu-mi pasă. Era prietenul meu.” Galopul calului nu îl îndepărta și de propriile gânduri. „Moartea e mai ușoară ca o pană, datoria mai apăsătoare ca un munte. Atâtea datorii. Egwene. Cornul. Fain. Mat și pumnalul. De ce nu puteau apărea pe rând? Trebuie să mă îngrijesc de toate odată. Oh, Lumină, Egwene!”

Trase de hățuri atât de brusc încât Roșcatul alunecă și se opri, lăsându-se pe picioarele din spate. Erau într-un mic desiș de copaci desfrunziți, în vârful unuia dintre dealurile de lângă Faime. Ceilalți se apropiară în galop.

— Ce vrei să spui? întrebă Perrin. Noi o s-o ajutăm pe Verin să ducă Cornul acolo unde trebuie? Și tu unde mergi?

— Poate că deja începe să înnebunească, spuse Mat. Dacă ar înnebuni, n-ar vrea să mai stea cu noi. Nu-i așa?

— Voi trei duceți-i Cornul lui Verin, zise Rand. „Egwene. Atâtea fire și o primejdie atât de mare. Atâtea datorii.” Nu aveți nevoie de mine.

Mat mângâie plăselele pumnalului.

— Bun, și tu ce faci? Arde-m-ar, nu e cu putință să fi început deja să înnebunești. Nu e cu putință! Hurin se uita la ei cu gura căscată, neînțelegând nici pe jumătate ce se petrece.

— Mă întorc, răspunse Rand. Nici nu ar fi trebuit să plec. Asta nu îi suna bine; parcă nu era ce trebuia. Trebuie să mă întorc. Acum. Asta suna mai bine. Egwene e încă acolo. Și are o zgardă din aia în jurul gâtului.

— Ești convins? întrebă Mat. Eu n-am văzut-o. Aaaaa! Dacă tu spui că-i acolo, atunci așa e. O să-i ducem Cornul lui Vaiere lui Verin și apoi o să ne întoarcem cu toții după ea. Doar nu crezi că o s-o las acolo, nu?

Rand clătină din cap. „Fire. Datorii.” Se simțea de parcă urma să explodeze ca un artificiu. „Lumină, ce se întâmplă cu mine?”

— Mat, Verin trebuie să meargă cu tine și cu pumnalul în Tar Valon, ca să poți scăpa în sfârșit de el. Nu ai vreme de pierdut.

— Egwene nu e pierdere de vreme! Însă mâna lui Mat strânse cu putere pumnalul.

— N-o să ne întoarcem nici unul, zise Perrin. Nu acum. Uite! Arătă spre Faime.

Curțile cu căruțe și ocolurile de cai se umpleau de soldați Seanchani, mii de soldați în șiruri nesfârșite, unii călare pe lighioane cu solzi, alții îmbrăcați în armură călare pe cai, ofițerii purtând flamuri colorate. Erau și grolmi pe acolo și tot felul de alte creaturi curioase, ce aduceau a păsări și șopârle monstruoase și niște dihănii ce nu semănau cu nimic din ceea ce știa el, cu pielea creață și cenușie și colți imenși. Din loc în loc erau grupuri de sul’dam și damane. Rand se întrebă dacă Egwene era și ea pe acolo. În spatele soldaților, în oraș, exploda din când în când câte un acoperiș, iar cerul era încă brăzdat de fulgere. Două creaturi cu aripile uriașe desfăcute se ridicară în văzduh, ferindu-se de fulgere.

— Toate astea din pricina noastră? zise Mat neîncrezător. Cine or fi crezând că suntem?

Lui Rand îi trecu un răspuns prin cap, dar îl alungă înainte să prindă formă.

— N-o s-o apucăm nici pe dincolo, Senior Rand, spuse Hurin. Mantiile albe. Sute.

Rand întoarse calul ca să se uite înspre unde arăta amușinarul. Un șir lung de mantii albe șerpuia încet peste dealuri, îndreptându-se spre ei.

— Senior Rand, murmură Hurin, dacă ăia zăresc Cornul lui Vaiere, n-o să mai apucam să-l ducem la Aes Sedai. N-o să mai apucam nici noi să mai ajungem în preajma lui.

— Poate că de asta se adună Seanchanii, zise Mat cu speranță în glas. Din pricina Mantiilor Albe. Poate că, de fapt, nu are nimic de-a face cu noi.

— Oricum ar fi, spuse Perrin sec, în câteva clipe o să înceapă o bătălie.

— Și unii și alții ne-ar putea omorî, grăi Hurin, chiar dacă nu văd Cornul. Iar dacă îl văd…

Rand nu izbutea să se gândească nici la Mantiile Albe, nici la Seanchani. „Trebuie să mă întorc. Trebuie.” Își dădu seama că se zgâia la Cornul lui Vaiere. Toți se zgâiau. Cornul încovoiat, răsucit, atârna la oblâncul șeii lui Mat și toți ochii erau ațintiți asupra lui.

— Trebuie să fie acolo în momentul Ultimei Bătălii, spuse Mat, umezindu-și buzele. Nimic nu spune că nu poate fi folosit înainte. Luă Cornul și se uită tulburat la el. Nimic nu spune că nu se poate.

Nimeni nu mai zise nimic. Rand nu credea că e în stare să vorbească; avea altele la care trebuia să se gândească și care nu sufereau amânare. „Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă întorc.” Cu cât se uita mai mult la Corn, cu atât își dădea seama că nu mai poate aștepta. „Trebuie. Trebuie.”

Lui Mat îi tremură mâna când duse Cornul lui Vaiere la gură.

Scoase un sunet limpede, auriu precum Cornul. Copacii din jurul lor părură să răsune, deopotrivă cu pământul de sub picioare și cerul de deasupra capului. Acel singur sunet lung păru să cuprindă totul.

Ceața începu să se ridice de nicăieri. La început niște firișoare subțiri, ce atârnau în aer, apoi talazuri mai mari, din ce în ce mai mari, până când învălui ținutul ca niște nori.

Geofram Bornhald înțepeni în șa când sunetul umplu văzduhul, un sunet atât de dulce, încât îi venea să râdă, atât de trist încât îi venea să plângă. Părea să vină din toate părțile odată. Începu să se ridice o pâclă subțire, ce se făcea din ce în ce mai groasă.

„Seanchanii. Pun ceva la cale. Știu că suntem aici.”

Era prea curând, orașul prea departe, dar scoase sabia – iar cei din spatele lui făcură la fel – și strigă:

— La trap!

Ceața acoperea totul, dar știa că Faime era în față. Caii iuțiră pasul; nu-i vedea, însă îi auzea.

Deodată pământul zbură în aer, cu un bubuit asurzitor, țărână și pietre se revărsară peste el. Din pâcla albă din dreapta se mai auzi un bubuit; oamenii și caii începură să țipe; apoi din stânga; din nou. Din nou. Tunete și țipete, ascunse de ceață.

— La atac! Calul se avântă în față când îi dădu pinteni și auzi cum restul legiunii, cât mai rămăsese din ea, îl urmează.

Tunete și țipete, învăluite în ceață.

Ultimul lui gând fu de părere de rău. Byar nu avea să poată să-i povestească fiului său, Dain, despre cum își găsise sfârșitul.

Rand nu mai vedea copacii din jurul lor. Mat luase Cornul de la gură, însă sunetul lui încă îi mai răsuna lui Rand în urechi. Ceața acoperea totul, în valuri de alb precum cea mai fină lână înălbită; totuși, Rand vedea. Vedea, dar era nebun. Faime plutea undeva sub el, împresurat de șiruri de Seanchani, cu străzile lovite de fulgere. Faime atârna deasupra capului lui. Trei Mantii Albe atacară și muriră când pământul se deschise sub copitele cailor. Trei bărbați alergau încoace și încolo pe punțile corăbiilor mari, pătrățoase, din port și pe una dintre corăbii, pe care o știa prea bine, așteptau speriați niște oameni. Recunoscu până și fața căpitanului. Bayle Domon. Se apucă de cap cu amândouă mâinile. Copacii erau ascunși vederii, însă restul îl putea vedea deslușit. Hurin tulburat. Mat mormăind, înspăimântat. Perrin de parcă știa că așa trebuie să se întâmple. Ceața se rostogoli ca un tăvălug în jurul lor. Hurin deschise gura de mirare.

— Senior Rand! Nu era nevoie să arate cu degetul.

Niște siluete coborau călare pe talazul de ceață, de parcă ar fi fost un povârniș de munte. La început nu se vedeau prea bine, însă se apropiară și fu rândul lui Rand să deschidă gura de uimire, îi cunoștea. Bărbați, nu toți în armură, și femei. Cu haine și arme din toate Vârstele. Îi cunoștea pe toți.

Rogosh Ochi-de-Vultur, un bărbat cu înfățișare blândă, cu părul alb și cu ochii atât de pătrunzători încât îi întreceau cu mult numele. Gaidal Cain, un bărbat smead, cu două săbii atârnate la spate. Birgitte cea Bălaie, cu arcul ei strălucitor de argint și tolba plină de săgeți de argint. Alții. Le cunoștea chipurile, le cunoștea numele. Dar auzi o sută de nume când se uită la fiecare față în parte, nume atât de deosebite încât aproape că nici nu-și dădea seama că sunt nume, deși știa că așa e. Michael în loc de Mikel. Patrick în loc de Paedrig. Oscar în loc de Otarin. Îl cunoștea și pe bărbatul care mergea în fruntea lor. Înalt, cu nas coroiat, cu ochi întunecați, adânci, cu sabia uriașă a dreptății la brâu. Artur Aripă-de-Șoim.

Mat îi privi uluit când se opriră în fața lui și a celorlalți.

— Ăștia sunteți?… Ăștia sunteți toți? Erau ceva mai mult de o sută, văzu Rand, și își dădu seama că, într-un fel sau altul, știuse că atâția vor fi. Hurin stătea cu gura căscată; ochii mai că îi ieșeau din cap.

— Nu e nevoie doar de curaj ca să legi un bărbat de Corn. Glasul lui Artur Aripă-de-Șoim era grav, un glas obișnuit să poruncească.

— Sau o femeie, spuse Birgitte tăios.

— Sau o femeie, încuviință Aripă-de-Șoim. Doar câțiva sunt legați de Roată, răsuciți, torși, mereu și mereu, pentru ca voia Roții să treacă în Pânza Vârstelor. I-ai putea spune tu asta, Lews Therin, dacă ți-ai aduce aminte. Se uită la Rand.

Rand clătină din cap, dar nu avea de gând să piardă vremea tăgăduind.

— Au venit cotropitorii, bărbați care își spun Seanchani și care folosesc în luptă femei Aes Sedai legate cu lanțuri. Trebuie alungați înapoi spre mare. Și… mai e și o fată. Egwene al’Vere. O novice din Turnul Alb. E ținută prizonieră de Seanchani. Trebuie să mă ajutați s-o eliberez.

Spre mirarea lui, câțiva din bărbații din spatele lui Artur Aripă-de-Șoim chicotiră, iar Birgitte, care tocmai își încerca arcul, râse.

— Întotdeauna îți alegi femei care îți aduc necazuri, Lews Therin. Glasul îi era cald, ca între niște prieteni vechi.

— Numele meu este Rand al’Thor, se răsti el. Trebuie să vă grăbiți. Nu mai e vreme.

— Vreme? zise Birgitte, zâmbind. Avem tot timpul. Gaidal Cain dădu drumul la hățuri și, mânându-și calul cu genunchii, apucă câte o sabie cu fiecare mână. Se auzi cum și ceilalți își scoteau săbiile din teci, își potriveau arcurile, ridicau sulițele sau securile.

Sabia dreptății strălucea ca o oglindă în mâna înmănușată a lui Artur.

— Am luptat lângă tine de nenumărate ori și te-am înfruntat tot de atâtea. Roata ne toarce ca să slujească Pânza, nu pe noi. Eu te cunosc, chiar dacă tu nu te cunoști pe tine însuți. O să-i alungăm pe cotropitori.

Calul i se ridică în două picioare, iar el privi în jur, încruntat.

— Ceva nu e bine. Ceva mă ține în loc. Deodată își întoarse privirea sfredelitoare spre Rand. Tu ești aici. Ai flamura? Un murmur trecu printre cei din spatele lui.

— Da. Rand deschise desăgii și scoase flamura Dragonului. Atârna până aproape de genunchii armăsarului. Murmurele se întețiră.

— Pânza se țese în jurul gâtlejurilor noastre ca un ștreang, spuse Artur Aripă-de-Șoim. Tu ești aici. Flamura e aici. Aceasta clipă este țesută. Am venit la chemarea Cornului, dar trebuie să urmăm flamura. Și Dragonul. Hurin scoase un sunet slab, ca și cum i se pusese un nod în gât.

— Arde-m-ar, șopti Mat. E adevărat. Arde-m-ar!

Perrin șovăi o clipă, apoi se dădu jos de pe cal și porni cu pași mari prin ceață. Se auzi cum taie ceva și, când se întoarse, ducea cu el trunchiul unui copăcel, fără crengi.

— Dă-mi-l, Rand, spuse el grav. Dacă au nevoie de el… Dă-mi-l.

Rand se grăbi să îl ajute să lege flamura de băț. Când Perrin urcă din nou în șa, cu bățul în mână, o pală de vânt păru să unduiască flamura, așa încât Dragonul șerpuitor păru să se miște, de parcă ar fi fost viu. Vântul nu atingea ceața groasă, ci doar flamura.

— Rămâi aici, îi spuse Rand lui Hurin. După ce se termină… O să fii la adăpost aici.

Hurin își scoase sabia scurtă, ținând-o ca și cum chiar i-ar fi fost de folos de pe cal.

— Îmi cer iertare, Senior Rand, dar nu cred. Nu pricep nici a zecea parte din ce am auzit… sau din ce văd – glasul i se preschimbă în șoaptă, apoi îl ridică din nou – dar am venit până aici și cred că o să merg până la capăt.

Artur Aripă-de-Șoim îl bătu pe amușinar pe umăr.

— Câteodată Roata ne face mai numeroși, prietene. Poate că într-o zi o să te găsești și tu printre noi. Hurin stătea drept, de parcă urma să fie încoronat. Aripă-de-Șoim se înclină ceremonios în fața lui Rand. Cu îngăduința dumitale… Senior Rand. Trâmbițașule, suna din Corn. Cornul lui Vaiere trebuie să ne trimită în cântec la bătălie. Sangeagașule, vrei să pornești?

Mat sună din nou din Corn – pâcla răsună – iar Perrin dădu pinteni calului. Rand scoase sabia cu pecetea bâtlanului și o luă printre ei.

Nu vedea decât talazurile nesfârșite de albeață, însă cumva vedea încă ce văzuse și mai înainte. Faime, unde cineva conducea Puterea pe stradă, portul, Seanchanii, Mantiile Albe, pe moarte, totul sub el, totul deasupra lui, totul întocmai cum fusese. Era ca și cum nu se scursese nici o clipă de când Mat sunase prima dată din Corn, ca și cum timpul se oprise în loc cât timp eroii veniseră la chemarea Cornului și de-abia acum pornea din nou.

Sunetul Cornului răsuna în ceață, iar tropotele copitelor se întețiră. Rand se avântă în pâclă, întrebându-se dacă știa spre ce se îndreaptă. Norii se îndesiră, ascunzând rândurile din urmă ale eroilor care galopau de o parte și de alta a lui, învăluindu-i din ce în ce mai mult, până când nu îi mai văzu deslușit decât pe Mat, pe Perrin și pe Hurin. Hurin care se făcuse mic în șa, cu ochii mari de spaimă și tot îmboldindu-și calul. Mat care suna din Corn și râdea. Perrin, cu ochii lui galbeni strălucind, cu flamura Dragonului fluturând în spatele lui. Apoi dispărură cu toții și Rand merse mai departe singur.

Într-un fel încă îi mai vedea, însă tot așa cum vedea și Faime, și pe Seanchani. Nu știa unde sunt sau unde e el însuși. Strânse și mai tare sabia și privi pâcla din față. Înainta singur prin ceață și cumva știa că așa trebuie să se întâmple.

Deodată Ba’alzamon se ivi în fața lui, dând brațele în laturi.

Roșcatul se dădu înapoi, aruncându-l pe Rand din șa. Rand se agăță de sabie când fu azvârlit în aer. Nu îl duru când se lovi de pământ. „De fapt, își spuse el mirat, era ca și cum nu se lovise de nimic, în clipa dinainte plutise prin pâclă, iar acum nu mai plutea.”

Când se ridică în picioare, calul dispăruse, dar Ba’alzamon era încă acolo, îndreptându-se cu pași mari spre el, cu toiagul înnegrit în mână. Erau singuri, doar ei și ceața. În spatele lui Ba’alzamon era umbra. Pâcla din spatele lui nu era neagră; negreala nu atingea ceața albă.

Rand își dădu seama și de alte lucruri. Artur Aripă-de-Șoim și ceilalți eroi se înfruntau cu Seanchanii. Perrin, cu flamura în mână, învârtea securea mai mult ca să-i țină la distantă pe cei care încercau să-l atingă decât ca să-i lovească. Mat suna încă din Corn. Hurin coborâse de pe cal și lupta cu sabia și cu pumnalul cu lamă zimțată, așa cum știa. Părea că Seanchanii, mult mai numeroși, aveau să îi zdrobească într-o clipă; totuși, Seanchanii fură cei ce căzură răpuși.

Rand merse să îl înfrunte pe Ba’alzamon. Fără tragere de inimă, se cufundă în hău, se întinse după Adevăratul Izvor, se lăsă potopit de Puterea Supremă. Nu era altă cale. Poate că nu avea deloc sorți de izbândă în fața Celui Întunecat, dar, dacă voia măcar să încerce să-l biruiască, trebuia să folosească Puterea. Îi pătrunse în mădulare, păru să înece totul în jurul lui, hainele, sabia. Simțea că ar trebui să strălucească precum soarele. Era încântat; îi venea să verse.

— Dă-te din fața mea, rosti el. Nu am venit aici pentru tine.

— Fata? Ba’alzamon râse. Gura i se preschimba în flăcări. Arsurile erau aproape vindecate; nu mai rămăseseră decât câteva cicatrice rozalii, care dispăreau și ele.

Arăta ca un bărbat chipeș de vreo patruzeci de ani. Mai puțin gura și ochii.

— Care dintre ele, Lews Therin? De data asta n-o să te mai ajute nimeni. Vei fi al meu sau vei muri. Iar dacă mori, vei fi al meu oricum.

— Mincinosule! mârâi Rand. Dădu să îl lovească pe Ba’alzamon, însă toiagul de lemn înnegrit îi abătu sabia într-o ploaie de scântei. Părintele Minciunii!

— Neghiobule! Oare neghiobii ceilalți pe care i-ai chemat nu ți-au spus cine ești? Vâlvătăile vuiră de râs.

Chiar plutind în hău, Rand se înfioră. „Să mă fi mințit? Nu vreau să fiu Dragonul Renăscut.” Strânse sabia cu și mai multă putere. Sfâșierea mătăsii; Ba’alzamon îi pară fiecare lovitură. Ieșeau scântei ca din cuptorul unui fierar.

— Am treburi în Faime și nici o treaba cu tine. Niciodată cu tine, spuse Rand. „Trebuie să îl rețin cât mai mult, până când reușesc ei să o elibereze pe Egwene.” În mod ciudat, vedea luptele care se dădeau printre curțile și ocoalele de cai învăluite în ceață.

— Ticălos sărman. Ai sunat din Cornul lui Vaiere. Acum ești legat de el. Crezi că viermii din Turnul Alb or să-ți mai dea drumul? Or să-ți pună lanțuri de gât, lanțuri așa de grele de o nu să le poți rupe niciodată.

Rand fu atât de uluit încât o simți și prin hău. „Nu știe totul. Nu știe!” Era sigur că i se citea și pe față. Ca s-o ascundă, se repezi la Ba’alzamon. Colibriul care sărută trandafirul. Luna pe apă. Rândunica zboară prin văzduh. Fulgere se dezlănțuiră între sabie și toiag. Un puhoi de scântei se revărsă peste ceață. Totuși, Ba’alzamon nu se dădea bătut; ochii îi ardeau ca niște cuptoare încinse.

Dincolo de hău, Rand văzu cum Seanchanii se luptau cu disperare pe străzile din Faime. Femeile damane despicau pământul în două folosind Puterea Supremă, dar nu izbuteau să îl atingă pe Artur Aripă-de-Șoim sau pe ceilalți eroi ai Cornului.

— Vrei să rămâi în continuare un biet melc care se ascunde sub un bolovan? mârâi Ba’alzamon. Întunericul din spatele lui începu să fiarbă. Te omori stând aici. Puterea se dezlănțuie în tine. Te arde. Te ucide! Doar eu te pot învăța cum s-o stăpânești. Slujește-mă și trăiește mai departe. Slujește-mă sau mori!

— Niciodată! „Trebuie să îl rețin cât mai mult. Grăbește-te, Aripă-de-Șoim. Grăbește-te.” Se năpusti din nou spre Ba’alzamon. Turturica se ridică în zbor. Frunza căzătoare.

De data asta trebui să se tragă el înapoi. Văzu cum Seanchanii atacau, venind printre grajduri. Își înteți loviturile. Regele și maimuța. Seanchanii dădură înapoi, în fața loviturilor lui Artur Aripă-de-Șoim și ale lui Perrin, care luptau unul lângă celalalt. Snopul de fân. Ba’alzamon se apăra și Rand fu nevoit să sară în laturi înainte ca toiagul să îi crape capul; vântul stârnit de lovitură îi zbârli părul. Seanchanii țâșniră înainte. Scântei izbindu-se. Scânteile căzură precum grindina, Ba’alzamon se dădu la o parte, iar Seanchanii fura siliți să se retragă spre străzile pietruite.

Lui Rand îi venea să urle. Știa acum că cele două lupte erau legate. Când el înainta, eroii veniți la chemarea Cornului îi făceau pe Seanchani să dea înapoi; când el se retrăgea, Seanchanii atacau.

— N-or să te salveze, spuse Ba’alzamon. Cele care ar putea să te salveze vor fi duși departe, dincolo de Oceanul Aryth. Dacă o să le mai vezi vreodată, vor fi doar niște sclave cu zgarda la gât, care te vor ucide la porunca noilor lor stăpâni.

„Egwene. Nu-i pot lăsa să îi facă așa ceva.” Glasul lui Ba’alzamon îi acoperea gândurile.

— Nu e decât o cale, Rand al’Thor. Lews Therin Ucigașul-de-Neam. Eu sunt singura ta scăpare. Slujește-mă și îți voi pune lumea la picioare. Împotrivește-te și te voi răpune, cum am făcut-o și altădată. Dar de data aceasta îți voi distruge și sufletul, te voi nimici pe vecie.

„Am câștigat din nou, Lews Therin.” Gândul era dincolo de hău, dar tot îi fu greu să nu îl bage în seamă, să nu se gândească la toate viețile în care îl auzise. Învârti sabia, iar Ba’alzamon își pregăti toiagul.

Rand își dădu seama pentru prima dată ca Ba’alzamon se purta ca și cum sabia cu pecetea bâtlanului l-ar fi putut vătăma. „Oțelul nu îl poate vătăma pe Cel Întunecat.” Însă Ba’alzamon se uita cu luare-aminte la sabie. Rand era una cu sabia. Simțea fiecare părticică din ea, bucățele mici de tot, de o mie de ori prea mici ca să fie văzute cu ochiul liber. Și simțea cum Puterea care îl cuprindea trecea și în sabie, croindu-și drum prin oțelul lucrat de Aes Sedai în timpul Războaielor Troloce.

Auzi un alt glas. Cel al lui Lan. „Va veni o vreme când o să vrei ceva mai mult decât viața.” Glasul lui Ingtar. „E dreptul fiecărui bărbat să aleagă când să bage sabia în teaca propriului trup.” O văzu pe Egwene, cu zgardă la gât, petrecându-și întreaga viață ca damane. „Ițele vieții mele în primejdie. Egwene. Dacă Aripă-de-Șoim pătrunde în Faime, o poate salva.” Luase fără să își dea seama poziția Bâtlanului care înaintează prin papură. Stătea în echilibru într-un picior, cu sabia ridicată, descoperit și fără apărare. „Moartea e mai ușoară ca o pană, datoria mai apăsătore ca un munte.” Ba’alzamon îl privi.

— De ce rânjești ca un nerod? Nu știi că te pot răpune pe vecie?

Rand simți o altă liniște decât a hăului.

— Nu te voi sluji niciodată, Părinte al Minciunii. Nici într-o mie de vieți. Nu te-am slujit niciodată. Știu asta. N-am nici o îndoială. Vino. E vremea să mori.

Ba’alzamon făcu ochii mari; o clipă vâlvătăile din ochii lui se acoperiră de sudoarea chipului lui Rand. Bezna din spatele lui Ba’alzamon fierbea, iar fața i se înăspri.

— Atunci mori, vierme! Aruncă cu toiagul, de parcă era suliță.

Rand țipă când îl simți pătrunzându-i în coaste, arzând ca un vătrai încins. Golul tremura, dar se ținu de el cu ultimele fărâme de putere și împlântă sabia cu pecetea bâtlanului în inima lui Ba’alzamon. Ba’alzamon urlă și urlă și întunericul din spatele lui. Lumea izbucni în flăcări.