În căutarea Cornului

28 Un nou fir din Pânză

Perrin se uita neliniștit la munții din Pumnalul Dragonului în timp ce călărea. Drumul urca încă și părea că o să urce mereu, deși, din câte credea el, se apropiau de vârful trecătorii. De o parte era un povârniș abrupt care ducea până la un pârâu de munte, puțin adânc, ce curgea învolburat peste pietrele ascuțite; de cealaltă parte munții se înălțau în piscuri zimțate, ca niște cascade înghețate de piatră. Drumul trecea prin câmpuri de bolovani, unii cât un cap de om de mari, alții cât o căruță. Nu aveai nevoie de prea multă îndemânare ca să te ascunzi într-un astfel de loc.

Lupii spuneau că sunt oameni în munți. Perrin îi întrebă dacă erau cumva Iscoadele lui Fain. Lupii nu știau și nici nu se sinchiseau. Știau doar că Strâmbații erau undeva, în față. Încă departe, deși Ingtar îi silea să meargă foarte iute. Perrin băgă de seamă că Uno cerceta la munții din jur, întocmai ca și el.

Mat, cu arcul în spate, părea nepăsător și jongla cu trei mingi colorate, însă era mai palid ca înainte. Verin îl cerceta acum de două sau chiar de trei ori pe zi, încruntată, iar Perrin era convins că încercase să-l Tămăduiască cel puțin o dată, fără însă să izbutească. În orice caz, Verin părea acum preocupată de ceva despre care nu vorbea.

„Rand”, își spuse Perrin, uitându-se la spatele femeii Aes Sedai. Verin mergea întotdeauna în față, lângă Ingtar și mereu ar fi vrut să înainteze cu mai multă iuțeală decât îngăduia Seniorul din Shienar. „Cumva, știe ce se întâmpla cu Rand.” Imaginile de la lupi îi străfulgerau prin minte – ferme de piatră și sate în trepte, toate dincolo de crestele muntelui; lupii le vedeau tot așa cum vedeau dealurile sau pajiștile, doar că păreau să creadă că e pământ irosit. Pentru o clipă, împărtăși și el această părere de rău, amintindu-și locuri pe care două-picioare le părăsiseră de multă vreme, aducându-și aminte cum fugea printre copaci, cum i se încleștau fălcile în carnea căprioarei care se zbătea și… Se căzni să își scoată lupii din minte. „Femeile Aes Sedai or să ne distrugă pe toți.”

Ingtar veni în spate, lângă Perrin. Câteodată lui Perrin i se părea că semiluna cu colțurile ridicate de pe coiful lui Ingtar semăna cu coarnele unui troloc. Ingtar zise încetișor:

— Mai povestește-mi o dată ce ți-au spus lupii.

— Ți-am zis de zece ori, mormăi Perrin.

— Mai spune-mi o dată! Poate mi-a scăpat ceva, ceva care să mă ajute să găsesc Cornul… Ingtar trase aer în piept. Trebuie să găsesc Cornul lui Vaiere, Perrin. Mai spune-mi o dată.

Perrin nu avea nevoie să își facă ordine în gânduri; numai la asta se gândise. Așa că îi dădu drumul:

— Cineva – sau ceva – le-a atacat noaptea pe Iscoade și i-a omorât pe trolocii pe care i-am văzut noi. Deja nu i se mai strângea stomacul. Corbii și vulturii se bucurau de pradă. Lupii îi zic Șterge-Umbră; cred că e un bărbat, dar nu s-au apropiat destul cât să-l vadă cum trebuie. Nu se tem de acest Șterge-Umbră; au mai degrabă un soi de respect pentru el. Zic că trolocii îl urmează acum pe Șterge-Umbră. Și mai spun că Fain e cu ei – chiar și după atât timp, mirosul lui Fain îi făcea greață – deci și restul Iscoadelor ar trebui să fie acolo.

— Șterge-Umbră, murmură Ingtar. Ceva de-al Celui Întunecat, precum Myrddraalul? Am văzut niște creaturi în Mană care ar fi putut fi vrednice de acest nume, dar… N-au văzut nimic altceva?

— Nu s-au apropiat de el. Nu era un Pierit. Ți-am mai zis, sunt în stare să omoare un Pierit mai repede decât omoară un troloc, chiar dacă jumătate de haită este nimicită în luptă. Ingtar, lupii care l-au văzut au spus altora, care la rândul lor au spus altora și tot așa, până a ajuns la mine. Nu știu mai multe și, după ce a trecut pe la atâția… Se opri din vorbă când Uno li se alătură.

— Aiel printre stânci, grăi bărbatul cu un singur ochi cu glas scăzut.

— Așa de departe de Pustiu? spuse Ingtar neîncrezător. Uno păru jignit, deși nu i se citea nimic pe chip, iar Ingtar adaugă: Nu, nu mă îndoiesc de ceea ce ai văzut. Sunt doar mirat.

— Nenorocitul voia să îl văd, altminteri nici n-aș fi băgat de seamă. Uno părea scârbit că trebuie să recunoască așa ceva. Și n-avea nici un văl pe față, așa că nu a plecat la ucis. Dar când vezi un blestemat de Aiel, poți fi convins că sunt o grămadă de lucruri pe care nu le vezi. Deodată holbă ochii. Arde-m-ar, nenorocitul parcă nu vrea numai să fie văzut. Arată cu degetul: bărbatul le ieșise în cale.

Fără veste, Masema dădu pinteni calului și porni, cu lancea înainte, în galop. Nu era singurul; patru lănci ascuțite se năpustiră asupra Aielului.

— Rămâneți pe loc! strigă Ingtar. Am zis să rămâneți pe loc! O să smulg urechile celor care mai fac un pas!

Masema trase de hățuri, nemulțumit, strunindu-și calul. Ceilalți se opriră și ei, într-un nor de praf, la nici zece pași de bărbat; lăncile îl țintuiau încă pe Aiel la pământ. Aielul ridică mâna ca să dea la o parte praful care venea spre el; era singura mișcare pe care o făcuse.

Era un bărbat înalt, cu pielea înnegrită de soare și părul roșcat, tuns scurt, cu excepția unei cozi la spate care îi ajungea până la umeri. Toate veșmintele sale, de la cizmele moi, cu șireturi, care îi ajungeau până la genunchi, până la bucata de pânză legată larg în jurul gâtului, erau în nuanțe de cafeniu și cenușiu, care se confundau cu stâncile și pământul. Capătul unui arc scurt i se ițea peste umăr și de o parte a cingătorii îi atârna o tolbă plină cu săgeți. De cealaltă parte avea un cuțit lung. În mâna stângă ținea un scut rotund din piele și trei sulițe scurte, cam cât jumătate din el, dar cu vârfurile la fel de lungi ca ale lăncilor oamenilor din Shienar.

— Nu am cimpoieri care să cânte, le spuse bărbatul cu un zâmbet, însă dacă vreți să dănțuiți… Nu-și schimbă poziția, dar Perrin își dădu seama că este pregătit. Mă numesc Urien, din septul celor Două Vârfuri al Aielilor Reyn. Sunt o Pavăză Roșie. Să vă aduceți aminte de mine.

Ingtar descălecă și se îndreptă spre el, scoțându-și coiful. Perrin nu șovăi decât o clipă înainte să se dea și el jos de pe cal și să îl urmeze. Nu putea pierde ocazia de a vedea de aproape un Aiel. Care să se poarte ca un Aiel cu văl pe față. În toate poveștile, Aielii erau la fel de primejdioși ca și trolocii – în unele se zicea chiar că ar fi Iscoade ale Celui Întunecat – dar surâsul lui Urien nu era defel amenințător, deși părea gata să sară asupra lor. Avea ochi albaștri.

— Seamănă cu Rand. Perrin se uită în jur ca să vadă dacă li se alăturase și Mat.

— Poate că Ingtar are dreptate, adăugă Mat cu glas slab. Poate că Rand e într-adevăr Aiel.

Perrin dădu din cap a încuviințare.

— Dar asta nu schimba cu nimic lucrurile.

— Așa e. Mat părea că vorbește despre cu totul altceva.

— Suntem amândoi departe de casă, îi zise Ingtar Aielului și noi, cel puțin, nu am venit ca să ne batem. Perrin își schimbă părerea despre zâmbetul lui Urien; bărbatul părea cu adevărat dezamăgit.

— Cum dorești. Urien se întoarse spre Verin, care tocmai descăleca, și îi făcu o plecăciune curioasă, înfigându-și pintenii în pământ și întinzând brațul drept, cu palma în sus. Glasul îi deveni respectuos. Înțeleapto, apa mea îți aparține.

Verin dădu hățurile unuia dintre soldați. Se apropie și îl privi cercetător pe Aiel.

— De ce îmi spui așa? Mă iei drept Aiel?

— Nu, înțeleapto. Dar semeni cu cele care au mers până la Rhuidean și au supraviețuit. Anii nu lasă urme asupra înțeleptelor ca asupra celorlalte femei sau bărbați.

O străfulgerare de curiozitate apăru în privirea femeii Aes Sedai, dar Ingtar zise nerăbdător:

— Suntem pe urmele trolocilor și a Iscoadelor Celui Întunecat, Urien. I-ai zărit cumva?

— Troloci? Aici? Lui Urien începură să îi sclipească ochii. Este unul din semnele despre care vorbesc profețiile. Când trolocii vor ieși din nou din Mană, vom părăsi Ținutul întreit și ne vom lua înapoi pământurile din vechime. Dinspre călăreți se auziră murmure. Urien se uită la ei cu o mândrie care făcea să pară că le vorbește de la mare înălțime.

— Ținutul întreit? zise Mat.

Lui Perrin i se părea că e și mai palid; nu neapărat bolnav, ci ca și cum n-ar fi văzut multă vreme lumina soarelui.

— Voi îi ziceți Pustiul, răspunse Urien. Pentru noi este Ținutul întreit. O piatra de încercare, care să ne călească; un ținut potrivnic, care să ne arate de ce suntem vrednici; și o pedeapsă pentru păcat.

— Ce păcat? întrebă Mat. Perrin își ținu răsuflarea, așteptându-se ca sulițele din mâna lui Urien să se îndrepte spre ei.

Aielul ridică din umeri.

— A fost atât de demult, încât nimeni nu-și mai aduce aminte. Doar înțeleptele și căpeteniile clanurilor, dar nici ei nu vor să vorbească despre asta. Probabil că a fost un mare păcat dacă nu vor să ne spună și nouă, iar Creatorul ne pedepsește în consecință.

— Troloci, stârni Ingtar. Ai văzut troloci?

Urien clatină din cap.

— Dacă i-aș fi văzut, i-aș fi ucis, dar nu am văzut decât cer și stânci.

Ingtar scutură din cap, pierzându-și interesul, însă Verin îl întrebă, cu încordare în glas.

— Acest Rhuidean. Ce este? Unde este? Cum sunt alese fetele care merg acolo?

Urien se posomorî și privirea i se întunecă.

— Nu îți pot spune, înțeleapto.

Fără voia lui, Perrin duse mâna la secure. Era ceva în vocea lui Urien. Și Ingtar era gata să apuce sabia, iar călăreții începură să murmure. Dar Verin se duse spre Aiel, până când aproape că îi atinse pieptul, și îl privi drept în ochi.

— Nu sunt o Înțeleaptă precum cele pe care le cunoști tu, Urien, spuse ea apăsat. Sunt Aes Sedai. Zi-mi ce știi despre Rhuidean.

Bărbatul care fusese gata să înfrunte douăzeci de bărbați părea acum că vrea să fugă de aceasta femeie durdulie, cu păr cărunt.

— Nu-ți pot spune decât ceea ce știe toata lumea. Rhuidean e în ținuturile Aielilor Jenn, al treisprezecelea clan. Nu-ți pot zice decât numele lor, nu pot vorbi despre ei. Nimeni nu are voie să meargă acolo afară de femeile care râvnesc să devină înțelepte și de bărbații care râvnesc să fie căpetenii de clan. Poate că Aielii Jenn îi aleg pe cei potriviți; nu știu. Mulți pleacă într-acolo; puțini se întorc, iar aceia sunt primiți drept ceea ce sunt – înțelepte sau căpetenii de clan. Nu-ți pot spune nimic altceva, Aes Sedai. Nimic altceva.

Verin continua să se uite la el, țuguindu-și buzele. Urien își ridică privirea spre cer, ca și cum se căznea să-și amintească.

— Acum o să mă omori, Aes Sedai?

Verin clipi.

— Ce?

— Acum o să mă omori? Una din profeții spune ca, dacă mai înșelăm vreodată încrederea femeilor Aes Sedai, ne vor omorî. Știu că puterea dumitale este mai mare decât a înțeleptelor. Aielul începu deodată să râdă, fără veselie. Avea o privire de nebun. Cheamă fulgerele, Aes Sedai. O să dansez cu ele.

Aielul credea că va muri și nu-i era teamă. Perrin își dădu seama că stătea cu gura căscată și o închise cu un pocnet.

— Ce n-aș da, murmură Verin, uitându-se la Urien, să te am în Turnul Alb sau cel puțin să te fac să vorbești. Oh, fii fără de grijă. N-o să-ți fac nici un rău. Doar dacă vrei să-mi faci tu mie rău, dacă tot pomenești de dans.

Urien părea uluit. Îi privi pe cei din Shienar, călare pe cai, de jur împrejurul lui, ca și cum bănuia că e un vicleșug la mijloc.

— Nu ești una din Fecioarele Lăncii, zise el încetișor. Cum aș putea să lovesc o femeie care nu s-a însoțit cu lancea? Nu este îngăduit, doar dacă nu ar trebui să-mi apar viața, dar și atunci aș prefera să fiu rănit, numai să nu fac așa ceva.

— De ce ești aici, atât de departe de ținuturile tale? îl întrebă Verin. De ce ai venit la noi? Ai fi putut rămâne printre stânci și nici n-am fi știut că ești aici. Aielul se codi, iar Verin adăugă: Spune-mi cât poți. Nu știu ce fac înțeleptele voastre, însă eu n-o să-ți fac nici un rău și nici n-o să te oblig să faci ce nu vrei.

— Așa zic și înțeleptele, zise Urien sec, dar nici măcar căpeteniile de clan nu îndrăznesc să nu le facă pe plac. Părea că își alege cuvintele cu mare luare-aminte. Caut… pe cineva. Un bărbat, își plimbă privirea peste Perrin, Mat, cei din Shienar; nici unul nu era cel căutat. Cel care vine odată cu zorii. Se spune că venirea lui va fi prorocită de semne. Mi-am dat seama după armuri că sunteți din Shienar, iar dumneata aduceai a înțeleaptă, deci m-am gândit că aș putea afla ceva despre întâmplările de seamă, întâmplările care să îi vestească venirea.

— Un bărbat? Glasul lui Verin era blând, dar privirea îi era tăioasă. Care sunt aceste semne?

Urien scutură din cap.

— Se spune că le vom recunoaște când vom auzi de ele, tot așa cum îl vom recunoaște și pe el când îl vom vedea, căci va fi însemnat. Va veni de la apus, de dincolo de Osia Lumii, dar va fi din sângele nostru. Va merge la Rhuidean și ne va scoate din Ținutul întreit. Luă o sulița cu mâna dreaptă. Soldații duseră și ei mâna la săbii, în scârțâit de metal, iar Perrin își dădu seama că apucase din nou securea. Mânioasă, Verin le făcu semn să se potolească. Urien trasă un cerc în țărână cu vârful suliței, apoi îl împărți în două cu o linie șerpuitoare dintr-o parte în alta. Se spune că sub acest semn va birui.

Ingtar se uită încruntat la semn, fără să pară că-l recunoaște, dar Mat mormăi ceva în barbă, iar Perrin simți cum i se usucă gura. „Vechiul însemn al Aes Sedai.”

Verin șterse semnul cu piciorul.

— Nu-ți pot spune unde este, Urien, și n-am auzit de nici un semn care te-ar putea călăuzi până la el.

— Atunci o să caut mai departe. Nu era o întrebare, dar, Urien așteptă până când Verin încuviință, dând din cap, după care se uită mândru și sfidător la cei din Shienar și le întoarse spatele. Plecă și dispăru printre stânci, fără să mai arunce nici o privire în urmă.

Unii dintre soldați începură să bodogăne. Uno zicea ceva despre „nenorocitul ăsta de Aiel nebun”, iar Masema mârâia că ar fi trebuit să îl lase pe Aiel corbilor.

— Am irosit timp prețios, rosti Ingtar cu voce tare. Trebuie să mergem mai iute, ca să recuperăm întârzierea.

— Da, spuse și Verin, trebuie să mergem mai iute.

Ingtar se uită la ea, dar femeia Aes Sedai privea țintă în jos, acolo unde piciorul ei ștersese semnul.

— Descălecați, porunci el. Puneți armurile pe caii de povară. Acum suntem în Cairhien. Nu vreau ca oamenii să creadă că am venit să ne luptăm cu ei. Grăbiți-vă!

Mat se aplecă spre Perrin.

— Crezi?… Crezi că vorbea despre Rand? Știu că pare o nebunie, dar până și Ingtar crede că Rand e Aiel.

— Nu știu, răspunse Perrin. De când cu femeile Aes Sedai, totul e o nebunie.

Verin vorbi încet, ca pentru sine, cu ochii încă ațintiți în pământ.

— Trebuie să fie o parte, dar cum? Oare Roata Timpului țese fire în Pânză de care noi nu știm nimic? Sau Cel Întunecat atinge din nou Pânza?

Perrin simți fiori reci pe șira spinării.

Verin ridică privirea spre soldații care își scoteau armurile.

— Grăbiți-vă, porunci ea cu mai multă asprime în glas decât Ingtar și Uno laolaltă. Trebuie să ne grăbim!