Ochiul Lumii

21 Ascultă vântul

Lumina soarelui, care se strecura peste râul Arinelle, îşi croi drum în văioaga, nu prea depărtată de mal, unde şedea Nynaeve, cu spatele lipit de trunchiul unui stejar tânăr, răsuflând adânc în somn.

Şi calul ei dormea, cu capul jos şi picioarele desfăcute, aşa cum dorm caii. Frâiele erau înfăşurate în jurul încheieturii ei. Când razele soarelui căzură pe pleoapele animalului, acesta deschise ochii şi îşi înălţă capul, trăgând de frâie. Nynaeve se trezi, tresărind.

O clipa, rămase cu ochii aţintiţi în gol, întrebându-se unde era, apoi, când îşi aminti, începu să arunce în jur priviri şi mai rătăcite. Dar acolo nu erau decât copacii, calul şi un covor de frunze vechi şi uscate, aşternut pe fundul văioagei. În colţurile cele mai întunecate, câteva ciuperci, rămase din anul care trecuse, desenau un cerc pe un bolovan prăbuşit.

— Ţine-te-ar Lumina, femeie, murmură ea, lăsându-şi umerii în jos, nici măcar o noapte nu poţi sta trează.

Se ridică şi îşi desfăcu frâiele din jurul încheieturii, masând-o vajnic.

— Puteai să te trezeşti în oala trolocilor, mai şopti, pentru sine.

Frunzele moarte foşniră, când ea se căţără pe buza văii şi se uită în zare. Între locul unde stătea şi râu se aflau numai câţiva frasini. Scoarţa lor crăpată şi crengile desfrunzite îi făceau să pară morţi. Dincolo de ei, curgea râul lat, verde albăstrui. Pustiu. Nu se vedea nimic altceva. Pe malul celălalt se aflau pâlcuri rare de copaci veşnic verzi, sălcii şi pini, dar păreau să fie mult mai puţini decât pe malul ei. Dacă Moiraine sau vreunul dintre tineri trecuse dincolo, se ascundea bine. Fireşte, nu avea niciun motiv să creadă că trecuseră, sau că încercaseră să treacă, tocmai pe acolo pe unde se afla şi ea. Puteau fi oriunde – chiar şi la zece mile în susul sau în josul râului. „Asta dacă mai sunt în viaţă, după noaptea trecută.”

Furioasă pe sine însăşi pentru că-i trecuse prin minte o atare posibilitate, se strecură înapoi în văioagă. Nici măcar Noaptea Iernii, sau lupta dinainte de Shadar Logoth, nu o pregătiseră pentru noaptea trecută sau pentru făptura aceea, Mashadar. Galopul frenetic, felul în care se frământase, gândindu-se dacă mai rămăsese şi altcineva în viaţă şi întrebându-se când avea să ajungă faţă în faţă cu vreun Pierit sau cu trolocii. Îi auzise mârâind şi strigând undeva în depărtare, iar cântecul tremurător al cornului o îngheţase mai mult decât o putea face vântul, dar, în afară de prima întâlnire din ruine, nu-i mai văzuse decât o dată, iar atunci era afară. Zece sau mai mulţi troloci răsăriseră ca din pământ la vreo treizeci de paşi în faţa ei, ţâşnind pe dată spre ea, urlând şi strigând, fluturându-şi beţele cu cârlige la capete. Totuşi, când ea îşi întorsese calul, cu toţii tăcuseră, ridicându-şi boturile pentru a adulmeca aerul. Rămăsese cu ochii aţintiţi la ei, prea uimită ca să poată fugi, iar ei îi întorseseră spatele şi dispăruseră în noapte. Şi asta fusese lucrul cel mai înfricoşător din toate.

— Cunosc mirosul prăzii pe care o vânează, îi spuse ea calului, care se ridicase în picioare, şi nu sunt eu aceea. Se pare că femeia aia, înghiţi-o-ar Păstorul Nopţii, are dreptate.

Porni hotărât în josul râului, ducându-şi calul de căpăstru. Se mişca încet, fiind foarte atentă la pădurea dimprejur; faptul că trolocii nu se luaseră după ea în noaptea precedentă nu însemna că aveau s-o mai lase să scape, dacă dădea din greşeala peste ei. Dar, oricât ar fi fost de atentă la pădure, era încă şi mai atentă la pământul din faţa ei. Dacă restul grupului trecuse râul mai în jos de ea, cândva în cursul nopţii, ar fi trebuit să vadă anumite urme, care-i puteau scăpa neobservate, dacă se urca în şa. Era posibil chiar şi să dea de ei toţi, aflaţi încă pe malul pe care era şi ea. Dar dacă nu găsea nimic, râul avea s-o ducă, în cele din urmă, la Whitebridge, iar de acolo exista un drum care ducea la Caemlyn şi până în Tar Valon, dacă era nevoie.

Gândul aproape că o făcu să intre în panică. Înainte să plece în această călătorie, nu se îndepărtase niciodată de Emond’s Field mai mult decât băieţii. Taren Ferry i se păruse un loc ciudat, Baerlon ar fi umplut-o de uimire dacă nu ar fi fost aşa pornită să îi găsească pe Egwene şi pe ceilalţi. Dar nu îşi îngădui ca toate acestea să-i slăbească hotărârea. Mai devreme sau mai târziu avea s-o găsească pe Egwene şi pe băieţi sau o cale prin care s-o facă pe femeia Aes Sedai să plătească pentru ceea ce li se-ntâmplase. „Ori una, ori alta”, îşi făgădui în sinea ei.

Din loc în loc, găsi anumite urme, dar de cele mai multe ori, oricât s-ar fi străduit, nu-şi putea da seama dacă aceia care le lăsaseră erau urmăriţii sau urmăritorii. Unele urme erau de încălţări, care puteau să fi fost la fel de bine ale oamenilor sau ale trolocilor. Altele erau de copite, precum cele de capre sau de boi; acestea erau sigur de troloc. Dar nu exista niciun semn despre care să fie sigură că era al celor pe care-i căuta.

Făcuse cam patru mile, când vântul îi aduse miros de foc. Venea de undeva din josul râului, dar nu de prea departe, după cum i se părea. Şovăi doar o clipă, înainte să-şi lege calul de un pin aflat puţin mai departe de râu, într-un desiş de arbori veşnic verzi, unde ar fi trebuit să rămână bine ascuns. Fumul putea însemna troloci, dar singura cale de a afla era să meargă să vadă. Încercă să nu se gândească la ce puteau face trolocii cu focul.

Ghemuindu-se, se strecură de la un copac la altul, blestemându-şi în minte fustele pe care trebuia să le suflece ca să nu o împiedice la mers. Fustele nu erau făcute pentru furişat. Auzind zgomotul unui cal, încetini pasul, iar când, în cele din urmă, trase cu ochiul cu mare grijă de după trunchiul unui frasin, îl văzu pe Străjer care cobora de pe armăsarul cel negru, într-un luminiş îngust de pe mal. Femeia Aes Sedai şedea pe un buştean lângă un foc mic, pe care se afla un ceainic cu apă care tocmai dădea în fiert. Iapa sa cea albă era alături, ronţăind nişte buruieni firave. Nynaeve rămase pe loc.

— Au plecat cu toţii, spuse mohorât Lan. Patru Jumate-Oameni au plecat spre miazăzi cam cu două ceasuri înainte de revărsatul zorilor, din câte-mi pot da seama – ştii că ei nu lasă prea multe urme –, dar trolocii au dispărut. Până şi leşurile, deşi trolocii nu prea obişnuiesc să-şi ia morţii cu ei, decât dacă le e foame.

Moiraine aruncă ceva în apa clocotită şi luă ceainicul de pe foc.

— Am putea nădăjdui că s-au întors în Shadar Logoth şi că au pierit cu toţii, dar parcă ar fi puţin prea mult.

Mirosul îmbietor al ceaiului pluti înspre Nynaeve. „Lumină, fă să nu-mi chiorăie maţele.”

— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Urmele sunt prea amestecate ca să mai însemne ceva.

În ascunzătoarea ei, Nynaeve zâmbi; eşecul Străjerului era într-o mica măsură, o răzbunare pentru propriul eşec.

— Dar mai e un lucru important, Moiraine, continuă Lan, încruntându-se; refuză ceaiul pe care i-l oferi femeia Aes Sedai şi începu să se plimbe în sus şi în jos în faţa focului, cu o mână pe mânerul sabiei şi cu mantia care-şi schimba culorile la fiecare pas. Faptul că au apărut troloci, chiar şi o sută, în Ţinutul celor Două Râuri îl pot accepta. Dar asta? Cei care ne urmăreau ieri trebuie să fi fost cam o mie.

— Am avut noroc că nu au rămas cu toţii să caute în Shadar Logoth. Pesemne că Myrddraalii se îndoiau că ne vor găsi acolo, dar le era şi teama să se întoarcă în Shayol Ghul fără să fi căutat peste tot. Cel Întunecat nu a fost niciodată un stăpân îngăduitor.

— Nu încerca să te faci că nu înţelegi. Ştii ce vreau să spun. Dacă acei o mie de troloci erau aici pentru a fi trimişi în Ţinutul celor Două Râuri, atunci de ce n-a fost aşa? Există un singur răspuns. Au fost trimişi numai după ce noi am trecut râul Taren, când a devenit limpede că un singur Myrddraal şi o sută de troloci nu mai erau de ajuns. Dar cum? Cum au fost trimişi? Dacă o mie de troloci pot fi aduşi atât de departe spre miazăzi de Mana Pustiitoare, atât de repede şi pe neobservate – ca să nu mai spunem că au şi plecat apoi pe acelaşi drum – oare nu e cu putinţă şi ca zece mii dintre ei să fie trimişi în inima Saldaeei, în Arafel sau în Shienar? Hotarele pot fi cucerite în mai puţin de un an.

— Iar lumea întreagă poate fi cucerită în cinci ani, dacă nu-i găsim pe băieţi, răspunse simplu Moiraine. Şi pe mine mă preocupă întrebarea asta, dar nu am răspunsuri. Căile de taină sunt închise; cât despre meşteşugul Tăierii văzduhului, nu a mai existat încă din Vârsta Nebuniei vreo Aes Sedai îndeajuns de puternică pentru asta. Iar dacă nu a scăpat vreunul dintre Rătăciţi – şi facă Lumina să nu fie aşa, nici acum, şi niciodată –, nu există încă nimeni pe lume care s-o poată face. Oricum, cred că nici toţi Rătăciţii laolaltă nu pot mişca din loc o mie de troloci. Mai bine să ne ocupăm de problemele cele mai urgente; restul trebuie să mai aştepte.

— Băieţii.

Era o afirmaţie, nu o întrebare.

— Cât ai fost tu plecat, nici eu nu am stat degeaba. Unul este în viaţă, dincolo de râu. Cât despre ceilalţi, exista o urmă slabă care ducea în josul apei, dar s-a pierdut după ce am găsit-o. Legătura dintre noi se rupsese de mai multe ceasuri, înainte să-mi încep căutarea.

Ghemuită după copac, Nynaeve se încruntă mirată. Lan se opri în loc şi întrebă:

— Crezi că i-au prins Jumate-Oamenii care se îndreaptă acum spre miazăzi?

— Poate, răspunse Moiraine, apoi îşi turnă o cană cu ceai şi continuă: Dar nu vreau să cred că ar putea fi morţi. Nu pot. Nu îndrăznesc. Ştii cât de multe lucruri sunt în joc. Trebuie să-i am pe tinerii ăştia. Mă aştept să fie vânaţi de cei din Shayol Ghul. Accept faptul că s-ar putea să mi se împotrivească şi unele din Turnul Alb, poate chiar Suprema Înscăunată. Există mereu Aes Sedai care nu acceptă decât o singură soluţie. Dar…

Brusc, ea lăsă cana jos şi se ridică, încruntându-se uşor.

— Dacă stai prea mult cu ochii la lup, mormăi ea, te muşcă şoarecele de gleznă.

Apoi privi drept spre copacul în spatele căruia se ascundea Nynaeve.

— Jupâneasă al’Meara, de-acum poţi să ieşi, dacă vrei.

Nynaeve se ridică iute în picioare, grăbindu-se să-şi scuture frunzele uscate de pe rochie. Lan se răsucise cu faţa spre copac de îndată ce privirea lui Moiraine se mişcase într-acolo şi îşi scosese sabia din teacă înainte ca ea să termine de rostit numele lui Nynaeve. Acum o vârî la loc, cu mai multă putere decât era, de fapt, nevoie. Chipul său era aproape la fel de lipsit de expresie ca întotdeauna, dar Nynaeve se gândi că în colţul gurii avea, parcă, o urmă de tristeţe. Se simţi mulţumită măcar că Străjerul nu-şi dăduse seama că se afla şi ea acolo.

Dar mulţumirea ţinu doar o clipa. Îşi îndreptă privirea asupra lui Moiraine şi porni spre ea cu paşi mari. Îşi dorea să rămână calmă şi detaşată, dar glasul îi tremura de mânie.

— În ce i-ai amestecat pe Egwene şi pe băieţi? În ce urzeli murdare de Aes Sedai vrei să-i foloseşti?

Cealaltă îşi luă cana şi sorbi uşor din ceai, netulburată. Totuşi, când Nynaeve se apropie, Lan ridică un braţ pentru a-i tăia calea. Ea încercă să dea piedica la o parte şi rămase surprinsă când braţul Străjerului nu se mişcă mai mult decât ar fi făcut-o o creangă de stejar. Nici ea nu era lipsită de putere, dar muşchii lui erau ca fierul.

— Ceai? îi oferi Moiraine.

— Nu. Nu vreau ceai. Nu aş bea ceaiul dumitale nici dacă aş muri de sete. Nu-ţi dau voie să-i foloseşti pe oamenii din Emond’s Field în urzelile tale ticăloase de Aes Sedai.

— Nu prea ai dreptul să vorbeşti, Meştereasă, răspunse Moiraine, părând mai interesată de ceaiul fierbinte decât de ceea ce spunea. Şi dumneata poţi folosi Puterea, într-o oarecare măsură.

Nynaeve smuci din nou de braţul lui Lan, dar acesta tot nu se mişcă, aşa că se hotărî să nu-l bage în seamă.

— Aşa? Cum de nu spui c-aş fi şi eu vreun troloc?

Zâmbetul aşternut pe chipul lui Moiraine era atât de mulţumit, încât Nynaeve simţi că-i venea s-o lovească.

— Crezi că e cu putinţă ca eu să mă aflu faţă în faţă cu o femeie care poate atinge Adevăratul Izvor şi poate conduce Puterea, chiar dacă numai uneori, fără să ştiu ce e? Aşa cum şi tu ai simţit puterile lui Egwene. Cum crezi că mi-am dat seama că te aflai în spatele copacului? Dacă n-aş fi fost cu gândurile aiurea, aş fi simţit de cum te apropiai. Troloc cu siguranţă nu eşti, căci atunci aş fi simţit miasma Celui Întunecat. Şi atunci, spune-mi, ce am simţit, Nynaeve al’Meara, Meştereasă din Emond’s Field, care poate mânui puterea fără s-o ştie?

Lan se uita la Nynaeve într-un fel neplăcut; părea uimit şi gânditor, deşi numai expresia ochilor i se schimbase, iar chipul îi rămăsese de piatră. Egwene era deosebită, o ştiuse dintotdeauna. Din Egwene urma să iasă o Meştereasă de prima mână. „Sunt înţelese, îşi spuse ea, şi încearcă să mă ia pe nepregătite.”

— Nu mai vreau s-aud nimic. Dumneata…

— Trebuie să asculţi, rosti ferm Moiraine. Bănuisem ceva încă din Emond’s Field, chiar dinainte să te cunosc. Oamenii mi-au povestit cât era de supărată Meştereasa pentru că nu prezisese iarna grea şi întârzierea primăverii. Mi-au spus cât era de pricepută la prevestirea vremii şi a recoltelor, cât de minunate erau leacurile ei şi cum, câteodată, vindeca răni care ar fi putut lăsa bolnavul schilod, şi o făcea atât de bine, încât nu se mai vedea aproape nici o cicatrice, nu rămânea nici o urmă. Singurele critici pe care le-am auzit la adresa ta veneau din partea câtorva care se gândeau că eşti prea tânără pentru o asemenea răspundere, iar asta n-a făcut decât să-mi întărească bănuielile. Atât de tânără şi atât de înzestrată.

— Jupâneasa Barran m-a instruit bine, răspunse Nynaeve, încercând să se uite spre Lan, numai că ochii lui o făceau să se simtă tot neliniştită, aşa că se hotărî până la urmă să se uite spre râu, peste capul femeii. „Cum de-au îndrăznit cei din sat să bârfească în faţa unei străine?” Şi cine ţi-a zis că aş fi prea tânără? întrebă ea.

Moiraine zâmbi, dar nu se lăsă abătută de la ceea ce avea de spus.

— Spre deosebire de majoritatea femeilor care pretind că ascultă vântul, tu chiar poţi s-o faci, câteodată. Fireşte, nu are nimic de a face cu vântul. E ceva ce ţine de Aer şi Apă. Şi nu era nevoie să fii învăţată s-o faci; te-ai născut cu asta, la fel ca Egwene. Dar tu ai învăţat să te descurci, ceea ce ea încă n-a făcut. La câteva clipe după ce ne-am întâlnit, am ştiut. Îţi aduci aminte că te-am întrebat deodată dacă tu eşti Meştereasa? Oare de ce crezi c-am făcut-o? Nu era nici o deosebire între tine şi celelalte fete drăguţe care se pregăteau de Sărbătoare. Chiar dacă mă aşteptam la o Meştereasă tânără, îmi imaginam pe cineva mai în vârsta decât tine.

Nynaeve îşi amintea mult prea limpede întâlnirea; femeia, mai sigură pe ea decât oricare din Soborul Femeilor, îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie din câte văzuse vreodată, care i se adresa ca unei copile. Apoi, brusc, Moiraine clipise surprinsă şi, niciuna, nici două, întrebase…

Îşi umezi cu limba buzele care i se uscaseră dintr-odată. Cei doi se uitau la ea, Străjerul cu chipul său ca de piatră, neclintit, iar femeia Aes Sedai blândă, dar foarte concentrată. Nynaeve clătină din cap.

— Nu! Nu! Nu-i cu putinţă. Aş fi ştiut. Nu faci decât să încerci să mă înşeli, dar n-o să-ţi meargă.

— Fireşte că nu ştii, spuse Moiraine împăciuitoare. Ce te putea face măcar să bănuieşti? Toată viaţa nu ai auzit decât despre ascultatul vântului. Şi, oricum, cred că ai prefera să le spui tuturor celor din Emond’s Field că eşti o Iscoadă a Celui Întunecat, decât să recunoşti, fie şi numai în gândurile dumitale cele mai tainice, că ai de-a face cu Puterea sau cu temutele Aes Sedai.

Pe chipul lui Moiraine trecu o urmă de veselie.

— Dar pot să-ţi spun cum a început.

— Nu mai vreau să-ţi mai aud minciunile, protestă Nynaeve, dar cealaltă n-o băgă în seamă şi continuă.

— Cu opt sau, poate, zece ani în urmă – vârsta variază, dar se întâmplă întotdeauna în copilărie – a existat ceva ce-ţi doreai mai mult decât orice altceva pe lume, ceva de care aveai nevoie. Şi ai dobândit ce voiai. Poate că a căzut o creangă din copac, cu ajutorul căreia ai izbutit să ieşi la malul lacului şi să nu te îneci. Poate vreun prieten, sau vreun animal de casă s-a însănătoşit, când toată lumea credea că va muri. Pe moment n-ai simţit nimic special, dar cam la o săptămână, sau după vreo zece zile, ai avut prima reacţie, după atingerea Adevăratului Izvor. De pildă, un pic de febră şi nişte frisoane care au apărut pe neaşteptate şi te au silit să rămâi în pat, apoi au dispărut după numai câteva ceasuri. Reacţiile diferă, dar niciuna nu durează mai mult de atât. Dureri de cap, amorţeli, tulburare, toate deodată, sau poate momente în care ai riscat inutil sau te-ai purtat prosteşte. O ameţeală care te-a făcut să cazi din picioare şi să te-mpiedici de câte ori încercai să te mişti şi să nu poţi rosti o vorbă fără să te bâlbâi. Mai sunt şi alte posibilităţi. Îţi aminteşti?

Nynaeve se lăsă să cadă pe pământ; n-o mai ţineau picioarele. Îşi amintea, dar tot clătina dezaprobator din cap. Pesemne că era o coincidenţă. Sau poate că Moiraine pusese mai multe întrebări în Emond’s Field decât crezuse ea. Tare multe întrebări mai pusese femeia Aes Sedai. Asta trebuia să fie. Lan îi întinse mâna, dar ea nici nu-l văzu.

— Să mergem mai departe, grăi Moiraine, văzând-o că tace. Cândva, ai folosit Puterea pentru a-i vindeca fie pe Perrin, fie pe Egwene. Aşa se creează o legătură. Poţi să simţi prezenţa celui pe care l-ai vindecat cu ajutorul Puterii. În Baerlon, ai ajuns drept la Cerbul şi Leul, deşi nu era hanul cel mai apropiat de niciuna dintre porţile pe care puteai să fi intrat. Când ai sosit dumneata, dintre cei din Emond’s Field nu erau la han decât Perrin şi Egwene. Care dintre ei a fost? Sau poate amândoi?

— Egwene, bâigui Nynaeve.

I se păruse, dintotdeauna, foarte firesc că putea câteodată să spună cine se apropia de ea, chiar fără să vadă; numai acum însă îşi dădu seama că era mereu vorba despre cineva la care leacurile ei dăduseră rezultate aproape miraculoase. În plus, ştiuse de fiecare dată când îngrijirile sale aveau să se dovedească peste aşteptări, fusese întotdeauna sigură când prezisese că recoltele aveau să fie foarte îmbelşugate sau că ploile aveau să vină devreme sau târziu. Aşa crezuse că trebuia să fie. Nu toate Meşteresele puteau asculta vântul, dar cele mai bune o făceau. Aşa-i spusese mereu jupâneasa Barran, aşa cum spusese şi că Nynaeve avea să fie una dintre cele mai bune.

— Avea friguri de mlaştină, murmură ea, fără să-şi ridice capul din pământ. Eram încă ucenică la jupâneasa Barran, iar ea mă pusese s-o veghez pe Egwene. Eram tânără şi nu ştiam că Meştereasa avea totul sub control. E groaznic să vezi pe cineva care suferă de boala asta. Copila era scăldată în sudoare, gemea şi se zvârcolea, încât mă aşteptam să-i aud oasele trosnind din clipă în clipă. Jupâneasa Barran îmi spusese că febra urma să scadă cam într-o zi, sau cel mult două, dar am crezut că voia doar să fie drăguţă cu mine şi că Egwene era pe moarte. Câteodată, pe când ea era foarte mică, obişnuiam să stau cu ea s-o supraveghez, dacă maică-sa era ocupată, aşa că am început să plâng gândindu-mă că aveam s-o văd murind. Un ceas mai târziu, când s-a întors jupâneasa Barran, febra scăzuse. S-a mirat, dar s-a ocupat de mine mai mult decât de Egwene. Am crezut mereu că ea avusese impresia că-i dădusem ceva copilei, dar mi-era prea frică să mărturisesc; că încerca să mă liniştească, pentru a fi sigură că ştiam că nu-i făcusem niciun rău lui Egwene. După o săptămână, am căzut pe podeaua din camera ei de zi; ba aveam frisoane, ba ardeam toată. Jupâneasa m-a urcat în pat, dar până la cină îmi trecuse totul.

Sfârşind de vorbit, îşi lăsă capul în palme. „Bună pildă şi-a mai ales, se gândi ea, arde-o-ar Lumina! Să folosesc puterea ca o Aes Sedai. Ca o ticăloasă de Aes Sedai, Iscoadă a Celui Întunecat.”

— Ai avut foarte mult noroc, vorbi Moiraine, iar Nynaeve se îndreptă de spate. Lan făcu un pas înapoi, de parcă nu era treaba lui ce discutau, şi începu să-şi facă de lucru cu şaua lui Mandarb, fără măcar să le privească.

— Noroc!

— Ai izbutit să obţii o fărâmă de control asupra Puterii, chiar dacă nu poţi atinge Adevăratul Izvor decât din întâmplare. Dacă n-ai fi făcut-o, până la urmă te-ar fi omorât. Aşa se va întâmpla, după câte se pare, cu Egwene, dacă reuşeşti s-o opreşti să ajungă în Tar Valon.

— Dacă eu am învăţat asta… începu Nynaeve, apoi înghiţi în sec; era ca şi cum ar fi recunoscut încă o dată că putea face ceea ce-i spusese cealaltă. dacă eu am învăţat, poate să înveţe şi ea. Nu-i nevoie să ajungă în Tar Valon şi să fie amestecată în intrigile dumitale.

Moiraine clătină încet din cap.

— Noi, Aes Sedai, căutăm fetele care pot atinge Adevăratul Izvor fără călăuzire cu la fel de multă atenţie ca şi pe bărbaţii care o pot face. Nu din dorinţa de a ne spori numărul – cel puţin, nu numai de asta – şi nici de teama că acele fete s-ar putea folosi de Putere aşa cum nu trebuie. Fărâma de control pe care o pot dobândi, dacă Lumina se milostiveşte de ele, rareori poate face prea mult rău, mai ales că atingerea Adevăratului Izvor este cu neputinţă fără instruire şi nu se petrece decât întâmplător. Şi, desigur, ele nu sunt afectate de nebunia care-i face pe bărbaţi să comită ticăloşii şi fapte fără sens. Vrem însă să le salvăm vieţile. Vieţile celor care nu reuşesc să înveţe să controleze Puterea.

— Febra şi frisoanele acelea nu puteau omorî pe nimeni, stărui Nynaeve. N-au ţinut decât trei, patru ceasuri. Am mai avut eu şi alte reacţii, şi nici acelea nu au fost mortale. Iar după câteva luni, s-au oprit cu totul. De asta ce mai zici?

— Au fost numai reacţii, o lamuri Moiraine, răbdătoare. De fiecare dată, reacţiile apar mai aproape de momentul atingerii Izvorului, până când cele două ajung să se petreacă aproape în acelaşi timp. După aceea, nu mai există reacţii vizibile, dar este ca şi cum un ceas ar fi început să ticăie. Un an. Doi. Cunosc o femeie care a rezistat cinci. Din patru care sunt din naştere înzestrate precum dumneata şi Egwene, trei mor dacă nu le găsim şi nu le instruim noi. Moartea lor nu este aşa îngrozitoare precum cea a bărbaţilor, dar nici uşoară nu e dacă pot spune aşa. Convulsii. Strigăte. Durează mai multe zile, iar după ce începe, nu se mai poate face nimic, nici măcar de către toate femeile Aes Sedai din Tar Valon laolaltă.

— Minţi. Ai pus multe întrebări în Emond’s Field şi ai aflat despre Egwene şi boala ei, despre fierbinţelile şi frisoanele mele, totul. Povestea asta e o minciună.

— Ştii că nu-i aşa, o contrazise cu blândeţe Moiraine.

Fără nici o tragere de inimă, şovăind mai mult decât o făcuse vreodată până atunci, Nynaeve încuviinţă. Fusese o ultimă încercare încăpăţânată de a nega ceea ce era limpede, iar aşa ceva nu avea niciun rost, oricât de neplăcut ar fi fost lucrul respectiv. Prima ucenică a jupânesei Barran murise aşa cum spusese femeia Aes Sedai, pe când Nynaeve încă se juca cu păpuşile, şi mai fusese şi o tânără din Deven Ride, cu numai câţiva ani înainte. Şi ea fusese ucenica unei Meşterese şi putea asculta vântul.

— Eşti foarte înzestrată, din câte cred eu, continuă Moiraine. Cu instruirea cuvenită, poţi ajunge chiar mai puternică decât Egwene, care, din câte mi se pare, poate ajunge una dintre cele mai puternice Aes Sedai din ultimele veacuri.

Nynaeve se dădu înapoi din faţa celeilalte de parcă s-ar fi ferit de un şarpe.

— Nu! Nu vreau să am nimic de-a face cu… „Cu ce? Cu mine însămi?” Rămase pe loc şi continuă, cu glas şovăielnic: Am să te rog să nu spui nimănui nimic despre asta, vrei?

Cuvintele aproape că i se opriră în gât. Ar fi preferat să apară chiar atunci trolocii, decât să fie nevoită să-i spună acelei femei „te rog”. Dar Moiraine nu făcu altceva decât să încuviinţeze din cap, iar Nynaeve se mai însufleţi un pic.

— Nimic din toate astea nu explică ce ai de gând cu Rand, Mat şi Perrin.

— Cel Întunecat e pe urmele lor, răspunse Moiraine. Dacă el vrea ceva, eu mă opun. Poate exista vreun motiv mai simplu sau mai potrivit?

Îşi termină ceaiul, privind-o pe Nynaeve peste buza cănii.

— Lan, trebuie să plecăm. Spre miazăzi, cred. Mi-e teamă că Meştereasa nu ne va însoţi.

Nynaeve strânse din buze auzind-o cum spunea „Meştereasă”, de parcă dădea de înţeles că ea renunţase la un lucru de preţ, în schimbul a ceva fără nici o valoare. „Nu vrea să-i însoţesc. Încearcă să mă supere, ca să mă întorc acasă şi să-i las singuri cu ea.”

— Oh, ba da, am să vin cu voi. Nu mă puteţi împiedica.

— Nimeni nu va încerca să te împiedice, spuse Lan, venind din nou lângă ele, golind ceainicul peste foc şi amestecând cenuşa cu un băţ. Face parte din Pânză? o întrebă pe Moiraine.

— Poate că da, răspunse ea gânditoare. Ar fi trebuit să mai vorbesc o dată cu Min.

— Vezi, Nynaeve, aşadar eşti binevenită, grăi Lan, şovăind o clipă atunci când îi rosti numele, de parcă ar fi vrut să adauge „Sedai”.

Ea se înfurie simţindu-se luată peste picior, iritată şi de felul în care cei doi vorbeau despre diverse lucruri în faţa ei, lucruri despre care ea nu ştia nimic, fără să binevoiască să-i dea vreo lămurire, dar nu voi să le dea satisfacţia de a-i întreba. Străjerul continuă cu pregătirile de plecare, cu mişcări măsurate, sigure şi iuţi, astfel că termină repede; şeile, păturile şi toate celelalte fuseseră legate cu grijă în spatele şeilor lui Mandarb şi Aldieb.

— O să-ţi aduc eu calul, o anunţă pe Nynaeve, după ce termină cu ultima cureluşă.

Cu asta, o apucă în susul râului, iar ea îşi îngădui un zâmbet uşor. După cum, mai înainte, ea îi urmărise stând deoparte, aşa voia şi el să găsească locul în care-şi lăsase calul, fără vreun ajutor. Dar avea să-şi dea seama că ea, una, nu lăsa prea multe urme când se furişa. Ce plăcere să-l vadă întorcându-se cu mâna goală.

— De ce spre miazăzi? o întreba pe Moiraine. Te-am auzit spunând că unul dintre băieţi a trecut râul. De unde ştii?

— I-am dat fiecăruia dintre ei câte o pecete. Asta a creat un soi de legătură între ei şi mine. Câtă vreme sunt în viaţă şi au monedele asupra lor, voi reuşi să-i găsesc.

Privirile lui Nynaeve se îndreptară în direcţia în care plecase Străjerul, dar Moiraine clătină din cap.

— Nu, nu aşa. Nu pot decât să aflu dacă sunt în viaţă şi să-i găsesc, dacă ne pierdem unii de alţii. E un lucru înţelept, nu crezi, în împrejurarea de faţă?

— Nu-mi place să aud că există legături între dumneata şi cineva din Emond’s Field, răspunse încăpăţânată Nynaeve. Dar dacă asta ne va ajuta să-i găsim…

— Ne va ajuta. Dacă aş putea, m-aş duce întâi după cel de peste râu, continuă femeia Aes Sedai, cu o undă de mânie neputincioasă în glas. E la numai câteva mile de noi. Dar nu-mi permit să pierd timpul. Acum că trolocii au plecat, el ar trebui să ajungă în siguranţa în Whitebridge. Cei doi care au plecat în josul râului ar putea să aibă mai multă nevoie de mine. Şi-au pierdut monedele, iar Myrddraalii fie îi urmăresc, fie încearcă să ne prindă pe toţi la Whitebridge. Trebuie să mă ocup mai întâi de cei care au mai mare nevoie, oftă ea.

— S-ar putea ca Myrddraalii să-i fi omorât, spuse Nynaeve.

Moiraine clatină uşor din cap, de parcă voia să spună că ideea nici nu merita luată în seamă. Nynaeve îşi subţie buzele.

— Şi atunci, unde e Egwene? De ea nici măcar n-ai pomenit.

— Nu ştiu, recunoscu Moiraine, dar nădăjduiesc că e în siguranţă.

— Nu ştii? Nădăjduieşti? Ai vorbit atâta despre cum vrei să-i salvezi viaţa ducând-o în Tar Valon, numai că, din câte ştii dumneata, ar putea fi deja moartă.

— Aş putea s-o caut, dându-le Myrddraalilor mai mult răgaz până să ajung să-i ajut pe cei doi care au apucat-o spre miazăzi. Pe ei îi vrea Cel Întunecat, nu pe ea. Nici nu şi-ar bate capul cu Egwene, câtă vreme adevărata lor prada se află încă în libertate.

Nynaeve îşi aminti de propria întâlnire neplăcută, dar refuză să recunoască faptul că Moiraine spunea lucruri de bun simţ.

— Aşadar, nu poţi decât să nădăjduieşti că e în viaţă, dacă a avut noroc. În viaţă, dar poate singură, speriată, rănită chiar, cale de mai multe zile de cel mai apropiat sat şi fără nimeni care s-o poată ajuta, în afară de noi. Iar dumneata ai de gând s-o părăseşti.

— La fel de bine s-ar putea să fie în siguranţă, cu băiatul de peste râu. Sau în drum spre Whitebridge cu ceilalţi doi. Oricum, nu mai există troloci care s-o ameninţe, iar ea e puternică, inteligentă şi poate foarte bine să-şi găsească singură drumul spre Whitebridge, dacă e nevoie. Ai prefera să rămâi, numai pentru că s-ar putea ca ea să aibă nevoie de ajutor, sau vrei să încerci să-i ajuţi pe cei despre care ştii sigur că sunt în primejdie? Ai prefera să încep s-o caut pe ea şi să-i las pe băieţi – şi pe Myrddraalii care sunt, cu siguranţă, pe urmele lor – să dispară? Oricât aş fi de îngrijorată pentru Egwene, Nynaeve, eu lupt împotriva Celui Întunecat şi, deocamdată, asta-mi călăuzeşte paşii.

În timp ce pomenea de toate acele înfiorătoare posibilităţi, Moiraine nu-şi pierdu nici măcar o clipă calmul. Lui Nynaeve îi venea să urle. Clipind des pentru a-şi ascunde lacrimile, ea îşi întoarse faţa, pentru ca femeia Aes Sedai să n-o poată observa. „Pe Lumină, o Meştereasă trebuie să aibă grijă de toţi oamenii din satul ei. Eu de ce trebuie să aleg astfel?”

— Vine Lan, anunţă Moiraine, ridicându-se şi potrivindu-şi mantia pe umeri.

Văzându-l pe Străjer care ieşea dintre copaci, cu calul ei de căpăstru, Nynaeve nu mai simţi decât foarte puţină tulburare. Cu toate acestea, strânse din dinţi când el îi înmână frâiele.

S-ar fi simţit puţin mai încrezătoare dacă pe faţa lui s-ar fi oglindit măcar o urmă de mulţumire, în locul acelui calm ca de piatră, de nesuportat. El făcu ochii mari văzându-i chipul, iar ea se întoarse pentru a-şi şterge lacrimile de pe obraji. „Cum îndrăzneşte să-şi bată joc de mine, văzându-mă că plâng?!”

— Vii, Meştereasă? întrebă rece Moiraine.

Ea îşi mai roti o dată privirile împrejur, încet, întrebându-se dacă nu cumva Egwene era pe acolo, prin pădure, apoi se urcă pe cal. Lan şi Moiraine erau deja în şa, apucând-o spre miazăzi. Îi urmă şi ea, cu spatele foarte drept, fără să-şi îngăduie să privească înapoi; în loc de asta, rămase cu privirile aţintite asupra lui Moiraine. Femeia Aes Sedai avea atâta încredere în puterea şi în planurile ei, se gândi Nynaeve, dar, dacă nu-i găseau pe Egwene şi pe băieţi, pe toţi, vii şi nevătămaţi, nici măcar întreaga ei putere n-avea cum s-o apere. Nici măcar acea Putere. „Şi eu pot s-o folosesc, femeie. Chiar tu mi-ai spus. Pot s-o folosesc împotriva ta!”