Ochiul Lumii

51 Înfruntarea cu Umbra

În direcţia în care fugea Rand, terenul urca în pantă, dar teama îi dădea puteri noi, astfel că izbutea să înainteze repede, cu paşi mari, croindu-şi drum printre tufişurile înflorite şi printre trandafirii sălbatici, făcându-le petalele să se împrăştie, fără să-i pese de spinii care-i rupeau veştmintele şi i se înfigeau în carne. Moiraine nu mai ţipa. I se păruse că totul durase o veşnicie, fiecare strigăt fiind şi mai sfâşietor decât celelalte, dar ştia că nu trecuseră, de fapt, decât câteva clipe. Aginor avea să-l ajungă imediat. Era sigur că el era cel pe care-l voia Rătăcitul. Citise asta în ochii săi înfundaţi în orbite, în ultima clipă de dinainte ca groaza să-l facă să o ia la fugă.

Panta devenea din ce în ce mai abruptă, dar el nu se opri; înainta căznit, agăţându-se de ierburi. Pietrele, praful şi frunzele pe care le împrăştia se prăvăleau în josul pantei. În cele din urmă, când povârnişul deveni prea greu, începu să se târâie pe palme şi pe genunchi. În faţa lui, ceva mai sus, se mai domolea un pic. Gâfâind, făcu şi ultimii paşi, se ridică şi se opri. Îi venea să urle ca un animal.

La zece paşi în faţa lui, culmea dealului se termina brusc. Chiar înainte să ajungă la margine, ştia ce urma să vadă; totuşi, se apropie, cu paşi înceţi, nădăjduind să găsească o cărăruie, o potecă, orice. Ajuns la margine, se uită în jos; peretele abrupt şi neted, ca o scândură dată la rindea, avea cam o sută de picioare.

„Trebuie să existe o cale. Să mă întorc şi să caut. Să mă întorc şi…” Dar, când se întoarse, îl văzu pe Aginor care tocmai ajungea pe creastă. Duşmanul se caţără fără nici o greutate, păşind pe panta abruptă ca şi când ar fi mers pe drum. Ochii încercănaţi îl priveau arzător pe Rand de pe chipul acela descărnat, ca o foaie de pergament, care părea totuşi ceva mai puţin atins de vreme decât înainte, mai rotund, de parcă Aginor tocmai se ridicase de la un ospăţ. Ochii erau aţintiţi asupra lui, şi totuşi, când deschise gura, Aginor păru să vorbească pentru sine.

— Pe cel care te aduce în Shayol Ghul, Ba’alzamon o să-l răsplătească aşa cum nici n-a visat vreodată, dar visele mele au fost dintotdeauna mai îndrăzneţe decât ale altora, şi au trecut deja mii de ani de când nu mai sunt muritor. Ce importanţa are dacă eşti viu sau mort, când îl slujeşti pe Marele Stăpân al Întunericului? Umbra se va întinde oricum. De ce să împart puterea cu tine? De ce să mă plec în faţa ta, eu, care l-am înfruntat şi pe Lews Therin Telamon, chiar în Sala Slujitorilor, eu, care mi-am măsurat puterile cu Seniorul Zorilor şi i-am ţinut piept? Nu, nu, n-ai să vezi aşa ceva.

Gâtul lui Rand se făcu uscat ca iasca; i se părea că limba i se zbârcise, precum carnea lui Aginor. Stătea chiar la marginea prăpastiei, iar pietrele i se prăbuşeau de sub picioare. Nu îndrăznea să se uite în spate, dar le auzea cum răsună, izbindu-se de perete, din ce în ce mai jos, aşa cum s-ar fi întâmplat şi cu trupul lui, dacă ar mai fi făcut un pas. Aşa îşi dădu seama că se trăsese din ce în ce mai înapoi, din faţa Rătăcitului. Pielea îl mânca atât de tare, încât i se părea că, dacă îşi pleca ochii, avea s-o vadă vălurindu-se; dar nu-şi putea întoarce capul de la duşman. „Trebuie să existe o cale să scap de el. Să plec! Trebuie să fie! O cale!”

Dintr-odată, văzu şi simţi ceva, deşi ştia că nu era cu putinţă. La spatele lui Aginor se întindea o funie sclipitoare, albă ca lumina soarelui, privită prin norii cei mai pufoşi şi curaţi, mai groasă decât braţul unui fierar, mai uşoară ca aerul, care-l lega pe Rătăcit de ceva aflat la mare depărtare, de ceva la care Rand putea ajunge, numai dacă întindea braţul. Frânghia fremăta şi, cu fiecare mişcare, Aginor devenea din ce în ce mai puternic, trupul i se înzdrăvenea, făcându-se un bărbat la fel de înalt şi de puternic ca el, mai tare decât Străjerul, mai primejdios decât Mana Pustiitoare. Şi totuşi, dincolo de coarda strălucitoare, Rătăcitul părea să nici nu existe. Coarda era totul. Răsuna. Cânta. În suflet, Rand părea să-i audă vorbele. O dâră strălucitoare, ca un tentacul, se întinse, pluti prin aer, îl atinse, iar el gemu. Se umplu de Lumină şi de o văpaie care ar fi trebuit să-l ardă, dar nu făcea decât să-l încălzească uşor, ca şi cum i-ar fi îndepărtat din trup răceala mormântului. Tentaculul se îngroşă. „Trebuie să scap!”

— Nu! strigă Aginor. N-o vei avea! Este a mea!

Nici Rand, nici Rătăcitul nu se mişcară din loc, dar se înfruntară la fel de îndârjit, ca şi cum s-ar fi tăvălit prin praf, încleştaţi unul de altul. Chipul lui Aginor, care nu mai era zbârcit şi bătrân, ci devenise chipul unui bărbat în floarea vârstei, se umplu de sudoare. Rand fremăta împreună cu coarda care pulsa, ca şi cum ar fi fost inima lumii. Se simţea împlinit. Mintea i se umplu de Lumină, până ce nu mai rămase decât un colţişor în care mai era el însuşi. Chemă hăul, şi-l răsuci împrejurul acelui sâmbure, punându-l la adăpost, în golul în care nu se afla nimic. „Să scap!”

— A mea! strigă Aginor. A mea!

Rand simţi căldura care-i creştea în trup – căldura şi strălucirea soarelui, stând să izbucnească, sclipirea covârşitoare a Luminii. „Să scap!”

— A mea!

Din gura lui Aginor izbucniră flăcări, care-i străpunseră ochii ca nişte suliţe de foc. Începu să urle.

„Să scap!”

Şi, dintr-odată, Rand se trezi că nu se mai afla pe culmea dealului. Tremura tot din pricina Luminii care-l sufoca. Nu mai putea să gândească; era orbit de lumină şi de căldură. Lumina! Chiar şi în mijlocul hăului, Lumina îl orbea şi îl împietrea de teamă şi de admiraţie.

Se afla într-o trecătoare de munte, destul de lată, înconjurată de piscuri abrupte, precum colţii Celui Întunecat. Era aievea; se afla cu adevărat acolo. Simţea pietrele sub tălpi, iar pe chip, adierea răcoroasă a vântului.

În jurul său se dădea o luptă – sau sfârşitul unei bătălii. Bărbaţi în armură, călărind cai cu trupul acoperit de oţelul care nu mai sclipea fiind acum plin de praf, hăcuiau şi îşi înfigeau săbiile în trolocii care mârâiau la ei, înarmaţi cu securi cu ghimpi şi săbii mari, ca nişte coase. Unii se luptau pe jos, căci rămăseseră fără cai; în alte părţi se vedeau cai fără stăpân, care galopau de colo colo, prin mijlocul bătăliei. Peste tot erau Pieriţi, ale căror mantii negre ca noaptea atârnau nemişcate, oricât de iute ar fi galopat; acolo unde se înfigeau săbiile lor care înghiţeau lumina, oamenii mureau. Zgomotele îl înconjurară pe Rand, dar se retraseră din pricina straniei călduri de care era împrejmuit. Zgomotul oţelului izbit de oţel, gâfâitul şi gemetele oamenilor şi ale trolocilor care se luptau din toate puterile, urletele celor pe moarte. Pe deasupra tuturor, prin văzduhul plin de praf, fluturau flamurile. Şoimul Negru din Fal Dara, Cerbul Alb din Shienar şi altele. Dar şi flamurile trolocilor. În jurul său, unele lângă altele, Rand zări craniul cu coarne al neamului Dha’vol, tridentul roşu ca sângele al neamului Ko’bal şi pumnul de fier al neamului Dhai’mon.

Da, era într-adevăr un moment de linişte; şi oamenii, şi trolocii se opriseră o clipă, pentru a se aduna. Nimeni nu părea să-l observe pe Rand; mai schimbând între ei câteva lovituri răzleţe, cu toţii se îndepărtară, la galop sau alergând împleticit, la capetele trecătorii.

Rand se trezi cu faţa la locul în care se aflau oamenii, încercând să-şi refacă rândurile, cu panaşele care tresăltau la capătul lăncilor sclipitoare. Răniţii se clătinau în şa. Caii fără călăreţ se ridicau în două picioare şi galopau de acolo-colo. Era limpede că nimeni nu mai putea îndura încă o înfruntare, şi totuşi se vedea că se pregăteau de un ultim atac. De acum, unii dintre ei îl zăriseră; mai mulţi bărbaţi se ridicară în scări, arătându-l cu degetul. Strigatele lor ajungeau până la el ca nişte fluierături de-abia auzite.

Clătinându-se pe picioare, se întoarse. La celălalt capăt al trecătorii se aflau armatele Celui Întunecat, o mare foşnitoare de suliţe şi halebarde negre care umpleau coastele muntelui, împreună cu un număr uriaş de troloci, pe lângă care armatele din Shienar păreau să nici nu existe. Sute de Pieriţi călăreau prin faţa hoardei; boturile trolocilor se întorceau în lături, la trecerea lor, iar trupurile uriaşe se trăgeau îndărăt ca să le facă loc. Pe deasupra, mai mulţi Draghkari dădeau târcoale, cu aripile lor de piele, înfruntând vântul cu zbieretele lor. Îl zăriseră de-acum şi Jumate-Oamenii, care făcură un semn către el, iar Draghkarii se răsuciră şi se năpustiră. Erau doi… trei… cu totul şase monştri care veneau în grabă spre el, scoţând strigate ascuţite.

Rand îi privi lung, dogorind ca soarele. Le distingea foarte bine trăsăturile: aveau chipuri de oameni, cu ochii goi, lipsiţi de viaţă, şi trupuri monstruoase, înaripate. Se simţea plin de o dogoare înspăimântătoare, ca un foc care îi trosnea în trup.

Din cerul fără nori se prăvăliră fulgere aprige şi puternice, care-l orbiră, şi fiecare fulger lovi o siluetă înaripată şi neagră. Strigatele de luptă se preschimbară în urlete de moarte, iar trupurile carbonizate se prăbuşiră, lăsând văzduhul din nou curat.

Dogoarea. Înspăimântătoarea dogoare a Luminii.

Rand căzu în genunchi, părându-i-se că aude lacrimile care i se scurgeau sfârâind pe obrajii încinşi. „Nu!” Se agăţă de smocurile de iarbă uscată, ca să simtă din nou atingerea lumii adevărate, dar iarba se aprinse pe dată.

— Nu, te implor!

Odată cu strigătul său se stârni şi vântul, care începu să geamă, să răsune, purtându-i vorbele în josul trecătorii, aţâţând focul, până când se înălţă un zid de flăcări care se îndrepta spre armata trolocilor mai repede decât un cal în galop. Flăcările îi cuprinseră pe troloci, iar muntele se cutremură din pricina urletelor care răsunau aproape la fel de tare ca vântul şi ca glasul lui Rand.

— Trebuie să-i pun capăt!

Lovi pământul cu pumnul, iar acesta răsună ca un gong. Palmele i se juliră, din pricina solului stâncos, iar pământul se cutremură. În faţa lui, totul începu să se unduiască. Pământul se înălţă din ce în ce mai mult, ca nişte valuri de noroi şi stâncă, îndreptându-se spre troloci şi Pieriţi şi prăvălindu-se asupra lor, în timp ce muntele se sfărâma sub copitele monştrilor. Hoarda trolocilor se afundă într-o mare de carne şi de piatră care clocotea. Rămăseseră încă destul de mulţi, cam de două ori cât oamenii, dar erau cuprinşi de teamă şi de panică.

Vântul se opri. Strigatele încetară. Pământul se linişti. Norii de praf şi de fum se împrăştiară prin trecătoare, învăluindu-l.

— Orbi-te-ar Lumina, Ba’alzamon! Trebuie să se termine odată!

„NU E AICI.”

Deşi nu era al lui, gândul îi răsuna brusc în minte, făcându-i capul să vibreze.

„N-AM SĂ MĂ AMESTEC. NUMAI ALESUL POATE FACE CEEA CE TREBUIE FĂCUT, DACĂ O VA DORI.”

— Unde?

N-ar fi vrut s-o spună, dar nu se putu abţine.

— Unde?

Negura care-l învăluia se despică, lăsând la vedere o sferă de aer curat, cam de zece lungimi, împrejmuită de ziduri de fum şi de praf care fremătau. În faţa lui Rand apărură nişte trepte care urcau, fără să se sprijine pe nimic, către norul întunecat care ascundea soarele.

„NU AICI.”

Prin ceaţă se auzi un strigăt, care părea să vina de la capătul pământului.

— E voinţa Luminii!

Pământul se cutremură de tropotul de copite, când armatele oamenilor porniră ultimul atac.

Mintea lui Rand, cufundată în hău, fu străbătută de un fior de spaimă. Călăreţii porniţi la galop nu puteau să-l vadă, prin norii de praf; aveau să-l calce-n picioare. Însă Rand nici nu bagă în seamă pământul care se cutremura; era ceva lipsit de importanţă, nu avea de ce să se îngrijoreze. Îmboldit de o mânie surdă, urcă primele trepte. „Trebuie să se termine!”

Era înconjurat de întuneric, întunericul de nepătruns în care nu se afla absolut nimic. Treptele erau încă acolo, pierdute în beznă, sub tălpile lui şi mai departe, pe drumul pe care trebuia s-o apuce. Uitându-se în urmă, văzu că treptele din spate dispăruseră, se topiseră cu totul, se pierduseră în nimicul dimprejur. Nu însă şi coarda care se întindea în faţa lui, o dungă strălucitoare care pâlpâia şi se pierdea în depărtare. Nu mai era la fel de groasă ca înainte, dar tot mai pulsa, dându-i puteri, dându-i viaţă, umplându-l de Lumină. Porni mai departe.

I se păru că trecuse o veşnicie de când urca. O veşnicie, dar numai câteva clipe. În nimicul acela, timpul se oprise, dar se scurgea parcă şi mai repede. Urcă întruna, până ce dădu de o uşă aspră la pipăit, veche, cu lemnul plesnit, pe care şi-o amintea foarte bine. O atinse, iar ea se sfărâmă. Până ca bucăţile să apuce să cadă la pământ, Rand păşi înăuntru. De pe umeri îi curgeau aşchii de lemn.

Şi încăperea era tot aşa cum şi-o amintea, cu cerul dezlănţuit, vârstat în mai multe culori, dincolo de balcon, cu pereţii topiţi, cu masa lăcuită, cu căminul înfricoşător în care ardeau flăcările care mugeau, dar nu dădeau căldură. Unele dintre chipurile care alcătuiau căminul, schimonosite de suferinţă, urlând în tăcere, făceau să-i tresalte amintirile, de parcă le-ar fi cunoscut. El însă ţinu hăul aproape, plutind în fiinţa sa, prin abisul pustiu. Era singur. Privind în oglinda de pe perete, îşi văzu foarte limpede chipul. „În hău se află liniştea.”

— Da, rosti Ba’alzamon, din faţa căminului, m-am gândit eu că Aginor se va lăsa cuprins de lăcomie. Dar, până la urmă, asta nu contează. A fost o căutare lungă, dar acum s-a terminat. Eşti aici, iar eu te cunosc.

Hăul plutea în mijlocul Luminii, iar în mijlocul său era Rand. El se întinse spre pământul copilăriei sale şi dădu de stânca tare, de neclintit, uscată, nemiloasă, unde puteau supravieţui numai cei puternici, numai cei zdraveni ca munţii.

— Am obosit să mai fug, mărturisi el, nevenindu-i să creadă că glasul îi răsuna atât de liniştit. M-am săturat să te văd ameninţându-mi prietenii. N-am să mai fug.

Observă brusc că şi Ba’alzamon avea o coardă, neagră, mult mai groasă decât a lui, atât de mare încât pe lângă ea un trup de om ar fi părut minuscul. Însă Ba’alzamon era şi mai uriaş. Fiecare tremur din acea coardă neagră înghiţea lumina.

— Crezi că are vreo importanţă dacă fugi sau nu? râseră flăcările din gura lui Ba’alzamon, iar chipurile din cămin începură să plângă, auzind bucuria stăpânului lor. Ai fugit de mine de multe ori, şi, de fiecare dată, te ajung din urmă, te culc la pământ şi te fac să-ţi înghiţi trufia, îndulcită cu lacrimi şi smiorcăieli. De multe ori m-ai înfruntat, numai ca să ajungi să te pleci învins, implorând milă. Poţi să alegi, vierme, măcar atât poţi să alegi: îngenunchează la picioarele mele şi slujeşte-mă cu credinţă, iar eu am să-ţi dau putere asupra regilor; sau fii şi mai departe marioneta celor din Tar Valon, şi urlă, în timp ce toată fiinţa ţi se macină, preschimbându-se în praful timpului.

Rand se mişcă uşor, uitându-se îndărăt, spre uşă, ca şi cum ar fi căutat o cale de scăpare. Asta şi voia să creadă Cel Întunecat. Dincolo de prag nu se schimbase nimic, era tot beznă pustie, despicată de coarda sclipitoare care-i pornea din trup. Într-acolo se îndrepta şi coarda cea groasă a lui Ba’alzamon, atât de neagră încât se distingea prin beznă, la fel de limpede ca prin zăpadă. Cele Două corzi pulsau în contratimp, ca nişte artere, lipite una de alta; lumina de-abia reuşea să ţină piept valurilor de întuneric.

— Există şi ale căi, replică Rand. Roata ţese Pânza, nu tu. Am scăpat din fiecare capcană pe care mi-ai întins-o. Am scăpat de Pieriţii şi de trolocii tăi, de Iscoade. Te-am urmărit până aici şi, pe drum, ţi-am distrus armatele adunate. Nu tu ţeşi Pânza.

Ochii lui Ba’alzamon se învăpăiară ca două cuptoare. Buzele nu i se mişcară, dar lui Rand i se păru că aude cum îl blestema pe Aginor. Apoi flăcările se stinseră, iar chipul, care devenise aidoma unuia omenesc, îi zâmbi, făcându-l să se înfioare din tot trupul, în ciuda Luminii care-l încălzea.

— Prostule, crezi că nu pot strânge şi alte armate? Au să apară unele cum nici n-ai visat. Şi spui că tu m-ai urmărit? Tu, gândacule care te furişezi pe sub stânci, tu m-ai urmărit? Din clipa în care te-ai născut, ţi-am hotărât calea, o cale care să te ducă în mormânt, sau aici. Le-am îngăduit Aielilor să fugă, iar una a scăpat cu viaţă pentru a rosti cuvintele care să dăinuie peste ani. Jain Neopritul, eroul, mai spuse Ba’alzamon, rostind cuvântul ca pe o batjocură, pe care l-am împodobit ca pe un idiot de bâlci şi l-am trimis la Ogieri, făcându-l să creadă că-mi scăpase. Femeile din Ajah Neagră, pe care le-am trimis prin lume în lung şi în lat, să se târască precum nişte viermi, în căutarea ta. Eu trag sforile, iar Suprema Înscăunată dansează şi crede ca ea conduce jocul.

Hăul se cutremură; în mare grabă, Rand îl linişti. „Ştie totul. E cu putinţă. Totul ar putea fi exact aşa după cum spune el.” Lumina încălzi hăul. Sâmburele îndoielii îi încolţi în minte. Rand se zbătu, neştiind dacă voia să-l îngroape cât mai adânc sau să-l facă să crească. Hăul se linişti, deşi se micşorase puţin, iar el reîncepu să plutească pe marea de linişte.

Ba’alzamon păru să nu observe nimic.

— Nici nu contează dacă te am viu sau mort, decât poate pentru tine şi pentru puterea pe care o vei dobândi. Tu, sau duhul tău, unul din voi mă va sluji. Însă aş prefera să te văd îngenunchind înaintea mea cât eşti încă în viaţă. Am trimis în satul tău un singur pâlc de troloci, deşi aş fi putut trimite o mie. O singură Iscoadă a Celui Întunecat care să te caute, când o sută ar fi putut să te prindă în somn. Iar tu, prostule, nici măcar nu-i ştii pe toţi, nici pe cei din faţă, nici pe cei din urmă, nici pe cei care-ţi stau alături. Eşti al meu, şi aşa ai fost dintotdeauna, dulăul meu pe care-l ţin de lanţ, şi te-am adus aici ca să îngenunchezi în faţa stăpânului tău sau să mori şi să-ţi laşi duhul să îngenuncheze.

— Nu! N-ai nici o putere asupra mea şi n-am să îngenunchez, nici viu, nici mort.

— Priveşte, îi porunci Ba’alzamon, hai, priveşte.

Fără să vrea, Rand întoarse capul. O văzu pe Egwene, apoi pe Nynaeve, palidă şi speriată, cu flori în păr. Şi o altă femeie, ceva mai în vârstă decât Meştereasa, cu ochii cenuşii, frumoasă, îmbrăcată cu o rochie precum cele din Ţinutul celor Două Râuri, cu gulerul brodat cu mănunchiuri de flori.

— Mamă? şopti el, iar ea zâmbi, deznădăjduită.

Era zâmbetul mamei sale.

— Nu! Mama e moartă, iar celelalte două sunt în siguranţă, nu le poţi atinge. N-ai nici o putere!

Imaginile lui Egwene şi Nynaeve se tulburară, preschimbându-se în valuri de ceaţă tremurătoare, risipindu-se. Kari al’Thor, rămase însă tot acolo, cu ochii măriţi de teamă.

— Măcar ea este a mea, rânji Ba’alzamon, şi pot să fac ce vreau.

Rand clătină din cap.

— N-ai nici o putere asupra mea! se căzni el să spună. Ea e moartă şi e în siguranţă, la adăpostul Luminii.

Buzele mamei sale tremurară; pe obraji îi curgeau lacrimi şi fiecare îl ardea pe Rand ca o picătură de acid.

— Stăpânul Mormintelor este mai puternic decât era odată, băiatul meu, vorbi ea. Braţul său ajunge departe. Părintele minciunii are vorba dulce şi te poate lua pe nepregătite. Băiatul meu. Scumpul meu, iubitul meu fiu. Te-aş cruţa, dac-aş putea, dar acum el îmi e stăpânul, iar bunul său plac este legea vieţii mele. Nu am de ales, trebuie să-i dau ascultare, trebuie să mă înjosesc pentru bunăvoinţa lui. Numai tu mă poţi elibera. Te rog, băiatule. Te rog, ajută-mă! Ajută-mă! TE ROG!

Din pieptul ei se înălţa un bocet când mai mulţi Pieriţi, cu chipurile dezvelite, palizi şi fără ochi, o înconjurară. Mâinile lor livide îi smulseră veştmintele, apoi scoaseră din neant cleşti, ace şi tot felul de obiecte cu care începură s-o înţepe, s-o ardă şi s-o lovească. Ţipătul ei răsuna întruna.

Rand ţipă şi el. Hăul îi clocotea în minte. Scoase sabia – dar nu pe aceea cu pecetea bâtlanului, ci o sabie de lumină, o sabie a Luminii înseşi. Când o ridică, din vârf izbucni un fulger alb şi strălucitor, ca o prelungire a sa, care-l atinse pe Pieritul aflat cel mai aproape. Pe dată, încăperea se umplu de o strălucire orbitoare, care-i străbătu pe Jumate-Oameni ca o lumânare care străpunge hârtia, pârjolindu-i şi orbindu-l şi pe el.

Din mijlocul pârjolului se auzi o şoaptă.

— Îţi mulţumesc, băiatule. Lumina! Lumina binecuvântată!

Fulgerul se stinse, iar Rand se trezi singur în încăpere, împreună cu Ba’alzamon, ai cărui ochi ardeau precum Puţul Osândelor. Totuşi, el se ferea de sabia celuilalt, ca şi cum aceasta ar fi fost într-adevăr Lumina însăşi.

— Prostule! Ai să te distrugi singur! N-o poţi încă folosi! Trebuie să te învăţ.

— S-a terminat, rosti Rand, şi tăie coarda neagră care-l lega pe Ba’alzamon.

Acesta zbieră, văzând mişcarea sabiei, urlă până ce pereţii de piatră se cutremurară, iar urletul tremurat deveni şi mai puternic când sabia Luminii reteză coarda. Cele două capete tăiate ţâşniră în laturi, de parcă ar fi stat până atunci sub presiune. Capătul care se întindea către pustiul dimprejur începu să se usuce; celălalt se izbi de trupul lui Ba’alzamon, lipindu-l de cămin. Urletele tăcute de pe buzele celor chinuiţi se preschimbară în hohote neauzite de râs. Pereţii se cutremurară şi plesniră; podeaua fremăta, iar de jur împrejur începură să cadă bucăţi de piatră, desprinse din tavan.

În timp ce totul se prăbuşea, Rand întinse sabia spre inima lui Ba’alzamon.

— S-a terminat!

Din tăişul sabiei izvorî o lumină, care se răspândi într-o ploaie de scântei orbitoare, ca nişte picături de metal topit. Jeluindu-se, Ba’alzamon îşi ridică braţele, încercând în zadar să se apere. Flăcările din ochii săi ţâşniră, unindu-se cu celelalte flăcări, în vreme ce piatra se aprinse, însăşi piatra din care erau făcuţi pereţii plesniţi, piatra podelelor, piatra care curgea din tavan. Rand simţi cum firul strălucitor care-l lega se subţia, până ce mai rămase numai strălucirea, însă el îşi încordă puterile, fără să ştie ce face, ştiind doar că trebuia ca totul să se termine. „Trebuie să-i pun capăt!”

Încăperea se umplu de flăcări. Îl văzu pe Ba’alzamon care se usca precum o frunză, îl auzi urlând şi simţi cum strigătele îi măcinau oasele. Flacăra deveni o lumină curată, albă, mai strălucitoare ca soarele. Apoi dispăru şi ultima scânteiere a firului, iar el se prăbuşi prin bezna nesfârşită, în timp ce urletul lui Ba’alzamon se pierdea în depărtare.

Ceva îl izbi cu forţă, făcându-l să cadă moale ca o pastă, care se cutremură şi zbieră pârjolită de flăcări, de gerul flămând care ardea la nesfârşit.