Ochiul Lumii

15 Prieteni şi străini

Razele soarelui revărsate peste patul îngust îl treziră, în cele din urmă, pe Rand dintr-un somn adânc, dar agitat. Îşi trase perna peste cap, numai că lumina tot se vedea, iar el nu voia cu adevărat să adoarmă din nou. După primul coşmar veniseră şi altele. De amintit, şi-l amintea numai pe primul, dar ştia sigur că nu mai voia să aibă parte şi de altele.

Oftând, aruncă perna la o parte, se ridică şi se întinse, chircindu-se de durere. Toţi cârceii de care crezuse că scăpase datorita băii din seara de dinainte erau la locul lor. Şi încă îl mai durea şi capul, dar asta nu-l surprinse. Asemenea vise puteau să provoace oricui o durere de cap. Celelalte dureri dispăruseră deja, dar asta nu.

Paturile erau goale. Lumina se revărsa prin fereastră într-un unghi ascuţit; soarele se înălţase destul de mult deasupra orizontului. La fermă, până la ora asta ar fi îmbucat deja câte ceva şi s-ar fi apucat de treburi. Se dădu repede jos din pat, bombănind supărat. Aveau un oraş de văzut, şi nici măcar nu-l treziseră şi pe el. Măcar avusese cineva grijă ca în vasul de spălat să fie apă, călâie încă.

Se spălă şi se îmbrăcă repede, şovăind o clipa la vederea sabiei lui Tam. Lan şi Thom îşi lăsaseră desagile de la şa şi păturile în cameră, fireşte, dar sabia Străjerului nu se vedea pe nicăieri. Lan purtase sabia cu sine, în Emond’s Field, încă dinainte să înceapă necazurile, aşa că se hotărî să-i urmeze exemplul. Spunându-şi iar şi iar că nu o făcea pentru că visase de atâtea ori, cu ochii deschişi, să se plimbe pe străzile unui oraş adevărat cu sabia la şold, se încinse cu ea şi îşi aruncă mantia pe umăr ca un sac.

Coborând scările două câte două, se grăbi spre bucătărie. Pesemne că asta era calea cea mai uşoară pentru a face rost de ceva de-ale gurii, iar în această zi, singura pe care îi era îngăduit să o petreacă în Baerlon, nu avea de gând să mai piardă vremea. „Sânge şi cenuşă, că doar puteau să mă trezească…”

Jupân Fitch era în bucătărie, faţa în faţă cu o femeie îndesată, cu braţele acoperite de făină, care era, desigur, bucătăreasa. Dintre cei doi, femeia părea mai agresivă; îşi tot scutura degetul pe sub nasul hangiului, în timp ce fetele care serveau la mese, spălătoresele, băieţii de la grajduri şi cei care învârteau frigările fugeau de colo colo, văzându-şi de treburi şi încercând să se facă a nu băga de seamă ce se întâmpla chiar sub nasul lor.

— … Cirri al meu e un motan bun, spunea bucătăreasa pe un ton ascuţit, şi să n-aud altceva, pricepi? După capul meu, jupâne, nu faci altceva decât să te plângi că-şi face treaba prea bine.

— Mi s-a plâns şi mie lumea, izbuti să rostească jupân Fitch. Mi s-a plâns, jupâneasă. Jumate din oaspeţi…

— Nici să n-aud. Nici nu vreau să aud. Dacă se plâng de motanul meu, să gătească ei. Eu şi bietul motănel, care nu-şi face decât treaba, o să plecăm undeva unde suntem bine veniţi. Să dea naiba dacă nu, încheie ea, desfăcându-şi şorţul şi dând să şi-l tragă peste cap.

— Nu! strigă jupân Fitch şi sări s-o oprească. Începură să dănţuiască în cerc, bucătăreasa încercând să-şi scoată şorţul, iar hangiul, să i-l tragă la loc peste cap.

— Nu, Sara, gâfâi el. Nu face asta. Zău, n-o face! Ce mă fac eu fără dumneata? Cirri e un motan de toată isprava. Minunat, zău aşa. E cel mai bun motan din Baerlon. Dacă se mai plânge cineva, o să le spun să fie mulţumiţi că-şi face treaba. Să fie recunoscători. Să nu pleci, Sara! Sara?

Bucătăreasa se opri din loc şi reuşi să-i smulgă şorţul din mâini.

— Ei bine, bine, zise ea, cu mâinile încleştate pe şorţ, fără să şi-l pună încă la loc. Dar dacă vrei să pregătesc ceva până la prânz, ia mai du-te de aici şi lasă-mă să mă apuc de treabă. O fi hanul dumitale, dar bucătăria e a mea. Sau poate vrei să găteşti chiar dumneata? îl întrebă, făcându-se că-i oferă şorţul.

Jupân Fitch se trase înapoi, cu braţele desfăcute larg. Deschise gura, apoi se opri şi privi în jur, pentru primă dată. Ajutoarele de bucătărie se făceau în continuare că nu-i bagă în seamă pe cei doi, iar Rand începu să se scotocească prin buzunarele surtucului, cu toate că, în afară de moneda dăruită de Moiraine, nu avea acolo decât câţiva bănuţi de aramă şi nişte flecuşteţe. Briceagul şi gresia cu care-l ascuţea. Două corzi de rezervă pentru arc şi o bucată de sfoară, care se gândise că-i putea fi vreodată de folos.

— Sara, sunt convins, grai jupân Fitch alegându-şi cu grijă cuvintele, că totul va fi nemaipomenit, aşa ca de obicei.

Şi, cu asta, se mai uită încă o dată, bănuitor, la ajutoarele de bucătărie, apoi plecă, cât putea de demn. Sara aşteptă să-l vadă plecat, apoi îşi legă şorţul la loc, cu mişcări bruşte, şi-l pironi cu privirea pe Rand.

— Oi vrea ceva de mâncare, nu? Ei, hai, pofteşte, îi spuse ea, cu un rânjet scurt. Nu te muşc, să ştii, în ciuda a ceea ce-ai văzut, şi n-ar fi trebuit să vezi. Ciel, ia dă-i flăcăului nişte pâine, brânză şi lapte. Numai asta mai avem acum. Şezi, băiete. Prietenii matale au plecat cu toţii, în afară de un flăcău care am înţeles că nu se simţea bine, şi zic eu că şi mata o să vrei s-o întinzi.

Una dintre fetele care serveau aduse o tavă, iar Rand se aşeză pe un scăunel. Începu să mănânce, iar bucătăreasa se întoarse la aluatul pe care-l frământa, fără să se oprească din vorbit.

— Acu’, să ştii, nu tre’ să te sperii de ce ai văzut. Jupân Fitch e un om destul de bun, cu toate că bărbaţii, oricât ar fi de buni, nu sunt cine ştie ce chilipir. Lumea asta care se plânge l-a speriat. Şi la ce s-or plânge atâta? Ce, preferă să vadă şobolani vii, sau morţi? Cu toate că, la drept vorbind, Cirri nu prea îi lasă din gură după ce-i prinde. Şi peste o duzină? Cirri nu lasă niciodată aşa de mulţi să intre în han, zău că nu. Pe aici e curat, şi nimeni nu poate spune altceva. Şi toţi cu spinarea ruptă, încheie ea, clătinând din cap, mirată de ciudata întâmplare.

Pâinea şi brânza se făcură cenuşă în gura lui Rand.

— Cu spinarea ruptă?

— Nici nu merită să te mai gândeşti la aşa ceva, răspunse bucătăreasa, fluturând dintr-o mână plină de făină. Gândeşte-te la lucruri plăcute. Avem un Menestrel, ştiai? E în sala mare, chiar în clipa asta. Dar, stai, că mata ai venit împreună cu el, aşa-i? Eşti unul dintre cei care au venit cu jupâneasa Alys astă noapte, nu? Mda, ştiam eu. Da’ nu prea cred să am eu vreun prilej să-l văd pe Menestrelul ăsta, când hanul e aşa de plin, şi cu atâtea haimanale coborâte din munţi, continuă ea, frământând aluatul de parcă s-ar fi răzbunat pe el. De obicei, nu primim aşa oameni, numai că tot oraşu-i plin de ei. Cu toate că, ce să zic, sunt şi unii mai de ispravă. Păi, n-am mai văzut un Menestrel încă din toamna trecută, şi…

Rand mesteca mecanic, fără să simtă vreun gust şi fără să asculte ce vorbea bucătăreasa. Şobolani morţi, cu spinarea ruptă. Îşi termină în grabă masa, îngăimă câteva vorbe de mulţumire şi se grăbi să plece. Trebuia să vorbească numaidecât cu cineva.

Între sala mare de la Cerbul şi Leul şi cea de la Izvorul de Vin, singura asemănare era numele. Cea în care se afla acum era de două ori mai lată şi de trei ori mai lungă, iar pe pereţi, sus, erau pictate peisaje viu colorate, cu clădiri frumos împodobite şi grădini cu copaci înalţi şi flori strălucitoare. În loc să aibă o singură vatră uriaşă, pe fiecare perete se găsea câte una, iar înăuntru se aflau zeci de mese. Aproape toate scaunele, băncile şi taburetele erau ocupate. Toţi oamenii, cu pipa între dinţi şi câte o cană în mână, şedeau aplecaţi înainte, cu atenţia îndreptată asupra lui: Thom, care stătea în picioare pe o masă, în mijlocul încăperii; mantia sa multicoloră zăcea aruncată pe un scaun, în apropiere. Până şi jupân Fitch rămăsese nemişcat, având în mână o carafă de argint şi o cârpă de curăţat.

— La trap, cu copite de argint, şi grumaze mândre şi arcuite, declama Thom, părând cumva că se află şi el în şa, în mijlocul unui lung alai de călăreţi. Scutură din cap, fluturându-şi coamele mătăsoase. O mie de flamuri flutură pe cerul nesfârşit, în toate culorile curcubeului. O sută de trâmbiţe cu gâtlejul de aramă fac văzduhul să tremure, iar tobele răsuna ca un tunet. Val după val, uralele se înalţă cu miile dinspre privitori, se prăvălesc peste acoperişurile şi turnurile din Illian, cad şi se sparg neauzite în jurul miilor de urechi ale călăreţilor, ale căror inimi şi priviri scânteiară datorită sfintei lor meniri. Marele Alai porneşte la drum, călare, pentru a căuta Cornul lui Vaiere, care-i va chema îndărăt pe eroii tuturor Vârstelor, să iasă din morminte, din nou, pentru a lupta de partea Luminii…

Menestrelul numea această tehnică Declamarea simplă, aşa cum le spusese în nopţile din timpul călătoriei spre miazănoapte, lângă foc. Poveştile, spunea el, puteau fi recitate în trei moduri – Declamarea grandioasă, Declamarea simplă şi Vorbirea obişnuită (care era modul în care vorbeai cu cine ştie ce vecin despre recoltă – o folosea şi Thom, dar nu se obosea niciodată să-şi ascundă dispreţul din voce).

Rand închise uşa fără să intre şi se sprijini de perete. De la Thom n-avea ce sfat să dobândească. Moiraine – ea ce ar face dacă ar şti?

Îşi dădu seama că oamenii care treceau se holbau la el, pentru că vorbea de unul singur cu voce scăzută. Netezindu-şi surtucul, se îndreptă de spate. Trebuia să vorbească neapărat cu cineva. Bucătăreasa spusese că nu plecaseră toţi. Se abţinu din greu să nu o ia la fuga.

Bătând la uşa camerei în care dormiseră ceilalţi băieţi, şi vârându-şi capul înăuntru, îl văzu doar pe Perrin, care zăcea în pat; nici măcar nu se îmbrăcase. Ridică puţin capul de pe pernă pentru a se uita la Rand, apoi închise ochii din nou. Tolba şi arcul lui Mat se aflau într-un colţ, sprijinite de perete.

— Am auzit că nu ţi-e bine, spuse Rand, intrând şi aşezându-se pe celalalt pat. Nu voiam decât să stau de vorbă cu cineva. Eu… începu el, apoi îşi dădu seama că nu ştia cum să aducă vorba. Dacă ţi-e rău, continua el, ridicându-se pe jumătate în picioare, poate mai bine te las să dormi.

— Nu ştiu dacă am să mai pot dormi vreodată, ofta Perrin. Am avut un coşmar, dacă vrei să ştii, şi nu am mai putut adormi la loc. O să-ţi zică Mat, nici o grija. Azi dimineaţă a râs de mine, când le-am spus de ce eram mult prea obosit ca să plec cu ei, dar să ştii că şi el a visat. Aproape toată noaptea l-am auzit zvârcolindu-se şi mormăind în somn. N-o să-mi zici că asta înseamnă că a dormit bine, continuă el, acoperindu-şi ochii cu braţul său gros. Pe Lumină, tare obosit mai sunt. Poate, dacă mai stau aici vreun ceas, o să-mi vină cheful să mă ridic. Dacă nu vad oraşul din cauza unui coşmar, Mat o să-şi bată joc de mine până în vecii vecilor.

Cu mişcări lente, Rand se aşeză din nou pe pat. Îşi umezi buzele, apoi spuse repede:

— A omorât un şobolan?

Perrin coborî braţul şi se holbă la el.

— Şi tu? întrebă el în cele din urmă; când Rand încuviinţă din cap, celălalt continuă: Ce n-aş da să fiu iar acasă. Mi-a spus… a zis… Ce ne facem? I-ai spus lui Moiraine?

— Nu. Încă nu. Poate nici n-o s-o fac, nu ştiu. Tu?

— A zis… Sânge şi cenuşă, Rand, nu ştiu, răspunse Perrin, ridicându-se brusc într-un cot. Crezi că şi Mat a visat acelaşi lucru? A râs el, dar nu era râsul lui, iar când i-am spus că n-am putut să dorm din pricina unui coşmar, a făcut o faţă ciudată.

— Poate o fi visat şi el, zise Rand, vinovat din pricina uşurării pe care o simţea, aflând că nu era singurul. Aveam de gând să-i cer un sfat lui Thom. El a văzut o bună parte a lumii. Tu… tu ce crezi, trebuie să-i spunem lui Moiraine?

Perrin se lăsă din nou pe pernă.

— Doar ai auzit poveştile despre Aes Sedai. Crezi că în Thom putem avea încredere? Crezi că există cineva pe lumea asta în care putem avea încredere? Ascultă, Rand, dacă ieşim vii din treaba asta şi dacă ne întoarcem acasă şi mă mai auzi spunând ceva despre plecarea din Emond’s Field, fie şi până la Dealul Străjii, să-mi tragi un şut, ai auzit?

— Ei, şi tu, rosti Rand, încercând să zâmbească, pe cât putea. Sigur ca o să ne întoarcem acasă. Hai, scoală-te. Suntem într-un oraş şi avem o zi întreagă la dispoziţie să-l vizităm. Unde-ţi sunt hainele?

— Du-te tu. Eu mai stau niţel întins, răspunse Perrin, punându-şi iar braţul peste ochi. Du-te, du-te. Te prind din urmă într-un ceas, sau cam aşa.

— Treaba ta, tu pierzi, zise Rand, ridicându-se. Gândeşte-te niţel, şi ai să-ţi dai seama. Baerlon, continuă el, oprindu-se lângă uşă. De câte ori am vorbit despre ziua în care o să ajungem să-l vedem?

Perrin rămase întins, cu ochii acoperiţi, şi nu răspunse nimic. După câteva clipe, Rand ieşi şi închise uşa în urma lui. Pe coridor, se sprijini de perete, în timp ce zâmbetul i se ştergea de pe buze. Tot îl mai durea capul; era chiar mai rău, nu mai bine. Nici gândul de a vizita oraşul nu-l mai entuziasma. De fapt, nu-i trecea prin minte nimic care să-l fi putut face să se simtă încântat.

Apăru o slujnică, cu braţele pline de cearşafuri, care-l privi îngrijorată. Înainte ca ea să-i fi putut adresa vreo vorba, Rand plecă pe coridor, îmbrăcându-şi mantia. Thom nu putea să fi terminat – mai avea încă vreo câteva ceasuri de stat în sala mare. În lipsă de altceva, mai bine se ducea să vadă şi el câte ceva. Poate-l găsea pe Mat, să afle dacă Ba’alzamon trecuse şi prin visele lui. Coborî mai încet, de data asta, frecându-şi tâmplele.

Scările se isprăveau lângă bucătărie, aşa că o apucă pe acolo, făcându-i Sarei un semn din cap, dar grăbindu-se mai departe, atunci când ea se apropie, părând că doreşte să continue discuţia. În curtea grajdurilor nu era decât Mutch, care stătea în uşă, şi încă un grăjdar care tocmai intra, cărând un sac în spate.

Rand îl salută şi pe Mutch, dar acesta îi aruncă o privire posomorâtă şi intră în han. Rand nădăjdui ca locuitorii din oraş să semene mai degrabă cu Sara, decât cu Mutch. Simţindu-se pregătit să vadă cum arata un oraş, grăbi pasul.

Ajuns la ieşirea din curte, se opri şi căzu pe gânduri. Strada era plină de oameni care se înghesuiau ca oile în ţarc, înfofoliţi de sus până jos în mantii şi cojoace, cu bonetele trase pe ochi din pricina frigului, strecurându-se de colo colo cu paşi grăbiţi, de parca vântul care sufla peste acoperişuri îi împingea din spate, făcându-şi loc cu coatele unii printre alţii fără vreo vorbă sau vreo privire. „Numai străini, se gândi el. Nimeni nu se cunoaşte cu nimeni.”

Şi mirosurile erau ciudate, pătrunzătoare, acre, dulci, toate amestecate la un loc; nasul începu să-l mănânce. Nici măcar când Sărbătoarea ajungea la culme nu văzuse atâţia oameni la un loc, înghesuiţi. Nici pe jumătate, de fapt. Şi era o singură strada. Jupân Fitch şi bucătăreasa spuseseră că tot oraşul era plin. Tot oraşul… aşa?

Se trase încet înapoi, îndepărtându-se de poartă şi de strada plină de lume. La urma urmei, nu era drept să plece şi să-l lase pe Perrin bolnav în pat. Şi dacă Thom îşi termina spectacolul în timp ce el, Rand, era în oraş? Poate că Menestrelul pleca şi el, iar Rand trebuia neapărat să discute cu cineva. Mai bine să mai aştepte niţel. Oftând uşurat, se întoarse cu spatele la strada care gemea de lume.

Numai că ideea de a se întoarce în han nu-i făcea cu ochiul, din pricina durerii de cap. Se aşeză pe un butoi răsturnat, în spatele hanului, nădăjduind ca aerul rece să-i facă bine. Mutch apărea din când în când în uşa grajdului şi se holba la el; până şi de la distanţă reuşea să distingă expresia încruntată şi dezaprobatoare de pe chipul acestuia. Poate că nu-i plăceau oamenii de la ţară? Sau era stânjenit de faptul că jupân Fitch îi întâmpinase cu căldură, după ce el încercase să-i alunge pentru că veniseră prin spate? „O fi vreo Iscoadă a Celui Întunecat”, se gândi Rand, aşteptându-se să-i se pară amuzant, numai că nu-i se păru. Pipăi cu degetele mânerul sabiei lui Tam. Nu-i rămăseseră prea multe lucruri cu adevărat amuzante.

— Un păstor cu o sabie cu pecetea bâtlanului, spuse un glas de femeie. După ce am văzut-o şi pe asta, îmi vine să cred că totul e cu putinţa. În ce necazuri ai intrat, ţărănuşule?

Speriat, Rand sări în picioare. Era femeia cu părul tuns scurt pe care o văzuse împreună cu Moiraine atunci când ieşise din sala de baie, îmbrăcată tot în pantaloni şi cu un surtuc bărbătesc. Din câte i se părea, era puţin mai în vârstă ca el, cu ochii negri, chiar mai mari decât ai lui Egwene, şi cu o privire ciudată şi pătrunzătoare.

— Rand te cheamă, nu? continua ea. Eu sunt Min.

— N-am intrat în niciun necaz, răspunse el; nu ştia ce-i spusese Moiraine fetei, dar îşi amintea de avertismentul lui Lan să nu atragă nicidecum atenţia asupra lor. Ce te face să crezi că aş avea necazuri? Ţinutul celor Două Râuri este un loc liniştit, şi la fel suntem şi noi, toţi cei de acolo. Singurele necazuri care se abat peste noi sunt cele legate de recolte sau de oi.

— Liniştit? se miră Min cu un surâs vag. Am auzit şi eu vorbindu-se despre voi, oamenii ăştia din Ţinutul celor Două Râuri. Am auzit tot soiul de glume despre păstorii tari de cap şi am întâlnit nişte oameni care chiar au trecut pe acolo.

— Tari de cap? se încruntă Rand. Ce glume?

— Cei care vă cunosc, continuă ea ca şi cum nu l-ar fi auzit, spun că sunteţi mereu politicoşi şi zâmbăreţi, moi ca untul. Cel puţin pe dinafară. Pe dinăuntru, zice-se, sunteţi tari ca nişte rădăcini străvechi de stejar. Dacă sapi prea adânc, dai de piatră, aşa zice lumea. Dar la tine şi la prietenii tăi, piatra nu-i prea adânc îngropată. Ai crede că a venit o furtună care a spulberat tot ce era deasupra. Moiraine nu mi-a spus chiar totul, dar am şi eu ochi să văd.

Rădăcini de stejar? Piatră? Nu prea aducea cu vorbele neguţătorilor sau cu ale oamenilor lor de credinţă. Iar ultimele cuvinte îl speriară de-a dreptul. Se uită repede în jur; curtea era goală, iar ferestrele cele mai apropiate erau închise.

— Nu ştiu pe nimeni cu numele de… cum ai spus?

— Ei, jupâneasa Alys, dacă preferi, zise Min, cu o privire amuzată care-l făcu să roşească. Nu-i nimeni pe aproape să ne audă.

— Ce te face să crezi că jupâneasa Alys mai are şi alt nume?

— Păi chiar ea mi-a spus, răspunse fata, cu atâta răbdare în glas încât el roşi din nou. Nu că ar fi avut de ales, de fapt. Am văzut-o că e… altfel… de la bun început. Când a trecut prima oară pe aici, în drum spre voi. Ştia de mine. Am mai discutat la viaţa mea şi cu altele de… soiul ei.

— Ai… văzut-o? întreba Rand.

— Mă rog, cred că pot să am încredere că n-o să dai fuga la Copiii Luminii, ţinând cont de tovarăşii cu care călătoreşti. Nu le-ar plăcea să audă ce fac, la fel cum nu le-ar plăcea să audă ce face ea.

— Nu înţeleg.

— Ea mi-a spus că văd bucăţi din Pânză, răspunse Min, râzând încet şi scuturând din cap. După mine, aş zice că sună mult prea măreţ. Pur şi simplu vad anumite lucruri, când mă uit la oameni, şi uneori ştiu şi ce înseamnă. Mă uit la un bărbat şi o femeie care nu şi-au vorbit niciodată şi ştiu că o să se ia. Şi aşa se şi întâmplă. Cam asta ar fi. Iar ea mi-a cerut să mă uit la voi toţi la un loc.

Rand se înfioră.

— Şi ce-ai văzut?

— Când sunteţi la un loc? Un vârtej de scântei în jurul vostru, mii de scântei, şi o umbră mare, mai întunecată decât miezul de noapte. E atât de grea, încât aproape că mă mir că n-o pot vedea cu toţii. Scânteile încearcă să potopească umbra, iar ea încearcă să le înghită, continuă fata, ridicând din umeri. Sunteţi vârâţi cu toţii în ceva primejdios, dar nu-mi dau seama de mai mult.

— Toţi? îngână Rand. Şi Egwene? Dar ei… nu o urmăreau… adică…

Min păru să nu bage de seamă scăparea lui.

— Fata? E şi ea vârâtă în toată povestea. Şi Menestrelul. Voi toţi. Eşti îndrăgostit de ea.

Rand o privi fix, fără să răspundă.

— De asta îmi dau seama şi fără să văd nimic. Şi ea te iubeşte, dar nu ţi-e menita, şi nici tu ei. Nu aşa cum vreţi voi acum.

— Adică?

— Când mă uit la ea, văd acelaşi lucru ca la… jupâneasa Alys. Văd şi alte lucruri, lucruri pe care nu le înţeleg, dar asta ştiu sigur. Iar ea n-o să se împotrivească.

— Ce prostie, exclamă Rand, simţindu-se stânjenit.

Durerea de cap i se mai domolise, transformându-se într-o apăsare surdă; i se părea că are capul plin de smocuri de lână. Voia să plece de lângă fată şi să scape de lucrurile pe care le vedea ea. Şi totuşi…

— Ce vezi când te uiţi la… noi ceilalţi?

— Tot soiul de lucruri, răspunse Min cu un rânjet, de parcă ştia ce voia de fapt s-o întrebe. Străje… adică jupân Andra are deasupra capului şapte turnuri prăbuşite, un prunc în leagăn cu o sabie în mână şi… Se opri o clipă şi clătină din cap. Bărbaţii ca el… înţelegi tu… sunt mereu înconjuraţi de atâtea imagini. Cât despre Menestrel, imaginile cele mai limpezi care-l înconjoară sunt un bărbat – nu el – care jonglează cu foc, şi Turnul Alb, iar asta nu are nici o noimă pentru un bărbat. La cel mare şi cu părul creţ văd un lup, o coroană spartă şi copaci care înfloresc peste tot în jurul lui. Iar la celalalt – un vultur roşu, un ochi pe un taler de balanţă, un pumnal cu rubin, un corn şi un chip care râde. Mai sunt şi alte lucruri, dar, înţelegi tu, de data asta nu pot să-mi mai dau seama deloc ce înseamnă.

Cu asta, ea ramase tăcută, aşteptând şi zâmbind silit în continuare, până când, în cele din urma, el îşi drese glasul şi întrebă:

— Dar la mine?

Zâmbetul ei părea cât pe ce să se transforme într-un hohot de râs.

— Cam aceleaşi lucruri ca la ceilalţi. O sabie care nu-i sabie, o coroană cu frunze de laur, din aur masiv, toiagul unui cerşetor, pe tine turnând apă pe nisip, o mână însângerată şi un fier încins, trei femei veghind o targă pe care eşti întins tu, o stâncă neagră udă de sânge…

— Gata, gata, o întrerupse el neliniştit. Nu-i nevoie să-mi spui toate astea.

— Dar cel mai mult şi mai mult văd fulgere. Peste tot în jurai tău, unele te lovesc, altele ţâşnesc din tine. Şi nu ştiu ce înseamnă, în afară de un singur lucru. Noi doi o să ne mai întâlnim.

Şi îi aruncă o privire ciudată, de parcă nici asta nu înţelegea ce înseamnă.

— Şi de ce nu? răspunse Rand. Tot pe aici o să mă întorc pe drumul spre casă.

— Mda, aşa o fi, zise ea şi, dintr-odată, rânjetul reapăru, strâmb şi misterios, iar ea îl mângâie pe obraz. Dar dacă ţi-aş spune tot ce văd, părul ţi s-ar cârlionţa mai ceva decât la prietenul tău cel lat în spate.

El se trase înapoi de parca mâna ei ar fi fost un fier încins.

— Cum adică? Vezi ceva despre şobolani? Sau despre vise?

— Şobolani? Nu, şobolani nu. Cât despre vise, poate asta numeşti tu vis, dar eu una nu-i spun aşa.

Văzând-o cum rânjeşte, el se întrebă dacă nu era cumva nebună.

— Trebuie să plec, îi spuse, strecurându-se pe lângă ea. Trebuie… trebuie să mă duc să-mi întâlnesc prietenii.

— Atunci, du-te. Dar n-ai să scapi.

Chiar dacă nu o luă chiar la fugă, Rand constată că fiecare pas pe care-l făcea era mai iute decât cel dinainte.

— Fugi, fugi, strigă Min în urma lui. De mine tot nu scapi.

Râsul ei îl făcu să se grăbească să străbată curtea şi să iasă în stradă, în hărmălaia de oameni. Ultimele cuvinte pe care le auzise erau prea asemănătoare cu cele rostite de către Ba’alzamon. Grăbindu-se prin mulţime, se lovi de câţiva oameni, alegându-se cu nişte priviri chiorâşe şi cu vorbe grele, dar nu încetini pasul până ce nu se îndepărtă de han.

După o vreme, începu să fie atent din nou la locul în care se afla. Îşi simţea capul ca un balon, dar tot se uita în jur şi se bucură de ce vedea. Îi trecu prin minte că Baerlon era un oraş măreţ, chiar dacă nu semănă cu cele din poveştile lui Thom. Rătăci pe străzi largi, cele mai multe pavate, şi coborî pe alei înguste şi şerpuite, apucând-o pe unde îl duceau picioarele şi mulţimea de oameni. În timpul nopţii plouase, iar străzile nepavate se umpluseră deja de noroi din pricina mulţimii; dar, pentru el, noroiul nu era o noutate. În Emond’s Field nu erau uliţe pavate.

Palate nu se vedeau, şi doar câteva case erau cu mult mai mari decât cele de acasă, dar fiecare avea acoperiş de ţigla sau de şindrilă la fel de frumos precum cel al hanului Izvorul de Vin. Îi trecu prin cap că avea să vadă şi palate, când avea să ajungă în Caemlyn. Cât despre hanuri, numără nouă, toate cel puţin la fel de mari ca Izvorul de Vin şi cele mai multe de seama celui în care trăseseră. Şi îi mai rămăseseră multe străzi de văzut.

Pe fiecare stradă era plin de prăvălii, cu umbrare de pânză care se întindeau peste tarabele pline cu mărfuri, de la pânzeturi la cărţi, oale şi încălţări. Ai fi zis că o sută de căruţe ale neguţătorilor ambulanţi se răsturnaseră, vărsându-şi marfa pe jos. Se holbă atât de mult, încât nu doar o dată trebui să o ia iute din loc, din pricina privirii bănuitoare a vreunui vânzător. Prima data nu înţelese, dar când, în cele din urmă, îşi dădu seama, începu să se înfurie, până să-şi aducă aminte că, aici, el era străinul. Oricum, nu putea cumpăra cine ştie ce. Rămase cu gura căscată văzând ce sume se plăteau pentru câte o duzină de mere vechi sau o mână de napi zbârciţi, de felul celor cu care în Ţinutul celor Doua Râuri erau hrăniţi caii; dar oamenii păreau dispuşi să dea banii.

După socoteala lui, oamenii erau cu adevărat mulţi. O vreme, numai vederea lor se dovedi îndeajuns pentru a-l copleşi. Unii purtau haine mai frumoase decât toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri – aproape la fel de fine ca acelea purtate de Moiraine – şi destul de mulţi aveau mantale lungi, îmblănite, care le ajungeau până la glezne. Cât despre minerii despre care vorbea toată lumea de la han, aceştia aveau aspectul ponosit al celor care trudesc sub pământ. Dar cei mai mulţi nu arătau altfel decât oamenii cu care crescuse, nici la chip şi nici la îmbrăcăminte. Cumva, se aşteptase să-i se pară diferiţi. De fapt, unii dintre ei aduceau atât de bine cu cei din Ţinutul celor Două Râuri, încât îşi putea imagina că făceau parte dintr-una sau alta dintre familiile pe care le cunoscuse în Emond’s Field. Un individ fără dinţi şi cărunt, cu urechile ca două toarte, care şedea pe o băncuţă la uşa unui han şi se holba posomorât în fundul unei căni putea cu uşurinţă să fie vărul lui Bili Congar. Croitorul fălcos care cosea în faţa prăvăliei putea fi fratele lui Jon Thane – amândoi aveau chiar şi un petic de chelie, la ceafă. Un om care părea imaginea în oglinda a lui Samel Crawe trecu pe lângă el când dădu un colţ şi…

Fără să-i vină să creadă, se holbă la un omuleţ cu braţe lungi şi nasul mare, care se strecura grăbit prin mulţime, în nişte haine care păreau o boccea de zdrenţe. Ochii îi erau cufundaţi în orbite, iar faţa sa murdară era slabă şi trasă, ca şi cum nu mai mâncase şi nu mai dormise de mai multe zile, dar Rand ar fi jurat… Deodată, omuleţul zdrenţăros îl văzu şi încremeni în loc, fără să dea atenţie celor din jur, care mai că nu se împiedicară de el. Din mintea lui Rand dispăru orice umbră de îndoială.

— Jupân Fain! strigă el. Şi noi care credeam că ai…

Într-o clipă, neguţătorul ambulant ţâşni din loc, dar Rand se luă după el, îngăimând scuze peste umăr oamenilor pe care-i înghiontea. Izbuti să-l zărească pe Fain prin mulţime, pe când acesta tocmai o apuca pe o alee, şi se repezi într-acolo.

Neguţătorul ambulant se oprise în loc, aproape de intrarea aleii pe care un gard înalt o transforma într-o fundătură. Când Rand se opri din alergat, Fain se întoarse cu faţa la el, cocoşându-se de parcă i-ar fi fost teamă şi trăgându-se în spate. Flutură din braţele sale murdare, făcându-i semn să nu se apropie. Surtucul său era găurit în multe locuri, iar mantia îi era ponosită şi sfâşiată, de parcă ar fi avut parte de vremuri mult prea grele.

— Jupân Fain? grăi Rand şovăielnic. Ce s-a întâmplat? Sunt eu, Rand al’Thor, din Emond’s Field. Credeam că te-au luat trolocii.

Fain făcu un gest scurt şi fugi câţiva paşi, fără să-şi îndrepte spatele, către gura aleii. Nu încercă să treacă pe lângă Rand şi nici măcar să se apropie.

— Nu! strigă el răguşit; capul i se mişca fără încetare, de parcă încerca să vadă tot ce se petrecea pe uliţa, în spatele lui Rand. Nu pomeni de… continuă el, cu glas scăzut, într-o şoaptă gâjâită, apoi întoarse capul, uitându-se la Rand lung şi chiorâş. Nu pomeni de ei. Sunt Mantii Albe prin oraş.

— Dar n-au nici o pricină să se lege de noi, rosti Rand. Hai cu mine la Cerbul şi Leul. Stau acolo, împreună cu nişte prieteni. Pe cei mai mulţi îi cunoşti şi dumneata. O să se bucure să te vadă. Credeam cu toţii c-ai murit.

— Să mor? se răsti indignat neguţătorul ambulant. Padan Fain nu moare. Padan Fain ştie unde să sară şi unde să cadă, zise el, îndreptându-şi zdrenţele de parcă erau haine de sărbătoare. Aşa a fost şi aşa va fi mereu. O să am parte de viaţă lungă. Mai lungă decât…

Dintr-odată, chipul i se strânse, iar mâinile i se încleştară pe pieptul surtucului.

— Mi-au ars căruţa şi toate mărfurile. N-aveau nici o pricina s-o facă, aşa-i? N-am putut să ajung la caii mei. Caii mei, pe care hangiul cel gras mi i-a încuiat în grajd. Trebuia s-o iau iute din loc, ca să nu mă aleg cu gâtul tăiat, şi unde am ajuns? Numai hainele de pe mine mi-au mai rămas. Păi, e drept? Ia zi, e drept?

— Caii dumitale sunt în siguranţa în grajdurile lui jupân al’Vere. Poţi să-i iei oricând. Dacă vii cu mine la han, sunt sigur că Moiraine o să te ajute să ajungi înapoi în Ţinutul celor Două Râuri.

— Aaaa! Asta-i… asta-i femeia Aes Sedai, nu? întrebă Fain, cu o expresie îngrijorată pe chip. Da, poate… începu el, apoi se opri, umezindu-şi nervos buzele. Cât o să mai rămâneţi la… cum i-ai zis? Cum se numeşte?… Cerbul şi Leul?

— Mâine plecăm, zise Rand. Dar ce are asta de a face cu…

— Păi, tu habar n-ai, se jelui Fain, că doar ai burta plină şi ai dormit bine într-un pat moale. Eu n-am dormit mai deloc din noaptea aia. Ghetele mi s-au tocit de atâta alergătură, iar de mâncat…

Chipul i se schimonosi.

— Nu vreau să mă apropii de nici o Aes Sedai, continuă el, scuipând cuvintele, vreau să stau departe, departe de ele… dar s-ar putea să fie nevoie. N-am de ales, nu? Când mă gândesc să-i văd privirea pironită pe mine, când mă gândesc că ştie unde sunt…

Întinse o mână spre Rand de parcă ar fi vrut să-l apuce de surtuc, dar se opri tremurând şi până la urmă se trase înapoi.

— Făgăduieşte-mi să nu-i spui. Femeia aia mă sperie. Nu ai de ce să-i spui, nici o Aes Sedai nu trebuie să ştie nici măcar că exist. Trebuie să-mi făgăduieşti. Trebuie!

— Făgăduiesc, grai Rand cu voce blândă. Dar n-are de ce să-ţi fie frică de ea. Hai cu mine. Măcar o să ai parte de-o masă caldă.

— Poate. Poate, răspunse Fain, frecându-şi gânditor bărbia. Mâine zici? Păi, până atunci… N-ai să uiţi făgăduiala? N-ai să-i spui…?

— N-am s-o las să-ţi facă vreun rău, zise Rand, întrebându-se cum ar fi putut să oprească o Aes Sedai, împiedicând-o să facă întocmai ce dorea.

— Rău n-o să-mi facă, grăi Fain. Nu, nu, nu. N-am de gând s-o las.

Şi, ca un fulger, se năpusti pe lângă Rand şi se pierdu în mulţime.

— Jupân Fain! strigă Rand. Aşteaptă!

Ieşi în fugă de pe uliţă, la timp ca să vadă mantia zdrenţuită dispărând după un colţ. Continuând să-l strige, fugi după el, încercând să dea colţul. Nu avu răgaz decât să vadă spatele unui bărbat şi se izbi pe dată de acesta. Căzură amândoi grămadă în noroi.

— Nu poţi să te uiţi pe unde mergi? se auzi un mormăit de sub el, iar Rand se ridică surprins.

— Mat?

Mat se ridică în şezut cu o privire ucigaşă şi începu să-şi scuture noroiul de pe mantie cu palmele.

— Zău că te transformi în orăşean. Dormi toată dimineaţa şi dai peste oameni.

Ridicându-se în picioare, rămase cu ochii holbaţi la palmele sale pline de noroi, apoi bombăni ceva şi se şterse de mantie.

— Ia asculta, nici n-ai să ghiceşti pe cine am văzut adineauri.

— Padan Fain, zise Rand.

— Padan Fa… Da’ de unde ai ştiut?

— Am vorbit şi eu cu el, apoi a fugit.

— Deci nu l-au luat tro… începu Mat, apoi se opri şi aruncă o privire bănuitoare în jur, dar se linişti văzând că mulţimea trecea pe lângă ei fără să le dea vreo atenţie; Rand se bucură în sinea lui că învăţase să aibă grijă.

— Deci nu l-au luat… ăia. Mă întreb de ce a plecat din Emond’s Field, aşa, fără niciun cuvânt. Pesemne că a luat-o la fugă de atunci şi nu s-a mai oprit până ce-a ajuns aici. Dar acuma de ce fugea?

Rand clătină din cap, şi-şi dori să n-o fi făcut. Capul părea gata să-i cadă de pe umeri.

— Habar n-am de ce altceva, decât că-i e frică de M… de jupâneasa Alys.

Greu mai era să fie mereu atent la vorbele care-i ieşeau din gură.

— Nu vrea ca ea să ştie că-i aici. M-a pus să făgăduiesc să nu-i spun.

— Ei, din partea mea, n-are a se teme, zise Mat. Aş vrea ca ea să nu ştie nici de mine unde sunt.

— Mat?

Oamenii treceau în continuare pe lângă ei fără să-i bage în seamă, dar Rand îşi coborî oricum glasul şi se apropie.

— Mat, ai avut azi noapte vreun coşmar? Despre un bărbat care a ucis un şobolan?

Mat îl privi fără să clipească.

— Şi tu? spuse el în cele din urma. Şi Perrin, pare-mi-se. Aproape că l-am întrebat azi dimineaţă, dar… Trebuie s-o fi păţit şi el. Sânge şi cenuşă! Acuma cineva s-a apucat să ne facă să visăm tot felul de lucruri. Rand, aşa de mult mi-aş dori ca nimeni să nu ştie pe unde sunt.

— Azi dimineaţă, la han era plin de şobolani morţi, grai Rand, fără să se mai teamă să rostească vorbele, aşa cum s-ar fi temut mai devreme; parcă nu prea mai simţea niciun fel de emoţie. Aveau spinarea ruptă.

I se părea că propriul glas îi răsună în urechi. Dacă se îmbolnăvea, ar fi putut ajunge în situaţia de a trebui să meargă la Moiraine. Constată cu uimire că nici măcar gândul că Puterea Supremă ar fi putut fi folosită pe pielea lui nu-l mai deranja.

Mat inspiră adânc, îşi adună mantia şi privi împrejur de parcă s-ar fi întrebat încotro s-o pornească.

— Ce ni se întâmpla, Rand? Ce?

— Nu ştiu. Am de gând să-i cer sfatul lui Thom, dacă să mai vorbesc despre asta şi… altcuiva.

— Nu! Ei nu. Poate lui, da, dar nu şi ei.

Bruscheţea răspunsului îl lua prin surprindere pe Rand.

— Deci l-ai crezut?

Nici nu mai trebui să explice la care „el” se referea; strâmbătura de pe faţa lui Mat îi arăta că înţelesese.

— Nu, răspunse Mat încet. Dar mă gândesc la mai multe variante. Dacă-i povestim ei, iar el a minţit, poate să nu se întâmple nimic. Poate. Dar poate numai faptul că el a pătruns în visele noastre e îndeajuns pentru… Ei, nu ştiu, adăugă el, şi se opri să înghită în sec. Dacă nu-i spunem ei, poate că o să visăm din nou. Şobolani sau nu, oricum visele sunt mai bune decât… Ţi-aduci aminte de bac? Eu zic să nu deschidem gura.

— Bine.

Rand îşi aducea aminte şi de bac, şi de ameninţarea lui Moiraine, dar cumva toate astea îi păreau nişte lucruri foarte îndepărtate în timp.

— Bine.

— Nici Perrin n-o să zică nimic, aşa-i? continuă Mat, legănându-se pe călcâie. Trebuie să ajungem la el. Dacă-i spune, o să-şi dea seama de toată povestea. Sunt convins de asta. Hai.

Şi porni iute prin mulţime. Rand rămase cu ochii aţintiţi în urma lui, până ce Mat se întoarse şi-l apucă de braţ. Simţindu-l, Rand clipi, apoi se luă după el.

— Ce ai păţit? întrebă Mat. Iar adormi?

— Cred că am răcit, mormăi Rand; capul îi răsuna ca o tobă.

— Când ajungem îndărăt, poţi să mănânci nişte supă de pui, propuse Mat. Gura nu-i mai tăcu nici o clipă, în timp ce se strecurau pe străzile aglomerate. Rand încercă să asculte şi chiar să mai spună câte ceva din când în când, dar era prea greu. Nu era obosit şi nu voia să doarmă, numai că-i se părea că plutea. După un timp, se trezi că-i povestea lui Mat despre Min.

— Un pumnal cu un rubin? întreba Mat. Asta-mi place. Nu ştiu însă ce să zic de povestea cu ochiul. Eşti sigur că nu inventa? Aş zice că trebuia să ştie şi ce înseamnă toate astea, dacă e ghicitoare.

— N-a spus c-ar fi ghicitoare, i-o întoarse Rand. Cred că într-adevăr are viziuni din astea. Aminteşte-ţi că Moiraine vorbea cu ea când am ieşit din baie. Iar ea ştie cine-i Moiraine.

Mat se încruntă la el.

— Parcă nu trebuia să rostim numele ăsta.

— Aşa-i, îngăimă Rand şi-şi frecă tâmplele cu ambele mâini; îi venea foarte greu să se concentreze, oricât de puţin.

— Cred că într-adevăr eşti bolnav, replică Mat, încruntându-se în continuare; brusc, îl opri pe Rand, apucându-l de mânecă. Ia uite!

Trei bărbaţi cu platoşe şi coifuri ascuţite de oţel, lustruite de sclipeau precum argintul, îşi croiau drum în josul străzii către Rand şi Mat. Până şi zalele de pe braţe le străluceau. Mantiile lungi, de un alb imaculat, brodate cu un soare auriu pe partea din stânga, atârnau aproape până în noroiul şi băltoacele de pe stradă. Mâinile li se odihneau pe mânerul sabiei şi priveau în jur ca şi cum ar fi văzut nişte scârboşenii care tocmai ieşiseră de sub un buştean putrezit. Nimeni însă nu le întorcea privirile. Nimeni nu părea să-i bage în seamă. Oricum, cei trei nu aveau nevoie să-şi facă loc. Mulţimea se dădea în lături din faţa mantiilor albe ca din întâmplare, lăsându-i să păşească într-un spaţiu liber care se deplasa odată cu ei.

— Crezi c-or fi Copiii Luminii? întrebă cu voce tare Mat; un trecător îl privi urât, apoi grăbi pasul.

Rand încuviinţă. Copiii Luminii. Mantiile Albe. Bărbaţii care le urau pe Aes Sedai. Bărbaţii care le spuneau celorlalţi cum să trăiască şi care le făceau necazuri celor care nu le dădeau ascultare. Dacă necazuri însemna fermele arse şi alte lucruri şi mai rele… „Ar trebui să-mi fie frică, se gândi el. Sau să fiu curios.” Oricum, ceva… dar nu să-i privească netulburat.

— Nu-mi par cine ştie ce, şopti Mat. Dar sunt plini de ei, nu zici?

— N-are a face, răspunse Rand. La han. Trebuie să vorbim cu Perrin.

— Ca Eward Congar. Şi el e mereu cu nasul pe sus, continuă Mat şi rânji dintr-odată, cu o sclipire în ochi. Ţi-aduci aminte când a căzut de pe Podul de Căruţe şi a trebuit să se care acasă ud leoarcă? Asta l-a dezumflat vreo lună de zile.

— Şi ce are asta de a face cu Perrin?

— Vezi aia? întrebă Mat, arătându-i cu degetul o căruţă care stătea sprijinită în oişte, într-o alee, chiar în faţa celor trei bărbaţi. Înăuntru se aflau vreo duzină de butoaie, ţinute în loc de o singură proptea.

— Ia priveşte!

Râzând, băiatul se năpusti într-o prăvălie aflată la stânga lor. Rand rămase cu ochii după el, ştiind că ar fi trebuit să facă totuşi ceva. Sclipirea din ochii lui Mat însemna că punea ceva la cale. Curios însă, se trezi că de-abia aştepta să vadă ce avea celălalt de gând. Ceva îi spunea că era un lucru greşit şi periculos, dar asta nu-l împiedica să zâmbească, la gândul a ceea ce avea să urmeze.

Într-o clipă, Mat apăru deasupra lui, căţărându-se pe o fereastră a podului şi sărind pe acoperişul de ţiglă al prăvăliei. Avea praştia în mână, învârtind o deja. Privirea lui Rand se întoarse către căruţă. Aproape imediat se auzi un trosnet puternic, iar propteaua care ţinea butoaiele se rupse, chiar când Mantiile Albe ajunseseră în dreptul aleii. Oamenii se dădură la o parte când butoaiele se rostogoliră peste oiştea căruţei, cu un zgomot răsunător, şi începură să salte pe strada, împrăştiind noroi şi apă murdară în toate direcţiile. Cei trei bărbaţi săriră în lături la fel de iute ca toţi ceilalţi, trufia din privirile lor fiind înlocuită de surprindere. Un trecător căzu la pământ, împroşcând la rândul lui, dar cei trei se mişcară agil şi evitară cu uşurinţă butoaiele. Însă de noroiul care zbura în jur şi le împroşca mantiile nu avură cum scăpa.

Un bărbos cu un şorţ lung ieşi în fugă de pe alee, fluturându-şi braţele şi strigând mânios, dar o singură privire aruncată celor trei care încercau în zadar să-şi scuture noroiul de pe mantii se dovedi îndeajuns pentru a-l face să dispară la loc, încă şi mai repede decât la venire. Rand aruncă o privire spre acoperişul prăvăliei. Mat dispăruse. Lovitura nu era mare lucru pentru un băiat din Ţinutul celor Două Râuri, dar efectul urmărit fusese cu siguranţă atins. Rand nu-şi putea ţine râsul; şi acesta părea cumva învelit într-un smoc de lână, dar tot râs era. Când se întoarse îndărăt cu ochii la stradă, cei trei bărbaţi în mantii albe se uitau fix la el.

— Ţi se pare ceva amuzant, da? întrebă unul, care stătea puţin în faţa celorlalţi; avea o privire arogantă şi nu clipea mai deloc, cu o scânteie în ochi de parcă ştia ceva de mare preţ, ce nu mai ştia nimeni altcineva.

Râsul lui Rand încetă brusc. Era singur printre noroi şi butoaie cu Copiii. Oamenii care-i înconjuraseră până atunci descoperiseră, fiecare, că aveau ceva mai bun de făcut în susul sau în josul străzii.

— De frica Luminii nu-ţi mai poţi mişca limba? întrebă Mantia Albă, a cărui faţă îngustă părea şi mai trasă din pricina mâniei; se uită dispreţuitor la mânerul sabiei care se vedea de sub mantia lui Rand. Poate că tu eşti răspunzător pentru asta, da?

Spre deosebire de ceilalţi doi, avea şi un nod auriu cusut dedesubtul însemnului cu soarele de pe mantie.

Rand dădu să-şi acopere sabia, dar, în loc de asta, îşi trase mantia înapoi pe umeri. Undeva, în străfundurile minţii sale, se minuna singur de ceea ce făcea, dar era un gând foarte îndepărtat.

— Se mai întâmplă şi accidente, îi înfruntă el. Chiar şi Copiilor Luminii.

Omul cu faţă îngustă ridică dintr-o sprânceană.

— Aşa periculos îmi eşti, tinerelule? întrebă el; nu era cu mult mai în vârstă decât Rand însuşi.

— Pecetea bâtlanului, Lord Bornhald, îl preveni altul dintre cei trei.

Omul cu faţa îngustă aruncă din nou o privire către mânerul sabiei lui Rand – bâtlanul de bronz se vedea foarte bine – şi, pentru o clipă, făcu ochii mari. Apoi privirea i se îndreptă spre chipul lui Rand şi pufni dispreţuitor.

— E prea tânăr. Nu eşti de pe-aici, da? îl întrebă cu răceală în glas. Şi vii… de unde?

— Tocmai am ajuns în Baerlon, răspunse Rand; un fior îi străbătu braţele şi picioarele; îşi simţea pielea încinsă, aproape fierbinte. Nu se întâmplă să ştiţi un han bun?

— Nu-mi răspunzi la întrebări, se răsti Bornhald. Ce ticăloşie se ascunde în sufletul tău de nu vrei să-mi răspunzi?

Ceilalţi doi îl flancară, cu chipul împietrit şi lipsit de expresie. În ciuda petelor de noroi de pe mantii, acum nu mai era nimic amuzant la ei.

Rand simţi un fior în tot corpul; senzaţia de căldură se transformă în fierbinţeală. Voia să râdă, îl făcea să se simtă aşa de bine. Un glas care-i răsuna în minte îi strigă că era ceva în neregulă, dar nu se putea gândi decât la cât era de plin de energie, mai mai să plesnească. Zâmbind, se legănă pe călcâie şi aşteptă urmarea, întrebându-se, vag, ce avea să se întâmple.

Chipul căpeteniei se întunecă. Unul dintre ceilalţi scoase puţin sabia din teacă, îndeajuns pentru a da la iveală câţiva centimetri de oţel, şi spuse cu glasul tremurând de mânie:

— Când Copiii Luminii pun întrebări, ţărănoi cu ochi cenuşii ce-mi eşti, află că aşteaptă şi răspunsuri, ori…

Dar se opri când bărbatul cu chipul îngust îi puse un braţ pe piept şi-i făcu un semn cu capul în susul străzii. Sosise Garda Oraşului, o duzină de bărbaţi cu tichii rotunde de oţel şi surtuce de piele bătute cu ţinte, care duceau cu ei bastoane de luptă, cu aerul că ştiau foarte bine cum să le folosească. Se opriră la vreo zece paşi de ei şi-i priviră în tăcere.

— Oraşul ăsta şi-a pierdut Lumina, mârâi bărbatul care pusese mâna pe sabie, ridicându-şi apoi glasul pentru a striga către Gardă: Peste Baerlon s-a abătut umbra Celui Întunecat!

La un gest al lui Bornhald, îşi vârî cu putere sabia la loc în teacă, cu multă forţă. Bornhald se întoarse din nou spre Rand. În ochii lui ardea o lumină pătrunzătoare.

— Să ştii, tinerelule, că Iscoadele Celui Întunecat nu ne scapă niciodată, nici chiar într-un oraş peste care s-a abătut Umbra. O să ne mai întâlnim noi. Poţi să fii sigur!

Se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi mari; cei doi tovarăşi îl urmară la mică distanţă, ca şi cum Rand ar fi încetat să mai existe. Cel puţin, pentru moment. Când ajunseră în partea aglomerată a străzii, drumul li se deschise, la fel ca mai înainte, ca din întâmplare. Bărbaţii din Gardă şovăiră, cu ochii la Rand, apoi îşi luară bastoanele pe umeri şi o apucară pe urmele celor trei, numai că se văzură nevoiţi să-şi croiască drum prin mulţime, strigând:

— Faceţi loc! Trece Garda!

Numai câţiva oameni se dădură la o parte fără să crâcnească.

Rand rămăsese în aşteptare, legănându-se pe călcâie. Fiorul care-l străbătea era atât de puternic, încât aproape că-l făcea să se cutremure şi simţea că-i arde pielea. Mat ieşi din prăvălie, privindu-l ţintă.

— Nu eşti bolnav, grai el în cele din urmă. Eşti nebun!

Rand inspiră adânc şi, dintr-odată, totul dispăru, ca un balon spart, făcându-l să se clatine pe picioare când îşi dădu seama ce făcuse. Umezindu-şi buzele, se uită în ochii lui Mat.

— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la han, de-acum, murmură el şovăielnic.

— Da, răspunse Mat. Cred că da.

Strada începuse din nou să se umple; mulţi dintre cei care treceau pe lângă ei le aruncau priviri chiorâşe, vorbind între ei cu glas scăzut. Rand era convins că povestea urma să se răspândească. Un nebun se luase la harţă cu trei Copii ai Luminii. Asta da, poveste. „Poate că visele m-au făcut să-mi pierd minţile.”

Cei doi se rătăciră de mai multe ori pe străzile întortocheate, dar, după o vreme, se întâlniră cu Thom Merrilin, care se plimba solemn, de unul singur, prin mulţime. Menestrelul le spuse că ieşise să-şi dezmorţească oasele şi să ia o gură de aer proaspăt, numai că, ori de câte ori cineva arunca o privire spre mantia sa multicoloră, anunţa cu voce răsunătoare:

— Mă găsiţi la Cerbul şi Leul, numai astă-seară.

Găsindu-şi cu greu cuvintele, Mat începu să-i povestească lui Thom despre vis şi despre încurcătură în care se aflau, dacă să-i spună sau nu lui Moiraine, dar Rand i se alătură şi el, pentru că erau mici diferenţe între felurile în care şi-l reaminteau. „Sau poate că fiecare vis a fost puţin altfel”, se gândi el. În linii mari însă, totul se potrivea.

După numai câteva vorbe, Thom îşi îndreptă toată atenţia spre ceea ce auzea. Când Rand pomeni de Ba’alzamon, Menestrelul îi apucă de umeri pe amândoi şi le spuse răstit să-şi ţină gura, se înălţă în vârful picioarelor pentru a privi peste capetele mulţimii, apoi îi conduse afară din înghesuială către o fundătură în care nu se aflau decât câteva lăzi şi un câine galben şi costeliv, care se ghemuise într-un colţ ca să scape de frig.

Thom privi o vreme către mulţime, ca să vadă dacă se oprea cineva să-i asculte, apoi se întoarse din nou către cei doi. Ochii săi albaştri îi sfredeliră, între două priviri pe care le arunca înspre intrarea în uliţă.

— Să nu mai rostiţi numele ăsta în auzul străinilor, le porunci el, cu glas scăzut, dar foarte serios. Nici măcar în locurile în care ar putea să se afle străini care să-l audă. E foarte primejdios, chiar şi când nu sunt Copii ai Luminii pe uliţe.

— Aş putea eu să-ţi zic câte ceva despre Copiii Luminii, pufni Mat, aruncându-i lui Rand o privire piezişă.

Thom nu-l băgă în seamă.

— Dacă numai unul dintre voi ar fi visat asta, continuă el, trăgându-se furios de mustaţă. Povestiţi-mi tot ce vă amintiţi. Fiecare amănunt.

În timp ce-i asculta, continua să arunce câte o privire în dreapta şi stânga.

— … Şi mi-a spus numele celor care au fost folosiţi, zise Rand în cele din urmă, după ce povestise tot ce-şi amintea. Guaire Amalasan, Raolin Duşmanul Întunecimii.

— Davian, adăugă Mat. Şi Yurian Arc de piatră.

— Şi Logain, sfârşi Rand.

— Primejdioase nume, mormăi Thom, ai cărui ochi păreau să-i sfredelească şi mai adânc decât înainte. Aproape la fel de primejdioase ca şi cel de mai înainte, într-un fel sau altul. Cu toţii sunt morţi acum, în afară de Logain. Unii au murit de mult. Raolin Duşmanul Întunecimii a trăit acum vreo două mii de ani. Însă primejdia rămâne. Mai bine nu le rostiţi numele cu voce tare, nici chiar când sunteţi singuri. Cei mai mulţi nu le-ar recunoaşte, dar dacă vă aude cine nu trebuie…

— Dar cine au fost? întrebă Rand.

— Nişte bărbaţi, şopti Thom. Nişte bărbaţi care au clătinat stâlpii cerului şi au făcut lumea să se cutremure din temelii. N-are a face, continua el clătinând din cap. Uitaţi de ei. De-acum sunt praf şi pulbere.

— Şi au fost… folosiţi, aşa cum ne-a spus el? întrebă Mat. Şi au murit?

— S-ar putea spune că Turnul Alb i-a ucis. S-ar putea spune, repetă Thom; îşi strânse o clipă buzele, apoi clătină din nou din cap. Dar să-i fi folosit…? Nu. Asta n-o înţeleg. Numai Lumina ştie câte rotiţe mişcă Suprema Înscăunată Amyrlin, dar asta n-o înţeleg.

Mat se înfioră.

— A spus atâtea. Numai vorbe nebuneşti. Toată povestea cu Lews Therin Ucigaşul de Neam şi Artur Aripă de Şoim. Şi Ochiul Lumii. Asta ce o mai fi?

— O legendă, răspunse încet Menestrelul. Poate. O legendă la fel de însemnată cum e cornul lui Vaiere, cel puţin în ţinuturile de la Hotare. Acolo, bărbaţii pleacă în căutarea Ochiului Lumii, la fel cum tinerii din Illian pornesc să caute Cornul. Poate că-i o legendă.

— Şi acum ce facem, Thom? întrebă Rand. Îi spunem? Nu mai vreau vise din astea. Poate ştie ea ce-i de făcut.

— Poate n-o să ne placă ce face ea, mârâi Mat.

Thom îi privi lung, cugetând şi mângâindu-şi mustaţa cu dosul palmei.

— Aş zice să vă ţineţi gura, răspunse el în cele din urmă. Nu povestiţi nimănui, cel puţin deocamdată. Puteţi să vă răzgândiţi oricând, dacă n-aveţi de ales, dar, odată ce povestiţi, s-a terminat şi v-aţi legat încă şi mai mult de… de ea.

Brusc, el îşi îndrepta umerii, fără să se mai cocoşeze aproape deloc.

— Băiatul celălalt! Aţi zis că şi el a visat acelaşi lucru? Oare are minte destulă ca să-şi ţină gura?

— Cred că da, răspunse Rand, în acelaşi moment în care Mat îl lămurea:

— Tocmai ne duceam la han să-l prevenim.

— Facă Lumina să nu ajungem prea târziu!

Cu mantia fluturându-i în jurul gleznelor, cu peticele tremurând în bătaia vântului, Thom o porni la drum cu paşi mari, privind peste umăr fără să se oprească.

— Ei? Sunteţi bătuţi în cuie, sau ce?

Rand şi Mat se grăbiră pe urmele lui, dar el nu-i mai aşteptă. De data asta, nu se mai opri la vederea oamenilor care-i admirau mantia, nici măcar când îl salutau şi-l aclamau. Se repezi pe străzi de parcă erau pustii. Rand şi Mat aproape că fugeau ca să se ţină după el. Mult mai repede decât se aştepta Rand, ajunseră la Cerbul şi Leul.

Când tocmai dădeau să intre, Perrin ieşi în fugă, încercând să-şi pună mantia pe umeri fără să se oprească, şi fu cât pe ce să cadă din picioare, încercând să nu intre în ei.

— Tocmai veneam să vă caut, gâfâi el după ce-şi recăpătă echilibrul.

Rand îl apucă de braţ.

— Ai povestit cuiva ceva despre vis?

— Zi că nu, îi ceru Mat.

— E foarte important, spuse şi Thom.

Perrin îi privi uimit.

— Nu, n-am povestit. Nici nu m-am ridicat din pat decât de vreun ceas, continuă el, iar umerii i se lăsară. M-am străduit din răsputeri să nu mă gândesc la asta; cum să mai şi povestesc cuiva. Dar lui de ce i-aţi spus? mai întrebă, arătând cu capul spre Menestrel.

— Trebuia să povestim cuiva, sau înnebuneam, murmură Rand.

— Îţi explic eu mai târziu, adăuga Thom, aruncând o privire plina de subînţelesuri către oamenii care intrau şi ieşeau din han.

— Bine, răspunse şovăitor Perrin, părând încă nedumerit; dintr-odată, îşi trase o palmă peste frunte. M-aţi făcut aproape să uit de ce vă căutam. Nu că n-aş prefera să uit. E Nynaeve înăuntru!

— Sânge şi cenuşă! strigă Mat cu un glas ascuţit. Cum a ajuns aici? Moiraine… bacul…

Perrin pufni.

— Crezi că o poate opri aşa un fleac precum un bac scufundat? L-a scos la lumină pe Turnînalt care izbutise, nu ştiu cum, să treacă râul îndărăt. Nynaeve mi-a povestit că l-a găsit ascuns în cameră şi că la început nu voia nici să se apropie de râu, dar l-a făcut ea într-un fel să găsească o barcă îndeajuns de mare pentru ea şi calul ei şi s-o treacă dincolo. A vâslit chiar el. Am înţeles că nu i-a dat răgaz decât să găsească un om care să-l ajute.

— Pe Lumină! oftă Mat.

— Şi ce caută aici? se interesa Rand, dar Mat şi Perrin îi aruncară amândoi o privire plină de dispreţ.

— A venit după noi, răspunse Perrin. Tocmai vorbeşte cu… cu jupâneasa Alys, şi e aşa multă căldură între ele, de zici că stă să ningă.

— N-am putea să mergem o vreme în altă parte? întrebă Mat. Taica-meu zice că numai un prost îşi bagă mâna de bunăvoie într-un cuib de viespi.

Rand îl întrerupse:

— Nu poate să ne silească să ne întoarcem. După Noaptea Iernii, ar fi trebuit şi ea să-şi dea seama. Dacă nu, va trebui s-o facem noi să înţeleagă.

Cu fiecare cuvânt, sprâncenele lui Mat se ridicau din ce în ce mai sus, iar după ce Rand isprăvi, fluieră înfundat.

— Ai încercat vreodată s-o convingi pe Nynaeve de ceva ce nu vrea să înţeleagă? Eu da. Aşa că zic să stăm afară până la căderea nopţii, şi apoi să ne strecurăm înăuntru.

— Din câte am văzut eu la tânăra asta, mormăi Thom, nu cred că se va opri până ce nu spune ce are de spus. Dacă nu-i se dă ocazia cât mai repede, s-ar putea s-o ţină tot aşa, până ce o să facă o vâlvă în jurul nostru pe care nu ne-o dorim.

Cu asta, îi puse pe toţi trei la punct. Schimbând câte o privire, ei traseră adânc aer în piept şi intrară mărşăluind înăuntru, ca şi când ar fi plecat la lupta cu trolocii.