Ochiul Lumii

27 La adăpost de furtună

Perrin rămase ursuz tot timpul petrecut împreună cu Tuatha’an, călătorind în tihnă spre miazăzi şi spre răsărit. Pribegii nu vedeau niciun rost în a se grăbi; nu se grăbeau niciodată. Căruţele colorate nu porneau la drum dimineaţa decât când soarele era sus pe cer şi se opreau chiar şi în mijlocul zilei dacă găseau un loc care le era pe plac. Câinii umblau pe lângă căruţe, şi uneori şi copiii făceau la fel. Nu le era deloc greu să ţină pasul. Orice încercare de a le spune să meargă mai mult sau mai repede era întâmpinată cu râsete sau cu o replică precum:

— Ah, dar de ce să-i chinuim aşa pe bieţii cai?

Fu surprins să vadă că Elyas nu era de aceeaşi părere. Elyas nu mergea cu căruţa – prefera să umble pe jos, uneori înaintând cu paşi săltaţi în fruntea coloanei –, dar nu propuse niciodată să plece sau să iuţească pasul.

Bărbosul cel straniu, cu hainele lui ciudate de piele, era atât de diferit de Pribegii cei blânzi, încât ieşea în evidenţă ori de câte ori trecea printre căruţe. Chiar de la depărtare nu-l puteai confunda cu vreunul dintre Tuatha’an, şi nu numai din pricina veşmintelor. Elyas se mişca cu graţia leneşă a lupilor, subliniată şi mai mult de pieile de pe el şi de tichia lui de blană, răspândind teamă în jur tot atât de firesc cum focul răspândeşte căldura, iar contrastul cu Pribegii era izbitor. Tineri şi bătrâni, Pribegii erau plini de veselie. Graţia lor nu inspira deloc teamă, era pură încântare. Fireşte, copiii alergau de colo colo plini de avânt, dar când se aflau printre Tuatha’an, printre bunicuţe şi bătrâni cu bărbi albe, păşeau uşor, iar umbletul le semăna cu un dans maiestuos, exuberant totuşi, în pofida atitudinii demne. Toţi Pribegii păreau gata să danseze, chiar şi atunci când stăteau nemişcaţi, chiar şi în rarele momente când în tabără nu era muzică. Scripci şi flaute, timpanoane, ţitere şi tobe, toate urzeau melodii în jurul căruţelor, mai tot timpul, fie că erau în tabără, fie că mergeau. Cântece vesele, cântece glumeţe, cântece hâtre, cântece triste; dacă era cineva treaz în tabără, era şi muzică.

Elyas era întâmpinat cu saluturi prietenoase şi zâmbete la fiecare căruţă pe lângă care trecea şi cu o vorba glumeaţă la fiecare foc la care se oprea. Aşa le plăcea Pribegilor să se arate străinilor – deschişi şi surâzători. Dar Perrin aflase că sub această aparenţă se ascundea prudenţa unei căprioare pe jumătate domesticite. Ceva mult mai profund se ascundea sub zâmbetele aruncate celor din Emond’s Field, întrebarea dacă erau în siguranţă, care nu slăbi pe măsură ce treceau zilele. Cât despre Elyas, prudenţa sa era izbitoare, precum arşiţa zilelor de vară care pluteşte în aer, şi nu se destindea niciodată. Când se uita în altă parte, ceilalţi îl priveau fără înconjur, ca şi cum nu ar fi fost siguri de intenţiile lui. Când mergea prin tabără, picioarele gata să dănţuiască erau gata să o ia şi la fugă.

Calea Frunzei era pentru Elyas la fel de supărătoare ca felul lui de viaţa pentru ei. Când se afla în preajma Pribegilor, avea mereu o anumită expresie întipărită pe faţă. Nu era tocmai condescendenţă, şi cu siguranţă nu era dispreţ, dar părea că ar fi preferat să se afle în altă parte, aproape oriunde altundeva. Cu toate acestea, de fiecare dată când Perrin aducea vorba de plecare, Elyas îl potolea şi îi spunea să mai rămână, doar câteva zile.

— Aţi avut parte de zile grele înainte să ne întâlnim, zise Elyas, a treia sau a patra oară când aduse vorba despre asta, şi o să vă fie şi mai greu de acum înainte, cu trolocii şi cu Myrddraalii pe urmele voastre şi cu femeile Aes Sedai de partea voastră.

Rânji, muşcând dintr-o bucată de plăcintă din mere uscate făcută de Ila. Perrin era încă descumpănit de ochii galbeni ai lui Elyas, chiar şi atunci când zâmbea. Poate mai ales atunci când zâmbea; ochii aceia ca de animal de pradă zâmbeau arareori. Elyas se lungi lângă focul lui Raen, refuzând ca de obicei să se aşeze pe unul dintre buştenii aduşi acolo.

— Nu te grăbi aşa de tare să te dai pe mâna femeilor Aes Sedai.

— Şi dacă ne găsesc Pieriţii? Ce o să-i împiedice să ne găsească dacă nu facem decât să stăm aşa, aşteptând? N-o să poată fi ţinuţi la distanţă de trei lupi, iar Pribegii nu ne vor fi de mare ajutor. Nici măcar n-o să se apere pe ei. Trolocii o să-i măcelărească, şi n-o să fie decât din vina noastră. Oricum trebuie să plecăm, mai devreme sau mai târziu. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

— Ceva îmi spune să aşteptam. Doar câteva zile.

— Ceva!

— Linişteşte-te, flăcăule. Ia viaţa aşa cum e. Fugi când e nevoie, luptă când trebuie, odihneşte-te când poţi.

— Ce e acest ceva despre care vorbeşti?

— Ia nişte plăcintă. Ilei nu-i place de mine, dar mă hrăneşte bine când mă vede. E întotdeauna mâncare bună în taberele Pribegilor.

— Ce e acest ceva? insistă Perrin. Dacă ştii ceva ce nu spui şi celorlalţi…

Elyas privi încruntat la bucata de plăcintă pe care o ţinea în mână, apoi o puse jos şi îşi şterse mâinile una de alta.

— Ceva, rosti el în cele din urma, ridicând din umeri, ca şi cum nici el nu ştia prea bine despre ce e vorba. Ceva îmi spune că e important să aşteptăm. Câteva zile. Nu mi se întâmplă prea des să simt astfel de lucruri, dar am învăţat că, atunci când se întâmplă, trebuie să mă încred în ele. Mai demult mi-au salvat viaţa. De data asta e oarecum altfel, dar e important. Asta e limpede. Dacă vrei să o ştergi, n-ai decât. Eu rămân.

Nu spuse nimic altceva, indiferent de câte ori îl întreba Perrin. Se învârtea pe acolo, vorbind cu Raen, mâncând, trăgând câte un pui de somn cu căciula trasă pe ochi şi se împotrivea când era vorba de plecare. „Ia nişte plăcintă, băiete. Nu te înfuria. Gustă din tocana asta. Linişteşte-te.”

Perrin nu izbutea să se liniştească. Noaptea hoinărea printre căruţele colorate făcându-şi tot felul de griji, şi pentru că nimeni altcineva nu vedea vreun motiv de îngrijorare, şi din alte pricini. Pribegii cântau şi dansau, găteau şi mâncau în jurul focurilor – fructe şi alune, boabe şi legume; nu mâncau carne – şi făceau o sumedenie de treburi gospodăreşti fără nici o grijă. Copiii alergau peste tot, se jucau de-a v-aţi ascunselea printre căruţe, se căţărau în copacii din jurul taberei, râzând şi rostogolindu-se pe pământ împreună cu câinii. Nimeni nu avea nici o grijă.

Se uita la ei şi de-abia aştepta să plece. „Să mergem, înainte să asmuţim vânătorii asupra lor. Ne-au primit printre ei, şi noi îi răsplătim punându-i în primejdie. Cel puţin ei au de ce să fie cu inima uşoară. Pe ei nu îi urmăreşte nimeni. Dar pe noi, ceilalţi…”

Era greu să schimbe vreo vorbă cu Egwene. Fata fie vorbea cu Ha, stând aşa aproape una de cealaltă încât se vedea limpede că prezenţa bărbaţilor nu era bine venită, fie dansa cu Aram, învârtindu-se şi tot învârtindu-se în sunetul flautelor, al scripcilor şi al tobelor, al melodiilor pe care Tuatha’an le adunaseră din toată lumea sau al cântecelor stridente, tremurate ale Pribegilor înşişi, care, fie lente, fie săltăreţe, erau tot stridente. Ştiau multe cântece, pe unele le recunoştea şi el, deşi aici purtau alte nume decât în Ţinutul celor Doua Râuri. Cântecului Trei fete pe pajişte, de pildă, Spoitorii îi spuneau Frumoasele fete dănţuitoare, iar ei spuneau Vântul dinspre miazănoapte la ceea ce în alte ţinuturi se numea Ploaia rece care cade ori Retragerea lui Berin. Când le ceru, fără să se gândească, să cânte Oalele mele sunt la Spoitor, se prăpădiră de râs. Ştiau cântecul, dar sub numele de Azvârle penele.

Înţelegea de ce îi venea să danseze pe melodiile Pribegilor. În Emond’s Field nimeni nu îl credea un dansator foarte înzestrat, dar cântecele de aici îl trăgeau de picioare şi i se părea că nu dansase niciodată aşa de mult, de înverşunat şi de bine. Cântecele de aici îl hipnotizau şi îi făceau sângele să pulseze în ritmul tobelor.

În a doua seara Perrin văzu pentru prima dată nişte femei dansând pe nişte melodii mai lente. Focurile ardeau mocnit, căruţele erau învăluite în întunericul nopţii, iar degetele băteau un ritm lent în tobe. Mai întâi o tobă, apoi alta, până când în toate tobele din tabără răsună aceeaşi bătaie joasă, insistentă. Nu se auzea niciun alt zgomot. O fată îmbrăcată într-o rochie roşie se legăna în lumină, desfăcându-şi şalul. Avea şiraguri de mărgele în păr şi îşi scosese încălţările. Un flaut începu cântecul, tânguindu-se încetişor, iar fata începu să danseze. Mâinile întinse neteziră şalul; şoldurile i se unduiau în timp ce picioarele goale băteau pământul în ritmul tobelor. Ochii întunecaţi ai fetei rămaseră aţintiţi asupra lui Perrin, iar zâmbetul îi era la fel de molatic cum îi era şi dansul. Se roti în cercuri mici, zâmbindu-i peste umăr.

Perrin înghiţi în sec. Roşeaţa de pe chipul lui nu era de la foc. O a doua fată se alătură primei; ciucurii de la şalurile lor se mişcau în ritmul dansului şi al linei unduiri a şoldurilor. Îi zâmbiră amândouă, iar el îşi drese glasul răguşit. Îi era teamă să privească împrejur; obrajii îi ardeau şi probabil că toţi cei care nu se uitau la cele două dansatoare râdeau de el. Era sigur de asta.

Se lăsă să alunece de pe buştean, cât mai degajat cu putinţa, ca şi cum ar fi vrut doar să se facă mai comod, dar avu grijă să se aşeze în aşa fel încât să nu mai stea cu faţa la foc şi la dansatoare. În Emond’s Field nu vedeai aşa ceva. Era cu totul altceva să dansezi cu fetele pe Pajişte într-o zi de sărbătoare. De data asta îşi dorea să fie luat de vânt, ca să se răcorească.

Fetele păşiră dansând în faţa ochilor lui, numai că acum erau trei. Una îi făcu şireată cu ochiul. Perrin privi disperat în toate direcţiile. „Lumină, îşi spuse el. Ce trebuie să fac acum? Ce ar face Rand? El se pricepe la fete.”

Fetele care dansau râseră uşor; mărgelele zăngăneau când îşi dădeau părul pe spate, iar Perrin credea că obrajii o să-i ia foc. Apoi o femeie ceva mai în vârstă se alătura fetelor, ca să le arate cum se face. Oftând greu, Perrin renunţă să se mai uite şi închise ochii. Dar chiar şi aşa simţea râsetele lor. Le vedea chiar şi cu ochii închişi. Broboane de sudoare îi apărură pe frunte, şi îşi dorea să bată vântul.

Din câte spunea Raen, fetele nu dansau aşa foarte des, iar femeile încă şi mai rar, şi, după câte spunea Elyas, motivul pentru care continuară să facă asta în fiecare seară era tocmai roşeaţa obrajilor lui Perrin.

— Trebuie să-ţi mulţumesc, îi mărturisi Elyas, pe un ton sobru şi solemn. Voi, tinerii, sunteţi altfel, dar la vârsta mea focul nu e destul ca să-mi încălzească oasele.

Perrin îi aruncă o căutătură încruntată. Când Elyas plecă, era ceva în felul în care îşi ţinea umerii care îi spunea că râdea în sinea sa, chiar dacă nu lăsa să se vadă nimic.

Perrin învăţă curând să nu mai ocolească cu privirea femeile şi fetele care dansau, dar ocheadele şi zâmbetele tot îl stânjeneau. Poate că, dacă ar fi fost numai una, s-ar fi descurcat – dar cinci sau şase, şi toată lumea care se uita la el… Nu izbuti niciodată să îşi învingă timiditatea.

Apoi Egwene începu să înveţe şi ea dansul. Două dintre fetele care dansaseră în prima seară o învăţară, bătând ritmul cu palmele în timp ce ea exersa paşii târşâiţi, cu un şal împrumutat legănându-se în jurul ei. Perrin încercă să spună ceva, dar hotărî că era mai înţelept să-şi ţină gura. Când fetele porniră să-i arate mişcările şoldurilor, Egwene începu să râdă, şi cele trei fete chicotiră laolaltă, una în braţele celeilalte. Însă Egwene persevera, cu ochii strălucindu-i de bucurie şi cu obrajii îmbujoraţi.

Aram o privea dansând cu o căutătură fierbinte şi lacomă. Tânărul şi chipeşul Tuatha’an îi dăduse un şirag de mărgele albastre pe care le purta tot timpul. Priviri încruntate şi îngrijorate luară locul zâmbetelor cu care Ila întâmpinase prima dată interesul nepotului său pentru Egwene. Perrin decise să stea cu ochii pe jupân Aram.

O dată izbuti să o prindă pe Egwene singură, lângă o căruţă vopsită în verde şi galben.

— Te distrezi, nu-i aşa? spuse el.

— De ce nu? Se juca întruna cu mărgelele din jurul gâtului, zâmbindu-i. Nu trebuie să ne străduim toţi să fim nefericiţi, cum faci tu. Nu meritam şi noi să ne distrăm puţin?

Aram era nu departe de ei – întotdeauna se ţinea aproape de Egwene –, cu braţele încrucişate pe piept şi cu o umbră de zâmbet pe chip, jumătate îngâmfat, jumătate sfidător. Perrin coborî vocea.

— Credeam că vrei să ajungi în Tar Valon. Aici n-ai cum să devii Aes Sedai.

Egwene dădu din cap.

— Şi eu credeam că nu vrei să devin Aes Sedai, i-o întoarse ea, cu multă dulceaţă în glas.

— Sânge şi cenuşă, crezi că suntem în siguranţa aici? Oamenii ăştia sunt în siguranţă cu noi prin preajmă? Poate da oricând peste noi vreun Pierit.

Mâna îi tremură pe mărgele. O lăsă în jos şi trase adânc aer în piept.

— Ce e să se întâmple o să se întâmple oricum, chiar dacă plecăm azi, chiar dacă plecăm săptămâna viitoare. Asta cred eu acum. Distrează-te, Perrin. S-ar putea să fie ultima ocazie.

Îi mângâie trist obrazul cu degetele. Apoi Aram întinse mâna spre ea, iar Egwene se repezi înspre el, râzând din nou. Pe când fugeau spre locul de unde se auzeau scripcile, Aram îi aruncă un rânjet triumfător lui Perrin, peste umăr, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu e a ta, dar va fi a mea”. Cădeau tot mai mult sub vraja Pribegilor, îşi dădu seama Perrin. Elyas avea dreptate. „Nu trebuie să te convingă să urmezi Calea Frunzei. Se strecoară singura în tine.”

Ila îl văzu că se zgribuleşte din pricina vântului şi scoase o mantie groasă de lână din căruţă; o mantie verde închis, constată el cu plăcere, după toate nuanţele de roşu şi de galben. Pe când şi-o punea în jurul umerilor, gândindu-se că era de mirare că mantia era îndeajuns de mare ca să-l cuprindă, Ila zise, oarecum silit:

— Ţi-ar putea veni mai bine.

Aruncă o privire spre securea pe care o purta la brâu, şi, când se uita din nou la el, ochii îi erau trişti, în pofida zâmbetului de pe buze.

— Ţi-ar putea veni mult mai bine.

Toţi Spoitorii făceau aşa. Zâmbeau mereu, nu şovăiau să te invite să bei ceva sau să asculţi muzică, dar privirea lor se oprea întotdeauna asupra securii, şi Perrin ştia ce gândesc.

O unealtă a violenţei. Nu exista nici o justificare pentru violenţa îndreptată împotriva altei fiinţe omeneşti. Calea Frunzei.

Uneori îi venea să ţipe la ei. Pe lume mai erau şi troloci, şi Pieriţi. Mai erau şi cei care ar fi fost în stare să taie toate frunzele. Cel Întunecat stătea la pândă, şi Calea Frunzei s-ar mistui sub privirea lui Ba’alzamon. Se încăpăţână să poarte securea la cingătoare. Se deprinse să meargă cu mantia desfăcută, chiar şi atunci când sufla vântul, ca să se vadă tăişul în formă de semilună. Din când în când Elyas se uita întrebător la arma care îi atârna greu pe lângă trup şi rânjea la el, cu ochii lui galbeni care păreau să-i citească gândurile. Atunci aproape că îi venea să acopere securea. Aproape.

Tabăra Tuatha’an era un izvor permanent de iritare pentru el, dar cel puţin aici visa normal. Câteodată se trezea năduşit dintr-un vis în care trolocii şi Pieriţii năvăleau în tabără, căruţele în culorile curcubeului luau foc de la torţele aruncate asupra lor, oamenii cădeau în băltoace de sânge, bărbaţii, femeile şi copiii alergau strigând şi mureau, dar nici măcar nu încercau să se apere de săbiile necruţătoare, care secerau totul. Noapte de noapte se ridica speriat în capul oaselor, gâfâind şi ducând mâna la secure înainte să îşi dea seama că totuşi căruţele nu erau în flăcări, că nici o siluetă cu botul însângerat nu îşi dezvelea colţii la vederea trupurilor sfâşiate şi contorsionate care zăceau pe jos. Dar astea erau coşmaruri obişnuite şi, în mod ciudat, liniştitoare în felul lor. Cel Întunecat ar fi putut foarte bine să apară în visele astea, dar nu se întâmpla aşa. Nici urmă de Ba’alzamon. Nişte coşmaruri obişnuite.

Cu toate acestea, când era treaz, simţea prezenţa lupilor. Se ţineau departe de tabără şi de caravana în mişcare, dar întotdeauna ştia unde sunt. Le simţea dispreţul faţă de câinii care îi păzeau pe Tuatha’an. Lighioane gălăgioase care uitaseră la ce sunt bune fălcile, uitaseră gustul sângelui cald; speriau oamenii, dar s-ar fi făcut nevăzuţi, târându-se pe burtă, dacă ar fi dat ochii cu haita. Pe măsură ce treceau zilele, simţea toate aceste lucruri din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai limpede.

Grialba era şi ea din ce în ce mai nerăbdătoare. Înţelegea că Elyas voia să-i ducă pe cei doi înspre miazăzi, dar, dacă tot trebuia să facă asta, atunci s-o facă aşa cum se cuvine. Să înceteze cu mersul ăsta agale. Lupii erau făcuţi ca să hoinărească, şi nu-i plăcea să fie despărţită de haită atât de multă vreme. Nerăbdarea îl chinuia şi pe Vântaduc. Vânatul era mai mult decât neîndestulător iar lui nu-i plăcea să se hrănească cu şoareci de câmp – ăştia erau buni pentru puii care de-abia învăţau să vâneze sau pentru cei bătrâni, care nu mai puteau să doboare o căprioară sau să culce la pământ un bou sălbatic. Uneori Vântaduc părea să arate că Muşcarsu avusese dreptate – oamenii trebuie să-şi vadă singuri de necazurile lor. Dar se ferea să aibă astfel de gânduri când era şi Grialba prin preajmă, cu atât mai mult când era Sarsar pe acolo. Sarsar era un luptător plin de cicatrici, cărunt, pe care experienţa îl făcuse nepăsător, la care şiretenia compensa cu vârf şi îndesat ceea ce pierduse odată cu vârsta. Puţin îi păsa de oameni, dar Grialba voia să ducă asta la bun sfârşit, iar Sarsar aştepta câtă vreme aştepta şi ea, fugea când fugea şi ea. Lup sau om, taur sau urs, indiferent ce ar fi atacat-o pe Grialba, fălcile lui Sarsar erau gata să-l trimită să doarmă somnul de veci. Asta era toată viaţa lui şi tocmai din această pricină Vântaduc era cu băgare de seamă, iar Grialba părea să ştie ce le trecea prin cap.

În mintea lui Perrin totul era limpede. Îşi dorea cu ardoare să ajungă în Caemlyn, să o întâlnească pe Moiraine şi să meargă în Tar Valon. Chiar dacă nu ar fi găsit niciun răspuns, măcar s-ar fi terminat. Elyas se uita la el, şi Perrin era sigur că bărbatul cu ochi galbeni ştia. „Te rog, fă să se termine.”

Visul începu mai frumos decât cele pe care le avusese în ultima vreme. Era la masa din bucătărie a lui Alsbet Luhhan, ascuţindu-şi securea cu o piatră. Jupâneasa Luhhan nu îngăduia nimănui să lucreze în casă la ceva ce mirosea numai a fierărie. Jupânul Luhhan trebuia chiar să ia cuţitele afară ca să i le ascută. Dar acum îngrijea de mâncare şi nu spuse nimic despre secure. Nu spuse nimic nici când un lup veni din fundul casei şi se încolăci între Perrin şi uşa care dădea în curte. Perrin continuă să-şi ascută securea; curând va veni vremea să o folosească.

Deodată lupul se ridică în picioare, mârâind ameninţător, iar părul de pe gât i se zbârli. Ba’alzamon intră din curte în bucătărie. Jupâneasa Luhhan îşi văzu mai departe de mâncare. Perrin se sculă anevoie, ridicând securea, dar Ba’alzamon nu luă în seamă arma, ci îşi îndrepta atenţia spre lup. Acolo unde ar fi trebuit să-i fie ochii jucau nişte flăcări.

— Asta e tot ce ai ca să te aperi? Ei, am mai avut de-a face cu aşa ceva. De multe ori.

Îşi încovoie un deget, iar lupul urlă – din ochi, din urechi, din gură, din piele îi ţâşni foc. Duhoarea de carne şi de păr ars umplu bucătăria. Alsbet Luhhan luă capacul de pe un ceaun şi amestecă în el cu o lingură de lemn.

Perrin lăsă securea şi se repezi înainte, încercând să stingă flăcările cu mâinile. Lupul se preschimba în cenuşă neagră între palmele lui. Se uită la mormanul de scrum de pe podeaua bine măturată a jupânesei Luhhan şi se dădu înapoi. Ar fi vrut să îşi şteargă funinginea unsuroasă de pe mâini, dar numai gândul de a-şi freca palmele de haine îi întorcea stomacul pe dos. Înşfăcă securea, strângând cu putere coada, până îi trosniră degetele.

— Lasă-mă-n pace! strigă el.

Jupâneasa Luhhan scutură lingura de marginea ceaunului şi puse capacul la loc, îngânând un cântec.

— Nu poţi fugi de mine, rânji Ba’alzamon. Nu te poţi ascunde de mine. Dacă tu eşti acela, îmi aparţii.

Căldura focului de pe chipul său îl sili pe Perrin să se tot tragă înapoi, până când ajunse cu spatele lipit de zid. Jupâneasa Luhhan deschise cuptorul ca să vadă dacă e gata pâinea.

— Ochiul Lumii te va mistui, şopti Ba’alzamon. Te însemn ca fiind al meu!

Întinse pumnul strâns ca şi cum ar fi aruncat ceva; când desfăcu degetele, un corb se năpusti spre faţa lui lui. Perrin ţipă când ciocul cel negru îi străpunse ochiul stâng.

… Şi se ridică în capul oaselor, acoperindu-şi faţa cu mâinile, înconjurat de căruţele în care dormeau Pribegii. Îşi lăsă încet mâinile în jos. Nu-l durea, nu curgea sânge. Dar îşi amintea foarte bine suferinţa din vis.

Se înfioră, şi deodată Elyas apăru acolo, ghemuit lângă el în întunericul care începea să se risipească, cu mâna întinsă ca şi cum ar fi vrut să-l scuture şi să-l trezească. De dincolo de copacii unde poposiseră căruţele urlau lupii, trei gâtlejuri şi un singur ţipat ascuţit. Ştia ce simt. „Foc. Durere. Foc. Ură. Urăşte! Ucide!”

— Da, rosti Elyas blând. E timpul. Scoală-te, băiete. E vremea să plecăm.

Perrin se sculă anevoie de sub paturi. Pe când îşi făcea pătura sul, Raen ieşi din căruţă, frecându-se la ochi. Căutătorul aruncă o privire spre cer şi rămase ţintuit locului, pe trepte, cu mâinile ridicate în dreptul feţei. Doar ochii i se mişcau, cercetând încordat cerul, deşi Perrin nu înţelegea la ce se uită. La răsărit erau câţiva nori, cu marginile roşietice luminate de soarele care stătea să se ridice, dar nu se vedea nimic altceva. Raen părea că ascultă şi totodată că adulmeca aerul, dar nu se auzea nimic în afară de vântul care şuiera printre copaci şi nu se simţea niciun miros în afară de urmele vagi de fum de la focurile de cu seară.

Elyas se întoarse cu puţinele lucruri pe care le avea, iar Raen coborî.

— Trebuie să o luăm în alta direcţie, vechiul meu prieten. Căutătorul se uită din nou la cer, neliniştit. Astăzi o luăm în alta parte. Mergeţi cu noi?

Elyas clatină din cap, iar Raen încuviinţa, ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna.

— Păi, fii cu băgare de seamă, prietene. Astăzi pluteşte ceva în aer…

Se pregăti să se uite din nou în sus, dar îşi întoarse privirea înainte să ajungă deasupra căruţelor.

— Cred că vom apuca spre răsărit. Poate până la Osia Lumii. Poate că o să găsim un stedding şi-o să stăm acolo o vreme.

— În stedding eşti ferit de orice necazuri, fu de acord Elyas. Dar Ogierii nu-i prea văd cu ochi buni pe străini.

— Toată lumea îi vede cu ochi buni pe Pribegi, zise Raen, rânjind. În plus, până şi Ogierii au oale şi tot felul de lucruri de dres. Hai, hai să mâncăm ceva şi vorbim după aceea.

— N-avem timp, îi anunţă Elyas. Şi noi plecăm azi. Cât mai repede. Se pare că e ziua plecărilor.

Raen încercă să-l convingă să stea cel puţin cât să mănânce, şi când coborî şi Ila din căruţă, împreuna cu Egwene, stărui şi ea, dar nu cu atâta tărie ca soţul ei. Spuse toate vorbele de cuviinţă, dar politeţea îi era rece şi era limpede că voia să-l vadă plecat pe Elyas, chiar dacă nu şi pe Egwene.

Egwene nu băgă de seamă privirile piezişe, pline de regret pe care i le arunca Ila. Întrebă ce se petrece, iar Perrin se pregătea s-o audă spunând că vrea să rămână cu Tuatha’an; însă când Elyas îi explica, Egwene dădu din cap, gânditoare, şi se repezi la căruţă ca să-şi adune lucrurile.

În cele din urmă, Raen ridică mâinile a neputinţă.

— Bine atunci. Nu ştiu dacă s-a întâmplat vreodată ca vreun oaspete de-al nostru să plece fără să facem un ospăţ de rămas bun, dar… Privirea i se ridică din nou spre cer, şovăitoare. Ei, şi noi trebuie să plecăm devreme. Poate că o să mâncăm pe drum. Dar măcar lăsaţi-ne să vă spunem la revedere.

Elyas încercă să protesteze, dar Raen o şi luă la fuga din căruţă în căruţă, bocănind la uşă acolo unde nu se trezise nimeni. Până când se apropie unul dintre Spoitori, ducând-o pe Bela de căpăstru, toată tabăra era în picioare, iar oamenii îşi puseseră în cele mai bune şi mai strălucitoare haine, un amestec de culori care făcea căruţa roşu cu galben a lui Raen şi a Ilei să pară ştearsă. Câinii uriaşi umblau printre oameni cu limbile atârnându-le din gură, căutând pe cineva care să-i scarpine între urechi, în timp ce Perrin şi ceilalţi îndurau nesfârşite strângeri de mână şi îmbrăţişări. Fetele care dansaseră în fiecare noapte nu se mulţumiră cu o strângere de mână, iar îmbrăţişările lor îl făcură pe Perrin să îşi dorească brusc să nu mai plece – dar îşi aduse aminte câtă lume se uita la el şi faţa aproape că îi deveni de culoarea căruţei Căutătorului.

Aram o luă pe Egwene deoparte. Din pricina gălăgiei cu care îşi luau toţi rămas bun, Perrin nu auzea ce îi spunea, dar Egwene tot dădea din cap, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai viguros, pe măsură ce el începu să facă gesturi rugătoare. De la rugăminţi trecu la un ton supărat, dar Egwene continuă să dea încăpăţânată din cap până când Ila o salvă, aruncându-i câteva cuvinte tăioase nepotului ei. Încruntat, Aram îşi croi drum prin mulţime, fără să îşi ia rămas bun de la ceilalţi. Ila îl privi plecând, şovăind dacă să-l cheme înapoi. „Şi ea e uşurată, îşi spuse Perrin. Uşurată că nu vrea să meargă cu noi – cu Egwene.”

După ce strânsese măcar o dată mâna fiecăruia din tabără şi îmbrăţişase fiecare fată cel puţin de două ori, mulţimea se dădu înapoi, lăsând un mic spaţiu liber în jurul lui Raen, al Ilei şi al celor trei oaspeţi.

— Aţi venit în pace, intonă Raen, făcând o plecăciune solemnă, cu mâinile pe piept. Plecaţi acum în pace. Veţi fi întotdeauna bine veniţi la focurile noastre, în pace. Calea Frunzei înseamnă pace.

— Pacea fie întotdeauna cu tine, răspunse Elyas, şi cu toată Seminţia. Se codi o clipă, apoi adăugă: Voi găsi eu Cântecul sau altcineva va găsi cântecul, dar cântecul va fi cântat, anul acesta sau în anii care vor să vie. Aşa cum a fost odată, aşa va fi din nou, lumea fără de sfârşit.

Raen clipi, surprins, iar Ila părea de-a dreptul uluită, dar toţi ceilalţi Tuatha’an murmurară drept răspuns:

— Lumea fără de sfârşit. Lumea şi timpul fără de sfârşit.

Raen şi soţia lui se grăbiră să repete aceste cuvinte după ceilalţi.

Era într-adevăr vremea să plece. Câteva vorbe de despărţire, câteva sfaturi de plecare, câteva zâmbete şi ocheade şi porniră la drum, părăsind tabăra. Raen îi însoţi până la marginea copacilor, împreună cu nişte câini care ţopăiau pe lângă el.

— Da, prietene, trebuie să fii cu mare băgare de seamă. Acum… Mă tem că râul este peste tot în lume şi, indiferent ce ţi-ar plăcea să crezi, nici tu nu vei fi ocolit.

— Pacea fie cu tine, îi ură Elyas.

— Şi cu tine, răspunse Raen trist.

După ce Raen plecă, Elyas se încruntă văzându-i pe cei doi uitându-se la el.

— Ei, şi nu cred în cântecul lor neghiob, mârâi el. Dar n-aveam de ce să-i fac să se simtă prost şi să le stric ceremonia, nu-i aşa? V-am spus că uneori dau mare importanţă ceremoniilor.

— De bună seamă, spuse Egwene cu blândeţe. N-aveai de ce.

Elyas le întoarse spatele, mormăind ceva pentru el. Grialba, Vântaduc şi Sarsar veniră în întâmpinarea lui Elyas, nu zburdând, cum făcuseră câinii, ci cu demnitatea cuvenită unei întâlniri între egali. Perrin înţelese ce îşi spun. „Ochi de foc. Durere. Colţ în inimă. Moarte. Colţ în inimă.” Perrin ştia ce voiau să spună. Cel Întunecat. Îi povesteau despre visul lui. Despre visul lor.

Se înfioră când lupii începură să adulmece, cercetând drumul. Era rândul lui Egwene să o călărească pe Bela, iar Perrin mergea pe jos pe lângă ea. Elyas era în faţă, ca de obicei, mergând înghiţind pământul, cu paşi mari şi siguri.

Perrin nu voia să se gândească la visul pe care îl avusese. Crezuse că lupii îl apără. „Nu împlinit. Acceptă. Inimă întreagă. Minte întreaga. Încă te lupţi. Împlinit doar când vei accepta.” Se căzni să îşi scoată lupii din minte şi clipi surprins. Nu ştia că poate face asta. Se hotărî să nu-i mai lase să-i bântuie gândurile. „Chiar şi în vise?” Nu era sigur dacă gândul era al lui sau al lor.

Egwene încă mai purta şiragul de mărgele albastre pe care-i l dăduse Aram şi în păr o mlădiţă cu frunzuliţe roşu aprins, un alt dar primit de la tânărul Tuatha’an. Perrin era sigur că Aram încercase să o convingă să rămână cu Pribegii. Era bucuros că Egwene nu cedase, dar ar fi vrut să nu se joace aşa de drăgăstos cu mărgelele.

În cele din urmă o întrebă:

— Despre ce ai vorbit aşa de mult cu Ila? Ori dansai cu individul ăla cu picioare lungi, ori stăteai de vorbă cu ea, ca şi cum ar fi fost vreo taină la mijloc.

— Ila îmi dădea sfaturi despre cum să fiu femeie, răspunse Egwene absentă.

Perrin începu să râdă.

— Sfaturi! Nouă nu ne spune nimeni cum să fim bărbaţi. Pur şi simplu suntem bărbaţi.

— Probabil că de asta nu te prea pricepi prea bine, i-o întoarse Egwene.

În faţa lor, Elyas râse zgomotos.