Ochiul Lumii

39 Se ţese Ochiul

Rand privea mulţimile, de sus, de la fereastra înaltă din camera sa de la Binecuvântarea Reginei. Oamenii fugeau pe străzi, ţipând, îndreptându-se cu toţii în aceeaşi direcţie, fluturând steaguri şi stindarde, toate cu leul cel alb, ridicat în două picioare, stând de pază peste mii de câmpuri roşii ca focul. Localnici şi străini alergau laolaltă şi, ciudat, nimeni nu părea să vrea să-i spargă capul altuia. Pesemne că în ziua aceea exista numai o singură facţiune.

Se întoarse cu spatele la fereastră, rânjind. În afară de ziua în care avea să-i vadă pe Egwene şi pe Perrin intrând, vii şi nevătămaţi, râzând de ceea ce văzuseră, aceasta era cea pe care o aşteptase cu cea mai mare nerăbdare.

— Vii? întrebă el din nou.

Mat, care zăcea ghemuit pe pat, îl privi cu ochi scăpărători.

— Ia-l pe trolocul ăla cu care eşti aşa de prieten.

— Sânge şi cenuşă, Mat, nu-i troloc. Eşti încăpăţânat şi te comporţi ca un neghiob. De câte ori mai trebuie să vorbim despre asta? Pe Lumină, parcă n-ai mai fi auzit niciodată de Ogieri.

— N-am auzit că ar arăta ca nişte troloci, răspunse Mat, îndesându-şi faţa în pernă şi ghemuindu-se şi mai tare.

— Prost încăpăţânat, mormăi Rand. Cât mai ai de gând să te ascunzi aici? Să ştii că eu, unul, n-o să-ţi mai aduc multă vreme mâncarea la pat, urcând cu ea pe toate scările astea. Ca să nu mai spun că-ţi ar prinde bine şi o baie.

Mat se zvârcoli în pat, de parcă încerca să se îngroape şi mai adânc în aşternut. Rand oftă, apoi se duse la uşă.

— Ultima şansă, dacă vrei să mergi cu mine, Mat. Acum plec.

Închise uşa încet, nădăjduind că Mat avea să se răzgândească, dar prietenul său nici nu se mişcă. Până la urmă, se lăsă păgubaş.

Ajuns pe coridor, se sprijini de o arcadă. Jupân Gill îi spusese că, la două străzi de ei, locuia o bătrână, Maica Grubb, care vindea ierburi şi alifii, moşea femeile însărcinate, avea grijă de bolnavi şi ghicea viitorul. Părea să se asemene cu o Meştereasă. De Nynaeve avea Mat nevoie, sau poate de Moiraine, dar numai Maica Grubb era de găsit. Cu toate acestea, dacă o aducea la Binecuvântarea Reginei, putea atrage asupra lor priviri curioase. Asta dacă ea accepta să vină, pentru că putea foarte bine să aibă necazuri la rândul ei.

Vracii şi culegătorii de ierburi din Caemlyn nu prea mai ieşeau la iveală, întrucât se auzeau tot felul de lucruri pe seama celor care practicau orice formă de vindecare sau de ghicit. În fiecare noapte, pe mai multe uşi apărea Colţul Dragonului, ba, uneori, acest lucru se întâmpla şi în plină zi, iar oamenii puteau uita uşor cine-i vindecase de febră sau de dureri de dinţi, dacă auzeau pomenindu-se de Iscoadele Celui Întunecat. Cam aşa mergeau lucrurile în oraş.

Iar Mat nu era, de fapt, bolnav. Mânca tot ce-i aducea Rand din bucătărie – deşi nu primea nimic de la altcineva – şi nu se plângea niciodată de dureri sau de fierbinţeală. Numai că nu voia să iasă din cameră. Şi Rand fusese atât de sigur că, de data asta, avea să-l convingă.

Îşi aranjă mantia pe umeri şi-şi potrivi cingătoarea, astfel încât sabia, cu învelitoarea sa de pânză roşie, să rămână bine ascunsă.

La picioarele scărilor dădu peste jupân Gill care tocmai urca.

— E cineva prin oraş care întreabă de voi, spuse hangiul, cu pipa în gură; Rand simţi o undă de speranţă. Întreabă de tine şi de prietenii tăi, după nume. Dar numai de voi trei. S-ar zice că pe voi vrea cel mai mult să vă-ntâlnească.

Îngrijorarea înlocui nădejdea din sufletul său.

— Cine? întreba Rand. Tot nu se putea abţine să nu privească temător în susul şi în josul coridorului. Acolo însă, se aflau numai ei doi; în rest, totul era pustiu, de la ieşirea care dădea în alee până la uşa de la sala cea mare.

— Nu-i ştiu numele. Doar ce am auzit de el. Până la urmă, toate noutăţile din Caemlyn ajung la urechile mele. Un cerşetor, mormăi hangiul. Pe jumătate nebun, din câte am auzit. Chiar şi aşa, ar putea ajunge la Palat ca să primească Mila Reginei, chiar şi în nişte vremuri aşa de grele. În zilele de sărbătoare, Regina împarte banii cu mâinile ei, şi tuturor li se îngăduie să fie acolo. În Caemlyn, nimeni nu are de ce să cerşească. Nici măcar un om urmărit de lege nu poate fi arestat, în timp ce primeşte Mila Reginei.

— Să fie o Iscoadă a Celui Întunecat? întrebă Rand fără nici o tragere de inimă. „Iscoadele ne ştiu numele…”

— Băiete, dar numai la asta te gândeşti? Sunt şi de ăştia pe aici, desigur, dar numai pentru că Mantiile Albe au făcut atâta zarvă nu-i un motiv să crezi că oraşul e plin de ei. Ştii ce zvon au mai răspândit nemernicii ăia? „Siluete ciudate.” Îţi vine să crezi? Siluete ciudate care se strecoară din loc în loc, în afara oraşului, pe timpul nopţii.

Hangiul chicoti, până ce burta începu să-i tremure, dar lui Rand nu-i venea să râdă. Şi Hyam Kinch vorbise despre aşa ceva, iar acolo fusese limpede un Pierit.

— Ce fel de siluete?

— Ce fel? Nu ştiu ce fel. Siluete ciudate. Troloci probabil. Omul din umbră. Pesemne chiar Lews Therin Ucigaşul-de-Neam, care s-a întors într-un trup de cincizeci de picioare înălţime. Tu, unul, ce crezi c-o să-şi închipuie oamenii, acum că au apucat să intre la idei? Dar n-ai de ce să te îngrijorezi, continuă jupân Gill, privindu-l mai bine. Ce faci, ieşi? Ei, ce să zic, eu, unul, n-am prea mult chef, nici măcar azi, dar în afară de mine nu cred c-a mai rămas cineva. Dar amicul tău?

— Mat nu se simte prea bine. Poate mai târziu.

— Mă rog, fie. Dar ai grijă de tine. Chiar şi astăzi, oamenii credincioşi Reginei vor fi mai puţini la număr decât ceilalţi. Arde-m-ar Lumina, dacă mi-a trecut vreodată prin cap că va veni o asemenea zi. Mai bine pleacă prin spate. Sunt doi trădători din ăia, blestemat fie sângele care le curge prin vine, care stau de cealaltă parte a străzii şi-mi supraveghează uşa. Pe Lumină, cred că ăia mă cunosc bine.

Rand scoase capul pe uşă şi privi în ambele direcţii, înainte să iasă. Un bărbat corpolent, în slujba lui jupân Gill, stătea la capătul aleii, sprijinit într-o suliţă şi privindu-i pe oamenii care alergau pe lângă el, fără să pară prea interesat, însă Rand ştia cum stau lucrurile. Individul – Lamgwin, pe nume – vedea totul cu ochii aceia pe jumătate închişi şi, în ciuda staturii, se putea mişca repede ca o pisică. În plus, era convins că Regina Morgase era însăşi Lumina întruchipată, sau ceva asemănător. Erau vreo duzină ca el, răspândiţi în jurul hanului.

Când Rand ajunse la capătul aleii, Lamgwin ciuli urechea, dar nu se întoarse spre el. Rand îşi dădu seama că fusese auzit venind.

— Ai grijă pe unde o apuci astăzi, omule, îl preveni Lamgwin, cu un glas aspru, care semăna cu zgomotul pietricelelor aruncate într-un vas de metal. Când încep necazurile, ar fi mai bine pentru noi să te avem aici, nu zăcând cine ştie unde, cu un cuţit în spate.

Rand trase cu ochiul la bărbatul cel masiv, dar nu spuse nimic. Încercase mereu să ascundă sabia, dar asta nu era prima dată când unul dintre oamenii lui jupân Gill îl crezuse priceput la luptă. Lamgwin nu se mai uită la el. Treaba lui era să păzească hanul, şi asta şi făcea.

Ascunzându-şi ceva mai bine sabia, Rand se alătură mulţimii. Îi văzu pe cei doi despre care pomenise hangiul, urcaţi pe nişte butoaie răsturnate, de cealaltă parte a străzii, ca să poată privi peste capetele oamenilor. Din câte i se părea, cei doi nu-l observaseră ieşind de pe alee. Nu făceau nici o taină din credinţele lor. Nu numai că săbiile le erau înfăşurate în alb, cu panglica roşie, dar mai purtau şi banderole albe pe braţ şi cocarde de aceeaşi culoare la pălărie.

Nu trecuse mult de când venise în Caemlyn până să afle că sabia învelită cu pânză roşie şi banderolele sau cocardele de aceeaşi culoare semnificau devotamentul pentru Regina Morgase. Albul spunea însă ca Regina şi legăturile ei cu Aes Sedai şi cu Tar Valon erau de vină pentru toate lucrurile care mergeau prost. Pentru vreme şi pentru recolte. Poate chiar şi pentru falsul Dragon.

Rand nu-şi dorea să aibă de-a face cu asta. Doar că era prea târziu. Nu numai că făcuse deja alegerea – din întâmplare, însă situaţia din oraş nu mai îngăduia nimănui să rămână nepărtinitor. Până şi străinii purtau cocarde şi banderole sau îşi înveleau săbiile, iar cei care purtau albul erau mai numeroşi decât ceilalţi. Poate că unii dintre ei nu credeau cu adevărat în tot ce se spunea, dar erau departe de casă, şi preferau să gândească aşa cum făceau cei mai mulţi din Caemlyn. Oamenii care o sprijineau pe Regină nu ieşeau niciodată singuri, pentru a nu păţi ceva, iar uneori nu ieşeau deloc.

Totuşi, ziua aceea era diferită. Cel puţin în aparenţă. În ziua aceea, oraşul sărbătorea victoria Luminii împotriva Umbrei, căci falsul Dragon urma să fie adus în oraş, pentru a fi arătat Reginei înainte de a porni spre miazănoapte, către Tar Valon.

Despre asta nu vorbea nimeni. Fireşte, numai femeile Aes Sedai puteau înfrunta un bărbat care avea, cu adevărat, Puterea, dar nimeni nu voia să pomenească de asta. Lumina învinsese Umbra, iar soldaţii din Andor fuseseră în fruntea bătăliei. În ziua respectivă, numai asta conta, iar toate celelalte lucruri puteau fi uitate.

„Sau poate că nu”, se gândi Rand. Mulţimea alerga, cântând şi fluturându-şi steagurile, râzând, dar bărbaţii care purtau roşu se ţineau laolaltă, în grupuri de zece sau douăzeci, şi nu aveau cu ei femei sau copii. Îi trecu prin cap că erau cel puţin zece bărbaţi care purtau alb pentru unul singur care-şi declara devotamentul pentru Regină. Îşi dori, şi nu era pentru prima dată, ca pânza albă să fi fost mai ieftină. „Dar, oare, jupân Gill m-ar mai fi ajutat dacă purtam alb?”

Mulţimea era atât de numeroasă, încât oamenii nu aveau cum să nu se îmbrâncească. Nici măcar Mantiile Albe nu se mai mişcau liber, ca de obicei. Lăsându-se în voia mulţimilor care-l duceau spre Oraşul Interior, Rand îşi dădu seama că nu toate duşmăniile erau ţinute în frâu. Văzu un Copil al Luminii, care mergea împreună cu alţi doi tovarăşi, îmbrâncit atât de puternic, încât aproape căzu din picioare. El îşi recapătă cu greu echilibrul şi dădu să-l blesteme aprig pe bărbatul care-l îmbrâncise, când apăru altul, care-l făcu să se împleticească, lovindu-l cu umărul, drept la ţintă. Înainte ca lucrurile să se înrăutăţească, ceilalţi doi Copii îl traseră pe primul pe o parte a străzii, unde se puteau adăposti într-o arcadă. S-ar fi zis că nu le venea să creadă, deşi încă priveau în jur cu ochii scăpărători, ca de obicei. Mulţimea trecea pe lângă ei de parcă nimeni n-ar fi observat nimic, şi poate că aşa şi era.

Cu două zile înainte, nimeni n-ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. Mai mult, Rand îşi dădu seama că bărbaţii care stârniseră incidentul purtau cocarde albe la pălărie. Aproape toată lumea credea că Mantiile Albe erau de partea celor care se opuneau Reginei şi sfătuitoarei ei, Aes Sedai, dar asta nu mai conta. Oamenii făceau lucruri care nici nu le mai trecuseră vreodată prin cap. Astăzi, îmbrânceau bărbaţii cu mantii albe. Mâine, cine ştie? Poate aveau să dea jos o Regină de pe tron. Brusc, Rand îşi dori să vadă prin preajma mai mulţi bărbaţi care purtau roşu; aşa, îmbrâncit de cei cu cocarde şi banderole albe la braţ, se simţi dintr-odată foarte singur.

Mantiile Albe îi observară privirea aţintită asupra lor şi începură şi ei să-l privească, de parcă răspundeau unei provocări. Asta îl făcu să se îndepărteze imediat, lăsându-se purtat de un grup de oameni care cântau. Li se alătură.

— Sus Leul, sus Leul, Leul cel Alb iese în faţă. Rage sfidător în faţa Umbrei. Sus Leul, sus, Andor e victorios.

Drumul pe care falsul Dragon avea să intre în Caemlyn era bine cunoscut de toţi. Străzile erau păzite de şiruri dese de Gărzi ale Reginei şi de suliţaşi cu mantii roşii, dar oamenii se înghesuiau umăr la umăr în spatele lor, chiar şi la ferestre şi pe acoperişuri. Rand pătrunse în Oraşul Interior, încercând să se apropie de Palat. Avea de gând să încerce să-l vadă pe Logain chiar când era adus în faţa Reginei. Să vadă şi un fals Dragon… şi o Regină era ceva la care nici nu visase pe când era acasă.

Oraşul Interior era construit pe dealuri şi o mare parte din ceea ce zidiseră Ogierii era încă în picioare. În timp ce străzile din Oraşul Nou se îndreptau în toate direcţiile, fără niciun plan, aici ele urmau liniile dealurilor, ca şi cum făceau parte din peisaj. La fiecare pantă sau cot al străzilor te întâmpinau privelişti noi şi uimitoare. Parcuri văzute din diferite unghiuri, chiar şi de deasupra, cu aleile şi monumentele lor care alcătuiau modele plăcute ochiului, deşi fără prea multă verdeaţă. Turnuri care apăreau dintr-odată, ziduri acoperite cu mozaic care sclipeau în soare, într-o sută de culori. Pante din vârful cărora se zărea întregul oraş şi chiar şi câmpiile şi pădurile de dincolo de el. Una peste alta, ar fi fost ceva minunat, dacă mulţimea nu l-ar fi înghiontit, făcându-l să se grăbească înainte să poată vedea totul. Iar din pricina străzilor curbate, era cu neputinţă să observe ce era în faţă.

Brusc, Rand se trezi târât pe după un colţ şi dădu cu ochii de Palat. Chiar dacă urmau liniile vechi ale ţinutului, străzile fuseseră astfel construite încât să urce în spirală către acel… către acel loc desprins parcă din poveştile Menestrelilor, cu turnurile sale albe, cupolele aurii şi decoraţiunile complicate din piatră, cu steagul regatului care flutura peste tot, o capodoperă care încununa toate celelalte privelişti. Părea mai degrabă o sculptură a unui mare artist, şi nu o simplă clădire, ca toate celelalte.

Dintr-o ochire, Rand observă că nu se mai putea apropia. Nimănui nu-i era îngăduit să vină prea aproape de Palat. Oamenii din Gardă stăteau înşiraţi pe zece rânduri, de-o parte şi de alta a porţilor. Pe zidurile albe, în balcoanele înalte sau în vârful turnurilor stăteau alţii, foarte drepţi, cu arcurile perfect aranjate la piept, peste armură. Şi ei păreau desprinşi din basme, păreau un soi de gardă de onoare, dar lui Rand îi trecu prin cap că nu asta era misiunea lor acolo. Mulţimea zgomotoasă care umplea străzile era aproape în întregime formată din bărbaţi cu săbiile învelite în alb, cu banderole albe la braţ şi cocarde albe la pălărie. Numai ici şi colo se mai vedeau şi pete roşii. Gărzile cu uniforme roşii păreau un obstacol prea firav în faţa mării de alb.

Renunţând să se mai apropie de Palat, căută un loc de unde putea să se folosească de înălţimea sa. Nu era nevoie să se afle în primul rând ca să poată vedea totul. Mulţimea se agita fără încetare, oamenii se îmbrânceau ca să ajungă în faţă sau se grăbeau către locurile care li se păreau mai avantajoase. În urma uneia dintre aceste mişcări, se trezi că mai avea numai trei oameni în faţă, până la strada rămasă liberă, şi toţi cei de dinainte erau mai scunzi ca el, inclusiv suliţaşii. De fapt, era unul dintre cei mai înalţi de acolo. Lumea îl înghesuia din ambele părţi. Cu toţii erau plini de sudoare. Cei din spatele lui începură să bombăne că nu vedeau nimic şi încercară să se strecoare pe alături. Rand însă nu se dădu la o parte, ci se lipi strâns de cei aflaţi de o parte şi de alta. Era mulţumit. Când apărea falsul Dragon, avea să fie îndeajuns de aproape pentru a-i vedea şi chipul.

De cealaltă parte a străzii, mulţimea care se întindea în jos, până la porţile Oraşului Nou, se înfioră; după un colţ, un grup de oameni se trăgea în spate, ca să permită trecerea. Nu era vorba însă de Mantiile Albe, ci de cu totul altceva. Oamenii se grăbeau să se dea la o parte, cu priviri uimite care se preschimbau în strâmbături de dezgust. Înghesuindu-se, îşi întorceau privirile, deşi continuau să tragă cu coada ochiului la ceea ce trecea pe lângă ei.

Şi alţi ochi în afară de ai lui observaseră tulburarea. Aşteptând cu nerăbdare venirea lui Logain, dar neavând nimic altceva de făcut, oamenii se grăbeau să comenteze orice lucru ieşit din comun. Auzi tot felul de păreri – venea o femeie Aes Sedai, sau Logain însuşi sau… răzbătură chiar şi nişte vorbe mai grosolane care-i făcură pe bărbaţi să izbucnească în râs şi pe femei să pufnească dispreţuitor.

Cel care stârnise toată tulburarea se strecură prin mulţime, apropiindu-se de marginea străzii. Cu toţii păreau foarte grăbiţi să-l lase să se ducă unde voia, chiar dacă asta însemna să piardă un loc din care se vedea bine, când mulţimea se aduna din nou, după trecerea lui. În cele din urmă, chiar în faţa lui Rand, dar de cealaltă parte a străzii, mulţimea dădu năvală în spaţiul liber, împingându-i pe suliţaşii cu mantii roşii care se chinuiau să-i ţină în loc. Silueta cocârjată care păşi cu greu în stradă aducea mai mult cu o grămadă de zdrenţe mizerabile decât cu un om. Rand auzi şoapte dezgustate peste tot împrejurul lui.

Zdrenţărosul se opri pe cealaltă parte a străzii. Gluga sa, ruptă şi plină de noroi întărit, se răsuci în toate părţile, de parcă ar fi căutat sau ar fi ascultat ceva. Pe neaşteptate, omul scoase un strigat nearticulat şi întinse o mână murdară, ca o gheară, arătând drept spre Rand. Pe dată, el începu să se târâie în josul străzii ca un gândac.

„Cerşetorul.” Ghinionul făcuse ca omul să-l găsească tocmai atunci şi, fie că era sau nu Iscoadă a Celui Întunecat, Rand se simţi dintr-odată sigur că nu voia să-l întâlnească. Îi simţea şi privirea aţintita asupra lui, ca un şuvoi de apă murdară. Mai presus de orice, nu voia ca omul să-l întâlnească tocmai în locul acela, înconjurat de atâta lume gata de orice act de violenţă. Glasurile care hohotiseră până atunci începură să-l blesteme, când îşi croi drum înapoi, îndepărtându-se de stradă.

Iuţi pasul, ştiind că masa de oameni prin mijlocul cărora trebuia să se strecoare sau să-şi facă loc cu coatele avea să se dea de bunăvoie la o parte în faţa cerşetorului. Chinuindu-se să-şi facă drum, se clătină pe picioare şi aproape căzu când, în cele din urmă, scapă din aglomeraţie. Dând din mâini ca să-şi păstreze echilibrul, o luă la fugă. Oamenii îl arătau cu degetul. Era singurul care nu se înghesuia în direcţia opusă, şi mai şi fugea. Strigatele mulţimii îl urmăreau. Mantia i se dădu la o parte, lăsând să i se vadă sabia învelită cu pânză roşie. Când îşi dădu seama de asta, o luă şi mai repede la fugă. Un partizan de-al Reginei, singur, fugind de undeva, putea stârni o întreagă ceată cu cocarde albe să se ia după el, chiar şi în acea zi de sărbătoare. Fugi atât cât îi permiteau picioarele sale lungi. Numai când strigatele rămaseră mult în urmă îşi îngădui să se sprijine de un zid, gâfâind.

Nu ştia unde se află, ci numai că nu ieşise încă din Oraşul Interior. Nu-şi mai amintea câte străzi curbate străbătuse. Gata să o ia din nou la fugă, se uită îndărăt de unde venise. Pe stradă era o singură persoană care se mişca, o femeie care mergea liniştită, ducându-şi coşul de cumpărături. Aproape toţi ceilalţi oameni din oraş se adunaseră să-l vadă pe falsul Dragon. „Nu se poate să mă fi urmărit. Trebuie să-l fi lăsat în urmă.”

Cerşetorul nu avea de gând să renunţe; era sigur de asta, deşi nu ştia de ce. Pesemne că silueta zdrenţăroasă îşi croia chiar atunci drum prin mulţime, căutând, iar dacă Rand se ducea înapoi să-l vadă pe Logain, risca să-l întâlnească din nou. O clipă îi trecu prin minte să se întoarcă la Binecuvântarea Reginei, dar era convins că nu va mai avea ocazia să vadă o Regină, şi nădăjduia să nu aibă nici ocazia de a vedea un fals Dragon. Părea o laşitate să permită unui cerşetor cocârjat, fie el şi Iscoadă a Celui Întunecat, să-l facă să se ascundă.

Privi în jur, gândindu-se la ce avea de făcut. După cum era construit Oraşul Interior, clădirile erau joase, cu spaţii între ele, pentru ca un călător care stătea într-un loc anume să poată admira priveliştea aşa cum trebuie. Negreşit existau colţuri din care putea privi trecerea alaiului cu falsul Dragon. Chiar dacă n-o putea vedea pe Regină, îi rămânea Logain. Hotărându-se brusc, plecă mai departe.

Într-un ceas găsi mai multe astfel de locuri, dar fiecare dintre ele era deja plin ochi cu oameni care se fereau de înghesuiala de pe străzi. Peste tot erau numai cocarde şi banderole albe. Roşu, deloc. Gândindu-se ce ar fi stârnit într-un astfel de loc vederea sabiei sale, se furişă repede mai departe, cu multă grijă.

Din Oraşul Nou se auziră ţipete şi sunet de trâmbiţe, însoţite de răpăitul solemn al tobelor. Logain şi escorta lui erau deja în Caemlyn, îndreptându-se spre Palat.

Dezamăgit, Rand rătăci pe străzile aproape pustii, sperând să mai găsească o cale de a-l vedea pe Logain. Privirile îi căzură pe o pantă, unde nu se construise nimic şi care se înalţă deasupra străzii pe care mergea. Într-o primăvară obişnuită, panta ar fi fost plină de flori şi de iarbă, dar acum era maronie până în vârf, unde se vedea un zid înalt, dincolo de care nu se mai iţeau decât vârfurile copacilor.

Această parte a străzii nu fusese destinată vreunei privelişti impresionante, însă drept în faţa lui, pe deasupra acoperişurilor, se vedeau câteva dintre turnuleţele Palatului, în vârful cărora stindardul Leului Alb flutura în vânt. Nu era chiar sigur încotro ducea strada, după ce ocolea dealul şi se pierdea din vedere, dar se gândi dintr-odată la zidul de deasupra.

Tobele şi trâmbiţele se apropiau, strigătele devenind mai puternice. Înfrigurat, se caţără pe pantă. Nu era destinată pentru aşa ceva, dar Rand îşi înfipse călcâiele în frunzele moarte şi se agăţă de tufişurile desfrunzite. Gâfâind şi de nerăbdare, şi din cauza efortului, el ajunse, în cele din urmă, la zid. Acesta se ridica deasupra lui, depăşindu-l în înălţime cam de două ori. Văzduhul tremura din pricina tobelor şi răsuna de cântecul trâmbiţelor.

Zidul nu fusese prea atent finisat, iar blocurile uriaşe de piatră se potriveau atât de bine încât marginile erau aproape invizibile, aspre ca o stâncă. Rand rânji. Stâncile de dincolo de Dealurile Nisipoase erau mai înalte, şi până şi Perrin se căţărase pe ele. Mâinile lui căutară proptele, încălţările lui găsiră scobituri. Tobele duduiau, de parcă s-ar fi luat la întrecere cu el. Refuză să le lase să învingă, făgăduindu-şi să ajungă în vârf înainte ca ele să sosească la Palat. În graba lui, piatra îi juli mâinile şi genunchii, prin pantaloni, dar, în cele din urmă, ajunse cu braţele sus şi se trase triumfător în vârf.

Iute ca vântul, se răsuci, pentru a se aşeza pe zidul plat şi îngust. Crengile frunzoase ale unui copac uriaş se întindeau peste creştetul lui, dar nici nu-i păsa. Avea în faţă nişte acoperişuri de ţiglă, dar acestea nu-l împiedicau să vadă cum trebuie. Se aplecă numai puţin, şi zări poarta Palatului, Gărzile adunate acolo şi mulţimea în aşteptare. În aşteptare. Strigătele oamenilor fuseseră înăbuşite de ropotul tobelor şi al trâmbiţelor, dar ei încă aşteptau. Rand rânji. „Am câştigat.”

Tocmai când se aşeză mai bine, primele rânduri ale alaiului trecură de ultimul cot, ajungând la Palat. Primii erau trâmbiţaşii, înşiraţi pe douăsprezece rânduri, umplând văzduhul cu cântările lor triumfătoare, o adevărata fanfară care sărbătorea izbânda. În urma lor veneau toboşarii, tot atât de mulţi. Apoi stindardele din Caemlyn, cu leii albi pe fond roşu, purtate de bărbaţi calare, urmaţi de soldaţii din oraş, şir după şir de călăreţi, cu armurile bine lustruite şi sclipitoare, cu lăncile ţinute cu mândrie la umăr, cu panaşele stacojii fluturând în vânt. Erau flancaţi de suliţaşi şi arcaşi înşiraţi pe trei rânduri, care continuau să înainteze şi după ce călăreţii începură să treacă printre Gărzile care-i aşteptau, intrând pe porţile Palatului.

După ce ultimul pedestraş trecu de cot, apăru o căruţă mare, trasă de şaisprezece cai, înşiraţi câte patru. În mijlocul ei se afla o cuşcă mare cu bare de fier, iar în fiecare colţ şedeau câte două femei, privind cuşca atât de atent de parcă alaiul şi mulţimea nici n-ar fi existat. Rand era convins că erau Aes Sedai. Între căruţă şi pedestraşi, pe ambele părţi, călăreau vreo doisprezece Străjeri, cu mantiile fluturând de-ţi luau ochii. Femeile nu priveau înspre mulţime, dar Străjerii o cercetau de parcă ei erau singurii care stăteau de pază.

Cu toate acestea, privirile lui Rand se îndreptară pe dată spre bărbatul din căruţă, şi rămaseră aţintite spre el. Nu era îndeajuns de aproape pentru a vedea chipul lui Logain, aşa cum intenţionase, dar brusc se gândi că distanţa la care se găsea era numai bună. Falsul Dragon era un bărbat înalt, cu părul lung şi negru care se ondula, căzându-i pe umerii laţi. Se ţinea foarte drept, sprijinindu-se de barele de deasupra capului, pentru a nu cădea din pricina înaintării clătinate a căruţei. Veştmintele sale păreau obişnuite, o mantie, un surtuc şi o pereche de pantaloni care n-ar fi ieşit în evidenţă în nici o aşezare de fermieri. Dar chipul în care le purta, şi întreaga lui atitudine erau demne de un rege. S-ar fi zis că nici nu era închis într-o cuşcă. Se ţinea foarte drept, cu capul sus, şi privea pe deasupra mulţimii de parcă aceasta se adunase pentru a-i aduce omagii. Oamenii asupra cărora îi cădea privirea tăceau, uitându-se la el cu teamă şi cu veneraţie. Când ochii lui Logain treceau de ei, începeau să ţipe cu şi mai multă forţă, parcă pentru a-şi răscumpăra tăcerea de dinainte, dar asta nu-l afecta cu nimic pe bărbatul care nu-şi schimba nici o clipă poziţia, impunând tăcere oriunde se uita. Când căruţa pătrunse pe porţile Palatului, el se întoarse pentru a mai arunca o privire spre mulţimea adunată. Se auzi un urlet fără cuvinte, de parcă oamenii ar fi fost străbătuţi de un val de ură sălbatică şi de teamă, iar Logain îşi dădu capul pe spate şi râse, când Palatul îl înghiţi.

În urma căruţei veneau şi alte trupe, cu stindarde care-i reprezentau pe cei care-l înfruntaseră şi-l învinseseră pe falsul Dragon. Albinele aurii din Illian, cele trei Luni Albe din Tear, Soarele la răsărit din Cairhien şi multe, multe altele, neamuri şi oraşe, bărbaţi de seamă cu propriile surle şi tobe care să le strige măreţia. Dar nimic nu se compara cu Logain.

Rand se aplecă mai tare, pentru a-l mai vedea o dată pe bărbatul din cuşcă. „A fost cu adevărat învins, nu? Pe Lumină, că doar n-ar fi fost într-o cuşcă dacă nu era învins.”

Pierzându-şi echilibrul, alunecă şi se apucă de zid, proptindu-se pentru a-şi găsi o poziţie ceva mai sigură. Acum că Logain dispăruse, îşi dădu seama că palmele îl ardeau, în locurile în care se julise de piatră. Cu toate acestea, nu putea scapă de amintirea aceea. Cuşca şi femeile Aes Sedai. Logain, neînfrânt. În ciuda cuştii, bărbatul pe care-l văzuse nu era înfrânt. Se înfioră şi-şi frecă de coapse palmele care-l înţepau.

— Dar de ce-l vegheau femeile Aes Sedai? se întrebă cu voce tare.

— Ca să nu poată atinge Adevăratul Izvor, prostule.

Rand se răsuci, ca să se uite în sus, în direcţia din care venea vocea fetei, şi, dintr-odată, căzu din locul nesigur în care şedea. Nu mai avu timp decât să-şi dea seama că se prăbuşea pe spate, când se lovi la cap şi se cufundă în beznă, urmărit de Logain, care râdea în hohote.