Ochiul Lumii

18 Drumul spre Caemlyn

Drumul spre Caemlyn nu era foarte diferit de Calea Nordului, care străbătea Ţinutul celor Două Râuri. Era, fireşte, mult mai larg şi existau semne că era şi mai mult folosit, dar era tot o fâşie de pământ bătătorit, de-a lungul căreia se înşirau copaci care ar fi fost la locul lor în Ţinutul celor Două Râuri, mai ales că toţi erau golaşi, în afara celor cu frunzişul veşnic.

Totuşi, pământul în sine era diferit, căci, la amiază, drumul pătrunse printre nişte dealuri joase. Uneori, o apuca de-a dreptul peste ele, dacă erau îndeajuns de mari pentru ca drumul să fi trebuit să ocolească prea mult, şi îndeajuns de mici pentru ca truda oamenilor să nu fi fost din cale afară de istovitoare. Zi de zi, pe măsură ce unghiul soarelui se schimba, începu să se observe că drumul, deşi părea drept, se curba foarte uşor către miazăzi, în timp ce înainta spre răsărit. Rand îşi petrecuse multă vreme visând cu ochii deschişi în faţa vechii hărţi a lui jupân al’Vere – la fel ca jumătate dintre băieţii din Emond’s Field – şi, după cât îşi amintea el, drumul ocolea o zonă numită Dealurile din Absher, rotindu-se în jurul ei până ce ajungea în Whitebridge.

Din când în când, Lan îi punea să descalece în vârful vreunui deal, de unde putea vedea bine drumul, atât în urmă, cât şi înainte, precum şi locurile dimprejurul lor. Străjerul cerceta priveliştea în timp ce toţi ceilalţi îşi dezmorţeau picioarele sau mâncau, aşezaţi sub un copac.

— Înainte îmi plăcea brânza, rosti Egwene, în a treia zi după plecarea din Baerlon; şedea sprijinită de trunchiul unui copac, strâmbându-se la ideea unei cine care, din nou, era la fel ca masa de dimineaţă şi la fel cu toate cele la care se putea aştepta în următoarele zile. Nici vorbă de ceai. Nişte ceai bun şi fierbinte, încheie ea, strângându-şi mantia pe lângă trup şi aşezându-se mai bine pe lângă copac, într-o încercare zadarnică de a scăpa din calea vântului aprig.

— Ceaiul de plavie şi rădăcină de ţinturică îi spunea Nynaeve lui Moiraine, sunt cele mai bune pentru oboseală. Limpezesc minţile şi înlătură durerile.

— Sunt convinsă, murmura femeia Aes Sedai, privind-o lung.

Nynaeve strânse din dinţi, dar continuă pe acelaşi ton:

— Iar dacă trebuie să te lipseşti de somn…

— N-avem ceai! îi spuse Lan lui Egwene, pe un ton răstit. Nu facem focul! Încă nu-i putem zări, dar sunt acolo, pe undeva, un Pierit sau doi şi trolocii lor, şi ştiu că am apucat-o pe drumul asta. Nu-i nevoie să le spunem întocmai unde ne aflăm.

— Nu ceream, murmură Egwene, cu chipul ascuns în mantie. Numai că-mi părea rău.

— De vreme ce duşmanii ştiu că am apucat-o pe drum, vorbi Perrin, de ce nu o luăm de-a dreptul spre Whitebridge?

— Nici măcar Lan nu poate călători de a curmezişul ţinuturilor la fel de repede ca pe drum, îl lamuri Moiraine, întrerupând-o pe Nynaeve, mai ales prin dealurile din Absher.

Meştereasa oftă enervată. Rand se întrebă ce punea la cale; după ce, în prima zi, nu o băgase deloc în seamă pe femeia Aes Sedai, Nynaeve îşi petrecuse ultimele două zile încercând să-i vorbească despre ierburi. Moiraine se îndepărtă de Meştereasă şi continuă:

— De ce credeţi că drumul le ocoleşte? Şi, până la urmă, tot ar fi trebuit să ne întoarcem la el. S-ar prea putea să-i fi găsit pe duşmani în faţa noastră, şi nu în urmă.

Rand părea neîncrezător, iar Mat murmură ceva despre „căi ocolite”.

— Aţi văzut vreo fermă în dimineaţa asta? întrebă Lan. Sau măcar fumul ridicându-se pe vreun coş? Nu aţi văzut, pentru că între Baerlon şi Whitebridge e numai pustietate, iar la Whitebridge trebuie să trecem râul Arinelle. Acolo se află singurul pod la miazăzi de Maradon, în Saldaea.

Thom pufni, înfoindu-şi mustăţile.

— Şi ce i-ar putea împiedica să fi pus deja pe cineva, să ne aştepte la Whitebridge?

Dinspre vest se auzi bocetul unui corn. Capul lui Lan se răsuci imediat, pentru a cerceta direcţia din care veniseră. Rand simţi un fior. O parte din el rămase însă îndeajuns de liniştită pentru a gândi: „Zece mile, nu mai mult”.

— Nimic, Menestrelule, răspunse Străjerul. Ne încredem în Lumină şi-n noroc. Dar acum ştim cu siguranţă că sunt troloci pe urmele noastre.

Moiraine îşi scutură mâinile de praf.

— E timpul să plecăm, hotărî ea, urcându-se pe iapa cea albă.

Auzindu-i vorbele, începură cu toţii să-şi caute caii, îmboldiţi de un al doilea sunet de corn. De această dată, îi răspunseră şi altele, ale căror note înalte se revărsară dinspre apus, ca un bocet. Rand se pregăti să-l facă pe Noruţ să o ia de îndată la galop, şi toţi ceilalţi îşi pregătiră hăţurile cu aceeaşi grabă, în afară de Lan şi Moiraine. Străjerul şi femeia Aes Sedai schimbară o privire lungă.

— Nu-i lăsa să se oprească, Moiraine Sedai, vorbi în cele din urmă Lan. O să mă întorc de îndată ce pot. Dacă dau greş, vei şti.

Punându-şi o mână pe şaua lui Moiraine, sări în spinarea armăsarului negru şi o luă la galop în josul dealului. Înspre apus. Cornul răsună din nou.

— Lumina meargă cu tine, ultim stăpân al celor Şapte Turnuri, şopti Moiraine, aproape prea încet pentru ca Rand s-o poată auzi; trăgând adânc aer în piept, o întoarse pe Aldieb spre răsărit. Trebuie să plecăm, le spuse, şi porni într-un trap uşor, dar constant. Ceilalţi o urmară îndeaproape.

Rand se răsuci o dată în şa pentru a se uita după Lan, dar Străjerul se pierduse deja din vedere printre dealurile joase şi copacii dezgoliţi. Ultimul stăpân al celor Şapte Turnuri, aşa îl numise. Se întrebă ce-o fi însemnat. Credea că nu mai auzise nimeni în afară de el, dar apoi îl văzu pe Thom care-şi rodea vârfurile mustăţilor, curios şi îngândurat. Menestrelul părea să ştie o grămadă de lucruri.

Cornul răsună încă o dată, în spatele lor. Rand se foi în şa. De data aceasta erau mai aproape; era convins de asta. Opt mile, poate şapte. Mat şi Egwene priviră peste umăr, iar Perrin se ghemui în şa, de parcă aştepta să-l lovească cineva în spate. Nynaeve se duse mai în faţă, pentru a-i vorbi lui Moiraine.

— Nu putem merge mai repede? întrebă ea. Cornii ăia se apropie.

Femeia Aes Sedai clătină din cap.

— Şi de ce crezi că ne dau de ştire că sunt aici? Poate tocmai ca să ne grăbim, fără să ne gândim la ce ne-ar putea aştepta în faţă.

Continuară în acelaşi ritm constant. Din când în când, sunetele de corn se auzeau în urma lor şi, de fiecare dată, zgomotul era mai apropiat. Rand încercă să nu se mai gândească la distanţa care se micşora, dar gândul nedorit îi apărea în minte la auzul fiecărui bocet din gâtlejurile de aramă. „Cinci mile”, se gândea el îngrijorat, când Lan apăru deodată de după dealul din spatele lor, în galop. Ajunse lângă Moiraine şi trase frâiele armăsarului.

— Cel puţin trei pâlcuri de troloci, fiecare condus de un Jumate-Om. Poate chiar cinci.

— De vreme ce ai fost îndeajuns de aproape ca să-i vezi, rosti îngrijorată Egwene, te puteau zări şi ei. Ar putea să fie chiar pe urmele tale.

— Nu a fost văzut, răspunse Nynaeve, care se îndreptă de spate când toţi se întoarseră către ea. Amintiţi-vă, eu i-am luat urma.

— Tăcere, porunci Moiraine. Lan ne spune că ar putea fi cam cinci sute de troloci pe urmele noastre.

Se lăsă o tăcere uluită, apoi Lan vorbi din nou.

— Şi se mai şi grăbesc. O să ne ajungă cam într-un ceas.

Femeia Aes Sedai vorbi, ca pentru sine:

— Dacă şi înainte erau atât de mulţi, de ce nu au fost cu toţii folosiţi în Emond’s Field? Iar dacă nu erau, cum au ajuns între timp încoace?

— Sunt răspândiţi peste tot, ca să ne mâne, răspunse Lan, şi au iscoade care cercetează drumul, mergând în faţa fiecărui pâlc.

— Să ne mâne încotro? se întrebă Moiraine. Ca şi cum i-ar fi răspuns, undeva spre apus răsună un corn, un geamăt prelung căruia, de această dată, îi răspunseră şi altele, cu toatele înaintea lor. Moiraine îşi opri calul, iar ceilalţi o urmară; Thom şi cei din Emond’s Field priveau în jur îngrijoraţi. Cornii răsunară şi înaintea, şi în urma lor. Lui Rand i se păru a fi un sunet de triumf.

— Acum ce facem? întreba mânioasă Nynaeve. Unde mergem?

— Spre miazănoapte sau spre miazăzi, doar atât ne-a rămas, răspunse Moiraine, mai degrabă gândind cu voce tare decât răspunzându-i Meşteresei. Spre miazăzi sunt dealurile din Absher, pustii şi moarte, precum şi râul Taren, pe care nu-l putem trece şi nu putem întâlni nici o barcă. Spre miazănoapte, putem ajunge la Arinelle înainte de căderea nopţii, şi am putea să dăm peste barca vreunui neguţător. Dacă gheţurile de la Maradon s-au spart.

— Există un loc în care trolocii nu vor intra, grăi Lan, dar Moiraine se întoarse spre el cu o mişcare bruscă.

— Nu!

Ea îi făcu semn Străjerului, care-şi apropie capul de al ei, pentru a putea vorbi fără să fie auziţi. Sunetele de corn se auziră din nou, iar calul lui Rand se foi nervos pe loc.

— Încearcă să ne sperie, mârâi Thom, străduindu-se să-şi liniştească animalul, care părea pe jumătate nervos şi pe jumătate înfricoşat, de parcă trolocii şi ar fi atins ţinta. Încearcă să ne sperie până când o să intrăm în panică şi o s-o luăm la fugă. Atunci o să fim în mâinile lor.

Egwene întorcea capul la fiecare zgomot; ea privea când înainte, când în urmă, ca şi cum căuta să-i vadă apărând pe primii troloci. Rand ar fi vrut să facă la fel, dar încerca s-o ascundă. Îmboldindu-l pe Noruţ, veni mai aproape de ea.

— Mergem spre miazănoapte, anunţă Moiraine.

Pe când părăseau drumul şi o porneau printre dealurile înconjurătoare, cornii răsunară din nou, cu un sunet ascuţit.

Dealurile nu erau prea înalte, dar drumul era numai urcuşuri şi coborâşuri, fără porţiuni plate, pe sub copaci cu crengile golite de frunze şi prin vegetaţia moartă de pe jos. Caii urcau cu greu o pantă, numai pentru a coborî, ceva mai repede, pe partea opusă. Lan impusese un ritm greu de urmat, mai rapid decât pe drum.

Crengile biciuiau chipul şi pieptul lui Rand. Braţele i se prindeau în corzile plantelor agăţătoare, iar, uneori, acestea îi smulgeau piciorul drept din şa. Cornii răsunători se apropiau din ce în ce mai mult şi se auzeau din ce în ce mai des.

Oricât de repede i-ar fi condus Lan, nu făceau foarte mari progrese. Pentru fiecare metru străbătut trebuia să meargă unul sau doi în sus sau în jos, şi fiecare pas reprezenta un efort. Iar cornul răsuna tot mai aproape. „Două mile, se gândi Rand. Poate mai puţin.” După o vreme, Lan începu să se uite când într-o parte, când în cealaltă; era prima oara de când îl cunoscuse Rand când pe chipul său grav se oglindea o expresie de îngrijorare. La un moment dat, Străjerul se ridică în scări pentru a privi îndărăt, de unde veniseră. Rand nu vedea decât copaci. Lan se aşeză din nou în şa şi, fără să-şi dea seama, îşi dădu mantia pe spate, pentru a-şi elibera sabia, începând din nou să cerceteze pădurea.

Rand prinse privirea lui Mat cu ochi întrebători, dar celălalt nu făcu decât să se strâmbe la spinarea Străjerului şi să ridice din umeri neajutorat. Atunci vorbi Lan, peste umăr.

— Prin apropiere sunt troloci.

Trecură de creasta unui deal şi o apucară în jos pe partea cealaltă.

— Sunt doar câţiva, trimişi înaintea celorlalţi să cerceteze ţinutul. Pesemne. dacă dăm peste ei, staţi lângă mine orice ar fi şi faceţi ce fac şi eu. Trebuie să rămânem pe drumul pe care am apucat-o.

— Sânge şi cenuşă! mormăi Thom, iar Nynaeve îi făcu semn lui Egwene să rămână aproape de ea.

Pâlcurile rare de arbori veşnic verzi erau singurele locuri în care cineva putea rămâne cu adevărat ascuns, dar Rand încerca să tragă cu ochiul în fiecare direcţie în acelaşi timp; imaginaţia sa făcea ca trunchiurile cenuşii pe care le zărea cu coada ochiului să se transforme în troloci. Şi cornii erau mai aproape. Şi drept în spatele lor. Era convins. În spate, şi se apropiau.

Trecură de creasta altui deal. Dedesubtul lor, tocmai începând să urce, mărşăluiau nişte troloci care duceau cu ei beţe lungi de lemn, în vârful cărora se găseau laţuri sau cârlige mari. Erau mulţi. Şirul lor se întindea până departe în fiecare direcţie, fără să-i se vadă capetele, dar în mijloc, chiar în faţa lui Lan, se afla un Pierit calare.

Când oamenii apărură în vârful dealului, Myrddraalul păru să şovăie, dar în clipa următoare scoase la iveală o sabie cu lama neagră, pe care Rand parcă şi-o amintea vag şi tulbure, şi o flutură deasupra capului. Şirul de troloci începu să înainteze căznit.

Chiar înainte ca Myrddraalul să se fi mişcat, Lan îşi scosese sabia.

— Rămâneţi cu mine! strigă el, iar Mandarb o luă la galop în josul dealului, către troloci. Pentru cele Şapte Turnuri! mai strigă Străjerul.

Rand înghiţi în sec şi îşi îmboldi calul cu călcâiele; întregul grup se luă pe urmele Străjerului. Constată cu surprindere că avea în mână sabia lui Tam. Pătruns de strigătul de luptă al lui Lan, găsi şi el unul:

— Manetheren! Manetheren!

Perrin striga şi el acelaşi lucru:

— Manetheren! Manetheren!

În schimb, Mat alese un alt strigăt:

— Carai an Caldazar! Carai an Ellisande! Al Ellisande!

Capul Pieritului se întoarse dinspre troloci către călăreţii care veneau în galop spre el. Sabia cea neagră îi împietri deasupra capului, iar gluga se mişcă dintr-o parte într-alta, de parcă faţa lui fără ochi cerceta grupul de călăreţi. În clipa următoare, Lan ajunse lângă el, în timp ce oamenii se năpusteau asupra şirului de troloci. Sabia Străjerului întâlni oţelul negru topit în cuptoarele din Thakan, dar cu un zăngănit puternic, precum bătaia unui clopot mare; toată văioaga se umplu de ecouri, iar în aer se zări o străfulgerare de lumină albăstruie, ca un trăsnet prăvălit din cer.

Bestiile aproape omeneşti, dar cu boturi de fiară se înghesuiră în jurul fiecăruia, agitându-şi armele cu care încercau să-i dea jos din şa. Numai pe Lan şi pe Myrddraal îi ocoliră. Cei doi se luptau într-un cerc pustiu; armăsarii lor negri se mişcau în acelaşi timp, la fel ca săbiile care-şi răspundeau, lovitură după lovitură. Aerul era plin de fulgere şi de văpăi.

Noruţ îşi dădu ochii peste cap şi necheză puternic, ridicându-se în două picioare şi lovind cu copitele în chipurile rânjite şi cu colţi ascuţiţi din jurul său. Trupurile îndesate se înghesuiau de jur împrejur, umăr la umăr. Înfigându-şi fără milă călcâiele în coastele calului, Rand îl sili să înainteze chiar şi aşa, fluturându-şi sabia fără să ţină cont prea mult de meşteşugul pe care încercase Lan să i-l transmită şi lovind de parcă tăia lemne. „Egwene!” Disperat, se uită după ea în timp ce-şi îmboldea calul înainte, croindu-şi drum printre trupurile păroase ca şi cum ar fi secerat bălăriile de pe jos, care-i încurcau paşii.

Iapa cea albă a lui Moiraine se năpustea încoace şi încolo, reacţionând la cele mai mici atingeri de frâu. Chipul ei era la fel de împietrit ca al lui Lan; deodată, îşi întinse toiagul. Trolocii fură cuprinşi de flăcări şi plesniră cu un muget care lăsa pământul plin de siluete diforme, nemişcate. Nynaeve şi Egwene călăreau alături de Aes Sedai, cu mişcări grăbite şi frenetice, cu dinţii rânjiţi aproape la fel de sălbatic ca ai unui troloc şi având în mâini cuţitele pe care le purtau la cingătoare. Lamele scurte nu le puteau fi de niciun ajutor dacă vreun troloc se apropia de ele. Rand încercă să-l aducă pe Noruţ mai aproape, dar calul îşi luase căpăstrul în dinţi. Nechezând şi lovind cu copita, Noruţ înainta, oricât de tare ar fi tras Rand de frâie.

În jurul celor trei femei se făcu puţin loc, căci trolocii încercau să fugă de toiagul lui Moiraine, dar, dacă ei căutau s-o ocolească, veni ea după ei. Flăcările mugeau, iar trolocii urlau de mânie şi turbare. Pe deasupra tuturor zgomotelor se auzea sabia Străjerului, izbindu-se de cea a Myrddraalului. În jurul lor se zări un fulger albastru, apoi altul, şi altul.

Un laţ de la capătul unui băţ flutura înspre capul lui Rand. Cu o mişcare şovăielnică, el tăie unealta în două, apoi îl hăcui şi pe trolocul cu bot de capră. Un cârlig venit din spate îi prinse umărul şi i se încurcă în mantie, trăgându-l înapoi. Disperat, aproape pierzându-şi sabia, se prinse de oblâncul şeii pentru a nu cădea. Noruţ se răsuci, nechezând ascuţit. Rand se agăţă cu spaimă de şa şi de frâie; simţea cum alunecă, încet, încet, tras de cârlig. Noruţ se răsuci cu totul; o clipă, Rand îl văzu pe Perrin, aproape prăbuşit din şa, zbătându-se să-şi elibereze securea de cei trei troloci care-l atacau. Îl prinseseră de un braţ şi de ambele picioare. Noruţ se năpusti înainte, şi Rand nu mai văzu în faţa ochilor decât troloci.

Unul dintre ei se repezi şi-l prinse pe Rand de un picior, silindu-l să-l scoată din şa. Gâfâind, Rand dădu drumul şeii pentru a-l străpunge cu sabia. Pe dată, cârligul îl trase în spate; se trezi dincolo de şa, deasupra picioarelor din spate ale lui Noruţ. Numai frâiele pe care le ţinea strâns în mână îl împiedicau să cadă. Noruţ se ridica în două picioare şi necheză şi, chiar în acea clipă, forţa care-l trăgea pe băiat în jos dispăru. Trolocul care-i ţinea piciorul ridică braţele şi urlă. De fapt, toţi trolocii începură să urle; se auzi un vaiet, de parcă toţi câinii din lume ar fi turbat şi ar fi început să urle în acelaşi timp.

Trolocii căzură la pământ în jurul oamenilor, zvârcolindu-se, smulgându-şi părul şi brăzdându-şi chipurile cu ghearele. Toţi trolocii. Muşcau pământul, se zvârcoleau de parcă voiau să-şi înfigă colţii în văzduh şi urlau, urlau, urlau.

Apoi, Rand îl văzu pe Myrddraal. Era încă în şa, pe spinarea armăsarului care se smucea scăpat de sub control, fluturându-şi încă sabia cea neagră, dar nu mai avea cap.

— N-o să moară până la căderea nopţii! se auzi vocea lui Thom, care trebui să strige ca să se facă auzit, pe deasupra gâfâielilor şi a urletelor nedomolite. Nu de tot. Cel puţin, aşa am auzit.

— La drum! strigă mânios Lan, care le adunase deja împrejurul său pe Moiraine şi pe celelalte două femei şi le condusese până la jumătatea pantei următoare. Mai sunt şi alţii!

Într-adevăr, chemările din corn răsunară din nou, înăbuşind gemetele trolocilor prăvăliţi la pământ, la răsărit, la apus şi la miazăzi.

Spre marea lor mirare, un singur om căzuse din şa – Mat. Rand veni spre el, dar Mat se eliberă de laţul care-l cuprinsese, dintr-o mişcare bruscă, îşi adună arcul şi se urcă din nou în şa fără să aibă nevoie de ajutor, deşi îşi ţinea o mână la gât.

Sunetele de corn se auziră iar, ca lătraturile unor ogari care au prins mirosul căprioarei. Şi care se apropiau. Ritmul impus de Lan fusese şi înainte rapid, dar acum era şi mai şi. Caii ajunseră să urce pantele mai repede decât coborâseră de pe dealul dinainte, iar apoi să se arunce pur şi simplu în jos, pe cealaltă parte. Şi totuşi hăituitorii se apropiau mereu, până ce, de câte ori zgomotul de corn încetă, se puteau auzi sunetele guturale scoase de urmăritori. În cele din urmă, oamenii ajunseră pe creasta unui deal tocmai când trolocii apărură pe dealul din spatele lor. Culmea se umplu de troloci, cu boturile căscate, urlând. Printre ei se aflau trei Myrddraali, care-i umpleau pe toţi de groază. Între cele două grupuri erau numai vreo sută de lungimi de cal.

Inima lui Rand se usca, precum o stafidă. „Trei!”

Săbiile negre ale Myrddraalilor se ridicară la unison. Trolocii se năpustiră în josul pantei, scoţând strigăte răguşite de triumf şi agitându-şi beţele cu laţuri la capete.

Moiraine se dădu jos de pe spinarea lui Aldieb. Cu mişcări liniştite, scoase ceva din punga de la brâu şi apoi desfăcu obiectul din pânza care-l învelea. Rand zări fildeş negru. Angrealul. Cu el într-o mână şi cu toiagul în cealaltă, femeia Aes Sedai se înfipse bine pe picioare, cu faţa la valul de troloci care se apropia şi la săbiile negre ale Pieriţilor, apoi ridică toiagul sus şi-l înfipse în pământ dintr-o mişcare.

Pământul răsună ca un ceainic de fier lovit de un ciocan. Ecoul se împrăştie, şi în cele din urmă se stinse. Apoi, pentru o clipă, se lăsă tăcerea. Totul se cufunda în tăcere. Vântul muri. Strigătele trolocilor se potoliră; până şi năvala lor încetini şi apoi se opri. Totul rămase în aşteptare, vreme de o bătaie de inimă. Apoi, încet, clinchetul înfundat se auzi din nou, preschimbându-se într-un huruit surd care crescu şi crescu până ce pământul începu să geamă.

Sub copitele lui Noruţ, pământul se cutremură. Era o ispravă tipică pentru Aes Sedai, precum cele despre care se povestea; Rand îşi dori să se afle undeva, foarte departe de acel loc. Cutremurul deveni mai puternic, până ce copacii din jurul lor începură să tremure. Calul cenuşiu se împiedică şi aproape căzu. Până şi Mandarb şi Aldieb, rămasă fără călăreaţă, se împleticiră ca nişte oameni beţi, iar cei aflaţi încă în şa trebuiră să se prindă de frâie şi de coamele cailor, de orice, pentru a nu cădea.

Femeia Aes Sedai rămase nemişcată, la fel ca la început, ţinând angrealul şi toiagul înfipt în creasta dealului; nici ea şi nici toiagul nu se mişcară deloc, deşi pământul se cutremura şi tresălta de jur împrejurul ei. Apoi pământul începu să se vălurească, pornind din locul în care era înfipt toiagul; valurile se îndreptau spre troloci precum cercurile de pe oglinda unui iaz, crescând pe măsură ce înaintau, scoţând din rădăcini tufişurile bătrâne, ridicând în văzduh nori de frunze moarte, crescând mereu, ca nişte talazuri de pământ care-i înconjurau pe troloci. Copacii din văioagă tremurau ca nişte vergi prinse în pumnii unor băieţei. Pe panta care cobora, trolocii căzură grămadă unul peste altul, răsturnaţi de pământul tremurător.

Şi totuşi, ca şi cum nu s-ar fi cutremurat totul în jurul lor, cei trei Myrddraali începură să înainteze în şir. Caii lor negri ca moartea nu şovăiau niciun pas, ci înaintau la unison. Trolocii se tăvăleau pe pământ, de jur împrejurul negrilor armăsari, urlând şi înfigându-şi mâinile în coasta dealului care-i sălta în văzduh, dar cei trei Myrddraali se apropiau încet, încet.

Moiraine ridică toiagul şi pământul se opri, dar nu terminase. Arătă spre văioaga dintre cele două dealuri şi din pământ începură să se reverse flăcări, un izvor înalt de douăzeci de picioare. Femeia îşi desfăcu larg braţele, iar focul se întinse la stânga şi la dreapta cât vedeai cu ochii, ca un zid care-i despărţea pe oameni de troloci. Căldura îl făcu pe Rand să-şi acopere chipul cu braţele, chiar şi acolo, în vârful dealului. Armăsarii negri ai Myrddraalilor, oricâte puteri ciudate ar fi avut, nechezară din pricina focului, se ridicară pe picioarele din spate şi se împotriviră călăreţilor care-i îmboldeau, încercând să-i silească să treacă prin flăcări.

— Sânge şi cenuşă, şopti Mat cu glasul slab.

Rand încuviinţă, zăpăcit şi rămas fără grai. Dintr-odată, Moiraine se clătină pe picioare şi ar fi căzut dacă Lan nu s-ar fi dat pe dată jos de pe cal ca s-o prindă.

— La drum, le strigă el celorlalţi, cu un glas dur care contrasta cu gesturile blânde cu care o ridică în şa pe femeia Aes Sedai. Focul ăla o să se stingă la un moment dat. Grăbiţi-vă! Fiecare clipă contează.

Zidul de foc trosnea de parcă într-adevăr urma să ardă pe vecie, dar Rand nu se opuse. O luară la galop spre miazănoapte, pe cât de repede îşi puteau îmboldi caii. Cornii din depărtare îşi trâmbiţau dezamăgirea, de parcă ar fi ştiut deja ce se întâmplase, apoi, la un moment dat, se potoliră.

În scurtă vreme, Lan şi Moiraine ajunseră lângă ceilalţi, deşi Lan o mâna pe Aldieb de căpăstru, iar femeia Aes Sedai se clătina în şa şi se ţinea cu ambele mâini de oblânc.

— O să-mi revin repede, spuse ea, văzându-le privirile îngrijorate; părea obosită, dar încrezătoare, iar ochii îi erau la fel de vii ca întotdeauna. Lucrul cu Pământul şi Focul nu e chiar punctul meu cel mai tare. Dar să lăsăm asta.

Cei doi trecură din nou în fruntea grupului, grăbiţi, dar numai la pas. Din câte i se părea lui Rand, Moiraine nu s-ar fi putut ţine în şa dacă ritmul ar fi fost mai rapid. Nynaeve veni lângă Aes Sedai, sprijinind-o cu o mână. O vreme, în timp ce grupul străbătea dealurile, cele două femei vorbiră în şoaptă, apoi Meştereasa vârî mâna în mantie şi-i dădu lui Moiraine un pacheţel pe care aceasta îl deschise şi înghiţi conţinutul. Nynaeve îi mai spuse ceva, apoi se retrase lângă ceilalţi, fără să ia în seamă privirile lor curioase. În ciuda împrejurărilor, lui Rand i se păru că avea pe chip o umbră de satisfacţie. Dar nu prea îi păsa ce avea de gând Meştereasa. Îşi ţinea mâna mereu pe plăselele sabiei, pipăindu-l, iar când îşi dădu seama ce făcea, rămase uimit, cu ochii la ea. „Deci aşa arată o luptă.” Nu prea îşi putea aminti mare lucru, niciun detaliu. Totul i se amesteca în minte, devenind o masă tulbure de chipuri păroase şi frică. Frică şi dogoare. La momentul respectiv, i se păruse la fel de cald ca într-o zi de vară la amiază. Nu înţelegea cum. Vântul rece încerca să-i îngheţe picăturile de sudoare pe chip şi pe trup.

Îşi privi prietenii. Mat îşi ştergea sudoarea de pe faţă cu poalele mantiei. Perrin, holbându-se la ceva din depărtare, şi neplăcându-i ceea ce vedea, părea să nu-şi dea seama că avea fruntea scăldată în transpiraţie.

Dealurile se micşorară, iar pământul începu să devină mai plat, dar, în loc să-i grăbească, Lan se opri. Nynaeve făcu o mişcare, de parcă ar fi vrut să vină iarăşi lângă Moiraine, dar privirea Străjerului o făcu să rămână pe loc. El şi femeia Aes Sedai înaintară puţin şi-şi apropiară capetele, iar din gesturile lui Moiraine se văzu că se certau. Nynaeve şi Thom rămaseră cu ochii aţintiţi la ei, Meştereasa, încruntându-se îngrijorată, iar Menestrelul, mormăind ceva cu glas scăzut, apoi oprindu-se să privească îndărăt de unde veniseră. Toţi ceilalţi îşi întoarseră capetele. Cine ştia ce putea să iasă dintr-o ceartă între o Aes Sedai şi Străjerul ei?

După câteva clipe, Egwene îi spuse încet lui Rand, aruncând o privire îngrijorată către cei doi care încă se certau:

— Ce ai strigat atunci, cu trolocii…

Apoi se opri, de parcă nu era sigură de ce voia să spună.

— Da, ce e? întrebă Rand, simţindu-se cam ciudat; strigătele de luptă erau ceva obişnuit pentru Străjeri, dar oamenii din Ţinutul celor Două Râuri nu făceau astfel de lucruri, orice le-ar fi spus Moiraine… Dar dacă Egwene avea de gând să-şi bată joc de el…

— Cred că Mat ne-a spus povestea de vreo zece ori.

— Şi încă prost, interveni Thom, iar Mat scoase un mormăit de protest.

— Mă rog, oricum ar fi fost, vorbi Rand, am auzit-o cu toţii de mai multe ori. În plus, trebuia să strigăm ceva. Adică, asta se face într-un asemenea moment. Doar l-ai auzit pe Lan.

— Şi avem şi dreptul, adăugă Perrin, gânditor. Moiraine spune că ne tragem cu toţii din oamenii ăia din Manetheren. Şi ei s-au luptat cu Cel Întunecat, la fel ca noi. Aşa că avem dreptul.

Egwene pufni, ca şi cum ar fi arătat ce crede despre cele auzite.

— Dar nu despre asta vorbeam. Tu… Mat… ce strigai?

Mat dădu stânjenit din umeri.

— Nu-mi amintesc, răspunse el, privindu-i sfidător. Zău că nu. Totul e în ceaţă. Nu ştiu ce-am spus, nici de unde mi-a venit ideea şi nici ce înseamnă. Cred că, de fapt, nu înseamnă nimic, încheie băiatul, cu un hohot de râs, de parcă se lua peste picior pe sine însuşi.

— Ba… ba eu cred că da, spuse încet Egwene. Când ai strigat, o clipă… numai o clipă, am avut impresia că te înţeleg. Dar acum a trecut, oftă ea şi clătină din cap. Poate că ai dreptate. E ciudat ce de lucruri îţi pot trece prin minte într-un asemenea moment, nu?

— Carai an Caldazar, grăi Moiraine, şi toţi se întoarseră către ea. Carai an Ellisande. Al Ellisande. Slavă Vulturului Roşu. Slavă Trandafirului din Soare. Trandafirul din Soare. Acesta e vechiul strigăt de luptă din Manetheren, strigătul ultimului rege. Eldrene era poreclit Trandafirul din Soare.

Le zâmbi lui Egwene şi lui Mat, cu toate că s-ar fi zis că privirea ei se oprise o clipă mai mult asupra băiatului.

— Sângele din stirpea lui Arad e încă puternic în Ţinutul celor Două Râuri. Străvechiul sânge cântă.

Mat şi Egwene se priviră, iar toţi ceilalţi îşi îndreptară ochii spre ei, Egwene rămăsese cu ochii larg deschişi şi cu gura care se încăpăţâna să se strâmbe într-un zâmbet pe care ea îl înăbuşea de fiecare dată, ca şi cum nu era sigură de reacţia pe care ar fi trebuit s-o aibă, auzind discuţia despre sângele străvechi. Mat, în schimb, nu şovăia – dacă era să te iei după chipul său dispreţuitor. Rand se gândi că ştia ce-i trecea prin minte prietenului său. Tot la asta se gândea şi el. Dacă Mat se trăgea din străvechii regi din Manetheren, poate că, de fapt, trolocii erau pe urmele lui şi nu îi urmăreau pe toţi trei. Gândul îl făcu să se ruşineze. Obrajii i se împurpurară, iar atunci când zări pe chipul lui Perrin o strâmbătură vinovată, îşi dădu seama ca şi celalalt gândise la fel.

— N-aş putea spune că am auzit vreodată ceva de soiul ăsta, vorbi Thom după o clipa de tăcere, apoi se cutremură şi deveni foarte repezit. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, aş fi putut face şi o poveste din toată treaba, dar acum… Aes Sedai, vreţi să rămânem aici toată ziua?

— Nu, răspunse Moiraine, strângând frâiele.

Ca şi cum i-ar fi întărit vorbele, dinspre miazăzi se auzi un sunet de corn, căruia îi răspunseră şi altele, dinspre răsărit şi apus. Caii nechezară încet şi se foiră nervoşi.

— Au trecut de foc, glăsui liniştit Lan, şi se întoarse spre Moiraine. Nu eşti încă îndeajuns de puternică pentru ceea ce ai de gând. Nu poţi să izbuteşti, dacă nu te odihneşti un pic. Iar în locul acela nici Myrddraalii, nici trolocii nu vor intra.

Moiraine ridica un braţ, de parcă ar fi vrut să-l întrerupă, apoi îl lăsă să cadă pe lângă corp.

— Bine, se răsti ea mânioasă. Până la urmă, cred că ai dreptate, dar tot aş fi preferat să mai avem de ales.

Îşi scoase toiagul, care stătuse prins de una din curelele şeii.

— Adunaţi-vă cu toţii în jurul meu. Cât puteţi de aproape. Şi mai aproape.

Rand îl îmboldi pe Noruţ să se apropie de iapa ei. La stăruinţele lui Moiraine, veniră într-un cerc din ce în ce mai strâns, până ce fiecare cal stătea cu gâtul întins peste crupa sau şalele altuia. Numai atunci femeia Aes Sedai se arătă mulţumită. fără vreo altă vorba, se ridică în scări şi răsuci toiagul peste capetele lor, întinzându-se pentru a fi sigură că-i cuprindea pe toţi.

Rand clipi de fiecare dată când toiagul îi trecea pe deasupra capului. La fiecare mişcare, îl străbătea un fior. Ar fi putut urmări toiagul şi fără să-l vadă, ghidându-se numai după tremurul celor peste care trecea. Nu era nici o surpriză faptul că Lan era singurul neafectat.

Brusc, Moiraine întinse toiagul spre apus. Frunzele moarte se ridicară în aer, iar crengile foşniră de parcă un vârtej de praf se deplasa în direcţia în care arăta ea. Când tornada invizibilă dispăru, ea se aşeză la loc în şa, cu un oftat.

— Trolocilor, le arătă ea, li se va părea că mirosul şi urmele noastre se îndreaptă într-acolo. Myrddraalii îşi vor da seama până la urmă, dar până atunci…

— Până atunci, spuse Lan, ne vor fi pierdut urma.

— Toiagul tău e foarte puternic, se miră Egwene, spre iritarea lui Nynaeve.

Moiraine plesni din buze.

— Copilă, ţi-am mai spus, obiectele nu au putere. Puterea Supremă provine din Adevăratul Izvor, şi numai gândul cel viu o poate mânui. Acesta nu-i nici măcar un angreal, ci numai ceva care mă ajută să mă concentrez. Lan? termină ea, strecurându-şi toiagul îndărăt, cu un gest obosit.

— Urmaţi-mă, le ceru Străjerul, şi nu faceţi zgomot. Stricăm totul dacă ne aud trolocii.

Îi conduse din nou spre miazănoapte, dar nu la fel de repede ca înainte, ci într-un pas vioi, aşa cum călătoriseră pe drumul spre Caemlyn. Locurile dimprejurul lor deveniră din ce în ce mai întinse, deşi pădurea nu se rări.

Drumul pe care mergeau nu mai era drept, ca înainte, căci Lan alesese o cale care şerpuia peste pământul bătătorit şi tancurile de stânci, şi nu-i mai lăsa să-şi taie drum printre tufişurile încâlcite, ci le îngăduia răgazul de a le ocoli. Din când în când, rămânea în urmă, cercetând îngândurat urma pe care o lăsau. Dacă îndrăznea cineva să scoată un zgomot cât de mic, de pilda să tuşească, îşi atrăgea din partea lui un mormăit nemulţumit.

Nynaeve călărea alături de Aes Sedai; pe chipul ei, îngrijorarea se împletea cu neplăcerea. Şi se mai ghicea ceva acolo, se gândi Rand, ca şi cum Meştereasa se vedea aproape de a-şi îndeplini un ţel. Moiraine călărea cu umerii plecaţi şi ţinea frâiele şi şaua cu ambele mâini, clătinându-se la fiecare pas făcut de Aldieb. Era limpede că încercarea de a lăsa o urmă falsă, oricât ar fi părut de neînsemnată pe lângă cutremurul şi zidul de foc de mai înainte, o storsese de puteri şi era aproape vlăguită.

Rand aproape că-şi dorea ca sunetul de corn să se audă din nou. Măcar aşa ar fi avut prilejul de a-şi da seama cât de departe erau trolocii. Şi Pieriţii.

Se tot uita în spate, astfel că nu zări imediat ce se afla înaintea lor. Iar când o făcu, rămase uimit, cu ochii holbaţi. În ambele părţi se întindea o umbră mare, cu contururi neregulate, care se pierdea din vedere; în multe locuri era la fel de înaltă ca şi copacii care creşteau chiar până la marginea ei, iar pe ici, pe colo, vârfurile sale se ridicau încă şi mai sus. Corzi desfrunzite de viţă-de-vie şi plante căţărătoare o acopereau cu mai multe straturi groase. O coastă de munte! „Corzile o să ne ajute să ne căţărăm, dar caii nu-i putem lua cu noi.”

Dintr-odată, după ce se apropiară, văzu un turn. Negreşit, era un turn, nu un ţanc de stâncă, şi avea în vârf un dom ciudat, ţuguiat.

— Un oraş! spuse el.

Era acolo şi zidul de împrejmuire, iar turnurile care se zăreau erau turnurile de pază de pe zid. Rămase înmărmurit. Pesemne că era ceva cam de zece ori mai mare ca Baerlon. Poate de cincizeci de ori.

— Un oraş, încuviinţă şi Mat. Dar ce caută aici, în mijlocul pădurii?

— Şi fără niciun om, spuse Perrin, iar când ceilalţi se uitară spre el, le arătă zidul. Credeţi că oamenii ar lăsa corzile de viţă să crească aşa, peste tot? Ştiţi că plantele astea pot face orice perete să se sfărâme. Ia uitaţi-vă cum s-a prăbuşit.

Rand se uită într-acolo, şi imaginea îi rămase în minte, alături de impresiile de până atunci. Perrin avea dreptate. Sub aproape toate locurile în care zidul era mai scund se găsea câte o movilă acoperită de buruieni, alcătuită din pietrele căzute din zidul prăbuşit. Nu existau două turnuri de pază care să aibă aceeaşi înălţime.

— Oare ce oraş o fi fost ăsta? se întrebă Egwene. Şi ce i s-o fi întâmplat? Nu-mi aduc aminte nimic din harta lui tata.

— Se numea Aridhol, le explică Moiraine. În zilele războaielor troloce, a fost înfrăţit cu Manetheren.

Ea se uita ţintă la zidurile masive şi părea să nici nu fie conştientă de prezenţa celorlalţi, nici măcar a lui Nynaeve, care o sprijinea în şa, ţinându-i o mână pe braţ.

— Apoi, Aridhol a murit, iar locul acesta a primit alt nume.

— Ce nume? întrebă Mat.

— Pe aici, spuse Lan, care-l opri pe Mandarb în faţa a ceea ce fusese cândva o poartă îndeajuns de largă pentru cincizeci de călăreţi, care să mărşăluiască unul lângă altul. Acum rămăseseră numai turnurile străjilor, sfărâmate şi acoperite cu iederă; din poartă nu se mai vedea nimic. Pe aici este intrarea.

În depărtare se auziră sunetele ascuţite de corni. Lan se uita în direcţia din care venea, apoi privi spre soare, care coborâse deja la jumătatea drumului, înspre vârfurile copacilor de la apus.

— Au descoperit că urma e falsă. Haideţi, trebuie să ne găsim adăpost înainte de amurg.

— Ce nume? întrebă iarăşi Mat.

Moiraine îi răspunse în timp ce intrau călare în oraş.

— Shadar Logoth, spuse ea. Se numeşte Shadar Logoth.