Ochiul Lumii

25 Seminţia Pribegilor

Bela mergea nepăsătoare sub soarele palid ca şi cum cei trei lupi care alergau ceva mai încolo nu ar fi fost decât nişte câini din sat, dar felul în care îşi întorcea privirea ca să se uite la ei, până nu i se mai vedea decât albul ochilor, dădea de înţeles că nu e deloc aşa. Egwene, pe spatele iepei, nu o ducea nici ea mai bine. Se uita mereu la lupi cu coada ochiului şi câteodată se întorcea în şa ca să privească împrejur. Perrin era sigur că se uita după restul haitei, deşi ea tăgădui cu putere când îndrăzni să îi spună asta, tăgădui că îi era teamă de lupii care mergeau pe lângă ei, tăgădui că îşi făcea griji din pricina haitei sau din cauza a ceea ce puneau la cale. Tăgădui şi continuă să se uite în jur, mijind ochii şi umezindu-şi neliniştită buzele.

Restul haitei era departe; ar fi putut să-i spună el asta. „La ce bun, chiar dacă m-ar crede? Mai ales dacă m-ar crede.” Nu voia să deschidă coşul cu şerpi dacă nu era neapărată nevoie. Nu voia să se întrebe cum de ştia. Bărbatul înveşmântat în blană mergea săltând în faţa lor, uneori semănând el însuşi cu un lup, şi nici nu privi înapoi când se iviră Grialba, Sarsar şi Vântaduc, dar şi el ştia.

În acea primă dimineaţă, când se treziseră, cei doi din Emond’s Field îl găsiseră pe Elyas frigând alţi iepuri şi uitându-se la ei fără să i se poată citi mare lucru pe chip. Nu se vedea niciun lup în afară de Grialba, Sarsar şi Vântaduc. În lumina palidă a zorilor, umbre întunecate mai zăboveau încă sub marele stejar, iar copacii desfrunziţi din depărtare semănau cu nişte degete descărnate.

— Sunt pe aici, răspunse Elyas când Egwene îl întrebă unde plecase restul haitei îndeajuns de aproape cât să ne sară în ajutor, dacă e nevoie. Îndeajuns de departe cât să se ferească de necazurile pe care le vom avea cu oamenii. Când sunt doi oameni împreună e musai să dea de necaz, mai devreme sau mai târziu. Dar o să vină dacă o să avem nevoie de ei.

Perrin, care rupea o bucată de iepure fript, îşi dădu pe nesimţite seama de ceva. O direcţie, pe care o cunoştea oarecum. Fireşte! „Deci acolo…” Carnea din gura lui îşi pierdu brusc gustul. Luă o rădăcină din cele pe care le pregătise Elyas pe cărbuni – aduceau la gust cu napii dar nu-i mai era foame.

Când porniră la drum, Egwene insistă să meargă pe rând călare, iar Perrin nici nu se mai obosi să o contrazică.

— Tu prima, îi spuse el.

Fata încuviinţă.

— Şi apoi dumneata, Elyas, zise ea.

— Mie-mi sunt de ajuns picioarele mele, răspunse Elyas. Se uită la Bela, iar iapa îşi dădu ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost vorba despre unul dintre lupi. În plus, nici nu cred că vrea să mă urc pe ea.

— Prostii, replică Egwene cu tărie. Încăpăţânarea n-are niciun rost. Cuminte e să călărim fiecare. Dumneata ai spus că mai avem mult de mers.

— Am zis nu, fato.

Egwene trase adânc aer în piept, iar Perrin se întrebă dacă va izbuti să-l convingă pe Elyas aşa cum făcuse cu el; îşi dădu deodată seama că fata rămăsese cu gura deschisă şi nu mai scotea o vorbă. Elyas se uita la ea, nu făcea decât să se uite la ea, cu ochii lui galbeni, ca de lup. Egwene se trase înapoi din faţa bărbatului osos, îşi umezi buzele, apoi se trase şi mai înapoi. Înainte ca Elyas să se fi întors ca să plece, Egwene ajunsese la Bela şi se urcase în spatele iepei. Când bărbatul se întoarse ca să-i călăuzească spre miazăzi, lui Perrin i se păru că şi rânjetul de pe faţa lui era ca de lup.

Călătoriră aşa trei zile, mergând pe jos şi călărind toată ziua spre miazăzi şi răsărit, poposind numai la căderea nopţii. Elyas părea că dispreţuieşte graba orăşenilor, dar nu vedea de ce ar pierde vremea când trebuia să ajungă undeva.

Îi vedeau rar pe cei trei lupi. În fiecare noapte veneau pentru scurtă vreme lângă foc, iar alteori se arătau puţin şi ziua, apărând când te aşteptai mai puţin şi dispărând la fel de brusc. Dar Perrin ştia că sunt în apropiere, ştia şi unde anume. Ştia când cercetau înainte drumul şi când priveau urmele pe care le lăsaseră. Ştia când se îndepărtau de la locul obişnuit de vânat şi când Grialba îi trimitea înapoi ca să o aştepte. Câteodată cei trei care rămâneau i se ştergeau din minte, dar curând erau îndeajuns de aproape cât să îi vadă din nou, ştia că se întorceau. Chiar şi când copacii se împuţinau şi din pădure nu mai rămâneau decât nişte dumbrăvi răzleţe, despărţite de limbi de iarbă uscată, când erau ca nişte stafii care nu voiau să fie văzute, Perrin ar fi putut oricând să arate cu degetul spre locul unde se aflau. Nu ştia cum îşi dădea seama de toate lucrurile astea şi încerca să se convingă că nu era decât o născocire a minţii lui, dar nu ajuta la nimic. Ştia şi el, tot aşa cum ştia şi Elyas.

Încercă să nu se mai gândească la lupi, dar oricum i se furişau în minte. Nu îl mai visase pe Ba’alzamon de când se întâlnise cu Elyas şi cu lupii. Acum, din câte îşi aducea aminte când se trezea, visa lucruri obişnuite, cum ar fi visat acasă… înainte de Baerlon… înainte de Noaptea Iernii. Vise obişnuite – cu o singura deosebire. În toate visele pe care şi le amintea era un moment în care, fie că lucra în fierăria lui jupân Luhhan şi îşi îndrepta spatele ca să îşi şteargă sudoarea de pe frunte, fie că se întorcea de la vreun dans cu fetele din sat pe Pajişte sau că îşi înălţă privirea din carte în faţa focului de acasă, indiferent dacă era afară sau sub un acoperiş, era un lup în apropiere. Lupul era întotdeauna cu spatele la el, şi Perrin ştia de fiecare dată – în vise părea firesc, chiar la masa lui Alsbet Luhhan – că ochii galbeni ai lupului stau la pândă, îl păzesc de ce s-ar putea întâmpla. Însă când era treaz, visele îi păreau ciudate.

Merseră trei zile; Grialba, Vântaduc şi Sarsar le aduceau iepuri şi veveriţe, Elyas le arăta tot felul de plante bune de mâncat, din care Perrin nu recunoştea prea multe. Odată un iepure sări de sub copitele Belei; înainte ca Perrin să apuce să pună o piatra în praştie, Elyas îl şi străpunse cu lungul lui cuţit de la douăzeci de paşi distanţă. Altă dată Elyas doborî un fazan gras, lovindu-l în aripă cu o săgeată. Mâncau mult mai bine decât dacă ar fi fost singuri, dar Perrin ar fi preferat să se întoarcă la porţiile mici dacă asta ar fi însemnat şi alţi tovarăşi de drum. Nu era sigur că Egwene era de aceeaşi părere, însă el ar fi fost dornic să nu aibă de mâncare dacă aşa ar fi scăpat de lupi. Trei zile, până într-o după-amiază.

În faţa lor era un pâlc de copaci, dar mult mai mare decât celelalte pe care le întâlniseră în cale – se întindea pe vreo patru mile. Soarele coborâse înspre asfinţit şi arunca raze piezişe în dreapta lor, iar vântul începuse să se înteţească. Perrin simţi că lupii renunţară să mai umble în spatele lor şi o luară înainte, fără să se grăbească. Nu mirosiseră şi nu văzuseră nimic primejdios. Egwene mergea călare. Era vremea să caute un loc de popas pentru noapte, iar desişul din faţă ar fi fost cum nu se poate mai potrivit.

Când se apropiară de copaci, trei buldogi ţâşniră din ascunziş, trei câini cu boturi late, de înălţimea lupilor şi chiar mai masivi, arătându-şi colţii şi mârâind ameninţător. Se opriră brusc de îndată ce ieşiră din pădurice, dar erau la numai treizeci de paşi de cei trei oameni, iar în ochii lor lucea o lumină ucigaşă.

Bela, deja iritată de prezenţa lupilor, necheză şi aproape o aruncă pe Egwene din şa, dar, într-o clipă, Perrin rotea praştia în jurul capului. Securea nu ar fi servit la nimic, însă o piatră în coaste putea pune pe fugă chiar şi cel mai feroce câine.

Elyas le făcu semn cu mâna fără să-şi ia ochii de la câinii care rămăseseră pe loc.

— Ssst! Nu acum!

Perrin îl privi încruntat şi nedumerit, dar renunţă să mai învârtească praştia. Egwene reuşi să o stăpânească pe Bela; şi ea, şi iapa se uitau acum cu băgare de seamă la câini.

Buldogii aveau părul zbârlit, urechile culcate pe spate, iar mârâiturile lor făceau să se cutremure pământului. Deodată, Elyas ridică un deget în dreptul umărului şi fluieră, un fluierat prelung şi ascuţit, din ce mai în ce mai puternic, care nu se mai termina. Mârâiturile conteniră treptat. Câinii se traseră înapoi, scâncind şi întorcând capul în toate părţile, ca şi cum ar fi vrut să plece, dar erau legaţi. Ochii le erau aţintiţi asupra degetului lui Elyas.

Elyas lăsă încetişor mâna în jos, iar fluieratul deveni mai slab. Câinii îi urmară mişcările şi se întinseră în cele din urmă pe pământ, cu limbile atârnându-le din gură. Dădeau din coadă.

— Vedeţi, zâmbi Elyas, îndreptându-se spre câini. Nu e nevoie de arme. Buldogii îi linseră mâna, iar el îi mângâie pe cap şi îi scarpină între urechi. Par mai fioroşi decât sunt de fapt. Voiau să ne sperie şi nu ne-ar fi muşcat decât dacă am fi încercat să intrăm în pădure. Oricum, acum nu trebuie să-şi mai facă griji în privinţa asta. Putem ajunge la următorul desiş până se face noapte de tot.

Când Perrin se uită la Egwene, văzu că fata rămăsese cu gura căscată. Îşi închise şi el gura, clănţănind din dinţi.

Mângâind în continuare câinii, Elyas cerceta pâlcul de copaci.

— Probabil că sunt Tuatha’an acolo. Seminţia Pribegilor. Se uitară la el fără să înţeleagă, iar Elyas adaugă: Spoitorii.

— Spoitorii? se miră Perrin. Dintotdeauna am vrut să-i întâlnesc. Câteodată poposesc lângă Taren Ferry, dincolo de râu, dar, din câte ştiu eu, nu vin niciodată în Ţinutul celor Două Râuri. Nu ştiu de ce.

Egwene pufni.

— Poate pentru că oamenii din Taren Ferry sunt la fel de hoţi ca Spoitorii. S-ar fura unii pe alţii până n-ar mai rămâne nimic. Jupân Elyas, dacă într-adevăr sunt Spoitori prin apropiere, n-ar fi mai bine să plecăm? Nu vrem să rămânem fără Bela şi… nu prea avem noi multe, dar toată lumea ştie că Spoitorii fură orice.

— Inclusiv copii? întrebă Elyas sec. Răpesc copii şi altele asemenea?

Scuipă, iar fata roşi. Se spuneau câteodată şi poveşti despre copii, dar cel mai adesea Cenn Buie sau unul dintre Coplini sau dintre Congari erau cei care istoriseau aşa ceva.

— Uneori mi-e silă de ei, dar nu fură mai mult ca alţii. Ba chiar mult mai puţin decât alţii pe care îi ştiu eu.

— O să se întunece curând, Elyas, spuse Perrin. Trebuie să ne oprim undeva. De ce nu la ei, dacă vor să ne primească?

Jupâneasa Luhhan avea un ceaun dres de Spoitori despre care zicea că e mai bun ca atunci când era nou. Lui jupân Luhhan nu-i prea venea la socoteală că nevastă-sa îi laudă aşa de mult pe Spoitori, dar Perrin voia să vadă cum fac. Cu toate acestea, Elyas şovăia, şi nu înţelegea de ce.

— E vreun motiv pentru care nu ar trebui să facem asta?

Elyas clătină din cap, dar se vedea că nu are tragere de inimă după felul cum îşi ţinea umerii şi strângea din buze.

— Am putea. Dar să nu luaţi în seamă ce spun. Multe neghiobii. De cele mai multe ori Pribegii fac lucrurile la întâmplare, dar câteodată vor să fie totul aşa cum se cuvine, deci uitaţi-vă la mine şi faceţi la fel. Şi păstraţi-vă secretele. Nu e nevoie să ştie toată lumea totul.

Se îndreptară spre pâlcul de copaci, în frunte cu Elyas, iar câinii îi urmară, dând din coadă. Perrin simţi cum lupii încetinesc pasul şi pricepu că nu aveau să intre şi ei în pădurice. Nu le era teamă de câini – îi dispreţuiau pe câini, care renunţaseră la libertatea de a dormi lângă foc –, dar ocoleau oamenii.

Elyas mergea sigur pe el, ca şi cum ar fi ştiut drumul, şi, când ajunseră în mijlocul pâlcului, văzură căruţele Spoitorilor, risipite printre stejari şi frasini.

Asemenea tuturor celor din Emond’s Field, Perrin auzise multe despre Spoitori, chiar dacă nu văzuse niciodată vreunul, iar tabăra lor era exact aşa cum şi-o închipuise. Căruţele lor erau de fapt nişte case pe roţi, cu un acoperământ mare de lemn lăcuit şi vopsit în culori strălucitoare, roşu, albastru, galben şi verde şi alte nuanţe ale căror nume nu le cunoştea. Pribegii se îndeletniceau, din păcate, cu treburi de fiecare zi – făceau de mâncare, coseau, aveau grijă de copii, dregeau căpestrele cailor, dar hainele le erau şi mai colorate decât căruţele şi, din câte îşi putea da el seama, alese la nimereală; câteodată surtucul şi nădragii sau rochia şi şalul erau aşa de prost potrivite, încât îl dureau ochii. Parcă erau nişte fluturi pe un câmp de flori sălbatice.

Patru sau cinci bărbaţi, răspândiţi pe ici şi pe colo în jurul taberei, cântau la scripcă şi la flaut, iar alţi câţiva jucau, precum nişte colibri cu penele în toate culorile curcubeului. Copiii şi câinii alergau jucându-se printre focurile pentru gătit. Câinii erau buldogi, ca aceia care le ieşiseră lor în întâmpinare, dar copiii îi trăgeau de urechi şi de coadă şi li se urcau în spate, iar câinii masivi acceptau nepăsători. Cei trei care îl însoţeau pe Elyas, cu limbile atârnându-le din gură, se uitau la bărbatul bărbos ca şi cum le-ar fi fost cel mai bun prieten. Perrin dădu din cap, neîncrezător. Erau atât de mari, încât ar fi ajuns la gâtul unui om aproape fără să-şi desprindă picioarele de pe pământ.

Pe neaşteptate, muzica încetă şi îşi dădu seama că Pribegii se uitau la el şi la tovarăşii săi de drum. Până şi copiii şi câinii se opriseră şi urmăreau cu băgare de seamă ce se întâmpla, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a o rupe la fugă.

O vreme nu se auzi niciun sunet, apoi un bărbat scund, vânos, cu părul cărunt făcu un pas înainte şi se plecă adânc în faţa lui Elyas. Purta un surtuc roşu cu guler înalt şi nădragi largi, de un verde strălucitor, vârâţi în cizmele care îi ajungeau până la genunchi.

— Eşti bine venit să te încălzeşti la focul nostru. Ştii cântecul?

Elyas făcu şi el o plecăciune adâncă, cu mâinile duse la piept.

— Vorbele tale, Mahdi, îmi încălzesc sufletul, aşa cum focul îmi încălzeşte trupul, dar nu ştiu cântecul.

— Atunci tot căutăm, intonă bărbatul cărunt. Cum a fost, aşa va fi, dacă ne amintim, căutăm şi găsim.

Arătă înspre foc, iar glasul i se umplu de voioşie.

— Masa e aproape gata. Poftiţi.

Ca la un semn, muzica izbucni din nou, iar copiii porniră din nou să râdă şi să alerge cu câinii. Toţi cei din tabăra se întoarseră la treburile lor, ca şi cum nou veniţii erau prieteni vechi.

Bărbatul cărunt se codi puţin şi se uită la Elyas.

— Ceilalţi… prieteni ai tăi? O să stea deoparte? Ne sperie aşa de tare câinii.

— O să stea deoparte, Raen. Elyas clătină din cap cu o umbră de dispreţ. Ar trebui să ştii deja asta.

Bărbatul cărunt îşi desfăcu mâinile, ca şi cum ar fi vrut să spună că nimic nu e sigur. Când se întoarse ca să îi conducă în tabără, Egwene descălecă şi se apropie de Elyas.

— Voi doi sunteţi prieteni?

Un Spoitor zâmbitor se ivi ca să o ia pe Bela; fără prea mare tragere de inimă, Egwene îi dădu frâiele, după ce Elyas pufni nemulţumit.

— Ne cunoaştem, răspunse tăios bărbatul înveşmântat în blană.

— Îl cheamă Mahdi? întrebă Perrin.

Elyas mormăi ceva în barbă.

— Numele lui e Raen. Mahdi e rangul pe care îl are. Căutătorul. El este căpetenia celor de aici. Puteţi să-i spuneţi Căutătorul dacă vi se pare prea ciudat celălalt nume. N-o să se supere.

— Iar povestea aia cu cântecul? întrebă Egwene.

— Este motivul pentru care călătoresc, răspunse Elyas, sau cel puţin aşa spun ei. Caută un cântec. După asta umblă Căutătorul. Spun că l-au pierdut la Frângerea Lumii şi că, dacă îl regăsesc, ne vom întoarce la paradisul din Vârsta Legendelor. Îşi aruncă privirea peste tabără şi pufni dispreţuitor. Nici măcar nu ştiu ce fel de cântec caută; pretind că, dacă îl găsesc, o să-l recunoască. Nu ştiu nici cum va aduce înapoi paradisul, dar caută acest cântec de aproape trei mii de ani, de la Frângerea Lumii. Cred că o să-l tot caute până când Roata nu se va mai învârti.

Ajunseră la focul lui Raen, din mijlocul taberei. Căruţa Căutătorului era galbenă, cu roşu pe margini, iar spiţele roţilor mari, roşii, erau vopsite tot în galben şi roşu. O femeie dolofană, la fel de căruntă ca Raen, dar cu pielea netedă, ieşi din căruţă şi se opri pe treptele din spate, potrivindu-şi şalul cu ciucuri albaştri în jurul umerilor. Bluza de pe ea era galbenă, iar fusta de un roşu aprins. Combinaţia îl făcu pe Perrin să clipească, iar Egwene îşi înăbuşi un strigăt.

Când îi văzu pe cei din spatele lui Raen, coborî, zâmbind prietenos. Era Ila, nevasta lui Raen, cu un cap mai înaltă decât soţul ei, şi curând Perrin uită de culoarea hainelor. Avea un soi de afecţiune maternă care îi aducea aminte de jupâneasa al’Vere şi care îl făcu să se simtă bine venit de când le surâse prima oară.

Ila îl întâmpină pe Elyas ca pe o veche cunoştinţă, dar cu o răceală care părea să îl supere pe Raen. Elyas îi zâmbi rezervat şi dădu din cap a salut. Perrin şi Egwene îşi rostiră numele, iar ea le luă mâinile în mâna ei cu mult mai multă căldură decât îi arătase lui Elyas, ba chiar o îmbrăţişă pe Egwene.

— Tare eşti frumoasă, copila mea, şopti ea, apucând-o pe Egwene de bărbie şi zâmbind. Şi cred că ai îngheţat de tot. Aşază-te lângă foc, Egwene. Hai, aşezaţi-vă cu toţii. Masa e aproape gata.

În jurul focului fuseseră aşezaţi nişte buşteni pentru oaspeţi. Elyas refuză însă să facă această concesie ideii de civilizaţie, aşa că se lungi pe pământ. Două ceainice mici erau aşezate pe nişte suporturi de metal deasupra flăcărilor, iar la margine, pe cărbuni, era un cuptor. Ila se ocupa de toate.

Tocmai când Perrin şi ceilalţi se aşezau, un tânăr zvelt, îmbrăcat în veştminte cu dungi verzi, se apropie alene de foc.

Îl îmbrăţişă pe Raen, o sărută pe Ila şi se uită cu răceală la Elyas şi la cei din Emond’s Field. Era cam de o seamă cu Perrin şi mergea ca şi cum se pregătea să danseze.

— Ei, Aram, îi zâmbi Ila drăgăstos, te-ai hotărât să mănânci cu bunicii tăi de data asta, aşa-i? Privirea ei zâmbitoare alunecă spre Egwene când se aplecă să mişte un ceainic agăţat deasupra focului. Mă întreb de ce.

Aram se ghemui cu mâinile pe genunchi, în faţa lui Egwene, de partea cealaltă a focului.

— Eu sunt Aram, vorbi el cu glas scăzut şi sigur pe sine. Părea că nu mai vede pe nimeni în jur în afară de ea. Am aşteptat să răsară primul trandafir al primăverii, şi acum îl găsesc lângă focul bunicului meu.

Perrin se aştepta ca Egwene să înceapă să râdă, dar văzu că fata se uita ţintă la Aram. Îl privi din nou pe tânărul Spoitor. Ce-i drept, Aram era mult mai chipeş decât el. După câteva clipe, Perrin îşi dădu seama de cine îi aducea aminte. De Wil al’Seen, la care toate fetele se uitau şi şuşoteau de fiecare dată când venea de la Deven Ride la Emond’s Field. Wil făcea curte tuturor fetelor care îi ieşeau în cale şi pe fiecare reuşea să o convingă că, în ce le priveşte pe celelalte, era doar politicos cu ele.

— Câinii ăştia ai voştri, spuse Perrin tare, iar Egwene tresări, sunt la fel de mari ca nişte urşi. Mă mir că îi lăsaţi pe copii să se joace cu ei.

Lui Aram îi dispăru zâmbetul de pe buze, dar când se uită la Perrin, surâse din nou, chiar cu mai multă încredere în sine decât înainte.

— N-o să vă facă niciun rău. Se arată fioroşi ca să sperie şi să ne dea de ştire când e vreo primejdie, dar se supun Căii Frunzei.

— Calea Frunzei? se miră Egwene. Ce înseamnă asta?

Aram arătă înspre copaci, cu ochii aţintiţi asupra fetei.

— Frunza trăieşte cât îi este dat şi nu se luptă cu vântul care o poartă departe. Frunza nu face niciun rău şi în cele din urmă cade ca să hrănească alte frunze. Aşa ar trebui să se întâmple cu toţi bărbaţii. Şi cu toate femeile.

Egwene se uită şi ea ţinta la el, cu obrajii îmbujoraţi.

— Şi ce vrea să însemne asta? întrebă Perrin.

Aram îi aruncă o căutătură mânioasă, şi Raen fu cel care îi răspunse.

— Înseamnă că nimeni nu trebuie să facă rău nimănui, indiferent din ce pricină. Ochii Căutătorului se întoarseră spre Elyas. Nimic nu justifică violenţa. Nimic. Niciodată.

— Dar dacă te atacă cineva? insistă Perrin. Dacă cineva te loveşte, sau încearcă să te jefuiască, sau vrea să te omoare?

Raen oftă, răbdător, ca şi cum Perrin nu înţelegea ceva ce pentru el era foarte limpede.

— Dacă m-ar lovi cineva, l-aş întreba de ce vrea să facă aşa ceva. Dacă tot ar vrea să mă lovească, aş fugi, şi la fel aş face şi dacă ar încerca să mă jefuiască sau să mă omoare. Aş prefera să-l las să-mi ia ce vrea, chiar şi viaţa, decât să recurg la violenţă. Şi aş spera că nu e prea grav rănit.

— Dar spuneai că nu i-ai face rău, observă Perrin.

— Eu nu, dar violenţa îl răneşte şi pe cel care o face, şi pe cel care o primeşte.

Perrin părea nedumerit.

— Poţi să tai un copac cu toporul, continuă Raen. Toporul face rău copacului şi scapă neatins. Aşa vezi tu lucrurile? Lemnul e moale în comparaţie cu oţelul, dar şi oţelul ascuţit se toceşte pe măsură ce taie, iar seva copacului îl face să ruginească şi să se strice. Toporul cel puternic face rău copacului neajutorat, dar este vătămat la rândul lui. Aşa se întâmplă şi cu oamenii, deşi răul e în suflet.

— Dar…

— Ajunge, mormăi Elyas, întrerupându-l pe Perrin. Raen, nu ţi-e de-ajuns că încerci să-i convingi pe flăcăii din sate de prostiile astea – dai de necaz pe oriunde te duci, nu-i aşa? Dar eu nu i-am adus pe ăştia doi aici ca să te asculte pe tine. Lasă-i în pace.

— Şi să-i lase în grija ta? zise Ila, zdrobind nişte ierburi în mână şi dându-le drumul într-unul dintre ceainice. Glasul îi era liniştit, dar mâinile striveau cu furie ierburile. O să-i înveţi să se poarte ca tine, să ucidă sau să moară? Vrei să-i faci să aleagă aceeaşi soartă ca tine, care îţi doreşti să mori singur şi doar corbii şi… şi prietenii tăi să se bată pentru trupul tău?

— Potoleşte-te, Ila, vorbi Raen cu blândeţe, ca şi cum ar mai fi auzit toate astea de o mie de ori. L-am poftit să stea la focul nostru, nevastă.

Ila se domoli, dar Perrin băgă de seamă că nu îşi ceru iertare. Se uită în schimb la Elyas şi dădu trist din cap, apoi îşi şterse mâinile şi începu să scoată linguri şi străchini de lut dintr-un cufăr roşu de lângă căruţă.

Raen se întoarse din nou spre Elyas.

— Vechiul meu prieten, de câte ori trebuie să-ţi spun că nu încercăm să convingem pe nimeni. Când sătenii vor să ştie ce obiceiuri avem, răspundem la ce ne întreabă. E adevărat că cel mai adesea tinerii sunt cei care pun întrebări şi uneori unii dintre ei ne însoţesc în peregrinări, dar numai pentru că asta este dorinţa lor.

— Încerci să-i spui asta şi nevestei de fermier care tocmai a descoperit că băiatul sau fata ei a fugit cu voi, Spoitorii, replică Elyas cu o strâmbătură. Din pricina asta în oraşele mai mari nici nu vă lasă să poposiţi în apropiere. Iar cei din sate vă rabdă pentru că dregeţi tot felul de lucruri, dar la oraş nu au nevoie de voi şi nu vor să le convingeţi tinerii să fugă.

— Habar n-am ce ne lasă cei din oraşe să facem. Răbdarea lui Raen părea infinită. În orice caz, nu arăta deloc înfuriat. La oraş găseşti întotdeauna oameni violenţi. Şi oricum, nu cred că o să găsim cântecul într-un oraş.

— Nu vreau să te jignesc, Căutătorule, îndrăzni Perrin încetişor, dar… Eu nu caut violenţa. Cred că sunt ani buni de când nu m-am mai bătut cu nimeni, afară doar de jocurile de la sărbători. Dar dacă m-ar lovi cineva, l-aş lovi şi eu. Dacă n-aş face asta, l-aş lăsa să creadă că mă poate lovi când vrea. Sunt unii care cred că pot profita de ceilalţi şi, dacă nu le araţi că nu e aşa, o să facă ce vor din cei mai slabi ca ei.

— Unii, glăsui Aram cu glasul încărcat de tristeţe, nu izbutesc să-şi depăşească instinctele.

Spunând asta, se uită la Perrin într-un fel din care se vedea limpede că nu vorbea despre oamenii slabi pe care îi pomenise Perrin.

— Cred că eşti pus des pe fugă, răspunse Perrin, iar chipul tânărului Spoitor căpătă o expresie încordată, care nu avea nimic de a face cu Calea Frunzei.

— Eu cred că e interesant, intră în vorbă Egwene, aruncându-i o privire încruntată lui Perrin, să întâlneşti oameni care nu cred că totul se rezolvă prin forţa muşchilor.

Aram se înveseli din nou şi se ridică în picioare, întinzându-şi mâinile spre ea.

— Lasă-mă să-ţi arăt tabăra. Se şi dansează.

— Cu plăcere, îi răspunse fata cu un zâmbet.

Ila, care tocmai scosese pâinea din cuptor, îşi îndrepta spatele.

— Dar e gata masa, Aram.

— O să mănânc cu mama, zâmbi el peste umăr, în timp ce se îndepărta de căruţă, ţinând-o pe Egwene de mână. O să mâncăm amândoi cu mama. Se uită triumfător la Perrin.

Egwene râdea în timp ce fugeau.

Perrin se ridică în picioare, apoi se opri. Nu avea să i se întâmple nimic rău dacă într-adevăr toţi cei de acolo urmau Calea Frunzei, aşa cum spusese Raen. Se uită la Raen şi la Ila, care îşi urmăreau mâhniţi cu privirea nepotul, şi se scuză:

— Îmi pare rău. Sunt oaspetele vostru şi n-ar fi trebuit…

— Nu-ţi face griji, îl linişti Ila. A fost vina lui, nu a ta. Stai jos şi mănâncă.

— Aram e un flăcău neliniştit, adăugă Raen trist. E băiat bun, dar câteodată cred că e prea greu pentru el să urmeze Calea Frunzei. Mă tem că aşa se întâmplă cu unii. Vino să ni te alături. Pofteşte.

Perrin se aşeză încet la loc, simţindu-se încă stingherit.

— Ce se întâmplă cu cel care nu poate urma Calea? întrebă el. Vreau să zic, dacă un Spoitor…

Raen şi Ila schimbară o privire îngrijorată, iar Raen murmură:

— Ne părăsesc. Pierduţii pleacă să trăiască în sate.

Ila privi în direcţia în care plecase nepotul lor.

— Pierduţii nu pot fi fericiţi.

Ofta, dar când le întinse străchinile şi lingurile, chipul îi era din nou senin.

Perrin se uită în pământ, dorindu-şi să nu fi întrebat nimic, şi nimeni nu mai scoase o vorbă, nici în timp ce Ila le umplu străchinile cu o tocană groasă de legume şi le dădu felii groase de pâine crocantă, nici cât timp mâncară. Tocana era delicioasă şi Perrin înfulecă trei străchini. Elyas, observă el cu un zâmbet silit, dăduse gata patru.

După masă, Raen îşi umplu pipa, iar Elyas o scoase şi el pe a lui şi o îndopă cu tutun din punga de pânza a lui Raen. După ce îşi aprinseră pipele, rămaseră tăcuţi. Ila scoase ceva de împletit. Din soare se mai vedea doar o lumină roşiatică spre asfinţit, deasupra copacilor. Tabăra se pregătea pentru noapte, dar zarva nu conteni. Muzicienii care cântau când ajunseseră ei fuseseră înlocuiţi de alţii; mult mai mulţi oameni dănţuiau acum la lumina focurilor, iar umbrele lor jucau pe căruţe. De undeva se auzi un cor de voci bărbăteşti. Perrin se lăsă să alunece în faţa buşteanului şi curând moţăia.

După o vreme, Raen prinse a vorbi:

— Ai mai văzut vreun Tuatha’an, Elyas, de când ne-am întâlnit primăvara trecută?

Perrin deschise ochii, apoi îi închise din nou pe jumătate.

— Nu, răspunse Elyas, ţinând pipa în gură. Nu-mi place să fie prea mulţi oameni în jurul meu.

Raen chicoti.

— Mai ales oameni care trăiesc cu totul altfel decât tine, nu-i aşa? Nu, nu-ţi face griji, prietene. Am renunţat de mult timp la speranţa că o să apuci pe Calea Frunzei. Dar am auzit o poveste de când ne-am văzut ultima dată şi, dacă n-ai auzit-o încă, s-ar putea să te intereseze. Pe mine mă interesează, şi am auzit-o de zeci de ori, de fiecare dată când ne-am întâlnit cu alţi Pribegi.

— Ascult.

— Începe acum doi ani, primăvara, când o ceată de Pribegi traversa Pustiul pe Calea Nordului.

Perrin deschise ochii larg.

— Pustiul? Pustiul Aiel? Traversau Pustiul Aiel?

— Sunt oameni care pot intra în Pustiul Aiel fără nici o grijă, spuse Elyas. Menestreli. Negustori ambulanţi, dacă sunt cinstiţi. Tuatha’an traversează Pustiul tot timpul. Înainte de vremea Copacului şi de Războiul Aielilor şi neguţătorii din Cairhien făceau asta.

— Aielii ne ocolesc, murmură Raen cu tristeţe, deşi mulţi dintre noi am încercat să vorbim cu ei. Ne privesc de la distanţă, dar nu se apropie de noi şi nici pe noi nu ne lasă să ne apropiem de ei. Câteodată îmi fac griji, pentru că mă gândesc că poate ştiu cântecul, deşi nu prea cred. Printre Aieli, bărbaţii nu cântă. Nu vi se pare ciudat? Din momentul în care un băiat Aiel devine bărbat, nu mai cântă decât când merg la luptă sau când îşi jelesc morţii. I-am auzit bocindu-şi morţii sau pe cei pe care îi uciseseră. Şi pietrele ar plânge auzindu-i.

Ila, care asculta aplecată peste împletitură, dădu din cap a încuviinţare.

Perrin îşi puse repede ordine în gânduri. Crezuse până atunci ca Spoitorilor le era tot timpul frică, dat fiind că tot pomeneau de fugă, dar unuia care s-ar fi temut de ceva nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să traverseze Pustiul Aiel. Din câte auzise el, niciun om sănătos la cap nu ar fi încercat să traverseze Pustiul.

— Dacă e cumva o poveste despre un cântec, începu Elyas, dar Raen clătină din cap.

— Nu, prietene, nu e vorba despre un cântec. De fapt, nici nu sunt sigur despre ce anume este vorba. Îşi îndrepta atenţia spre Perrin. Tinerii Aiel călătoresc adesea în Mana Pustiitoare. Unii merg singuri, crezând, dintr-un motiv sau altul, că sunt cei chemaţi să îl ucidă pe Cel Întunecat. Cei mai mulţi merg în grupuri mici. Ca să vâneze troloci. Raen dădu trist din cap şi continuă cu o voce gravă. Acum doi ani, o ceată de Pribegi care traversa Pustiul cam la o sută de mile mai la miazăzi de Mană a dat peste unul dintre grupurile astea.

— Femei tinere, adăugă Ila, pe un ton la fel de îndurerat ca al soţului ei. Aproape nişte copile.

Perrin scoase un strigăt de mirare, iar Elyas rânji strâmb la el.

— Băiete, acolo fetele nu trebuie să aibă grijă de casă şi să facă de mâncare dacă nu vor. În schimb, cele care vor să meargă la război se alătură unei tagme de războinice, Far Daréis Mai, Fecioarele Lăncii, şi luptă cot la cot cu bărbaţii.

Perrin dădu din cap. Elyas chicoti văzând expresia zugrăvită pe chipul său.

Raen continuă povestea, cu un glas în care se amestecau dezgustul şi uimirea.

— Toate femeile erau moarte, în afară de una, care trăgea şi ea să moară. S-a târât până la căruţe. Era limpede că ştia ca sunt Tuatha’an. Scârba îi era mai puternică decât durerea, dar avea un mesaj de o asemenea însemnătate, încât trebuia să-l încredinţeze cuiva înainte să moară, chiar şi unora ca ei. Bărbaţii s-au dus să vadă dacă mai pot face ceva pentru celelalte – femeia lăsase o dâră de sânge în urmă –, dar niciuna nu mai era în viaţă şi de trei ori mai mulţi troloci erau şi ei morţi.

Elyas se ridică în capul oaselor, aproape lăsând să-i cadă pipa dintre dinţi.

— La o sută de mile înăuntrul Pustiului? Nu se poate! Djevik K’Shar, aşa îi spun trolocii Pustiului. Tărâmul Morţii. N-ar înainta aşa de departe în Pustiu nici dacă i-ar goni toţi Myrddraalii din Mană.

— Ştii multe lucruri despre troloci, Elyas, observă Perrin.

— Povesteşte mai departe, îi ceru Elyas lui Raen cu asprime.

— Din prada pe care o duceau cu ele, era limpede că se întorceau din Mană. Trolocii le urmăriseră, dar, judecând după urme, puţini mai rămăseseră în viaţă după ce luptaseră cu ele. Cât despre fată, nu lăsa pe nimeni s-o atingă, nici măcar ca să-i oblojească rănile. Dar îl apucă pe Căutătorul acelei cete de surtuc şi iată ce îi spuse, cuvânt cu cuvânt. „Mană-n-Frunze vrea să întunece Ochiul Lumii, Pierdutule. Vrea să ucidă Marele Şarpe. Dă de veste Seminţiei, Pierdutule. Vine Foc-n-Văz. Spune-le să îl aştepte pe Cel-Care-Vine-odată-Cu-Zorile. Spune le…” Apoi îşi dădu sufletul.

— Mana-n-Frunze şi Foc-n-Văz, adăugă Raen pentru Perrin, sunt numele pe care Aielii le dau Celui Întunecat, dar din restul nu înţeleg o iota. Cu toate astea, pentru ea era atât de important, încât s-a apropiat de cei pe care îi dispreţuia, ca să le spună vorbele astea înainte să moară. Dar cui? Noi suntem Seminţia, dar nu prea cred că nouă voia să ne dea de veste. Aielilor? Nici dacă am încerca, nu ne-ar lăsa să le spunem ceva. Oftă din greu. Ne-a numit Pierduţii. Nu-mi închipuisem ca ne detestă aşa de mult.

Ila îşi puse împletitura în poală şi îl atinse cu blândeţe pe cap.

— Ceva ce au aflat în Mană, cugetă Elyas. Dar n-are noimă. Să ucidă Marele Şarpe? Să răpună timpul însuşi? Să întunece Ochiul Lumii? E ca şi cum ai spune că vrei să dobori un munte. Poate că aiura, Raen. Rănită, pe moarte, poate că-şi pierduse simţul realităţii. Poate că nici nu ştia cine erau Tuatha’anii aia.

— Ştia ce spune şi cu cine vorbeşte. Pentru ea era ceva mai însemnat decât viaţa, iar noi nici măcar nu reuşim să înţelegem despre ce e vorba. Când te-am văzut venind, m-am gândit că poate vom găsi răspunsul în cele din urmă, căci tu – Elyas făcu un semn rapid cu mâna, iar Raen uită vorbele pe care voia să le spună – ne eşti prieten, şi ştii o mulţime de lucruri ciudate.

— Nu şi despre asta, răspunse Elyas pe un ton care puse capăt discuţiei.

Tăcerea din jurul focului era întreruptă numai de muzica şi de râsetele care se auzeau din celelalte părţi ale taberei învăluite în întuneric. Sprijinindu-se cu umerii de un buştean de pe marginea focului, Perrin încercă să desluşească mesajul femeii Aiel, dar nici pentru el nu avea nici o noimă. Ochiul Lumii. Asta îi apăruse de mai multe ori în vis, dar nu voia să-şi aducă aminte de acele vise. Acum şi Elyas. Era o întrebare la care ar fi vrut să primească răspuns. Ce voia Raen să spună despre bărbatul cel bărbos când Elyas îl întrerupsese? Zadarnic. Încercă să-şi imagineze cum arătau fetele Aiel, care intrau în Mană, unde, după câte se spunea, numai Străjerii îndrăzneau să meargă şi se luptau cu trolocii, când o auzi pe Egwene întorcându-se, cântând.

Se ridică anevoie în picioare şi se duse să o întâmpine. Fata se opri brusc, uitându-se la el cu capul aplecat într-o parte. Era întuneric, şi Perrin nu-i putea vedea expresia de pe chip.

— Ai fost plecată multă vreme, şopti el. Te-ai simţit bine?

— Am mâncat cu mama lui, răspunse ea. Şi apoi am dansat… şi am râs. Parcă trecuse o veşnicie de când nu mai dansasem.

— Îmi aminteşte de Wil al’Seen. Ai fost întotdeauna îndeajuns de înţeleaptă cât să nu-l laşi pe Wil să facă tot ce vrea din tine.

— Aram e un băiat de treabă şi e plăcut să stai cu el, i-o întoarse ea sever. Mă face să râd.

Perrin oftă.

— Îmi pare rău. Mă bucur că te-ai simţit bine.

Deodată îl luă în braţe şi lacrimi i se prelinseră pe cămaşa lui. O mângâie stingher pe păr. „Rand ar şti ce să facă”, îşi spuse el. Rand ştia cum să se poarte cu fetele. Nu ca el, care nu ştia niciodată ce să facă sau ce să spună.

— Ţi-am spus că-mi pare rău. Chiar mă bucur că ai dansat şi te-ai simţit bine. Zău aşa.

— Spune-mi că mai sunt în viaţă, îngăimă Egwene cu capul pe pieptul lui.

— Ce?

Se dădu înapoi, îşi puse mâinile pe braţele lui şi se uită la el în întuneric.

— Rand şi Mat. Ceilalţi. Spune-mi că sunt în viaţă.

Perrin trase adânc aer în piept şi se uită nedumerit la ea.

— Sunt în viaţă, spuse el în cele din urmă.

— Bine. Îşi şterse faţa cu degetele. Asta voiam să aud. Noapte bună, Perrin. Somn uşor.

Se ridică în vârful picioarelor şi îl sărută uşor pe obraz, apoi trecu repede pe lângă el, înainte ca Perrin să apuce să spună ceva.

Se întoarse să se uite după ea. Ila se ridică să o întâmpine, şi cele două femei urcară în căruţă vorbind în şoaptă. „Rand poate că ar înţelege, îşi spuse el, dar eu nu înţeleg.”

Departe, în noapte, lupii începură să urle la primul pătrar de lună nouă care se ridica la orizont, şi Perrin se înfioră. O să fie timp şi mâine să se gândească din nou la lupi. Se înşela. Lupii îl aşteptau în vis.