Ochiul Lumii

33 Întunericul aşteaptă

Sub cerul ca de plumb, căruţa cu roţi înalte hurducăia spre răsărit, pe drumul spre Caemlyn. Rand se ridică din culcuşul de paie pentru a privi în jur. Era mai uşor decât fusese un ceas mai devreme. Braţele păreau mai degrabă să se întindă moale decât să-l ajute să se ridice, iar o clipă i se păruse că şi capul voia să i se desprindă de trup şi să se piardă în văzduh, dar era mai uşor. Se sprijini cu coatele de marginea joasa şi privi peisajul care aluneca pe lângă ei. Soarele, încă ascuns de norii întunecaţi, se afla tot sus, deasupra capetelor lor, dar căruţa tocmai intra, clătinându-se cu zgomot, într-un alt sat cu case de cărămidă roşie, acoperite de iederă. De la plecarea din Patru Regi, satele deveniseră mai numeroase.

Câţiva oameni făceau cu mâna sau îl salutau pe Hyam Kinch, fermierul în a cărui căruţă se aflau. Jupân Kinch, un bărbat cu faţa slabă şi taciturn, le răspundea de fiecare dată, fără să scoată pipa din gură. Din pricină că-şi ţinea dinţii încleştaţi, vorbele sale erau, de fapt, cu neputinţă de înţeles, dar părea binevoitor şi asta se dovedea de ajuns; oamenii se întorceau la treburile lor, fără să le mai arunce nici o privire. Nimeni nu părea să-i bage de seamă pe cei doi călători.

Deodată, Rand dădu cu ochii de hanul satului. Era văruit în alb, cu un acoperiş cenuşiu, de ardezie. Lumea intra şi ieşea, făcând semne din cap şi din mâini. Unii dintre ei se opreau să vorbească. Se cunoşteau. Cei mai mulţi erau localnici, judecând după îmbrăcăminte – încălţări, pantaloni şi surtuce nu foarte diferite de ceea ce purta şi Rand, deşi dovedind o preferinţă pentru dungile colorate. Femeile purtau bonete înalte, care le ascundeau chipurile, şi şorţuri albe cu dungi. Poate că erau, cu toţii, localnici şi fermieri din împrejurimi. „Dar mai are asta vreo importanţă?”

Se întinse la loc în culcuşul de paie, privind printre picioare satul care se pierdea în depărtare. Pe marginea drumului se înşirau ogoare îngrădite şi tufişuri bine întreţinute, precum şi ferme mici, cu hornuri de cărămidă roşie, din care se ridica fumul. În apropierea drumului nu existau păduri, ci numai nişte crânguri, din care lumea se aproviziona din belşug cu lemne de foc, la fel de liniştite ca şi fermele. Dar crengile se înălţau desfrunzite pe cer, îndărătnice precum cele din pădurile sălbatice de la apus.

Pe mijlocul drumului, un şir de căruţe cu coviltir veni hurducăind din cealaltă direcţie, înghesuind-o pe-a lor într-o margine. Jupân Kinch îşi mută pipa în colţul gurii şi scuipă printre dinţi. Cu un ochi la roata dintr-o parte, ca să se asigure că nu rămânea blocată în tufişuri, îşi continuă drumul, strângând din buze atunci când privi alaiul neguţătorilor.

Niciunul dintre căruţaşii care pocneau din bice, îndemnându-şi atelajele de opt cai şi niciunul dintre paznicii posomorâţi care şedeau în şeile lor, pe lângă căruţe, cu umerii lăsaţi în jos, nu aruncă vreo privire înspre căruţa lor. Rand îi privi îndepărtându-se, cu o strângere de inimă. Îşi vârâse mâna pe sub mantie, apucând mânerul sabiei, şi n-o scoase de acolo până ce nu trecură şi de ultima căruţă din şir.

Pe când aceasta se îndepărta, hurducăind, spre satul prin care tocmai trecuseră, Mat se întoarse spre el din locul în care stătea, alături de fermier, şi se aplecă până ce-i prinse privirea. Eşarfa care-l apăra de praf, când era nevoie, îi proteja acum ochii; o îndoise de mai multe ori şi şi-o legase pe frunte. Chiar şi aşa, trebuia să mijească ochii în lumina cenuşie dimprejur.

— Ai văzut ceva acolo? întrebă el încet. Ce-i cu căruţele?

Rand clătină din cap, iar Mat încuviinţă. Nici el nu văzuse nimic.

Jupân Kinch le aruncă o privire cu coada ochiului, apoi îşi mută iar pipa şi trase de frâie. Atât şi nimic mai mult, dar se vedea că băgase de seama schimbul de priviri dintre ei. Calul iuţi puţin pasul.

— Te mai dor ochii? întrebă Rand.

Mat îşi atinse eşarfa legată la frunte.

— Nu. Nu prea mult. Numai dacă mă uit drept la soare, de fapt. Dar tu? Te simţi mai bine?

— Puţin.

Îşi dădu seama că era adevărat, şi chiar se simţea mai bine. Ce minune să scapi aşa repede de boală. Mai mult de atât, era un dar al Luminii. „Trebuie că e Lumina. Trebuie.”

Deodată, pe lângă căruţă trecu o ceată de călăreţi, îndreptându-se spre apus, ca şi căruţele neguţătorilor. Gulere lungi şi albe atârnau peste platoşele şi armurile lor, iar mantiile şi hainele de dedesubt erau roşii, la fel ca uniformele paznicilor de la poarta din Whitebridge, dar ceva mai bine croite şi mai pe măsura lor. Coiful conic al fiecăruia dintre ei scânteia ca argintul. Şedeau în şei cu spatele drept. Sub vârful lăncilor, pe care le ţineau cu toţii în acelaşi fel, fluturau panglici roşii şi subţiri.

Pe când treceau pe lângă ei, în două şiruri, unii dintre ei aruncară câte o privire în căruţă. Fiecare chip era ascuns de o vizieră cu bare de oţel. Rand se simţi bucuros că mantia îi ascundea sabia. Câţiva făcură semne cu capul către jupân Kinch, nu ca şi cum l-ar fi cunoscut, ci doar în semn de salut. Jupân Kinch le răspunse, la fel de nepăsător, dar, în ciuda expresiei neschimbate de pe chip, în mişcări i se citea o urmă de admiraţie.

Caii erau la pas, dar, de vreme ce şi căruţa se mişca, trecură destul de repede unii de alţii. Fără să-i privească stăruitor, Rand izbuti să numere călăreţii. Zece… douăzeci… treizeci… treizeci şi doi. Îşi înălţă capul, ca să urmărească şirurile care se îndepărtau pe drum.

— Cine erau? întreba Mat, pe jumătate curios, pe jumătate bănuitor.

— Gărzile Reginei, spuse jupân Kinch cu pipa în gură, fără să-şi ia ochii de la drumul din faţa lor. De acum nu mai trec de Breen’s Spring, decât dacă-i cheamă cineva. Nu mai e ca pe timpuri. Îmi pare mie, continuă după ce trase din pipă, că în vremurile noastre există ţinuturi din Regat în care oamenii nu văd Gărzile la faţă câte un an şi mai bine. Nu mai e ca pe vremuri.

— Şi ce treabă au ei? întrebă Rand.

Fermierul îi aruncă o privire lungă.

— Păstrează Pacea Reginei şi au grijă ca Legile Sale să fie respectate.

Făcu un semn din cap, de parcă îi plăcea tare mult cum suna asta, apoi adaugă:

— Îi caută pe răufăcători şi-i duc în faţa unui magistrat, pufăi el, scoţând o pală lungă de fum. Voi doi pesemne că sunteţi de undeva tare de departe, de nu-i recunoaşteţi pe cei din Gardă. De unde veniţi?

— De foarte departe, spuse Mat, în clipa în care Rand răspundea:

— Din Ţinutul celor Două Râuri.

De îndată ce-o rosti, îşi dori să-şi fi retras vorbele. Tot nu gândea limpede. Încerca să se ascundă, dar îi scăpase un nume care l-ar fi făcut pe orice Pierit să ciulească urechile.

Jupân Kinch trase cu ochiul la Mat şi rămase o vreme tăcut, pufăind din pipă.

— Cam departe, aşa-i, mormăi el în cele din urmă. Aproape de hotarul Regatului. Dar pesemne că-i mai rău decât am crezut, dacă există locuri în Regatul ăsta în care oamenii nici măcar nu mai recunosc Gărzile Reginei. Nu, nu mai e cum era în trecut.

Rand se întrebă ce ar fi spus jupân al’Vere dacă ar fi aflat de la cineva că Ţinutul celor Două Râuri făcea parte din Regatul vreunei Regine. Regina din Andor, presupuse el. Poate că starostele chiar ştia – ştia o sumedenie de lucruri care-l uimeau pe Rand – şi poate că ştiau şi alţii, dar el, unul, nu auzise niciodată. Ţinutul celor Două Râuri era pur şi simplu Ţinutul celor Două Râuri. Fiecare sat îşi vedea de propriile probleme, iar dacă era vreun necaz care lovea în mai multe locuri, primarii şi, eventual, membrii sfaturilor săteşti, se înţelegeau între ei.

Jupân Kinch trase de frâie, oprind căruţa.

— Io până aicea merg.

O potecă îngustă, bună pentru căruţe, se îndrepta spre miazănoapte; în direcţia aceea, peste câmpuri arate, dar încă necultivate, se vedeau câteva ferme.

— Încă două zile şi ajungeţi în Caemlyn. Asta, dacă prietenul matale se ţine pe picioare.

Mat sări jos şi-şi luă arcul şi celelalte lucruri, apoi îl ajută şi pe Rand să coboare pe la coada căruţei. Boccelele îl împovărau, iar picioarele îi tremurau, dar dădu la o parte mâna pe care i-o întindea prietenul său şi încercă să facă vreo câţiva paşi de unul singur. Se simţea încă nesigur, dar nu căzu. Ba parcă picioarele i se întăreau, cu fiecare pas făcut.

Fermierul nu o porni pe dată la drum. Îi cercetă din priviri o vreme, trăgând din pipă.

— Dacă vreţi, puteţi să vă odihniţi o zi sau două la mine. N-aveţi ce pierde în timpul ăsta, cred. Şi orice boală oi fi avut, tinere, să ştii că eu şi bătrâna mea am avut toate bolile care-ţi trec prin cap, încă dinainte să te fi născut mata, ba i-am îngrijit şi pe copiii noştri între timp. Oricum, cred că de-acuma nu se mai ia.

Mat îşi miji ochii, bănuitor, iar Rand se trezi că se încruntă. „Nu pot fi cu toţii legaţi de povestea asta. Nu se poate.”

— Îţi mulţumim, îi zâmbi el, dar sunt bine. Zău că da. Cât mai e până în satul următor?

— Carysford? Păi, pe jos, puteţi s-ajungeţi până la asfinţit. Jupân Kinch îşi scoase pipa din gură şi-şi subţie gânditor buzele, apoi continua: La-nceput, am crezut că o-ţi fi nişte ucenici care au fugit de la stăpân, dar acuma zic că trebuie să fie ceva mai rău de atât. Nu ştiu ce-i şi nici nu-mi pasă. Sunt îndeajuns de priceput ca să-mi dau seama că nu sunteţi Iscoade ale Celui Întunecat, şi nu prea cred să tâlhăriţi sau să ucideţi pe cineva. Nu sunteţi ca alţii pe care-i întâlneşti pe drum în vremurile astea. Când eram de vârsta voastră, am intrat şi io în necazuri când şi când. Dac-aveţi nevoie de un loc în care să vă ascundeţi câteva zile, ferma mea e la cinci mile într-acolo, mai spuse el, făcând un semn cu capul către poteca de căruţe, şi să ştiţi că nimeni nu vine nepoftit. Oricine ar fi pe urmele voastre, nu cred să vă găsească acolo.

Şi-şi drese vocea, de parcă îi era ruşine că vorbise atât de mult.

— Şi de unde ştii dumneata cum arată Iscoadele Celui Întunecat? întrebă Mat, care se trase câţiva paşi în spate, cu mâna sub surtuc. Ce ştii dumneata despre ei?

Jupân Kinch se încruntă.

— Ei, cum vreţi, pufni el, apoi plesni din bice, calul o apucă pe poteca îngustă, iar el nici nu mai întoarse capul înapoi.

Mat îl privi pe Rand, iar căutătura fioroasă îi dispăru de pe chip.

— Rand, îmi pare rău. Ai nevoie de un loc de odihnă. Poate dacă mergem după el… începu să spună, apoi ridică din umeri. Numai că nu pot scăpa de gândul că toată lumea ne poartă sâmbetele. Pe Lumină, ce n-aş da să ştiu care-i pricina. Ce n-aş da să se termine. Ce n-aş da…

Apoi se întrerupse, oftând din greu.

— Mai există şi oameni buni, îl linişti Rand.

Mat dădu să se îndrepte spre poteca de căruţe, strângând din dinţi, de parcă era ultimul lucru de pe lume pe care voia să-l facă, dar Rand îl opri.

— Nu ne putem îngădui să ne oprim numai pentru odihnă, Mat. În plus, nu cred că avem cum să ne ascundem.

Mat încuviinţă; se vedea că era uşurat. Încercă să ia câteva din lucrurile lui Rand, desagile de la şa şi harpa lui Thom, învelită în mantia peticită, dar Rand se ţinu tare. Era cu adevărat mai sigur pe picioare. „Cine se ţine după noi, se gândi el, când o porniră pe drum. Nu se ţine după noi. Ne aşteaptă.”

Ploua fără încetare în noaptea în care ei se îndepărtaseră cu chiu cu vai de Căruţaşul Dansator. Ploaia lovea puternic pământul, ca şi tunetele care se prăvăleau din cerul despicat de fulgere. În scurtă vreme erau uzi până la piele; după un ceas, lui Rand i se părea că se udase şi pe dinăuntru. Cu toate astea, izbutiră să se îndepărteze de Patru Regi. Mat îşi târa instinctiv picioarele, aproape orb, tresărind de durere de câte ori fulgerele bruşte luminau pentru o clipă siluetele ameninţătoare ale copacilor. Rand îl ducea de mână, dar Mat tot pipăia cu piciorul la fiecare pas, nesigur pe sine. Rand era foarte îngrijorat. Dacă Mat nu-şi recăpăta vederea, n-aveau cum să meargă mai repede. N-aveau cum să scape.

S-ar fi zis că Mat îi ghicise gândurile. Cu toate că-şi trăsese gluga pe cap, părul i se năclăise din cauza ploii.

— Rand, scânci el, n-ai să mă părăseşti, nu? Dacă nu pot ţine pasul?

Vocea îi tremura.

— N-o să te părăsesc, îl asigură Rand, apucându-l mai tare de mână. N-o să te părăsesc orice ar fi. „Lumina să ne ajute!”

Un trăsnet răsună chiar deasupra lor, iar Mat se împiedică, aproape căzând, mai mai să-l tragă şi pe Rand jos.

— Trebuie să ne oprim, Mat. Dacă mergem mai departe, o să-ţi rupi picioarele.

— Gode.

Un fulger despică bezna în două, chiar deasupra lor, în momentul în care Mat vorbi, iar bubuitul trăsnetului înăbuşi orice alt sunet, dar, în izbucnirea de lumină, Rand reuşise să citească numele de pe buzele celuilalt.

— E mort. „Trebuie să fie. Lumină, fă să fie aşa.”

Îl conduse pe Mat spre nişte tufişuri pe care le zărise în lumina fulgerului. Aveau îndeajuns de multe frunze pentru a-i apăra, cât de cât, de ploaia care cădea neîncetat. Ar fi fost mai bine să fi găsit un copac solid, dar nu voia să mai rişte, aşteptând încă un fulger. Data următoare, poate nu mai aveau atât noroc.

Ghemuiţi laolaltă sub tufişuri, încercară să-şi aranjeze mantiile astfel încât să facă un cort micuţ pe deasupra crengilor. Nu mai aveau cum spera să rămână uscaţi, dar tot ar fi fost ceva dacă reuşeau să ţină oarecum la distanţă picăturile care-i loveau fără încetare. Se strânseră unul lângă altul, pentru a-şi împărţi căldura care le mai rămăsese în trupuri. Aşa uzi cum erau, şi cu picăturile care continuau să cadă printre cele două mantii, adormiră tremurând.

Rand îşi dăduse pe loc seama că era un vis. Se afla îndărăt în Patru Regi, dar nu mai era nimeni acolo, în afara de el. Căruţele încă existau, dar nu se vedea niciun om, niciun cal, niciun câine. Nici o fiinţa vie. Cu toate acestea, ştia că îl aştepta cineva.

Pe când cobora pe strada desfundată, clădirile păreau să se estompeze, rămânând în urma lui. Când întorcea capul, erau acolo cu toatele, la fel de solide, dar imaginea aceea estompată îi rămânea undeva în colţul ochilor. Era ca şi cum numai ceea ce vedea putea să existe, şi numai atâta vreme cât se uita în direcţia respectivă. Era convins că, dacă reuşea să se răsucească îndeajuns de repede, avea să vadă… nu ştia ce, dar până şi gândul acesta îl neliniştea.

În faţa lui apăru Căruţaşul Dansator. Vopseaua ţipătoare părea cumva cenuşie şi moartă. Intră. Gode era acolo, la o masă.

Îl recunoscu numai după îmbrăcăminte, după mătăsurile şi catifelele sale închise la culoare. Pielea bărbatului era roşie, arsă, crăpată şi plina de puroi. Chipul îi era aproape putred, buzele i se subţiaseră şi i se vedeau dinţii şi gingiile. Când Gode întoarse capul, câteva şuviţe de păr i se desprinseră, transformându-se în praf de îndată ce-i căzură pe umăr. Ochii săi fără pleoape priveau fix înspre Rand.

— Deci ai murit, grăi acesta, mirat că nu-i era frică.

Poate din cauză că de data asta ştia că era un vis.

— Da, răspunse glasul lui Ba’alzamon, dar tot a izbutit să te găsească, după cum îi poruncisem. Asta merită o răsplată, nu crezi?

Rand se întoarse şi îşi dădu seama că tot îi mai putea fi teamă, chiar dacă ştia că era un vis. Veştmintele lui Ba’alzamon erau de culoarea sângelui uscat, iar pe chip i se împleteau ura, turbarea şi o expresie triumfătoare.

— Vezi tu, tinere, nu te poţi ascunde la nesfârşit. Într-un fel sau altul, te găsesc. Ceea ce te apără te face şi mai vulnerabil. Ba te ascunzi, ba faci în aşa fel încât să văd de la depărtare unde-mi eşti. Vino încoace, tinere, continuă el, întinzându-i mâna. Dacă trebuie să te hăituiască dulăii mei, s-ar putea să nu-ţi fie prea bine. Sunt invidioşi pe ceea ce vei deveni, odată ce vei fi îngenuncheat la picioarele mele. Asta ţi-e soarta. Eşti al meu.

Limba arsă a lui Gode scoase un sunet tremurat, mânios şi avid. Rand încercă să-şi umezească buzele cu limba, dar gura i se uscase de tot.

— Nu, izbuti el să spună, apoi cuvintele îi veniră cu mai multă uşurinţă. Nu sunt al nimănui, ci numai al meu. Nu al tău. Niciodată. Numai al meu. Dacă Iscoadele Celui Întunecat mă omoară, n-ai să mă stăpâneşti niciodată.

Văpăile din ochii lui Ba’alzamon încinseră încăperea, până ce aerul începu să tremure.

— Viu sau mort, tinere, tot al meu eşti. Mormântul este regatul meu. E mai uşor când eşti mort, dar mai bine când eşti viu. Mai bine pentru tine, tinere. De cele mai multe ori, viii sunt mai puternici.

Gode scoase un sunet, la fel ca mai înainte.

— Da, dulău credincios. Iată răsplata care ţi se cuvine.

Rand îl privi pe Gode chiar la timp pentru a vedea cum trupul i se transformă în praf. O clipă, pe chipul ars se întipări o expresie de bucurie sublimă, care în ultimul moment se preschimbă în groază, ca şi cum ar fi văzut că se îndrepta spre ceva neaşteptat. Veştmintele de catifea, goale, se aşternură pe scaun şi pe podea, prin cenuşă.

Când se întoarse din nou spre el, Ba’alzamon strânse pumnul.

— Al meu eşti, tinere, viu sau mort. Ochiul Lumii n-o să-ţi fie de ajutor. Te însemn cu pecetea mea.

Deschizând pumnul, el slobozi o minge de foc, care-l lovi pe Rand în faţă, explodând şi pârjolindu-l.

Rand se trezi, tresărind, în întuneric, cu apa care-i picura prin mantii, pe faţa. Mâna îi tremura, când îşi pipai obrajii. Pielea îl ustura, de parcă stătuse prea mult la soare. Brusc, îşi dădu seama că Mat se zvârcolea şi gemea în somn. Îl scutură, iar Mat se trezi scâncind.

— Ochii mei! Pe Lumină, ochii mei! Mi-a luat ochii!

Rand îl strânse la piept, legănându-l ca pe un prunc.

— N-ai păţit nimic, Mat. N-ai păţit nimic. Nu ne poate face rău. N-o să-l lăsăm.

Îl simţea tremurând şi suspinând, cu chipul ascuns în surtucul lui.

— Nu ne poate face rău, şopti din nou, dorindu-şi s-o poată crede. „Ceea ce te apără te face şi mai vulnerabil. Chiar că înnebunesc.”

Chiar înainte de revărsatul zorilor, potopul se mai domolise, oprindu-se odată cu prima geana de lumină. Norii ameninţători rămaseră pe cer până târziu. Apoi se porni vântul, care alunga norii spre miazăzi, dând la iveală un soare rece şi pătrunzând prin hainele lor ude leoarcă. Nu mai adormiră, ci, cu mişcări nesigure, îşi luară mantiile şi o porniră spre răsărit. Rand îl ducea pe Mat de mână. După o vreme, Mat îşi reveni îndeajuns pentru a începe să se plângă că ploaia îi stricase coarda arcului. Cu toate acestea, Rand nu-l lăsă să se oprească, pentru a o schimba cu una uscată din buzunar; nu încă.

Puţin după amiază, ajunseră la un alt sat. Văzând casele cochete de cărămidă şi fumul care se înălţa din hornuri, Rand începu să tremure şi mai tare, dar se ţinu la distanţă, conducându-l pe Mat prin pădurile şi ogoarele de la miazăzi. Singurul om pe care-l văzu era un fermier care lucra într-un ogor plin de noroi, cu o lopată, şi avu mare grijă ca acesta să nu-i vadă strecurându-se printre copaci. Fermierul nu era atent decât la munca lui, dar Rand îl supraveghe până ce se îndepărtă. Dacă vreunul dintre oamenii lui Gode mai rămăsese în viaţă, era cu putinţă să creadă că el şi Mat o apucaseră pe drumul care pleca din Patru Regi spre miazăzi, de vreme ce nu găseau pe nimeni care să-i fi zărit în satul de care tocmai trecuseră. Nu se întoarseră pe drum decât după o bucată de vreme şi merseră până ce hainele de pe ei aproape se uscară, chiar dacă erau încă jilave.

La un ceas după ce trecuseră de sat, găsiră un fermier care-i luă în căruţa cu fân, pe jumătate goală. Rand se miră, fiind totodată îngrijorat pentru Mat. Acesta îşi apăra ochii cu mâna de razele soarelui, oricât ar fi fost de slabă lumina de după amiază, şi chiar şi aşa nu putea privi decât cu ochii mijiţi, plângându-se fără încetare de strălucirea prea puternică. Când Rand auzi zgomotul căruţei, era deja prea târziu. Drumul ud înăbuşea sunetele, iar căruţa, trasă de doi cai, se afla numai la mică distanţă în urma lor; omul de pe capră îi observase deja.

Spre mirarea lui Rand, acesta se apropie şi îi îndemnă să urce lângă el. Rand şovăi, dar era prea târziu să se ferească de a fi observaţi, iar dacă nu primeau, se prea putea ca omul să-i ţină minte. Îl ajută pe Mat să se urce pe capră, lângă fermier, apoi se urcă şi el, în spate.

Alpert Mull era un om solid, cu faţa pătrată şi cu mâinile de aceeaşi formă, toate mâncate de vreme şi însemnate din pricina trudei şi a grijilor; şi-şi dorea să aibă pe cineva cu care să poată vorbi. Vacile sale rămăseseră fără lapte, găinile nu mai făceau ouă şi nu mai exista nutreţ care să-şi merite numele. Pentru prima dată, de când îşi aducea aminte, fusese silit să cumpere fân, iar „moş Bain” nu-i dăduse decât jumătate de căruţă. Se întreba dacă era vreo cale să mai obţină fân de pe propriile pământuri, în anul acela, sau vreo altă recoltă.

— Regina, scălda-o-ar Lumina, ar trebui să facă ea ceva, mormăi el, ducându-şi dosul palmei la frunte, cu mult respect, dar pierdut în gânduri.

Nici nu se prea uita la Rand sau la Mat, dar atunci când îi dădu jos din căruţă, în dreptul potecii înguste şi desfundate care ducea la ferma sa, şovăi şi le spuse, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi:

— Nu ştiu de ce fugiţi, şi nici nu vreau să ştiu. Am nevastă şi copii. Pricepeţi? Ei sunt familia mea. Vremurile sunt prea grele ca să mai dai ajutor şi străinilor.

Mat încercă să-şi vâre mâna sub surtuc, dar Rand îl apucă de încheietură şi nu-i dădu drumul. Rămase în picioare, în mijlocul drumului, privindu-l pe fermier fără să vorbească.

— Dacă aş fi fost un om bun, îi lamuri Mull, aş fi oferit unor băieţi uzi până la piele un loc în care să se usuce şi să se încălzească la foc. Dar vremurile-s grele, iar străinii… Nu ştiu de ce fugiţi, şi nici nu vreau să ştiu. Înţelegeţi? E vorba despre familia mea.

Şi, dintr-odată, scoase la iveală din buzunarul surtucului două eşarfe lungi, de lână, groase şi închise la culoare.

— Nu-i cine ştie ce, dar luaţi-le. Sunt ale băieţilor mei. Dar ei mai au şi altele. Nu mă cunoaşteţi, da? Vremurile-s grele.

— Nici măcar nu ne-au picat ochii pe dumneata, încuviinţă Rand, luând eşarfele. Eşti un om bun. Cel mai bun pe care-l am întâlnit de câteva zile-ncoace.

Fermierul păru surprins, dar recunoscător. Strângând de frâie, îşi îndemnă caii s-o apuce pe poteca îngustă. Înainte să se fi întors cu totul, Rand o şi pornise pe drumul spre Caemlyn, conducându-l pe Mat.

Vântul se înteţea, pe măsura ce se lăsa amurgul. Mat începuse să pună tot felul de întrebări stăruitoare, voind să afle când avea de gând să se oprească, dar Rand îşi continua drumul, trăgându-l după el, căutând un loc în care să fie mai bine adăpostiţi decât sub nişte tufişuri. Veştmintele lor erau încă jilave, iar vântul bătea tot mai rece cu fiecare clipă, astfel încât nu era sigur că aveau să scape cu viaţă, după încă o noapte sub cerul liber. Întunericul se lăsă înainte să descopere vreun loc care să le fie de folos. Vântul sufla îngheţat, făcându-i mantia să fâlfâie. Apoi, prin bezna din faţa lor, se zăriră nişte luminiţe. Un sat.

Mâna sa se strecură în buzunar, pipăind monedele pe care le avea acolo. Erau mai mult decât de ajuns pentru o masă şi o cameră de dormit, pentru ei amândoi. O cameră în care să fie la adăpost de frigul nopţii. Dacă rămâneau afară, în bătaia vântului, cu hainele încă umede, cine dădea peste ei avea toate şansele să găsească două cadavre. Nu trebuia decât să nu atragă prea mult atenţia asupra lor. Gata cu cântatul la flaut, mai ales că Mat, din pricina ochilor, nici gând să mai poată jongla. Apucă din nou braţul prietenului său şi se îndreptă spre luminile care-i făceau cu ochiul din depărtare.

— Când ne oprim? întrebă iarăşi Mat.

Judecând după felul în care se chinuia să vadă în depărtare, cu capul aplecat în faţă, Rand nu era convins nici că prietenul său putea să-l zărească, darmite să vadă luminile satului.

— Când ajungem undeva la căldură, răspunse el.

Ochiuri de lumină, revărsate pe ferestrele caselor, luminau străzile satului, iar oamenii umblau încoace şi încolo, fără să le pese de ceea ce se putea ascunde în întuneric. Singurul han era o clădire lăbărţată, cu un cat, care părea să fi fost mărită de a lungul anilor, fără vreo întrebuinţare precisă. Uşa din faţă se deschise, lăsând pe cineva să iasă, însoţit de un hohot de râs care se revărsa dinăuntru.

Rand rămase pironit în loc, amintindu-şi de râsetele de la Căruţaşul Dansator. Îl urmări pe bărbatul care o apucase în josul străzii, cu paşi nu foarte siguri, apoi trase adânc aer în piept şi deschise uşa, cu mare grija pentru ca sabia să-i rămână ascunsă sub faldurile mantiei. Fu întâmpinat de hohote de râs.

Lămpile care atârnau din tavanul înalt luminau puternic încăperea, iar el observă şi simţi pe dată diferenţa faţă de hanul lui Saml Hake. De pildă, aici nu erau beţivi. Sala era plină de oameni care păreau fermieri şi târgoveţi şi care, chiar dacă nu erau pe de a-ntregul treji, beţi cu siguranţă nu erau. Râsetele erau sincere, deşi puţintel forţate uneori. Oamenii râdeau ca să uite de necazuri, dar şi cu poftă, în acelaşi timp. Sala însăşi era curată şi îngrijită, încălzită de focul care vuia într-un cămin mare, aflat la capătul ei îndepărtat. Zâmbetele fetelor care serveau erau la fel de călduroase ca flăcările, iar când râdeau, Rand observă că o făceau fiindcă aşa le plăcea.

Hangiul era la fel de curat ca hanul său şi încins cu un şorţ alb, strălucitor. Rand se bucură să observe că era corpolent; se îndoia că mai putea avea încredere într-un hangiu slăbănog. Se numea Rulan Allwine – semn bun, îşi zise Rand, pentru că numele semăna aşa bine cu cele din Emond’s Field. Îi măsură mai întâi cu privirile, de sus până jos, apoi, politicos, dar ferm, ceru plata în avans.

— Nu c-aş vrea să spun că voi aţi fi din ăia, înţelegeţi, dar e lume pe drum în vremurile astea care nu prea se sinchiseşte dimineaţa să mai şi plătească. Mi se pare că sunt o groază de tineri care se îndreaptă spre Caemlyn.

Rand nu se supără, mai ales la cât de ud şi de amărât era. Totuşi, când jupân Allwine îi spuse preţul, el făcu ochii mari, iar Mat scoase un sunet de parcă s-ar fi înecat cu ceva.

Hangiul clătină amărât din cap, făcându-şi obrajii să-i tremure, dar părea obişnuit cu asta.

— Vremurile-s grele, oftă el, cu resemnare în glas. Nu se mai găsesc prea multe, iar ce se găseşte costă de cinci ori mai mult decât înainte. Iar luna viitoare va fi şi mai rău, pot să jur.

Rand îşi scoase banii din buzunar şi se uită la Mat, care strângea încăpăţânat din dinţi.

— Vrei să dormi pe sub tufişuri? îl întrebă.

Mat oftă şi, fără nici o tragere de inimă, îşi goli buzunarele. După ce achitară socoteala, Rand se uită cu tristeţe la puţinul care mai rămăsese de împărţit.

Numai că, zece minute mai târziu, mâncau fiertura la o masă din colţ, lângă vatră, ajutându-se cu bucăţi mari de pâine. Porţiile nu erau atât de mari pe cât şi ar fi putut dori, dar erau fierbinţi şi săţioase. Căldura din vatra li se strecura încet încet în oase. Rand se prefăcea că-şi ţinea ochii în farfurie, dar de fapt privea atent la uşă. Toţi cei care intrau păreau fermieri, dar asta nu era îndeajuns pentru a-i alunga temerile.

Mat mânca încet, savurând fiecare îmbucătură, deşi tot mai bombănea din pricina luminii lămpilor. După o vreme, scoase eşarfa pe care i-o dăduse Alpert Mull şi şi-o legă la cap, trăgând-o aproape până peste ochi. Asta le atrase anumite priviri pe care Rand îşi dorea să le fi putut evita. El îşi curăţă repede farfuria, îndemnându-l pe Mat să facă la fel, apoi îi ceru lui jupân Allwine să-i conducă în camera de dormit.

Hangiul păru surprins că vor să meargă aşa repede la culcare, dar nu făcu nici o remarcă. Luă o lumânare şi le arătă drumul, străbătând mai multe coridoare încâlcite, până la o cameră mică, în care erau doua paturi înguste, undeva într-un colţ îndepărtat al hanului. După ce hangiul plecă, Rand îşi lăsă bocceaua să cadă lângă pat, îşi aruncă mantia pe un scaun şi se prăbuşi cu toate hainele pe el pe cuvertură. Hainele îi erau încă jilave şi nu prea confortabile, dar voia să fie pregătit, dacă trebuia să fugă din nou. Îşi lăsă şi sabia la şold, şi dormi cu o mână pe mânerul ei.

Dimineaţa, îl trezi cântecul unui cocoş. Rămase o vreme întins, privind zorii care luminau fereastra, şi se întrebă dacă îndrăznea să mai doarmă un pic. Să doarmă pe lumină, atunci când puteau fi deja pe drum. Căscă, făcându-şi fălcile să trosnească.

— Hei, strigă Mat, văd!

Se ridică în capul oaselor pe pat, privind de jur împrejur cu ochii tot mijiţi.

— Mă rog, nu chiar foarte bine, dar văd. Faţa ta e tot tulbure, dar măcar îmi dau seama cine eşti. Ştiam eu c-o să-mi revin. Până diseară, o să văd mai bine ca tine. Din nou.

Rand se ridică pe dată din pat, scărpinându-se în timp ce-şi aduna mantia de pe jos. Hainele îi erau mototolite, pentru că se uscaseră pe el în timpul somnului, şi-i dădeau mâncărimi de piele.

— Pierdem vremea, şi afară s-a făcut ziuă, îl zori pe tovarăşul său.

Mat se ridică la fel de repede; şi el se scărpina.

Rand se simţea chiar bine. Erau la mai mult de o zi depărtare de Patru Regi şi niciunul dintre oamenii lui Gode nu se arătase. Şi cu o zi mai aproape de Caemlyn, unde-i aştepta cu siguranţă Moiraine. Trebuia să fie aşa. Iar după ce se întâlneau din nou cu femeia Aes Sedai şi cu Străjerul, nu mai aveau a se teme de Iscoadele Celui Întunecat. Era ciudat că se simţea aşa nerăbdător să fie împreună cu o Aes Sedai. „Pe Lumină, când o s-o revăd pe Moiraine, o s-o sărut!” Gândul îl amuză. Se simţea îndeajuns de bine pentru a cheltui o parte din banii care se tot împuţinau pe masa de dimineaţă – o bucată mare de pâine şi o cană cu lapte rece, de-abia scos din cămară.

Tocmai mâncau, la o masă din fundul sălii mari a hanului, când înăuntru intră un tânăr, care părea de prin partea locului, cu mersul săltat şi semeţ şi cu o tichie de pânză, în care se afla înfiptă o pană, pe care o tot răsucea pe un deget. Înăuntru nu se mai afla decât un bătrân care mătura, fără să ridice ochii. Privirile tânărului se plimbară de jur împrejurul încăperii, dar, atunci când se opriră asupra celor doi băieţi, tichia îi căzu de pe deget. Rămase cu ochii holbaţi la ei vreo câteva clipe, apoi îşi lua tichia de pe jos şi îi mai cerceta puţin, trecându-şi degetele prin pletele închise la culoare. În cele din urmă, se apropie de masa lor, târşâindu-şi picioarele.

Era mai în vârstă ca Rand, dar se uita la ei bănuitor.

— Pot să stau şi eu? întrebă şi înghiţi pe dată în sec, ca şi cum ar fi spus ceva greşit.

Rand se gândi că pesemne celalalt spera să primească şi el ceva de mâncare, deşi părea în stare să-şi cumpere singur. Cămaşa cu dungi albastre era brodată la guler, iar mantia sa albastru închis era, de asemenea, brodată – la poale. Încălţările de piele pe care le purta nu cunoscuseră vremuri prea grele, din câte putea observa Rand. Îi făcu semn cu capul, arătându-i un scaun.

Pe când individul îşi apropia scaunul de masă, Mat îl privea fix. Rand nu-şi dădea seama dacă îl fulgera cu privirile sau, pur şi simplu, încerca să-l vadă mai bine. Oricum, chipul încruntat al lui Mat îl intimida pe tânăr. Acesta nu apucă să se aşeze, ci rămase încremenit şi nu se hotărî să ia loc decât după ce Rand îi făcu, din nou, semn cu capul.

— Cum te numeşti? întrebă Rand.

— Cum mă numesc? Ah, da, cum mă numesc. Pai… spuneţi-mi Paitr, răspunse străinul, plimbându-şi privirile de acolo-colo, neliniştit. Păi… asta nu-i ideea mea, înţelegeţi, dar trebuie s-o fac. N-am vrut, dar am fost silit. Trebuie să înţelegeţi asta. Nu…

Rand începu să se încordeze, când îl auzi pe Mat mârâind:

— Iscoadă a Celui Întunecat.

Paitr tresări şi aproape că se ridică de pe scaun, aruncând priviri speriate în jur, de parcă mai erau acolo încă cincizeci de persoane care să audă. Capul bătrânului era încă aplecat deasupra măturii, iar atenţia sa, îndreptată spre podea. Paitr se aşeză la loc şi îşi plimba privirile de la Rand la Mat şi înapoi, părând nesigur pe sine. Buza de sus îi era umedă de transpiraţie. Acuzaţia era îndeajuns pentru a face pe oricine să transpire, dar el nici nu încercase să nege. Rand clatină uşor din cap. După întâlnirea cu Gode, aflase că Iscoadele Celui Întunecat nu erau, neapărat, oameni care să poarte pe frunte Colţul Dragonului, dar, cu excepţia veştmintelor pe care le purta, acest Paitr s-ar fi potrivit foarte bine în Emond’s Field. Nimic din înfăţişarea lui nu ar fi amintit de omoruri şi lucruri încă şi mai rele. Nimeni nu ar fi întors capul după el pe stradă. Măcar Gode fusese… altfel.

— Lasă-ne în pace, se răsti Rand. Şi spune-le şi prietenilor tăi să ne lase în pace. Nu vrem nimic de la ei, iar ei n-o să scoată nimic de la noi.

— Dacă nu, adaugă Mat cu asprime, o să arăt ceea ce eşti. Să vedem ce-o să creadă prietenii tăi din sat despre asta.

Rand nădăjduia că prietenul său nu vorbea serios. Asta le-ar fi putut face şi lor tot atâtea necazuri cât i-ar fi făcut şi lui Paitr. Acesta însă păru să ia în serios ameninţarea şi păli.

— Am… am auzit ce s-a-ntâmplat în Patru Regi. Cel puţin o parte. Veştile circula repede, iar noi avem metodele noastre pentru a le afla. Dar aici nu e nimeni care să vă încolţească. Sunt singur… şi vreau doar să vorbim.

— Despre ce? întrebă Mat, tocmai când Rand spunea:

— Nu ne interesează.

Se priviră unul pe altul, iar Mat ridică din umeri.

— Nu ne interesează, spuse şi el.

Rand dădu pe gât ultimele picături de lapte şi-şi îndesă în buzunar un colţ de pâine. Rămaşi aproape fără bani, asta se prea putea să fie pentru ei masa următoare. Dar cum să plece din han? Dacă Paitr descoperea că Mat era aproape orb, le putea spune şi altor… altor Iscoade ale Celui Întunecat. Cândva, Rand văzuse un lup care despărţise de turmă o oaie şchioapă; mai fuseseră şi alţii prin jur, iar el nu putea nici să părăsească turma şi nici să prindă fiara în bătaia arcului. De îndată ce oaia rămăsese singură, behăind îngrozită şi ţopăind pe trei picioare, în loc de un singur lup, pe urmele ei apăruseră ca prin minune zece. Amintirea îi întorcea stomacul pe dos. Dar nu puteau nici să rămână unde erau. Chiar dacă Paitr era singur, după cum le spusese, nu i-ar fi luat mult să-şi cheme tovarăşii.

— Hai să mergem, Mat, grăi el, şi-şi ţinu răsuflarea.

Când Mat dădu să se ridice, se uită spre Paitr, aplecându-se şi mârâind:

— Lasă-ne în pace, Iscoadă a Celui Întunecat. N-am de gând să-ţi spun de două ori. Lasă-ne în pace.

Paitr înghiţi în sec şi se afundă în scaun, cu chipul alb ca varul. Îi amintea de un Myrddraal.

Când se uită din nou la Mat, acesta era deja în picioare; slăbiciunea lui rămase neobservată. Pe dată, Rand îşi luă şi el desagile şi celelalte lucruri, încercând să-şi ţină sabia acoperită cu mantia. Poate că Paitr ştia deja de existenţa acesteia, poate ca Gode îi spusese lui Ba’alzamon, iar acesta, lui Paitr, dar nu credea. Îi trecuse prin minte că Paitr nu avea decât o vagă idee despre ce se întâmplase în Patru Regi şi probabil că din pricina asta era şi aşa de înspăimântat.

Lumina care se revărsa pe sub uşă îl ajutase pe Mat să meargă drept într-acolo; nu se mişca prea repede, dar nici îndeajuns de încet ca să bată la ochi. Rand îl urmă îndeaproape, rugându-se să nu-l vadă împiedicându-se. Era mulţumit că drumul lui Mat era drept şi liber, fără scaune sau mese care să-i stea în cale.

Dintr-odată, în spatele lor, Paitr sări în picioare.

— Aşteptaţi, strigă el disperat. Trebuie să aşteptaţi.

— Lasă-ne în pace, se răsti Rand fără să se întoarcă. Aproape că ajunseseră la uşă, fără ca Mat să facă vreun pas greşit.

— Nu vreau decât să mă ascultaţi, îi rugă Paitr, punând o mână pe umărul lui Rand ca să-l oprească din drum.

În mintea acestuia apăru un potop de imagini. Trolocul, Narg, care sărise la el în propria casă. Myrddraalul care-l ameninţase la Cerbul şi Leul, hanul din Baerlon. Jumate-Oamenii de peste tot, Pieriţii care-i urmăriseră până în Shadar Logoth şi veniseră după ei în Whitebridge. Iscoade ale Celui Întunecat în tot locul. Se răsuci, strângând pumnul.

— Ţi-am spus să ne laşi în pace!

Şi pumnul său îl izbi pe Paitr drept în nas. Iscoada Celui Întunecat se prăbuşi şi rămase acolo, pe podea, holbându-se la Rand. Din nas i se scurgea un firicel de sânge.

— N-o să scăpaţi, urlă el mânios. Oricât aţi fi de puternici, Marele Stăpân al Întunericului este mai puternic decât voi. Umbra o să vă-nghită!

Din fundul sălii se auzi un oftat şi zgomotul unei maturi care cădea pe podea. Bătrânul care făcea curat îi auzise, în cele din urmă. Rămăsese cu ochii holbaţi la Paitr. Pălise la faţă şi parcă voia să rostească ceva, dar nu se auzea niciun sunet. Paitr îi întoarse privirea pentru câteva clipe, apoi blestemă cu sălbăticie şi sări în picioare, năpustindu-se afară din han şi alergând pe stradă de parca era urmărit de o haita de lupi. Bătrânul îşi îndreptă atenţia către Rand şi Mat, părând la fel de speriat.

Rand îl conduse pe Mat afară din han şi din sat cât putu de repede, stând mereu cu urechea ciulită după strigăte şi semnale care nu răsunară nicăieri altundeva decât în mintea lui.

— Sânge şi cenuşă, mârâi Mat, tot timpul dăm peste ei. Tot timpul sunt la un pas în urma noastră. N-o să putem scăpa.

— Nu, nu-i aşa, stărui Rand. Dacă Ba’alzamon ar fi ştiut că suntem aici, crezi că l-ar fi lăsat pe individul ala singur? Ar mai fi trimis un al doilea Gode şi vreo douăzeci, treizeci de matahale. Ne vânează în continuare, dar n-o să ştie sigur unde ne aflăm decât după ce le spune Paitr, şi poate că el chiar îi singur. S-ar putea să trebuiască să se ducă tocmai în Patru Regi, cine ştie?

— Dar a spus…

— Nu-mi pasă.

Nu era sigur la cine se referea Mat, dar nici nu mai conta.

— Doar n-o să stăm să-i aşteptăm să vină.

În ziua aceea prinseră şase căruţe, care-i purtară fiecare câte o mică bucată de drum. Un fermier le povesti că un bătrân nebun, de la hanul din târgul Sheran, pretindea că acolo se ascundeau Iscoade ale Celui Întunecat. Fermierul de-abia putea vorbi, printre hohotele de râs; îşi tot ştergea lacrimile de pe obraz. În târgul Sheran! Era cea mai bună poveste pe care o auzise de când Ackley Farren se îmbătase şi-şi petrecuse o noapte pe acoperişul hanului.

Un alt bărbat, un fabricant de căruţe cu faţa rotundă şi cu tot felul de unelte care atârnau de o parte şi de alta a căruţei sale, în care mai transporta şi două roţi, le istorisi o altfel de poveste. Douăzeci de Iscoade ale Celui Întunecat se adunaseră în târgul Sheran. Bărbaţi cu trupuri strâmbe şi femei încă şi mai şi, toţi murdari şi în zdrenţe. Puteau să facă să ţi se taie picioarele şi să ţi se întoarcă stomacul pe dos numai dacă te priveau, iar când râdeau, hohotele lor îngrozitoare îţi răsunau în urechi vreme de mai multe ceasuri, iar capul te durea de parcă stătea să-ţi plesnească. Îi văzuse cu ochii lui, dar de la o distanţă îndeajuns de mare ca să nu fie în primejdie. Dacă Regina n-avea de gând să facă nimic, cineva trebuia să le ceară ajutor Copiilor Luminii. Trebuia să facă cineva ceva.

Când coborâră din căruţa lui, se simţiră de-a dreptul uşuraţi.

Pe când soarele se pregătea să apună în urma lor, pătrunseră într-un sătuc care semăna bine cu târgul Sheran. Drumul spre Caemlyn îl despărţea în două, dar pe ambele părţi se aflau şiruri de case mici, din cărămidă, cu acoperişuri de stuf. Pereţii erau acoperiţi cu iederă, deşi corzile erau aproape desfrunzite. Satul avea şi un han, nu mai mare ca Izvorul de Vin, cu o firmă atârnată afară, care se legăna scârţâind în bătaia vântului. Omul Reginei.

Lui Rand îi trecu prin cap că era ciudat că se gândise la Izvorul de Vin ca la o clădire mică. Îşi amintea de vremurile în care i se părea a fi una dintre cele mai mari clădiri din toată lumea. Una mai mare ar fi fost de-a dreptul un palat. Dar de acum mai văzuse şi el câte ceva şi, dintr-odată, îşi dădu seama că nimic nu avea să i se pară la fel, când avea să se întoarcă acasă. Dacă se mai întorcea vreodată.

Şovăi o clipă în faţa hanului, dar se gândi că, chiar dacă preţurile de la Omul Reginei nu erau la fel de mari precum cele din târgul Sheran, oricum nu-şi puteau permite nici o masă, nici o cameră pentru dormit.

Mat îi observă privirea, şi-şi pipai buzunarul în care ţinea mingile colorate ale lui Thom.

— Vad destul de bine, câtă vreme nu încerc cine ştie ce şmecherie.

Vederea i se îmbunătăţise destul de mult, deşi încă-şi mai ţinea eşarfa legată în jurul frunţii, iar peste zi, de câte ori ridicase capul spre cer, trebuise să mijească ochii. Cum Rand nu răspunse nimic, Mat continuă:

— Doar n-o să fie Iscoade ale Celui Întunecat în fiecare han, de aici şi până în Caemlyn. În plus, nu vreau să dorm sub tufişuri, dacă pot dormi în pat.

Cu toate acestea, nu făcu nici o mişcare ca să pătrundă în han, ci rămase să-l aştepte pe Rand. După o clipă, acesta încuviinţă. Se simţea frânt de oboseală, mai mult decât oricând. Numai gândul la o noapte petrecută sub cerul liber îl făcea să simtă dureri în oase. „Totul se adună. Prea mult am fugit şi prea mult m-am tot uitat peste umăr.”

— Nu pot fi peste tot, îngână şi el.

Încă de cum intră în sala mare, se întrebă dacă nu cumva făcuse o greşeală. Locul era curat, dar plin de lume. Toate mesele erau ocupate, iar câţiva bărbaţi se sprijineau de zid, pentru că nu mai aveau unde şedea. Judecând după mişcările repezite cu care fetele care serveau – şi chiar şi hangiul – se strecurau printre mese, cu priviri hăituite, era mai multă lume decât de obicei. Prea multă pentru un asemenea sătuc. Oamenii care nu erau de prin partea locului erau uşor de observat. Nu erau îmbrăcaţi altfel decât ceilalţi, dar nu se uitau decât la mâncarea şi băutura lor. Localnicii însă îi sorbeau pe străini din priviri.

În încăpere răsuna un murmur de voci, îndeajuns de puternic pentru ca hangiul să trebuiască să-i ducă în bucătărie, după ce Rand îi dăduse de înţeles că voiau să discute cu el. Dar şi acolo era aproape la fel de mult zgomot, căci bucătarul şi ajutoarele lui umblau de colo colo, zdrăngănind oalele.

Hangiul îşi şterse faţa cu o batistă mare.

— Presupun că aţi plecat şi voi în Caemlyn să-l vedeţi pe falsul Dragon, la un loc cu toţi proştii din Regat. La mine aicea sunt şase în cameră şi câte doi sau trei într-un pat, iar dacă nu vă convine, n-am cum să vă ajut.

Rand îşi ţinu discursul cu un gol în stomac. Printre atâţia oameni plecaţi la drum, oricine putea fi Iscoadă a Celui Întunecat, şi nu avea cum să-i deosebească de ceilalţi. Mat îşi demonstra talentele prin câteva jonglerii – dar numai cu trei mingi şi, chiar şi aşa, cu mare grijă –, iar Rand scoase la iveala fluierul lui Thom. După numai câteva măsuri din Bătrânul urs negru, hangiul încuviinţa nerăbdător.

— Da, bine, bine. Oricum am nevoie de ceva cu care să le abat idioţilor gândurile de la Logain ăla. Au fost deja trei încăierări, între cei care susţineau că el e cu adevărat Dragonul şi cei care ziceau că nu. Lăsaţi-vă lucrurile în colţ, iar eu mă duc să vă fac loc. Dacă mai am ce loc să vă fac. Proşti. Lumea-i plină de proşti care nu ştiu că nu-i bine să-şi bage nasul unde nu le fierbe oala. De asta se întâmplă toate necazurile. Îşi tot bagă nasul.

Ştergându-şi din nou faţa, el plecă grabnic din bucătărie, mormăind pentru sine. Bucătarul şi ajutoarele lui nici nu-i băgară în seamă pe băieţi. Mat îşi tot potrivea eşarfa pe cap, trăgând-o mai sus, apoi clipind des din cauza luminii şi coborând-o iarăşi pe ochi. Rand se întrebă dacă putea vedea îndeajuns de bine pentru a încerca şi ceva mai complicat decât jongleriile cu trei mingi. Cât despre el…

Senzaţia de greaţă din stomac devenise din ce în ce mai puternică. Se aşeză pe un scăunaş mic, ţinându-şi capul în mâini. I se făcuse frig, de parcă nu era în bucătărie. Începu să tremure. Împrejur era plin de aburi, iar sobele şi cuptoarele trosneau de căldură, dar el tremura din ce în ce mai tare, clănţănind din dinţi. Îşi strânse pieptul cu braţele, dar asta nu-l ajută cu nimic. Se simţea de parcă i-ar fi îngheţat oasele.

Ca prin ceaţă, îşi dădu seama că Mat îl întreba ceva, îl scutura de umăr, iar cineva blestema şi ieşea în fugă din încăpere.

Apoi apăru şi hangiul, împreună cu bucătarul care se încrunta alături de el, iar Mat se certa vehement cu amândoi. Dar nu izbutea să înţeleagă ce-şi spuneau; cuvintele îi răsunau în urechi ca un ţiuit şi nu-şi putea aduna gândurile.

Brusc, Mat îi luă braţul şi-l ridică în picioare. Toate lucrurile lor – desagile de la şa, păturile, bocceaua lui Thom şi cutiile cu instrumente – atârnau de umerii lui Mat, împreună cu arcul. Hangiul îi privea, ştergându-se pe faţă, îngrijorat. Clătinându-se pe picioare şi sprijinindu-se de Mat, Rand îl lăsă să-l conducă spre uşa din spate.

— Îm m-mi p pare r r-rău, M-m mat, izbuti să îngaime; dinţii îi clănţăneau, fără să-i poată opri. C-c cred c că-i din cc cauza ploii. Încă o n n-noapte af fară n n-are ce r r-rău să nne f f-facă, aşa c c-cred.

Amurgul întunecase cerul, pe care se vedeau o mână de stele, răzleţite.

— Nici să nu te gândeşti, replică Mat, care încerca să pară vesel, deşi Rand îşi dădea seama cât era de îngrijorat. Hangiul era speriat ca nu cumva lumea să afle că era cineva bolnav printre ei. I-am spus că, dacă ne dă afară, te duc în sala mare. Hanul s-ar goli pe jumătate, în vreo zece minute. Oricât e de pornit împotriva proştilor de drumeţi, nu vrea aşa ceva.

— Atunci un nde?

— Aici, răspunse Mat, deschizând uşa grajdului cu un scârţâit puternic din balamale.

Înăuntru era mai întuneric decât afară, iar aerul mirosea a fân, a grâne şi a cai, şi se simţea un iz puternic de bălegar. Când Mat îl ajută să se întindă pe podeaua acoperită de paie, Rand se ghemui cu genunchii la piept, cu braţele încleştate de trup şi tremurând din cap până în picioare. I se părea că toată puterea i se consuma din cauza tremuratului. Îl auzi pe Mat împiedicându-se şi blestemând, apoi împiedicându-se din nou, cu un zăngănit de metal. Dintr-odată se făcu lumină şi-l văzu pe Mat ridicând o lampă veche şi ponosită.

Hanul fiind plin, la fel erau şi grajdurile. Fiecare despărţitură era ocupată de câte un cal – unii dintre aceştia îşi înălţau capetele, clipind des din cauza luminii. Mat cântări din priviri scara care ducea la platforma de sus, unde se aflau grămezile de fân, apoi îl privi pe Rand, ghemuit pe jos, şi clătină din cap.

— N-am cum să te duc acolo, murmură el. Agăţând, lampa într-un cui, se chinui să urce scara şi începu să arunce jos fânul, cu braţele. Coborând iute, îi făcu un pat în fundul grajdului, iar Rand se târî până acolo. Mat îl înveli cu amândouă mantiile, dar Rand le dădu jos aproape imediat.

— Cald, şoptise el. Pe undeva, îşi aducea aminte că-i fusese frig cu numai câteva clipe în urmă, dar în clipa aceea se simţea ca într-un cuptor. Se trase de guler, dându-şi capul pe spate. Cald.

Simţi mâna lui Mat, care-l pipăia pe frunte.

— Mă întorc imediat, îi şopti acesta şi dispăru!

Rămase acolo, zvârcolindu-se în fân; nu era sigur cât timp trecuse, până când Mat se întoarse cu o farfurie plină ochi într-o mână, o carafă în cealaltă şi două pocale albe pe care le ţinea cu degetele, atârnate de toarte.

— Aici nu-i Meştereasă, spuse el, lăsându-se în genunchi lângă Rand.

Umplu unul din pocale şi i-l duse la buze. Rand dădu apa pe gât ca şi cum nu mai băuse nimic de câteva zile întregi; şi tocmai aşa se simţea.

— Nici măcar nu ştiu ce-i aia Meştereasă. Au şi ei pe cineva căreia-i zice Maica Brune, dar e plecată pe undeva ca s-ajute la o naştere, şi nimeni nu ştie când se va-ntoarce. Am reuşit să găsesc ceva pâine, brânză şi cârnaţi. Bunul jupân Inlow e dispus să ne dea orice, câtă vreme nu ieşim să ne vadă oaspeţii. Uite, ia de-aici.

Rand îşi întoarse capul, refuzând mâncarea. Până şi vederea sau gândul la ea îi întorcea stomacul pe dos. După o vreme, Mat oftă şi se aşeză ca să mănânce măcar el. Rand îşi ţinu capul întors şi încercă să nu asculte.

Frisoanele îl cuprinseră din nou, apoi febra, apoi iar frisoanele şi din nou febra. Mat îl învelea când începea să tremure şi îi dădea de băut când se plângea de sete. Se făcea din ce în ce mai întuneric, iar contururile grajdurilor tremurau, în lumina slabă a lămpii. Umbrele luau diverse forme şi se mişcau după bunul lor plac. Apoi îl văzu pe Ba’alzamon care străbătea grajdul cu paşi mari, cu ochii arzători, cu câte un Myrddraal de fiecare parte. Chipurile acestora erau ascunse în faldurile glugilor negre.

Pipăindu-şi disperat mânerul sabiei, încercă să se ridice, ţipând:

— Mat! Mat, sunt aici! Pe Lumină, sunt aici!

Mat, sprijinit de zid, cu picioarele încrucişate, tresări speriat din somn.

— Ce? Iscoade ale Celui Întunecat? Unde?

Clătinându-se pe picioare, Rand îi făcu semne disperate într-o direcţie, apoi rămase cu gura căscată. Umbrele se mişcară, iar unul dintre cai lovi cu copita în somn. Altceva, nimic. Căzu îndărăt pe paie.

— Nu-i nimeni, în afară de noi, îl linişti Mat. Ia, dă-mi mie aia.

Se întinsese spre sabia lui Rand, dar el o strânse şi mai tare în mână.

— Nu, nu. Trebuie s-o ţin eu. E taică-meu, înţelegi? E tata!

Începu din nou să tremure, dar strângea sabia în mâini ca şi cum ar fi fost singura care-l ajuta să scape cu viaţă.

— T-tata!

Mat renunţă să mai încerce să-i ia arma şi-l înveli la loc cu mantiile. Pe timpul nopţii, pe când Mat dormea, apărură şi alţi vizitatori, despre care Rand nu ştia precis dacă erau într-adevăr acolo sau nu. Din când în când se uita la Mat, care dormea cu capul în piept, întrebându-se dacă i-ar fi putut observa şi el, dacă s-ar fi trezit.

Dintre umbre apăru Egwene, cu părul împletit într-o cosiţă lungă şi închisă la culoare, aşa cum fusese în Emond’s Field, cu chipul îndurerat şi posomorât.

— De ce ne-ai părăsit? întreba ea. Acum suntem morţi pentru că ne-ai părăsit.

Întins în fân, Rand clătina vlăguit din cap.

— Nu, Egwene. N-am vrut să vă părăsesc. Te rog.

— Am murit cu toţii, ofta ea cu tristeţe, iar moartea este regatul Celui Întunecat. Acum suntem în stăpânirea lui, pentru că ne-ai părăsit.

— Nu. N-am avut de ales, Egwene. Te rog, Egwene, nu pleca. Întoarce-te, Egwene!

Dar ea se întorsese printre umbre şi devenise asemenea lor.

Moiraine avea o expresie calmă, dar chipul ei era palid ca al unui cadavru. Mantia ei semăna cu un giulgiu, iar vocea îl şfichiuia ca un bici.

— Aşa-i, Rand al’Thor. Nu ai de ales. Trebuie să mergi în Tar Valon, sau Cel Întunecat te va lua în stăpânire. Vei rămâne pe vecie înlănţuit în umbre. Numai Aes Sedai te mai pot salva acum. Numai Aes Sedai.

Thom îi rânjea drăceşte. Hainele Menestrelului atârnau pe el, ca nişte zdrenţe pârlite, care-i aminteau de fulgerele izbucnite pe când el se lupta cu Pieritul, ca să le dea timp să fugă. Carnea era arsă şi înnegrită.

— Dacă ai încredere în Aes Sedai, băiete, o să-ţi doreşti să fi murit. Aminteşte-ţi că preţul pentru ajutorul oferit de Aes Sedai este întotdeauna mai mic decât poţi crede, dar mai mare decât îţi poţi imagina. Şi care Ajah te va găsi mai întâi, ia spune? Cea Roşie? Poate cea Neagră. Mai bine fugi, băiete. Fugi.

Privirea lui Lan era tare ca granitul, iar pe chipul său şiroia sângele.

— Ce ciudat, să vezi o sabie cu pecetea bâtlanului în mâinile unui păstor. Eşti demn de ea? Ar trebui să fii. De acum eşti singur. Nici în urma ta şi nici în faţă nu mai exista nimic de care să te agăţi, şi oricine poate fi Iscoadă a Celui Întunecat.

Rânjea ca un lup, iar din gură începuse să-i curgă sânge.

— Oricine.

Apăru şi Perrin, care-l învinovăţea şi-i cerea ajutor, şi jupâneasa al’Vere, care plângea după fata ei, şi Bayle Domon, care-l blestema pentru că-i adusese Pieriţii la bord, şi jupân Fitch, care-şi frângea mâinile din pricina hanului făcut cenuşă, şi Min, care ţipa, prinsă în ghearele unui troloc, oamenii pe care-i cunoştea şi oameni pe care-i întâlnise numai o dată. Dar cel mai rău dintre toţi fusese Tam. Acesta stătea lângă el, încruntându-se, clătinând din cap, fără să scoată un sunet.

— Trebuie să-mi spui, îl imploră Rand. Cine sunt? Te rog, spune-mi. Cine sunt? Cine sunt? strigă el.

— Uşurel, Rand.

O clipă i se păruse că Tam era cel care-i răspundea, dar apoi observă că acesta dispăruse. În locul lui se afla Mat, aplecat peste el, ducându-i la buze un pocal plin cu apă.

— Odihneşte-te. Eşti Rand al’Thor, asta eşti, şi ai mutra cea mai pocită şi ţeasta cea mai tare din Ţinutul celor Două Râuri. Hei, eşti plin de sudoare! Ţi-a trecut febra!

— Rand al’Thor? şopti el.

Mat încuviinţă, iar gestul său era atât de încurajator, încât Rand adormi fără să se atingă de apă.

Nu visase nimic – sau, cel puţin, nu-şi mai amintea –, dar dormise îndeajuns de uşor pentru a deschide ochii de câte ori Mat venea să vadă cum îi mai era. La un moment dat, se întreba dacă Mat apucase să doarmă vreun pic, dar adormi la rândul său înainte să meargă prea departe cu gândul.

Auzind balamalele uşii scârţâind, se trezi cu totul, dar o vreme nu făcu altceva decât să zacă în fân, dorindu-şi să adoarmă din nou. Dacă dormea, nu mai era conştient de trupul său. Muşchii îl dureau ca nişte zdrenţe sfâşiate şi nu mai avea deloc vlagă în trup. Se chinui să-şi înalţe capul şi reuşise numai din a doua încercare.

Mat şedea la locul său obişnuit, sprijinit de zid, atât de aproape încât îl putea atinge cu braţul. Bărbia îi căzuse pe pieptul care se ridica şi cobora, în ritmul uşor al somnului adânc. Eşarfa îi alunecase pe ochi.

Rand privi spre uşă.

Acolo se afla o femeie, care ţinea uşa deschisă cu o mână. La început, ea i se înfăţişă numai ca o siluetă întunecată, îmbrăcată cu o rochie, de-abia desluşită în lumina slabă a dimineţii, apoi păşi înăuntru, lăsând uşa să se închidă în urma ei. În lumina lămpii, o vedea ceva mai bine. Era cam de-o seamă cu Nynaeve, se gândi el, dar nu era de prin partea locului. Mătasea verde deschis a rochiei sale tremura la fiecare pas. Purta o mantie cenuşie şi moale şi avea părul prins într-o plasă de dantelă, ca spuma laptelui. Uitându-se gânditoare la el şi la Mat, îşi pipăia colierul greu de aur pe care-l avea la gât.

— Mat! strigă Rand, apoi şi mai tare: Mat!

Mat sforăia, şi mai că nu se prăbuşi pe podea, trezindu-se. Frecându-se la ochi, rămase cu privirea aţintită asupra femeii.

— Am venit să-mi caut calul, grăi ea, cu un gest vag în direcţia despărţiturilor, dar fără să-şi ia ochii de la ei. Eşti bolnav?

— E bine, răspunse înţepat Mat. A răcit puţin din cauza ploii, atâta tot.

— Poate c-ar trebui să văd cum îi e. Sunt destul de pricepută…

Rand se întrebă dacă era cumva Aes Sedai. Mai mult chiar decât veştmintele, comportamentul ei trufaş şi sigur pe sine şi felul în care-şi ţinea capul sus, de parcă se pregătea să dea o poruncă, nu se potriveau cu împrejurimile. „Iar dacă o fi Aes Sedai, din ce Ajah să fie?”

— Acum mi-e bine, îi răspunse el. Zău că nu-i nevoie.

Dar ea venise deja către el, străbătând grajdurile, ţinându-şi rochia cu mâinile şi păşind uşor, cu condurii ei cenuşii. Lăsându-se pe covorul de paie, îngenunche lângă el şi-i pipăi fruntea.

— N-ai febră, hotărî ea, cercetându-l încruntată. Era drăguţă, deşi avea trăsăturile foarte accentuate, dar pe chip nu i se vedea nici o urmă de bunătate. Pe de altă parte, nici rece nu părea. Aveai impresia, pur şi simplu, că era lipsită de orice sentiment.

— Totuşi, ai fost bolnav. Da. Da. Şi eşti în continuare slab, ca un pisoiaş de-abia născut. Cred că…

Îşi vârî mâna sub mantie şi, dintr-odată, lucrurile începură să se petreacă mult prea repede pentru ca Rand să poată face altceva decât să scoată un strigat înăbuşit.

Mâna femeii se ivi de sub mantie, într-o fulgerare de lumină; ceva sclipi, pe când ea se întindea către Mat, aplecându-se peste trupul lui Rand. Mat se culcă pe o parte, cu mişcări foarte iuţi, şi se auzi zgomotul scos de metalul care se înfigea în lemn. Totul ţinuse numai o clipă, apoi se lăsase tăcerea.

Mat şedea aproape culcat pe spate, cu o mână încleştată pe încheietura femeii, chiar dincolo de pumnalul pe care ea îl înfipsese în perete, în locul în care se aflase băiatul cu câteva clipe mai înainte, având în cealaltă mână arma luata din Shadar Logoth, proptită la gâtul ei.

Mişcând doar din ochi, ea încercă să privească pumnalul pe care-l ţinea Mat. Cu ochii mari, trase chinuit aer în piept şi dădu să se ferească, dar el îi ţinea în continuare tăişul lipit de piele. După acea primă mişcare, rămăsese nemişcată, ca o stană de piatră.

Umezindu-şi buzele cu limba, Rand privea ţintă tabloul care i se-nfăţişa. Chiar dacă n-ar fi fost aşa de slăbit, nu credea că s-ar fi putut mişca din loc. Apoi, ochii îi căzură pe pumnal şi gura i se uscă. Lemnul din jurul său se înnegrea, iar din locul pârjolit începură să se înalţe firicele de fum.

— Mat! Mat, pumnalul ei…

Mat aruncă o privire spre pumnal, apoi îndărăt la femeie, dar ea nu făcu nici o mişcare, ci rămase pe loc, umezindu-şi la rândul ei buzele, cu mişcări nervoase. Cu un gest repezit, Mat îi desprinse mâna de pe mâner şi o îmbrânci; ea căzu pe spate, îndepărtându-se de ei şi sprijinindu-se în mâini, la spate, fără să-şi ia ochii de la arma din mâna băiatului.

— Nu te mişca, o avertiză el. Dacă te mişti, am să mă folosesc de ăsta. Crede-mă, nu glumesc.

Ea încuviinţă din cap, cu ochii aţintiţi la pumnal.

— Rand, supravegheaz-o!

Rand nu era sigur ce ar fi trebuit să facă dacă ea ar fi încercat ceva – poate să ţipe; oricum nu putea fugi după ea, dacă încerca să scape. Numai că ea stătea pur şi simplu pe loc, fără să se clintească, în timp ce Mat scoase pumnalul ei din perete, cu o mişcare bruscă. Pata cea neagră nu se mai întinse, deşi tot mai scotea un firicel subţire de fum.

Mat căută cu privirea împrejur un loc în care să aşeze pumnalul, apoi îl împinse către Rand, care-l luă uşor, ca şi cum ar fi fost o viperă însufleţită. Părea simplu, deşi avea destul de multe podoabe, cu un mâner de fildeş deschis la culoare şi o lamă îngustă şi sclipitoare, lungă cam cât palma lui. Un simplu pumnal. Numai că el văzuse ce putea face. Mânerul nu era nici măcar călduţ, dar mâna începu să-i transpire. Nădăjduia să nu-l scape în fân.

Femeia nu se mişcă din poziţia în care căzuse, ci rămase cu ochii la Mat, care se întorcea încet spre ea. Îl privea de parcă se întreba ce avea de gând să facă, dar Rand îl observă pe prietenul său mijindu-şi brusc ochii şi încleştându-şi mâna pe mânerul pumnalului.

— Mat, nu!

— A încercat să mă omoare, Rand. Te-ar fi omorât şi pe tine. E Iscoada Celui Întunecat, răspunsese Mat, scuipând cuvintele.

— Dar noi nu suntem, stăruise Rand; femeia căscă gura, de parcă de-abia atunci îşi dădu seama ce avea de gând Mat. Noi nu suntem, Mat.

O clipă, Mat rămase împietrit în loc; lama pumnalului prindea şi reflecta lumina lămpii. Apoi încuviinţă.

— Mişcă-te acolo, îi porunci femeii, arătându-i cu pumnalul spre uşa încăperii în care erau ţinute şeile.

Ea se ridică încet, oprindu-se pentru a-şi curăţa rochia de paie. Până şi când o apucă în direcţia arătată de Mat, se mişca de parcă nu avea niciun motiv să se grăbească. Dar Rand observă că nu înceta să se uite cu teamă la pumnalul cu mâner de rubin din mâna lui Mat.

— Zău că ar trebui să nu vă mai zbateţi atâta, le aruncă ea. Până la urmă, aşa o să fie cel mai bine. O să vedeţi.

— Cel mai bine? rosti Mat cu subînţeles, frecându-şi pieptul, în locul în care ar fi pătruns pumnalul ei, dacă nu s-ar fi mişcat. Hai, treci acolo!

Ea îi dădu ascultare, ridicând nepăsător din umeri.

— O greşeală. După ce s-a întâmplat cu prostul ăla egoist de Gode, s-a iscat destulă tulburare. Ca să nu mai vorbim despre neghiobul care a stârnit panica din târgul Sheran, cine o mai fi fost şi el. Nimeni nu ştie precis ce s-a petrecut acolo sau cum s-a petrecut. Dar aşa e şi mai primejdios pentru voi, nu înţelegeţi? Dacă veniţi în faţa Marelui Stăpân de bunăvoie, veţi avea parte de mari onoruri, dar câtă vreme fugiţi, o să fiţi urmăriţi, şi atunci cine poate spune ce se va întâmpla?

Rand simţi un fior. „Dulăii mei sunt invidioşi. S-ar putea să nu-ţi fie prea bine cu ei.”

— Deci aveţi necazuri din pricina a doi băieţi de la ţară, replică Mat, râzând amar. Poate că voi, Iscoadele astea ale Celui Întunecat, nu sunteţi aşa de primejdioase cum am auzit până acuma.

Deschizându-i uşa de la încăperea în care se aflau şeile, se trase la o parte, ca s-o lase să treacă. Ea se opri chiar în prag, privindu-l peste umăr. Privirea ei era de gheaţă, iar glasul, încă şi mai rece.

— O să vezi tu cât suntem de periculoşi. Când ajunge Myrddraalul…

Ar mai fi vrut să spună ceva, dar Mat o întrerupse, trântind uşa şi zăvorând-o. Întorcându-se spre Rand, îl privi îngrijorat.

— Un Pierit, rosti el încordat, vârându-şi pumnalul la loc sub surtuc. Vine încoace, din câte zicea femeia asta. Cum îţi sunt picioarele?

— De dansat, nu pot, mormăi Rand, dar, dacă mă ajuţi să mă ridic, pot să merg. Sânge şi cenuşă, o să şi fug dacă trebuie, adăugă el, privind pumnalul pe care-l ţinea în mână şi cutremurându-se.

Adunând repede desagile, Mat îl trase în picioare. Rand se clătină şi trebui să se sprijine pe umărul prietenului său ca să nu cadă, dar încercă să se grăbească. Ţinea pumnalul femeii la mare distanţa de trup. Afară, găsi o găleată cu apă. Trecând pe lângă ea, aruncă pumnalul înăuntru. Lama se cufundă în apă cu un fâsâit, scoţând aburi. Cu o grimasă de durere încercă să iuţească pasul.

Cum afară se lumina, erau destul de mulţi oameni pe străzi, chiar dacă era devreme. Totuşi, fiecare îşi vedea de treaba lui, şi nimeni nu-i baga în seamă pe cei doi tineri care plecau din sat, mai ales că locul era plin de străini. Cu toate acestea, Rand se sili din toate puterile să meargă cu spatele drept. Cu fiecare pas se întreba dacă vreunul dintre cei care se grăbeau încoace şi încolo era Iscoadă a Celui Întunecat. „Oare vreunul dintre ei o aşteaptă pe femeia cu pumnalul? Sau pe Pierit?”

După ce se îndepărtaseră cam o mila de sat, puterile îl părăsiră. Acum mergea gâfâind, sprijinindu-se de Mat, iar în clipa următoare era la pământ. Mat îl ajutase să se târâie pe marginea drumului.

— Trebuie să mergem mai departe, îi spuse el, trecându-şi mâna prin păr şi lăsându-şi eşarfa pe ochi. Mai devreme sau mai târziu, cineva o s-o scoată de acolo şi o s-o pornească din nou pe urmele noastre.

— Ştiu, gâfâi Rand. Ştiu. Ajuta-mă.

Mat îi dăduse din nou mâna să se ridice, dar el rămase în loc, clătinându-se, ştiind că n-avea rost. Cum ar fi încercat să facă un pas, ar fi căzut din nou grămadă la pământ.

Sprijinindu-l, Mat aşteptă nerăbdător ca o căruţă, care se apropia dinspre sat, să ajungă lângă ei, apoi mormăi surprins, văzând-o încetinind şi oprindu-se chiar în dreptul lor. Un bărbat cu faţa trasă se uită în jos spre ei, de pe capră.

— S-a-ntâmplat ceva cu prietenul tău? întreba omul cu pipa în gură.

— E numai obosit, răspunse Mat.

Rand îşi dădea bine seama că nu putea păcăli pe nimeni, după cum se sprijinea de Mat. Se desprinse de el şi făcu un pas mai departe. Se clatină pe picioare, dar se sili să nu cadă.

— N-am dormit de două zile, explică el. Am mâncat ceva ce nu mi-a picat bine. Acum mi-am mai revenit, numai că n-am dormit.

Omul scosese o pală de fum pe la colţul gurii.

— Mergeţi în Caemlyn, aşa-i? La vârstă voastră, cred c-aş fi pornit şi eu să-l văd pe falsul Dragon.

— Da, încuviinţă Mat. Aşa-i. Mergem să-l vedem pe falsul Dragon.

— Ei, hai sus, atunci. Mătăluţă însă te urci în spate. Dacă-ţi vine iarăşi rău, mai bine să fii în paie, nu aicea sus, pe capră. Hyam Kinch mă cheamă.