Ochiul Lumii

31 Cântând pentru cină

Rand îşi miji ochii urmărind vârtejul de praf care se înălţa undeva înaintea lor, după trei sau patru coturi ale drumului. Mat se îndrepta deja către vegetaţia sălbatică de la marginea drumului. Acolo, frunzele veşnic verzi şi crengile foarte dese îi puteau ascunde la fel de bine ca un zid de piatră, dacă găseau o cale să treacă dincolo. Pe partea cealaltă a drumului se aflau rămăşiţele maronii ale unor tufişuri prăpădite, iar dincolo de ele se întindea un spaţiu deschis, cam de o jumătate de milă, până la liziera pădurii. Putea să fi făcut parte dintr-o fermă, abandonată nu de mult, dar nu le oferea niciun loc în care să se poată ascunde la repezeală. Încercă să ghicească viteza vârtejului de praf şi puterea vântului.

O rafală neaşteptată ridică praful de pe drum în jurul lui, întunecând totul. Clipi şi-şi potrivi eşarfa neagră, simplă, peste nas şi gură. De acum nu mai era atât de curată şi-l făcea să-l mănânce pielea, dar îl şi ajuta să nu tragă praful în piept cu fiecare răsuflare. I-o dăduse un fermier, un bărbat cu chipul prelung şi cu obrajii scobiţi din cauza grijilor.

— Nu înţeleg de ce fugiţi, le spusese el, încruntat şi neliniştit, şi nici nu vreau. Pricepeţi? E vorba despre familia mea.

Apoi, fără veste, scosese din buzunarul de la surtuc două eşarfe lungi şi le dăduse băieţilor.

— Nu-i cine ştie ce, dar luaţi-le. Sunt ale băieţilor mei. Dar ei mai au şi altele. Nu mă cunoaşteţi, înţelegeţi? Vremurile sunt grele.

Rand păstra eşarfa ca pe o comoară. Făcuse în minte o listă cu persoanele binevoitoare pe care le întâlnise după plecarea din Whitebridge; era cam scurtă, şi nici nu credea să aibă ocazia să o lungească prea tare.

Mat, cu eşarfa înfăşurată în jurul capului, lăsându-i la vedere doar ochii, alerga iute de-a lungul lizierei înalte, trăgând de crengile frunzoase. Rand îşi atinse mânerul cu pecetea bâtlanului de la şold, dar apoi îşi lăsă braţul să cadă pe lângă trup. Se întâmplase deja o dată să încerce să-şi croiască drum prin lizieră, iar asta aproape că-i dăduse de gol. Vârtejul de praf se mişca înspre ei, fără să se risipească. Nu era vântul. Măcar nu ploua. Ploaia făcea praful să se aşeze. Oricât de tare ar fi plouat, nu reuşea niciodată să preschimbe drumul bătătorit în noroi, dar, atunci când ploua, nu era praf. Praful era singurul avertisment pe care se puteau bizui, înainte să se apropie cine ştie cine care să-i poată auzi. Uneori era prea târziu, oricum.

— Aici, strigă încetişor Mat şi păru să păşească de-a dreptul prin lizieră.

Rand se grăbi într-acolo. Cândva, cineva îşi croise drum de a curmezişul. Locul era parţial acoperit, iar dacă nu te aflai foarte aproape, părea să fie la fel de solid ca restul. De la câţiva paşi însă, vedeai că rămăsese doar un strat subţire de crengi. În timp ce se strecura pe acolo, auzi cum se apropiau nişte cai. Nu era vântul.

Se ghemui în spatele deschizăturii, de-abia acoperite, strângând în pumn mânerul sabiei, în timp ce călăreţii treceau pe lângă el. Cinci… şase… şapte cu totul. Bărbaţi cu veştminte simple, dar care purtau săbii şi suliţe, deci nu erau săteni. Unii purtau tunici de piele cu ţinte de metal, iar doi aveau pe cap tichii rotunde de oţel. Pesemne că erau mercenari, care umblau să se tocmească drept gărzi la vreun neguţător. Pesemne.

Unul dintre ei îşi aruncă nepăsător ochii către lizieră, atunci când trecu pe lângă deschizătură, iar Rand îşi scoase puţin sabia din teacă. Mat mârâi neauzit, ca un viezure încolţit, privind cu ochii mijiţi pe deasupra eşarfei. Avea mâna vârâtă în surtuc; de fiecare data când erau în pericol, el strângea în mâna pumnalul din Shadar Logoth. Rand nu mai era sigur dacă o făcea pentru a se apăra pe sine sau pentru a apăra pumnalul cu mâner de rubin. În ultima vreme, Mat părea să uite adesea că avea şi un arc.

Călăreţii trecură pe lângă ei într-un trap uşor, mergând undeva cu o ţintă, dar fără prea mare grabă. Praful se strecură prin lizieră.

Rand aşteptă ca ecoul copitelor să se stingă în depărtare, apoi îşi scoase capul cu mare grijă prin deschizătură. Vârtejul de praf se afla la o distanţă destul de mare, pe drum, îndreptându-se în direcţia din care veniseră ei. Spre răsărit, cerul era senin. Se urcă din nou pe drum, privind praful care se deplasa spre apus.

— Nu erau pe urmele noastre, rosti el, pe jumătate întrebător.

Mat se caţără şi el, privind bănuitor în ambele direcţii.

— Poate, răspunse. Poate.

Rand habar nu avea ce voia, de fapt, să spună, dar încuviinţă. Poate. Însă nu aşa începuse drumul lor spre Caemlyn.

Multă vreme după plecarea din Whitebridge, Rand se trezise privind brusc înapoi, pe drumul din urma lor. Din când în când, zărea pe câte cineva care-l făcea să i se taie respiraţia, vreun bărbat înalt şi ciolănos care venea grăbit pe drum sau vreun individ deşirat, cu părul alb, aşezat pe capra unei căruţe, lângă cel care o conducea. Numai că, de fiecare dată, era vorba despre un neguţător ambulant sau despre ţărani care mergeau la târg, nu despre Thom Merrilin. Odată cu trecerea zilelor, îşi pierduse nădejdea.

Pe drum era destul de multă lume, în căruţe cu coviltir sau fără, calare sau pe jos. Veneau de unii singuri sau în grupuri mai mari, un şir de neguţători cu căruţele lor sau câte o duzină de călăreţi împreună. Totuşi, drumul nu se aglomera şi adesea nu se vedea nimic în afară de copacii rămaşi aproape fără nici o frunză, care mărgineau drumul bătătorit. Chiar şi aşa, erau cu siguranţă mai mulţi calatori decât văzuse vreodată Rand în Ţinutul celor Două Râuri.

Cei mai mulţi mergeau în aceeaşi direcţie cu ei, spre răsărit, către Caemlyn. Din când în când, aveau prilejul să călătorească şi ei în căruţa vreunui ţăran, pentru scurtă vreme, o milă sau cinci, dar cel mai adesea mergeau pe jos. Pe călăreţi îi evitau; când vedeau din depărtare vreunul, chiar şi singur, se îndepărtau pe dată de drum şi se ascundeau până când trecea. Niciunul nu purta mantie neagră, iar Rand credea, în sinea lui, că un Pierit nu le-ar fi îngăduit oricum să-l vadă venind, dar nu avea sens să rişte. La început, numai de Jumate-Oameni se temeau.

Primul sat de după Whitebridge semăna aşa de bine cu Emond’s Field, încât Rand încetini pasul când îl văzu. Acoperişuri ascuţite de paie, şi gospodine încinse cu şorţuri vorbind vrute şi nevrute pe deasupra gardurilor care despărţeau casele, şi copii care se jucau pe pajişte. Femeile îşi purtau părul despletit, lăsat pe umeri, şi mai erau şi alte mici deosebiri, dar una peste alta era ca acasă. Vacile rumegau pe pajişte, iar gâştele se plimbau ţanţoşe pe drum. Copiii se rostogoleau râzând în praf, acolo unde iarba dispăruse complet. Nici măcar nu ridicară ochii, atunci când Rand şi Mat trecuseră pe lângă ei. Şi asta era altfel decât acasă. Pe aici, străinii erau ceva obişnuit; apariţia celor doi nu le atrăsese mai mult de o privire. Câinii satului nu făcură decât să-şi ridice capetele ca să-i adulmece, dar nu se mişcară din loc.

Trecură prin sat aproape de căderea serii, iar Rand simţi un ghimpe în piept, din pricina dorului de casă, atunci când la ferestre începură să apară lumini. „Nu contează cum arată, îi şopti un glas slab, undeva în minte, oricum nu e acasă. Chiar dacă intri într-una dintre casele astea, Tam nu-i acolo. Şi, dacă ar fi, ai putea să-l priveşti în ochi? De acum ştii, nu-i aşa? Ştii tot, în afara de nişte mărunţişuri, ca de pilda de unde vii şi cine eşti de fapt. Nu a fost delir.” Hohotele batjocoritoare care-i răsunau în minte îl făcură să lase umerii în jos. „Ai putea să te şi opreşti, chicoti vocea. Orice loc e bun, atunci când nu te tragi de nicăieri, iar Cel Întunecat şi-a pus pecetea pe tine.”

Mat îl prinse de mânecă, dar el se scutură şi rămase cu ochii aţintiţi la case. Nu voia să se oprească, dar voia cu adevărat să privească şi să-şi amintească. „E ca acasă, dar tu n-ai să-ţi mai revezi niciodată satul, nu-i aşa?”

Mat îl zgâlţâi din nou. Era tras la faţă, cu pielea foarte albă în jurul gurii şi al ochilor.

— Haide, mormăi el. Haide.

Se opri să privească satul de parcă bănuia că acolo se ascundea cine ştie ce.

— Haide. Încă nu ne putem opri.

Rand se răsuci în toate direcţiile, cercetând satul în întregul lui, şi oftă. Nu erau foarte departe de Whitebridge. Dacă Myrddraalul putea trece de zidul oraşului nebăgat în seamă, putea la fel de bine să cerceteze şi acel sat micuţ. Se lăsă târât mai departe, până ce casele cu acoperişuri de paie dispărură în depărtare.

Numai după căderea nopţii îşi găsire un loc de odihnă, cu ajutorul razelor de lună, undeva sub nişte tufişuri care încă mai aveau câteva frunze moarte. Îşi umplură burţile cu apă rece dintr-un pârâiaş aflat în apropiere şi se ghemuiră la pământ, înfăşuraţi în mantii, fără foc. Focul putea fi observat; era mai bine să le fie frig.

Neliniştit din pricina amintirilor, Rand se trezi des şi, de fiecare dată, îl auzi pe Mat, care mormăia şi se zvârcolea în somn. Nu visă nimic, asta îşi amintea limpede, dar nici nu dormi bine. „N-ai să-ţi mai vezi niciodată casa.”

Aceasta nu era singura noapte petrecută fără nimic în afara mantiilor care să-i apere de vânt, şi uneori de ploaia rece şi deasă. Nu era singura masă încropită doar din apă rece. Banii pe care-i aveau erau suficienţi pentru câteva mese la un han, dar ar fi costat prea mult să-şi ia şi un pat pentru noapte. Totul era mai scump în afara ţinutului celor Două Râuri, iar dincolo de râul Arinelle viaţa era şi mai scumpă decât în Baerlon. Trebuia să păstreze banii rămaşi pentru vreo situaţie neaşteptată.

Într-o după-amiază, Rand pomeni de pumnalul cu mâner de rubin în timp ce se târau pe drum cu burţile prea goale ca să mai chiorăie, iar soarele lumina slab şi nu se vedea niciun loc primitor în care să-şi poată petrece noaptea următoare. Deasupra capetelor lor se adunau nori negri, şi ploaia urma să înceapă negreşit, după căderea nopţii. Dacă aveau noroc, urma să fie doar o rafală scurtă şi rece.

Mai făcu câţiva paşi înainte să-şi dea seama că Mat se oprise. Se opri şi el, mişcându-şi degetele de la picioare în încălţări. Măcar nu-i îngheţaseră. Îşi potrivi şi curelele de pe umeri. Paturile lui şi bocceaua făcută din mantia lui Thom nu erau grele, dar, chiar şi aşa, după ce străbătuse atâta drum cu stomacul gol, se simţea împovărat.

— Ce-i, Mat? întrebă el.

— De ce eşti aşa dornic să-l vinzi? sări Mat mânios. La urma urmei, eu l-am găsit. Ţi-a trecut vreodată prin minte că poate aş vrea să-l păstrez? Măcar o vreme. Dacă vrei să vinzi ceva, vinde-ţi mizeria aia de sabie!

Rand pipăi mânerul cu pecetea bâtlanului.

— Sabia asta mi-a dat-o taică-meu. A fost a lui. Nu ţi-aş cere să vinzi ceva dăruit de taică-tău. Sânge şi cenuşă, Mat, ţie chiar îţi place să mori de foame? Oricum, chiar dacă aş găsi pe cineva s-o cumpere, cât crezi că aş lua pe ea? Ce să facă un ţăran cu o sabie? În schimb, rubinul ne-ar aduce îndeajuns de mulţi bani ca să mergem până în Caemlyn cu trăsura. Poate şi până în Tar Valon. Şi am lua fiecare masă la câte un han, şi am dormi în fiecare noapte într-un pat. Ori poate că-ţi surâde ideea de a străbate jumătate de lume pe jos şi de a dormi sub cerul liber?

Se uită urât la Mat, iar acesta îi întoarse privirea. Rămaseră aşa în mijlocul drumului, până ce, dintr-odată, Mat ridică stânjenit din umeri şi-şi lăsă capul în jos.

— Şi cui să i-l vând, Rand? Ţăranii ar trebui să-mi dea găini în locul banilor; cu găinile nu putem cumpăra o trăsură. Iar dacă l-ar vedea oamenii din sate ca alea prin care am trecut, pesemne că ar crede că l-am furat. Şi atunci, numai Lumina ştie ce s-ar întâmpla.

După o vreme, Rand încuviinţă fără tragere de inimă.

— Aşa-i. Ştiu şi eu. Îmi pare rău. N-am vrut să mă răstesc la tine. Numai că mi-e foame şi mă dor picioarele.

— Şi pe mine.

Porniseră din nou la drum, mergând încă şi mai încet decât înainte. Vântul se înteţise, suflându-le praful în faţă.

— Şi pe mine, repetă Mat şi tuşi.

Fermele întâlnite în cale le aduseră totuşi câteva mese şi nopţi petrecute la căldură. O căpiţă de fân era aproape la fel de călduroasă ca o încăpere în care ardea focul, cel puţin faţă de nopţile petrecute sub tufişuri, iar căpiţele de fin, chiar şi neacoperite, îi fereau şi de ploaie, dacă se afundau bine şi ploaia nu era dintre cele mai puternice. Din când în când, Mat îşi puse la încercare iscusinţa la furat de ouă, iar odată încercă să mulgă o vacă rămasă nepăzită, la păscut, într-un câmp, priponită cu o frânghie lungă. Totuşi, cei mai mulţi fermieri aveau câini, iar câinii de pază erau foarte grijulii. Din câte credea Rand, o urmărire de două mile, cu dulăii care lătrau de mama focului pe urmele lor, era un preţ prea mare pentru două sau trei ouă, mai ales că, adesea, treceau mai multe ceasuri până ca dulăii să renunţe şi să-i lase să se dea jos din copacul în care se adăpostiseră. De ceasurile acelea îi părea rău.

Deşi nu-i prea plăcea, Rand prefera totuşi să se apropie făţiş de fermele pe lângă care treceau, la lumina zilei. Din când în când, se treziră chiar şi aşa cu câinii asmuţiţi împotriva lor, fără vreo vorbă, căci zvonurile şi vremurile grele îi făcuseră pe toţi cei care trăiau izolaţi bănuitori şi reţinuţi cu străinii. Adesea însă, câte un ceas de tăiat lemne pentru foc sau de cărat apă le aducea o masă şi un pat, chiar dacă patul era o grămadă de paie în hambar. Numai că un ceas sau două de trudă însemna un ceas sau două, în miezul zilei, când nu se mişcau, un ceas sau două în care Myrddraalul să-i ajungă din urmă. Uneori, Rand se întreba câte mile putea străbate un Pierit într-un ceas. Regreta fiecare clipă – deşi, la drept vorbind, regretele se mai domoleau atunci când hăpăia supa fierbinte oferită de câte o gospodină. Iar când nu aveau de mâncare, nici măcar gândul că petrecuseră fiecare clipă înaintând spre Caemlyn nu se dovedea îndeajuns de puternic pentru a uita de burţile goale. Rand nu se putea hotărî dacă era mai rău să piardă vremea sau să flămânzească, dar Mat nu-şi mai făcea griji cu privire la mâncare sau la cei care-i urmăreau.

— La urma urmei, ce ştim noi despre oamenii ăştia? întrebă Mat într-o după-amiază, când curăţau grajdurile de la o fermă mică.

— Pe Lumină, Mat, dar ei despre noi ce ştiu?

Rand strănută. Munceau dezbrăcaţi până la brâu, acoperiţi din belşug de sudoare şi de paie, iar împrejurul lor era numai praf.

— Tot ce ştiu este că o să ne dea nişte miel fript şi un pat adevărat în care să dormim.

Mat îşi înfipse furca în stratul de paie şi bălegar şi-i aruncă o privire piezişa fermierului care se întorcea din spatele hambarului, cu o găleată într-o mână şi scăunelul de muls în cealaltă. Era un bătrân adus de spate, cu pielea ca un pergament şi părul rar şi cărunt. Fermierul se opri, văzându-l pe Mat care se holba la el, apoi îşi întoarse repede capul şi se grăbi să plece din hambar, vărsând lapte peste buza galeţii, din repezeală.

— Pune el ceva la cale, îţi spun eu, îl preveni Mat. Ai văzut că n-a vrut să mă privească în ochi? De ce sunt aşa de prietenoşi cu doi călători pe care nu i-au mai văzut în viaţa lor? Ia spune.

— Nevastă-sa a zis că le-am amintit de nepoţii lor. Ce-ar fi să nu-ţi mai faci atâtea griji? Lucrul de care trebuie să ne temem este în urma noastră. Sper.

— Pune ceva la cale, mormăi Mat.

După ce terminară, se spălară la fântână din faţa hambarului. Soarele care apunea lungea umbrele pe care siluetele lor le aşterneau pe pământ. Pe drumul spre casa, Rand se şterse cu cămaşa. Fermierul îi aştepta în uşă; se sprijinea într-un toiag zdravăn, într-o poziţie care părea mult prea nepăsătoare. În spatele lui, nevastă-sa îşi ţinea şorţul încleştat în pumni şi privea peste umărul bărbatului, muşcându-şi buzele. Rand oftă; părea că el şi Mat nu le mai aminteau celor doi de nepoţii lor.

— La noapte vin să ne vadă fiii noştri, îi anunţă bătrânul. Toţi patru. Am uitat. Vin toţi patru să ne vadă. Flăcăi zdraveni. Puternici. Trebuie să pice din clipă în clipă. Mi-e teamă că nu va mai putem oferi un pat, cum promisesem.

Nevastă-sa le oferi o bocceluţă, legată cu un şervet.

— Poftim. Pâine, brânză, murături şi nişte miel. O să vă ajungă cam pentru două mese, cred. Poftim.

Chipul ei plin de riduri îi implora să ia mâncarea şi să plece. Rand luă bocceluţa.

— Mulţumesc. Vă înţelegem. Haide, Mat.

Mat îl urmă, bombănind în timp ce-şi trăgea cămaşa peste cap. Pornind la drum, Rand se hotărâse să nu se oprească să mănânce decât după mai multe mile. Bătrânul fermier avea şi un câine.

„Ar fi putut să fie şi mai rău”, se gândise el. Cu trei zile înainte, câinii fuseseră asmuţiţi asupra lor când încă nu-şi terminaseră treaba. Câinii, fermierul şi cei doi fii ai săi, înarmaţi cu bâte, îi fugăriseră până la drumul spre Caemlyn şi încă jumătate de milă, înainte să-i lase în pace. De-abia avuseseră vreme să-şi ia lucrurile şi s-o ia la fugă. Fermierul fusese înarmat şi cu un arc, în care se afla pregătită o săgeată cu vârful lat.

— Să nu vă mai văd pe aici, auziţi? strigase în urma lor. Nu ştiu ce puneţi la cale, dar nu cumva să-mi mai cadă ochii pe mutrele voastre viclene!

Mat dăduse să se întoarcă, pipăindu-şi tolba, dar Rand îl trăsese mai departe.

— Eşti nebun?

Mat îi aruncă o privire mohorâtă, dar măcar nu se opri.

Câteodată, Rand se întreba dacă mai merită să se oprească la ferme. Cu cât mergeau mai departe, cu atât Mat devenea mai bănuitor cu străinii şi îi venea din ce în ce mai greu s-o ascundă. Şi nici nu-i mai păsa. Din această pricină, deşi făceau la fel de multă treabă, primeau mai puţin de mâncare, iar câteodată nu li se mai oferea nici măcar hambarul pentru a-şi petrece noaptea. Apoi însă, Rand găsi ceea ce părea a fi o soluţie pentru toate problemele. Se întâmplă la ferma lui Grinwell.

Jupân Grinwell şi nevastă-sa aveau nouă copii, cea mai mare fiind o fată care nu era decât cu vreun an mai tânără decât Rand şi Mat. Era un om zdravăn şi, cu atâţia copii, pesemne că nu mai avea nevoie de niciun ajutor, dar îi privi din cap până în picioare, observându-le hainele ponosite de la atâta drum şi încălţările pline de praf, şi recunoscu că există mereu câte ceva de făcut, iar ajutoarele nu-i stricau. Jupâneasa Grinwell le spuse că, dacă aveau de gând să se aşeze la masa ei, nu puteau s-o facă în veştmintele acelea mizerabile. Tocmai se pregătea să spele, iar nişte rânduri de haine vechi de ale soţului ei erau îndeajuns de bune pentru ceasurile de muncă. În timp ce vorbea, le zâmbea, şi, pentru o clipă, îi amintise lui Rand de jupâneasa al’Vere, deşi era blondă; nu văzuse niciodată pe cineva care să aibă o asemenea culoare de păr. Până şi Mat păruse să se mai liniştească puţin când ea îi zâmbise. Cât despre fata cea mare, aceasta era o altă problemă.

Else, o fată brunetă, drăguţă, cu ochii mari, le rânjea fără ruşine ori de câte ori părinţii ei nu o puteau vedea. În timp ce ei munceau, mutând butoaie şi saci cu grâne în hambar, ea stătea sprijinita de uşa grajdului, fredonând o melodie şi morfolind în gură capătul uneia dintre cozile în care-şi purta părul, privindu-i fix. Mai ales pe Rand. El încercă să n-o bage în seamă, dar după o vreme îşi pusese la loc cămaşa pe care-i o dăduse jupân Grinwell. Îi era cam strâmta la umeri şi prea scurtă, dar era mai bine decât nimic. Văzându-l cum şi-o îndesa în pantaloni, Else începu să chicotească, iar lui îi trecu prin cap că, dacă aveau să fie alungaţi şi de data asta, nu Mat era cel vinovat.

„Perrin ar şti să se descurce, se gândi el. Ar scoate vreo vorbă de duh, iar în scurtă vreme ea ar începe să râdă de glumele lui, şi nu s-ar mai holba aşa de câte ori taică-său nu-i aici s-o vadă.” Numai că lui nu-i trecea prin minte nici o vorba de duh şi nici o glumă. De câte ori se uita la ea, fata îi zâmbea într-un chip care l-ar fi făcut pe taică-său să asmută câinii pe dată, dacă ar fi observat-o. La un moment dat, îi spuse că-i plăceau bărbaţii înalţi. Toţi băieţii de la ferme erau scunzi. Mat chicotise răutăcios, iar Rand, dorindu-şi să-i treacă prin minte vreo glumă, se întoarse la furca sa.

Copiii mai mici, în schimb, se dovediră pentru Rand o adevărată binecuvântare. Neliniştea lui Mat se domolea întotdeauna dacă erau copii prin preajmă. După cină, se aşezară cu toţii în faţa vetrei, jupân Grinwell în scaunul său preferat, îndesându-şi tutunul în pipă cu degetul mare, iar jupâneasa făcându-şi de lucru cu cutia de cusut şi cu cămăşile băieţilor, pe care le spălase. Mat scoase la iveală mingile colorate ale lui Thom şi începu să jongleze cu ele. Nu făcea asta niciodată, decât în preajma copiilor. Copiii izbucniră în râs, atunci când el se prefăcea că le scapă şi apoi le prindea din nou, în ultima clipă, şi aplaudară văzând diversele figuri, printre care una cu şase mingi, pe care chiar că fu gata să le scape. Dar ceilalţi se amuzară copios; jupân Grinwell şi nevastă-sa aplaudară aproape la fel de tare ca şi cei mici. După ce Mat termină, cu nişte gesturi largi, demne de însuşi Thom, Rand scoase flautul din cutia lui.

De câte ori lua instrumentul în mâini, simţea o umbră de tristeţe. Când atingea incrustaţiile de aur şi argint, era ca şi cum ar fi atins amintirea lui Thom. La harpă nu umbla niciodată, decât pentru a se asigura că nu păţise nimic şi nu se udase – Thom le spusese mereu că harpa era ceva peste puterile unor băieţi de la ţară, cu mâini mari şi neîndemânatice –, dar de câte ori un fermier le îngăduise să stea peste noapte, îşi luase obiceiul să cânte o melodie la flaut, după cină. Era doar un mod de a-l mai răsplăti pe fermier, şi, poate, de a menţine vie amintirea lui Thom.

Pentru că jongleriile lui Mat creaseră deja o stare de veselie, el cântă Trei fete în luncă. Jupânul şi jupâneasa Grinwell îl acompaniară bătând din palme, iar copiii mai mici dansară prin încăpere; chiar şi cel mai mic dintre ei, un băieţel care de-abia putea să meargă, tropăia în ritmul muzicii. Rand ştia foarte bine că talentul său nu i-ar fi adus niciun premiu la întrecerile din timpul sărbătorilor, dar, după lecţiile lui Thom, nu i-ar fi fost totuşi ruşine să se înscrie.

Else şedea cu picioarele încrucişate în faţa focului, iar când el lăsă flautul jos, după ce termină, ea se aplecase înainte, oftând din greu, şi-i zâmbi.

— Ce frumos cânţi. N-am auzit niciodată ceva atât de frumos.

Pe dată, jupâneasa Grinwell se opri din cusut şi se uită la fiica sa, ridicând din sprâncene, apoi îi aruncă şi lui Rand o privire lungă şi cercetătoare.

El luă cutia de jos, pentru a închide flautul la locul lui, dar, observându-i privirea, o scăpă la loc; şi flautul aproape că-i căzuse din mână. Daca-l acuza cumva că-şi bătea joc de fiica sa… Disperat, duse flautul îndărăt la buze şi cântă o altă melodie, apoi alta, şi alta. Jupâneasa Grinwell îl privea fix. Cântase Vântul printre sălcii, Îndărăt din valea lui Tarwin, Cocoşul jupânesei Aynora şi Bătrânul urs negru. Cântase fiecare melodie care-i trecuse prin minte, dar ea nu-şi luase ochii de la el. Nu spusese nici o vorba, dar îl urmărise şi-l cântărise fără încetare.

Era deja târziu când jupân Grinwell se ridică, în sfârşit, în picioare, chicotind şi frecându-şi mâinile.

— Ei, tare ne-am mai distrat, dar ora de culcare a trecut de mult. Voi, flăcăi, cu drumurile voastre, faceţi cum doriţi, dar la o fermă se face foarte repede dimineaţă. Dar ascultaţi ce vă zic, băieţi, mi s-a-ntâmplat să plătesc bani buni la vreun han, şi nu m-am distrat mai bine decât în seara asta. Ba chiar mai rău.

— Cred că ar trebui să-i răsplătim într-un fel, bărbate, spuse jupâneasa Grinwell, luându-l în braţe pe unul dintre băieţi care adormise de mult în faţa focului. Hambarul nu-i un loc bun de dormit. Pot să doarmă în odaia lui Else, iar ea o să vină să doarmă cu mine.

Else se strâmbă. Avusese grija să ţină capul jos, dar Rand o observase şi, din câte credea el, şi maică-sa la fel.

Jupân Grinwell încuviinţă.

— Da, da, e mult mai bine decât în hambar. Adică, dacă nu aveţi nimic împotrivă să dormiţi doi în pat.

Rand se înroşi la faţă; jupâneasa Grinwell era tot cu ochii la el.

— Tare mi-aş dori să mai aud flautul ăla. Şi să mai văd şi ceva jonglerii. Ia ascultaţi, mai am nişte trebuşoare mâine la care mă puteţi ajuta şi…

— Cred că o să vrea să plece devreme, bărbate, îl întrerupse nevastă-sa. Pe drumul pe care au apucat-o, se ajunge în Arien, iar dacă au de gând să-şi încerce norocul la hanul de acolo, trebuie să meargă toată ziua ca să ajungă înainte de lăsarea întunericului.

— Da, jupâneasă, încuviinţă Rand, aşa o să facem. Şi vă mulţumim.

Ea îi zâmbi cu buzele strânse, de parcă ştia foarte bine că nu îi mulţumea numai pentru sfatul dat sau pentru masă şi patul oferit.

În ziua următoare, tot drumul, Mat nu făcu decât să-şi bată joc de el în legătură cu Else. Rand tot încercă să schimbe subiectul, iar primul lucru care-i veni în minte fusese ceea ce-i sugeraseră soţii Grinwell, cu privire la hanurile în care puteau da reprezentaţii. Dimineaţă, în timp ce Else îl privea bosumflată, iar jupâneasa Grinwell îi urmarea cu o privire care le spunea limpede „drum bun, cale bătută”, de-abia reuşi să-l facă pe Mat să tacă din gură. Iar când ajunseră în satul următor, se întâmplă la fel.

La căderea serii, ajunseră în singurul han din Arien, iar Rand îi vorbi hangiului. Cântase Trece-mă de rău – pe care hangiul cel îndesat o numea Drăguţa mea Sara – şi o bucată din Calea spre Dun Aren, iar Mat făcu câteva jonglerii, iar, drept rezultat, în noaptea respectiva dormiră într-un pat şi mâncară cartofi copţi şi friptură de vită. Fireşte, încăperea lor era cea mai mică din han, înghesuită undeva în spate, chiar sub acoperiş, iar masa fu doar o răsplată pentru o noapte lungă de cântat şi jonglat, dar totuşi se aflau într-un pat, între patru pereţi. Şi, lucru încă şi mai important în opinia lui Rand, fiecare ceas al zilei fusese petrecut călătorind. Iar oamenii de la han nu părură supăraţi că Mat îi privea bănuitor. Ba chiar, unii se priveau între ei în acelaşi mod. Vremurile făcură ca privirile bănuitoare aruncate străinilor să fie ceva obişnuit, iar la un han erau mereu străini.

Rand dormi mai bine decât oricând, de la plecarea din Whitebridge, deşi împărţi patul cu Mat, care mormăia în somn. De dimineaţă, hangiul încercă să-i convingă să mai stea o zi sau două, dar, văzând că nu poate, chemă un fermier cu ochii mijiţi de somn, care băuse prea mult cu o seară înainte pentru a mai putea pleca. Un ceas mai târziu, străbătuseră încă cinci mile spre răsărit, întinşi pe spate, în paiele din căruţa lui Eazil Fomey.

Şi astfel se obişnuiră să călătorească. Cu puţin noroc şi, poate, unul sau doi oameni care să-i mai ia cu căruţa, izbuteau aproape întotdeauna să ajungă în satul următor înainte de căderea întunericului. Dacă în sat erau mai multe hanuri, hangiii se băteau pentru ei, după ce auzeau flautul lui Rand şi-l vedeau pe Mat jonglând. Cu toate că nu se puteau compara cu un Menestrel adevărat, nici măcar împreună, erau oricum mai mult decât tot ce se putea vedea într-un asemenea sat vreme de un an. Două sau trei hanuri într-un sat însemnau camere mai bune, cu paturi separate, porţii mai mari şi mai gustoase de mâncare şi, uneori, chiar şi ceva bănuţi în buzunar, la plecare. Dimineaţa se găsea aproape întotdeauna cineva care să-i ia în căruţă, fie un fermier care se culcase târziu şi băuse prea mult, fie vreun neguţător căruia îi plăcuse de ei îndeajuns de mult ca să nu-i pese dacă se urcau la spatele vreuneia dintre căruţele sale cu mărfuri. Rand începuse să creadă că necazurile lor aveau să ia sfârşit, până la ajungerea în Caemlyn. Apoi însă, intrară în satul numit Patru Regi.