Ochiul Lumii

24 Pe Arinelle în jos

Undeva, în depărtare, picura apă, cu picături care se spărgeau cu zgomot, răsunând iarăşi şi iarăşi, pierzându-se pentru vecie de sursa din care izvorâseră. Peste tot erau poduri de piatră şi rampe fără balustradă, apărând din turnurile groase, plate, de piatră, toate şlefuite, fără asperităţi şi vârstate cu roşu şi auriu. Nivel peste nivel, labirintul se întindea în sus şi în jos prin văzduhul ceţos, fără să i se vadă vreun capăt. Fiecare pod ducea la un turn, fiecare rampă, la altul şi la alte poduri. În orice direcţie s-ar fi uitat, Rand nu reuşea să distingă nimic prin întuneric decât aceleaşi imagini, şi deasupra, şi dedesubt. Nu era suficientă lumină pentru a vedea bine, şi aproape că se simţea recunoscător pentru asta. Unele dintre rampe duceau către platforme care erau, pesemne, chiar deasupra celor de mai jos. Nu putea vedea baza nici uneia dintre ele. Merse mai departe, căutând o cale de scăpare, ştiind că totul era doar o iluzie. Nimic nu era real.

Cunoştea această iluzie; o trăise de prea multe ori ca să n-o ştie. Oricât de departe ar fi mers, în sus sau în jos, în orice direcţie, nu dădea decât de piatră strălucitoare. Piatră, da, dar văzduhul era îmbibat de umezeala pământului jilav, de-abia săpat, şi de mirosul dulce de putreziciune, care-l îmbolnăvea. Era mirosul unui mormânt deschis înainte de vreme. Încercă să nu respire, dar mirosul îi umplea nările şi i se lipea de piele ca uleiul.

Cu coada ochiului, zări o umbră mişcându-se şi îngheţă, aproape ghemuit lângă parapetul care înconjura vârful unuia dintre turnuri. Nu era un loc potrivit pentru o ascunzătoare. Dacă îl urmărea cineva, putea să-l zărească dintr-o mie de direcţii. Văzduhul era plin de umbre, dar nu era niciun colţ cu adevărat întunecat în care să se poată ascunde. Lumina nu venea de la lămpi, opaiţe sau torţe; era, pur şi simplu, acolo, atâta câtă era, ca şi cum s-ar fi revărsat din văzduh. Era suficient ca să vezi ce era în jur. Şi suficient ca să fii văzut. Dar nemişcarea îi oferea oarece protecţie.

Văzu din nou o mişcare, de data asta limpede. Un bărbat venea cu paşi mari pe o rampă din depărtare, fără să-i pese de lipsa parapetelor, fără să se teamă că ar putea cădea în gol. Mantia lui flutura din pricina mişcărilor grăbite şi hotărâte, iar capul i se rotea încoace şi încolo, căutând fără încetare ceva. Era prea departe pentru ca Rand să vadă mai mult decât umbre, dar nu era nevoie să se apropie ca să ştie că mantia era roşie, ca sângele proaspăt vărsat, şi că ochii care-l căutau ardeau ca două cuptoare.

Încercă să urmărească labirintul cu ochii, pentru a vedea cât mai avea de străbătut Ba’alzamon ca să ajungă la el, apoi renunţă, părându-i-se zadarnic. Aici, distanţele erau înşelătoare; şi această lecţie o învăţase dinainte. Ceea ce părea să fie la foarte mare distanţa putea fi atins după numai un colţ, iar ceea ce părea aproape putea fi de negăsit. Singurul lucru înţelept pe care îl putea face, aşa cum fusese de la bun început, era să nu se oprească. Să nu se oprească şi să nu se gândească la nimic. Gândurile erau periculoase, o ştia bine.

Şi totuşi, după ce întoarse spatele siluetei îndepărtate a lui Ba’alzamon, nu se putu abţine să nu se întrebe unde era Mat. Oare era şi el pe undeva prin labirint? „Sau există două labirinturi şi doi Ba’alzamoni?” Alungă acest gând; era prea îngrozitor pentru a insista asupra lui. „O fi ca în Baerlon? Atunci de ce nu mă poate găsi?” Era ceva mai bine aşa. Era o vagă consolare. „Consolare? Sânge şi cenuşă, oare cu ce mă linişteşte asta?”

De două sau trei ori fusese cât pe ce să se întâlnească, deşi nu-şi putea aminti clar, dar de multă, multă vreme – oare cât de multă? – nu se mai oprise din alergat, iar Ba’alzamon îl urmărise degeaba. Oare era ca în Baerlon, sau era doar un coşmar sau un vis precum visele celorlalţi oameni?

Atunci, pentru o clipă – doar atât cât să tragă aer în piept –, înţelese de ce era periculos să se mai gândească, ce era acel lucru la care nu se putea gândi în linişte. Aşa cum se mai întâmplase şi înainte, de câte ori îşi îngăduia să creadă că tot ce-l înconjura era un vis, văzduhul tremura, întunecându-i privirile. Se înmuia ca noroiul, făcându-l să nu mai poată înainta. Doar o clipă.

Căldura îl făcea să simtă mâncărimi pe piele, iar gâtul i se uscase de mult timp, în vreme ce alerga prin labirintul înconjurat de ghimpi. Oare cât timp trecuse? Sudoarea i se evapora, înainte să-l poată răcori vreun pic, iar ochii îi ardeau. Deasupra – dar nu foarte departe, dacă se gândea bine –, fierbeau nori mânioşi, oţeliţi, vârstaţi cu negru, dar în labirint aerul nu se mişca deloc. O clipă se gândi că se schimbase ceva împrejurul său, dar gândul i se risipi din pricina căldurii. Era de multă vreme acolo. Gândurile erau periculoase, o ştia bine.

Pietrele şlefuite, palide şi rotunjite alcătuiau o podea de-abia întrezărită, aproape îngropată în praful fin care se ridica în valuri la fiecare pas, oricât de uşor. Îi intra în nas, ameninţând să-l facă să strănute şi să se trădeze; când încercă să respire pe gură, praful îl făcu să se înece, până se înăbuşi de tot.

Era un loc periculos; ştia şi asta. În faţa lui se zăreau trei deschizături în stratul gros de ghimpi, apoi drumul se curba, pierzându-se din vedere. Era foarte posibil ca Ba’alzamon să se apropie de vreuna din acele răspântii, chiar în acel moment. Se întâlniseră deja de două sau trei ori, deşi nu-şi putea aminti prea multe, în afară de faptul că îl văzuse şi scăpase… cumva. Era periculos să gândească prea mult.

Gâfâind din pricina căldurii, se opri să cerceteze zidul labirintului. Tufişuri de ghimpi, împletite strâns laolaltă, maronii şi cu un aspect uscat, cu ţepi fioroşi, ca nişte cârlige mari. Era prea înalt pentru a putea privi pe deasupra lui, prea des pentru a putea zări ceva prin el. Atinse uşor zidul, şi tresări. În ciuda precauţiei, un ghimpe îl înţepă în deget, arzându-l ca un ac de foc. Se trase înapoi, şi picioarele i se împiedicară de pietre. Scutură din mână, răspândind în jur picături mari de sânge. Arsura începu să se domolească, dar mâna îi zvâcnea toată.

Dintr-odată, uită de durere. Cu călcâiul răsturnase una dintre pietrele netede, scoţând-o din pământul uscat. O privi fix, iar orbitele goale îl priviră la rândul lor. Un craniu. Un craniu de om. Privi îndărăt de unde venise, spre toate pietrele şlefuite şi deschise la culoare, toate la fel. Îşi mişcă repede picioarele, dar nu se putea deplasa fără să calce pe ele şi nu avea unde să se adăpostească. În mintea lui se formă un gând rătăcit, cum că lucrurile puteau fi altfel decât păreau, dar îl înăbuşi fără milă. Aici era periculos să gândeşti.

Îşi regăsi oarecum cumpătul. Era periculos şi să rămână pe loc. Era unul dintre lucrurile pe care le ştia sigur, deşi nu le putea explica. Sângele care-i picura din deget aproape se oprise, iar mâna nu îi mai zvâcnea aşa puternic. Cu degetul în gură, porni îndărăt pe drum, într-o direcţie aleasă la întâmplare. Toate drumurile erau la fel, în acest loc.

Atunci îşi aminti că auzise cândva că poţi ieşi dintr-un labirint dacă te întorceai mereu în acelaşi sens. La prima deschizătură din peretele de ghimpi o luă la dreapta, apoi din nou la dreapta. Şi se trezi faţă în faţă cu Ba’alzamon.

Pe chipul acestuia se oglindi uimirea, iar mantia sa roşie ca sângele se opri din fluturat, atunci când el rămase pe loc. În ochii săi se înălţară flăcările, dar Rand aproape că nu le simţea, din pricina arşiţei din labirint.

— Cât crezi că-mi poţi scăpa, băiete? Cât crezi că poţi fugi de soartă? Eşti al meu!

Împleticindu-se, Rand se întrebă de ce se căuta la şold, ca şi cum ar fi avut o sabie.

— Ajută-mă, Lumină, murmură el. Lumina să m-ajute.

Nici nu-şi mai amintea ce voia să spună cu asta.

— Lumina n-o să te ajute, băiete, şi nici Ochiul Lumii nu-ţi slujeşte la nimic. Eşti câinele meu, şi, dacă nu vrei să te năpusteşti la poruncă, am să te strâng de gât cu trupul încolăcit al Marelui Şarpe.

Ba’alzamon întinse braţul şi, dintr-odată, Rand îşi dădu seama că exista o cale de scăpare, o amintire tulbure, aproape ştearsă, periculoasă, dar nu într-atât de periculoasă ca atingerea Celui Întunecat.

— Un vis! strigă Rand. E un vis!

Ochii lui Ba’alzamon se măriră de uimire, de mânie, sau poate şi una, şi alta, apoi văzduhul se tulbură, trăsăturile lui se şterseră şi dispăru.

Rand se răsuci în loc, cu ochii holbaţi. Se uita la propria imagine, reflectată de o mie de ori. De zece mii de ori. Deasupra era beznă, şi beznă dedesubt, dar de jur împrejurul său se aflau oglinzi, aşezate în toate unghiurile, cât de departe vedea cu ochii. Toate îi arătau propria imagine, gheboşată şi răsucindu-se de colo colo, holbându-se cu ochii mari, înspăimântat.

Peste oglinzi trecu o negură roşie. Se răsuci, încercând s-o prindă, dar în fiecare oglindă ea pluti în spatele propriei imagini şi dispăru. Apoi se întoarse, dar nu mai era negură. Ba’alzamon veni cu paşi mari prin oglindă, zece mii de Ba’alzamoni care-l căutau, trecând încoace şi încolo prin oglinzile argintii.

Se trezi că se uita fix la imaginea propriului chip, palid şi tremurând din pricina frigului aprig. Imaginea lui Ba’alzamon crescu în spatele lui, privindu-l; nu-l vedea, dar nici nu-l slăbea din ochi. În fiecare oglinda, flăcările de pe chipul lui Ba’alzamon ardeau năvalnic, învăluindu-l, distrugându-l, contopindu-l cu celălalt. Voia să strige, dar avea gâtul îngheţat. Rămăsese un singur chip în şirul nesfârşit de oglinzi. Chipul său. Chipul lui Ba’alzamon. Unul singur.

Rand tresări şi deschise ochii. Era întuneric, şi nu vedea decât o singură luminiţă palidă. De-abia respirând, îşi mişcă ochii, dar nimic altceva. O pătură grosolană de lână îl acoperea până la umeri, şi îşi înconjurase capul cu braţele. Simţea sub palme scândurile netede de lemn. Scândurile punţii. Pânzele scârţâiau în noapte. Respiră adânc. Era la bordul Picăturii. Se terminase… cel puţin până în noaptea următoare.

Fără să se gândească, îşi duse degetul la gură. Simţind gustul sângelui, îngheţă. Încet, îşi duse mâna la faţă, până când reuşi să vadă ceva în lumina slabă a lunii, până ce reuşi să vadă picătura de sânge care stătea să-i cadă din deget. Sângele care curgea din locul în care îl înţepase ghimpele.

Picătura se grăbea încet în josul râului Arinelle. Vântul era puternic, dar bătea din diverse direcţii care făceau ca pânzele să nu mai fie de folos. Cu toate că Domon le cerea tuturor să se grăbească, barca de-abia se târa. La vreme de noapte, omul de la prova urmărea drumul la lumina lămpilor, strigându-i celui de la cârmă, în timp ce curenţii duceau barca în josul râului şi împotriva vântului, cu toate pânzele strânse. În apele râului nu erau stânci de care să trebuiască să se ferească, dar locurile cu apa mică erau numeroase, iar acolo barca se putea împotmoli cu prova în noroi, şi poate şi mai mult; dacă se întâmpla aşa, nu avea cum să iasă fără ajutor. Asta dacă aceia care soseau primii voiau să ajute, şi nu să le facă vreun rău. Peste zi, pânzele stăteau întinse de la răsărit la apus, dar vântul le smucea, de parcă voia să împingă barca îndărăt în susul râului.

Nu trăgeau la mal, nici ziua, nici noaptea. Bayle Domon conducea şi barca, şi echipajul cu la fel de multă asprime, răstindu-se la vânturile neprielnice, blestemând încetineala cu care înaintau. Pe marinarii înhămaţi la vâsle îi făcea leneşi şi-i şfichiuia cu ascuţişul limbii sale de câte ori greşeau ritmul, descriind, cu glasul său scăzut şi dur, trolocii de zece picioare în înălţime care se puteau afla oricând pe punte în mijlocul lor, sfâşiindu-le beregata. Vreme de două zile, asta se dovedi îndeajuns pentru a-i face pe toţi să tresară. Apoi însă, amintirea atacului trolocilor începu să se şteargă, iar oamenii începură să bombăne după un ceas de răgaz, în care să-şi dezmorţească picioarele pe mal, şi despre pericolele coborârii pe râu la vreme de noapte.

Nu făceau ei prea multă zarvă, trăgând cu ochiul ca să se asigure că Domon nu era prin apropiere ca să-i audă, dar căpitanul părea să ştie tot ce se vorbea pe puntea bărcii sale. De câte ori începeau protestele, el scotea în tăcere la iveală sabia lungă, ca o coasă, şi securea curbată, fioroasă, care fuseseră găsite pe punte după atac. Obişnuia să le atârne de catarg vreme de un ceas, iar cei care fuseseră răniţi îşi pipăiau bandajele, şi mormăielile se potoleau… cel puţin o zi, până ce un alt membru al echipajului începea să spună că, de acum, trolocii nu mai aveau cu siguranţă cum să-i ajungă, şi totul se repeta.

Rand observă că Thom Merrilin se ţinea departe de oamenii din echipaj, când aceştia începeau să şuşotească împreună şi să se încrunte, deşi în general era foarte prietenos cu ei, îi lovea cu palma pe spate, le spunea glume şi vorbe în doi peri care îl făceau până şi pe cel mai istovit dintre ei să zâmbească. Când ei bombăneau în taina, Thom îi urmarea cu priviri piezişe, deşi părea absorbit de alte treburi, cum ar fi fost să-şi aprindă pipa cu muştiucul lung, sau să-şi acordeze harpa, sau să facă aproape orice altceva, decât să-i bage în seamă. Rand nu înţelegea de ce. Echipajul părea să dea vina nu pe cei trei care veniseră la bord urmăriţi de troloci, ci pe Floran Gelb.

În primele două zile, Gelb părea să fie aproape peste tot, povestindu-i fiecărui marinar pe care-l putea încolţi propria versiune despre întâmplările din noaptea în care Rand şi ceilalţi veniseră la bord. Comportamentul său varia, fiind când indignat, când jalnic, apoi iritat din nou, iar buza i se strâmba mereu, când arăta spre Thom, Mat sau, mai ales, spre Rand, încercând să dea vina pe ei.

— Sunt străini, argumenta Gelb cu glas scăzut şi cu ochii după căpitan. Ce ştim despre ei? Au venit împreună cu trolocii, asta ştim. Sunt în cârdăşie.

— Lua-te-ar Norocul, Gelb, mai taci, mârâise un bărbat cu părul strâns într-o coadă scurtă şi cu o stea mică şi albastră tatuată pe obraz; nici nu-l privea pe Gelb, ci strângea un colac de funie de pe punte, cu picioarele goale – toţi marinarii umblau aşa, în ciuda frigului; încălţările puteau aluneca pe puntea udă. Şi pe maică-ta ai face o Iscoada a Celui Întunecat, dacă aşa ţi-ai putea scăpa pielea. Pleacă de lângă mine!

Şi scuipase pe piciorul lui Gelb, întorcându-se apoi la treaba sa.

Tot echipajul îşi amintea că Gelb nu stătuse de veghe atunci când trebuia, iar răspunsul bărbatului cu coadă se dovedi cel mai politicos din câte primise. Nici măcar unul nu voia să lucreze cu el. Gelb se trezi însărcinat cu treburi pe care nu le voia nimeni, toate foarte neplăcute, precum curăţatul oalelor pline de grăsime de la bord sau strecuratul pe sub punte, pe burtă, în căutarea găurilor apărute în scândurile murdare şi pline de mizeria acumulata de ani de zile. În curând, el se cufundă în tăcere. Umbla cu umerii lăsaţi, de parcă ar fi vrut să se apere, iar muţenia şi înfăţişarea de om rănit şi ofensat îi deveniră caracteristice – cu cât îl privea mai multă lume, cu atât părea mai supărat, deşi asta nu-i aducea decât mârâieli duşmănoase. Totuşi, atunci când privirea lui se aţintea asupra lui Rand, asupra lui Mat sau asupra lui Thom, pe chipul său cu nasul lung apărea o expresie ucigaşă.

Când Rand îi spuse lui Mat că, mai devreme sau mai târziu, Gelb avea să le facă necazuri, celalalt privi de jur împrejur pe punte şi grăi:

— Oare putem să avem încredere în vreunul? Toţi sunt la fel.

Apoi plecă în căutarea unui loc în care putea fi singur, atât cât se putea pe puntea care avea mai puţin de treizeci de picioare de la prova înălţată până la cârma fixată la pupa. Din noaptea în care fuseseră în Shadar Logoth, Mat petrecuse prea multă vreme singur, posomorât şi cufundat în gânduri, din câte vedea Rand.

— Nu de la Gelb o să vină necazurile, băiete, oftă Thom, dacă e să vină. Cel puţin, nu încă. Niciun om din echipaj nu e de partea lui, iar el nu are suficient curaj ca să încerce ceva de unul singur. Cât despre ceilalţi, nu ştiu… Domon pare să creadă că trolocii sunt pe urmele lui, dar ceilalţi încep să se împace cu gândul că pericolul a trecut. S-ar putea să cadă de acord că le-a ajuns. Sunt aproape convinşi de asta, oricum.

Cu asta, el îşi sumeţi mantia plină de petice, iar Rand avu impresia că îşi pipăia cuţitele ascunse – cele mai bune care-i rămăseseră, după pierderea primelor.

— Dacă se răzvrătesc, băiete, să ştii că n-o să lase în viaţă niciun pasager care să poată povesti. S-ar prea putea ca Edictul reginei să nu aibă prea multă putere, atât de departe de Caemlyn, însă până şi Starostele unui sat ar lua măsuri, dacă ar auzi ceva de soiul ăsta.

De atunci, Rand încercă şi el să treacă neobservat, când îi privea pe marinari.

Thom făcea tot ce putea pentru a-i abate pe ceilalţi de la gândurile de revoltă. Zi şi noapte le spunea poveşti, toate foarte complicate, iar între timp le cânta orice cântec i-ar fi cerut. Pentru a-i face să creadă că, într-adevăr, Rand şi Mat voiau să-i fie ucenici, îşi rezervă câte o perioadă din fiecare zi pentru lecţii, ceea ce se dovedi la fel de distractiv pentru echipaj. Fireşte că nu lăsa pe nimeni să se atingă de harpa lui, iar încercările băieţilor de a cânta din flaut nu duseră decât la nişte bocete jalnice – cel puţin la început. Echipajul râdea şi îşi astupa urechile.

Thom îi învăţă câte unele dintre poveştile mai uşor de reţinut, nişte acrobaţii simple şi, desigur, jongleriile. Mat se plânse de ceea ce le pretindea, dar Thom pufni în mustăţi şi se uita urât la el.

— Băiete, eu nu mă joc de-a dascălul. Ori explic ceva, ori nu. Ia, acuma! Până şi un nătărău de la ţară ar trebui să fie în stare să stea puţin în mâini. Să vă văd.

Marinarii care nu aveau treburi se adunau mereu în jurul lor, aşezându-se pe vine ca să-i privească. Unii chiar încercau să facă şi ei ce le arăta Thom, râzând de propria neîndemânare. Gelb stătea undeva, singur, şi-i privea posomorât, urându-i pe toţi.

Rand petrecea o bună parte din zi sprijinit de parapet, cu ochii aţintiţi spre mal. Nu că s-ar fi aşteptat cu adevărat să îi vadă pe Egwene sau pe vreunul dintre ceilalţi apărând pe neaşteptate la marginea apei, dar barca înainta atât de încet, încât, uneori, nădăjduia să fie aşa. Puteau să-i ajungă fără să fie nevoiţi să călărească prea repede. Dacă scăpaseră. Dacă mai erau încă în viaţă.

Râul se aşternea mereu înaintea lor, fără vreun semn de viaţă; nu se mai zărea nici o barcă, în afara Picăturii. Dar asta nu însemna că nu era nimic de văzut, şi niciun prilej de uluire. În după amiaza primei zile, se găseau într-un loc în care Arinelle curgea printre faleze înalte, care se întindeau cam câte o jumătate de milă pe fiecare mal. Pe toată lungimea, stâncă fusese sculptată; se vedeau acolo siluete de bărbaţi şi femei, înalte de o sută de picioare, cu coroane care le arătau că fuseseră regi şi regine. În acel alai regal nu se regăseau două chipuri la fel, iar între primul şi ultimul trecuseră mulţi ani de zile. Vântul şi ploaia făcuseră aproape să li se şteargă trăsăturile celor de la capătul de miazănoapte, şlefuind piatra, dar chipurile şi diversele amănunte deveneau din ce în ce mai pronunţate, pe măsură ce barca se îndrepta spre miazăzi. Apele râului se spărgeau de picioarele statuilor, din care nu mai rămăseseră decât cioturi netede, dacă nu dispăruseră de tot. „Oare de câtă vreme se află aici? se întreba Rand. Cât timp a trecut, pentru ca râul să roadă atâta piatră?” Oamenii din echipaj nici măcar nu ridicaseră privirile; văzuseră vechile sculpturi de multe ori până atunci.

Altă dată, când malul de răsărit devenise din nou o întindere de iarbă, întreruptă numai din când în când de tufişuri, razele soarelui făcură ceva să sclipească în depărtare.

— Ce-o fi acolo? se întrebă Rand cu glas tare. Pare metal.

Căpitanul Domon tocmai trecea pe lângă el; se opri şi privi cu ochii mijiţi înspre locul în care se vedea sclipirea.

— Chiar metal zic a fi, spuse el. Vorbea la fel de repede, dar Rand începuse să-l înţeleagă, fără să trebuiască să stea pe gânduri. E un turn de metal. L-am văzut de aproape şi ştiu. Neguţătorii de pe râu îl folosesc ca semn. Zic a fi cam la zece zile de Whitebridge, după cum mergem.

— Un turn de metal? întrebă Rand, iar Mat, care şedea cu picioarele încrucişate, sprijinit de un butoi, se trezi din visare ca să asculte ce spuneau.

— Mda, încuviinţă căpitanul. Oţel poleit, după cum arată şi după cum pare la pipăit, dar fără vreo urmă de rugină. Două sute de picioare, cam atât zic eu a avea în înălţime, şi e mare cât o casă, fără vreun semn şi fără vreo deschizătură.

— Precis că sunt comori înăuntru, rânji Mat; se ridică şi îşi aţinti privirile către turnul aflat în depărtare, pe când râul purta Picătura prin dreptul lui. Pesemne că un turn ca asta a fost construit ca să apere ceva de preţ.

— S-ar putea, băiete, mormăi căpitanul. Dar zic în lume a fi lucruri şi mai stranii decât ăsta. Pe Tremalking, una dintre insulele Oamenilor Mării, ar fi să fie o mână de piatră de cincizeci de picioare în înălţime, care iese dintr-un deal, ţinând o sferă de cristal cât barca asta de mare. Şi cred a fi comori sub dealul ăla, dacă există pe undeva vreo comoară, acela-i locul, dar oamenii din insulă nici nu vor să audă de săpat, iar Oamenilor Mării nu le pasă de nimic decât să-şi vadă de corăbii şi să-l caute pe Coramoor, Alesul lor.

— Eu, unul, aş săpa, rosti Mat. Cât e de departe insula asta… Tremalking, ai spus?

În fata turnului sclipitor se ivi un desiş de copaci, dar băiatul se holbă mai departe, de parcă tot mai putea să-l vadă.

Căpitanul Domon clatină din cap.

— Nu, băiete, nu comorile ar fi să fie cele care te îndeamnă să vezi lumea. Dacă îţi găseşti un pumn de aur sau bijuteriile vreunui rege mort, toate bune şi frumoase, dar minunile pe care le vezi zic eu a fi motivul care te trage mai departe, spre locul următor. În Tanchico – ăsta este un port la Oceanul Aryth – părţi din Palatul Panarhului ar fi fost construite în Vârsta Legendelor, aşa zic unii. Şi este un zid acolo cu o friză pe care sunt înfăţişate animale pe care nu le-a văzut nimeni, în viaţa lui.

— Şi un copil poate desena un animal pe care nimeni nu l-a mai văzut vreodată, replică Rand, iar căpitanul chicoti.

— Mda, flăcăule, poate. Dar poate copilul să facă şi oasele animalelor? În Tanchico le au şi pe astea, legate laolaltă, aşa cum stătuseră şi în trupul lor. Se afla într-o parte din Palatul Panarhului în care toţi pot intra să vadă. Frângerea a lăsat în urmă multe minunăţii, iar de atunci se zice a fi existat încă vreo şase imperii, dacă nu şi mai multe, unele la fel de mari precum cel al lui Artur Aripă de Şoim, şi fiecare a lăsat în urmă lucruri care merită găsite şi scoase la iveală. Beţe luminoase, dantele de brici şi inimi de piatră. O plasă de cristal care acoperă o insulă şi cântă la răsăritul lunii. Un munte scobit, ca un castron, iar în mijlocul lui, un vârf de argint înalt cam de o sută de coţi, iar toţi care se apropie prea mult mor. Ruine ruginite, şi bucăţi sfărâmate, şi lucruri găsite pe fundul mării, lucruri pe care nici cele mai vechi dintre cărţi nu le descriu. Am adunat şi eu câteva. Lucruri de care nici n-aţi visat, din mai multe locuri decât puteţi vedea voi în zece vieţi, astea zic a fi minunăţiile care o să vă pună mereu pe drumuri.

— Aveam obiceiul să săpăm după oase în Dealurile Nisipoase, spuse încet Rand. Oase ciudate. Odată, am găsit o bucată dintr-un peşte – cred că era peşte – mare cât barca asta. Unii spuneau că aduce ghinion să sapi pe dealuri.

Căpitanul îl privi ţintă.

— Deja te gândeşti la ce-ai lăsat în urmă, flăcăule, deşi de-abia ai pus piciorul în lume? Lumea o să-ţi înfigă un cârlig în buză. O să porneşti să vânezi soarele la apus, aşteaptă tu şi ai să vezi… şi dacă te întorci vreodată, satul tău n-o să te mai poată cuprinde.

— Nu! tresări Rand; oare cât trecuse de când nu se mai gândise la casa părintească din Emond’s Field? Dar la Tam? Pesemne că trecuseră mai multe zile. I se părea că trecuseră luni întregi. Cândva am să mă întorc, când pot. Am să cresc oi ca… tatăl meu, şi n-am să mai plec niciodată în viaţa mea. Nu-i aşa, Mat? De îndată ce vom putea, ne întoarcem acasă şi uităm de toate astea.

Cu un efort vizibil, Mat se smulse din contemplarea locului în care se văzuse turnul.

— Ce? Ah. Da, desigur. O să mergem înapoi acasă. Desigur.

Când el se întoarse cu spatele, Rand îl auzi murmurând cu glas scăzut.

— Pun rămăşag că nu vrea să se ducă altcineva după comoară.

Mat părea să nu-şi dea seama că-l putea auzi cineva.

După patru zile de drum, Rand se urcă în vârful catargului şi se aşeză pe capătul plat al acestuia, cu picioarele răsucite pe după frânghii. Picătura plutea încet pe râu, dar, la cincizeci de picioare deasupra apei, mişcarea lentă făcea vârful catargului să se clatine înainte şi înapoi, în cercuri largi. Băiatul îşi dădu capul pe spate şi râse în bătaia vântului care-i răcorea chipul.

Se scoseseră vâslele, iar de acolo, de sus, barca aducea cu un păianjen cu douăsprezece picioare care se târa pe apele râului. Mai fusese şi altă dată la înălţimi atât de mari, în copacii din Ţinutul celor Două Râuri, dar de data aceasta nu existau crengi care să-l împiedice să vadă. Toate cele de pe punte – marinari ocupaţi cu pânzele, bărbaţii care stăteau în genunchi şi frecau puntea cu bucăţi de gresie, alţii care se ocupau de parâme şi de chepenguri, păreau atât de stranii, văzute de sus; toţi erau atât de mici şi de îndesaţi, încât pierduse un ceas numai uitându-se la ei şi chicotind.

Şi acum chicotea, de câte ori privirile i se îndreptau în jos, dar începuse să se uite şi în jur, la malurile care alunecau pe lângă ei. I se părea că ei stăteau nemişcaţi – în afară de clătinarea catargului, fireşte iar malurile alunecau lent, cu copacii şi dealurile care se înşiruiau pe ambele părţi. Era nemişcat, şi lumea întreagă se mişca pe lângă el.

Dintr-o pornire bruscă, îşi desfăcu picioarele din frânghiile care ancorau catargul şi-şi întinse braţele şi picioarele în laturi, ţinându-şi echilibrul. Reuşi să o facă timp de trei rotiri complete ale vârfului de catarg, apoi însă se dezechilibră. Fluturându-şi membrele prin aer, se prăbuşi în faţă şi apucă straiul focului. Cu picioarele atârnând de ambele părţi ale catargului, fără alt sprijin decât cel, destul de firav, pe care i-l oferea straiul, începu să râdă. Trăgând în piept vântul proaspăt şi rece, râse plin de însufleţire.

— Flăcăule, se auzi glasul răguşit al lui Thom. Flăcăule, dacă încerci să-ţi rupi gâtul tău de nătărău, n-o face căzând peste mine.

Rand privi în jos. Thom stătea agăţat de frânghii, chiar sub el, privind posomorât distanţa care-i mai rămăsese de parcurs. La fel ca el, Menestrelul îşi lăsase mantia dedesubt.

— Thom, striga el încântat. Thom, când ai apărut?

— Când am văzut că nu pleci urechea la ce-ţi striga lumea. Arde-m-ar focul, băiete, toată lumea crede că eşti nebun.

Privi în jos şi observă, cu uimire, că toate chipurile erau îndreptate spre el. Singurul care nu-l privea era Mat, care stătea cu picioarele încrucişate la prova, cu spatele spre catarg. Până şi oamenii de la vâsle aveau ochii ridicaţi, pierzându-şi ritmul. Şi nu-i dojenea nimeni pentru asta. Rand îşi răsuci capul ca să privească pe sub braţe către cârmă. Căpitanul Domon stătea în picioare lângă aceasta, cu pumnii săi mari în şolduri, privind urât înspre vârful catargului. Se întoarse spre Thom şi rânji.

— Deci, ce vreţi, să cobor?

— Ar fi foarte bine, încuviinţă Thom, scuturând puternic din cap.

— Atunci, fie.

Apucându-se mai bine de strai, Rand se desprinse cu totul de catarg. Îl auzi pe Thom înăbuşindu-şi un blestem, când îl văzu încă acolo, atârnat de strai cu ambele mâini. Menestrelul se încruntă la el, întinzând un braţ pe jumătate, ca să-l prindă. Rânji din nou.

— Cobor acum.

Aruncându-şi picioarele în sus, prinse cu un genunchi parâma groasă care ducea de la catarg la prova, apoi o apucă şi cu braţul îndoit de la cot, şi-şi dădu drumul la mâini. Încet, apoi cu o viteză din ce în ce mai mare, alunecă în jos. Chiar când să ajungă, îşi dădu drumul şi căzu în picioare pe punte, chiar în faţa lui Mat, făcu un pas pentru a-şi recăpăta echilibrul şi se întoarse cu faţa spre ceilalţi, cu braţele desfăcute larg, aşa cum făcea Thom după vreo acrobaţie.

Câţiva dintre membrii echipajului începură să aplaude, dar privirea lui Rand fusese atrasă de Mat, care ţinea ceva în mână, ascunzând obiectul cu trupul pentru ca nimeni să nu-l zărească. Rămase cu ochii holbaţi. Era un pumnal curbat, într-o teacă de aur pe care erau gravate simboluri ciudate. Mânerul era învelit în fire subţiri de aur, iar pe el se afla un rubin imens, cât unghia de la degetul mare. Plăselele erau şerpi cu solzi de aur, cu boturile căscate şi colţii dezgoliţi.

O vreme, Mat continuă să se joace cu pumnalul, scoţându-l din teacă şi băgându-l la loc. Fără să se oprească, ridică încet capul; avea o privire pierdută. Dintr-odată, îl văzu pe Rand, tresări şi ascunse pumnalul sub surtuc.

Rand se lăsă pe vine, cu braţele încrucişate pe genunchi.

— De unde ai luat ăla?

Mat nu răspunse, ci aruncă o privire furişă ca să vadă dacă mai era cineva prin apropiere. Ca prin minune, erau singuri.

— Doar nu din Shadar Logoth?

Mat îl privi fix.

— E vina ta. A ta şi a lui Perrin. M-aţi luat de lângă comoară, şi îl aveam în mână. Nu mi l-a dat Mordeth. L-am luat eu, aşa că tot ce ne-a spus Moiraine despre darurile lui nu are importanţă. Te rog, Rand, nu spune nimănui. Ar putea încerca să mi-l fure.

— N-o să spun, promise Rand. Cred că Domon e un om cinstit, dar despre ceilalţi, mai ales despre Gelb, nu ştiu ce să zic.

— Nimănui, insista Mat. Nici lui Domon, nici lui Thom, nimănui. Numai noi doi am rămas dintre cei din Emond’s Field, Rand. Nu putem avea încredere în nimeni.

— Sunt în viaţă. Mat. Egwene şi Perrin. Ştiu că sunt în viaţă.

Mat părea ruşinat.

— Totuşi, am să-ţi păstrez taina. O să ştim numai noi doi. Măcar acum nu mai trebuie să ne facem probleme în privinţa banilor. Putem să-l vindem pe o sumă îndeajuns de mare ca să călătorim până în Tar Valon ca nişte regi.

— Desigur, spuse Mat după o vreme. Dacă trebuie. Numai să nu spui nimănui, până nu-ţi dau eu voie.

— Doar ţi-am promis. Ascultă, ai mai visat ceva de când am venit la bord? Precum în Baerlon? Până acum n-am putut să te întreb, pentru că era mereu lume în jur.

Mat întoarse capul, privindu-l dintr-o parte.

— Poate.

— Cum adică, poate? Ori da, ori ba.

— Bine, bine, am visat. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Nici nu vreau să mă gândesc. Nu ajută la nimic.

Înainte ca vreunul din ei să mai apuce să zică ceva, Thom veni pe punte cu paşi mari, cu mantia pe braţ. Vântul îi răvăşea părul alb, iar mustăţile sale lungi păreau zbârlite.

— Am reuşit să-l conving pe căpitan că nu eşti nebun, anunţă el, şi că totul făcea parte din programul de antrenament.

Apucă straiul şi trase puţin de el.

— Minunăţia aia pe care ai făcut-o, când ţi-ai dat drumul pe frânghie, a ajutat, dar eşti norocos că nu ţi-ai rupt gâtul, nătărăule.

Privirea lui Rand se plimbă în susul straiului, până în vârful catargului, plină de uimire. Chiar o făcuse. Alunecase în jos, pe frânghie. Şi şezuse în vârful…

Dintr-odată, se văzu pe sine acolo sus, cu braţele şi picioarele larg desfăcute. Se aşeză brusc şi de-abia se ţinu să nu cadă întins pe spate. Thom îl privea gânditor.

— Nu ştiam ca te descurci aşa de bine la înălţime, flăcăule. S-ar putea să avem ocazia să jucăm în Illian, în Ebou Dar sau chiar în Tear. Oamenilor din marile oraşe din sud le plac acrobaţii care merg pe sârmă şi artiştii de la trapez.

— Noi mergem în…

Dar, în ultima clipă, Rand îşi aminti să se uite în jur, dacă se afla cineva prin apropiere să-i audă. Mai mulţi oameni din echipaj erau cu ochii la ei, inclusiv Gelb, care îi privea urât, ca de obicei, dar nu-l putea auzi nimeni.

— … În Tar Valon, sfârşi el; Mat ridică din umeri, de parcă îi era indiferent.

— Deocamdată, da, flăcăule, spuse Thom, aşezându-se lângă ei, dar mâine, cine ştie? Aşa-i viaţa de Menestrel.

Luă câteva mingi colorate pe care le scoase din mânecile sale largi.

— Acum, că te-am dat jos, să lucrăm la tripla încrucişare.

Privirea lui Rand alunecă spre vârful catargului. Se înfioră. „Ce mi se-ntâmplă? Pe Lumină, ce-o fi?” Trebuia să afle. Trebuia să ajungă în Tar Valon, înainte să înnebunească de adevăratelea.